Sunteți pe pagina 1din 5

Căsătorie versus Concubinaj

Când vorbim despre căsătorie, vorbim despre ea din punct de vedere istoric şi în
termenii descrierii creaţiei ca despre acea relaţie care a fost prima dintre toate relaţiile
interumane. Vorbim apoi despre o instituţie temelie, în sensul că din ea au apărut toate
celelalte instituţii.
Dintotdeauna, căsătoria a fost considerată condiţia sine qua non a întemeierii familiei
şi numai încheierea ei, în condiţiile imperative ale legii, a oferit partenerilor calitatea de soţi
şi o serie de drepturi şi obligaţii.
Cu toate acestea, din cele mai vechi timpuri, societatea umană a fost pusă în faţa unei
situaţii speciale, create de un număr mare de persoane care convieţuiesc într-o simplă uniune,
mai mult sau mai puţin provizorie, fără nicio garanţie juridică şi fără nicio autentificare
instituţională sau socială, creând o problemă deosebit de serioasă. Această uniune liberă se
defineşte prin noţiunea de concubinaj.
Pornind de la o serie de întrebări ce au pus în dificultate instanţele de judecată –, şi
anume Cum poate fi calificat concubinajul? Care va fi regimul bunurilor dobândite în timpul
concubinajului? Care va fi statutul juridic al copiilor născuţi în timpul concubinajului? şi
alte asemenea –, atât specialiştii români, cât şi cei străini au încercat să schiţeze o serie de
trăsături specifice concubinajului, delimitându-l clar de instituţia căsătoriei.
Pentru a putea distinge concubinajul de căsătorie este necesară analiza ambelor
concepte, mai ales că amândouă se raportează la noţiunea de „familie”.
Apropierea dintre concubinaj şi căsătorie s-a realizat în interpretarea art 8 din
Conveţia Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că orice persoană are dreptul să i se
respecte viaţa sa de familie. Noţiunea de „familie”, în accepţiunea Curţii Europene a
Drepturilor Omului, prezintă două înţelesuri: de jure, ca o consecinţă a încheierii actului
juridic de căsătorie, şi de facto, ca un rezultat al convieţuirii dintre un bărbat şi o femeie, fără
încheierea căsătoriei.1
Deşi căsătoria este considerată actul constitutiv, originea însăşi a familiei, Codul
familiei nu o defineşte, aşa cum de altfel n-au definit-o nici Codul civil român de la 1865 şi
nici modelul său, Codul civil francez. Însă, apreciem că, ţinând cont de numeroasele încercări
de a defini căsătoria, căsătoria este o alianţă liber consimţită între două persoane, încheiată

1
Lupşan, Gabriela (2001), Dreptul familiei, editura Junimea, Iaşi, p. 116
potrivit dispoziţiilor legale, în principiu pe viaţă, cu scopul de a întemeia o familie şi
reglementată de normele imperative ale legii.2
Indiferent dacă este doar o simplă etapă premergătoare căsătoriei sau un stil de viaţă
rezultat dintr-o opţiune de lungă durată sau definitivă, concubinajul se defineşte prin
raportare la căsătorie. Concubinajul este o uniune de fapt dintre bărbat şi femeie, care
presupune convieţuirea acestora şi o anumită continuitate şi comunitate de viaţă materială şi
spirituală. Se deosebeşte de starea de căsătorit care este o uniune de drept şi uneori coexistă
cu aceasta. Concubinajul are la bază o motivaţie diferită, care merge de la cea strict
economică până la cea de ordin psihologic, gen „căsătorie de probă”, „de încercare”.3
Concubinajul se caracterizează printr-un relativ caracter de stabilitate, notorietate, durată şi
stabilitate.
Starea de drept dintre un bărbat şi o femeie numită căsătorie prezintă următoarele
trăsături: se stabileşte prin liberul consimţământ al viitorilor soţi; se stabileşte pe o durată
nedeterminată; are la bază, potrivit legii, prietenia şi afecţiunea reciprocă; generează drepturi
şi obligaţii patrimoniale şi nepatrimoniale pentru ambii soţi. Pe de altă parte, starea de fapt
dintre un bărbat şi o femeie numită concubinaj este: uniune de viaţă în comun; aparenţa de
viaţă a unui menaj; libertatea juridică de a se căsători, deoarece nu există niciun adulter, nici
incest, nici alt impediment juridic.
Atât pentru existenţa căsătoriei, cât şi pentru cea a concubinajului trebuie îndeplinite
anumite condiţii. Astfel, căsătoria, ca uniune încheiată prin consimţământul celor ce se
căsătoresc, este reglementată de normele de drept care devin aplicabile numai printr-un
asemenea consimţământ. Căsătoria nu se poate încheia decât între un bărbat şi o femeie
(existenţa diferenţei de sex); căsătoria este liber consimţită (art 1 alin 3 Cod familie);
căsătoria este monogamă. Căsătoria are un caracter solemn – actul juridic al căsătoriei se
încheie într-un anumit loc, în faţa unei autorităţi de stat, într-o zi dinainte fixată, în prezenţa
efectivă şi concomitentă a viitorilor soţi, a celor doi martori şi cu posibilitatea publicului de a
asista la ceremonie.4 Căsătoria are un caracter civil – încheierea căsătoriei se face numai în
faţa unei autorităţi de stat (art 3 C.fam.), iar înregistrarea căsătoriei este tot în competenţa
acesteia (art 17 C.fam.), iar pe de altă parte, desfacerea căsătoriei se face numai pe cale
judecătorească (art 37 alin 2 şi art 38 C.fam.). Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei
familii.

2
Chelaru, Ioan (2003), Căsătoria şi divorţul – Aspecte juridice, religioase şi de drept comparat, editura A92
Acteon, p. 51
3
Chelaru, Ioan, op. cit., p. 55
4
Lupşan, Gabriela, op. cit., p. 28
Starea de concubinaj trebuie să îndeplinească câteva condiţii obiective, dar şi
subiective, lipsa uneia dintre aceste determinând absenţa efectelor juridice pe care uniunea
liberă le-a dobândit legislativ sau jurisprudenţial.5
Condiţiile obiective se concretizează în:
• diferenţa de sex – reprezintă o condiţie esenţială pentru existenţa concubinajului,
deoarece, ceea ce se urmăreşte la constituirea acestuia este imitarea căsătoriei.
Concubinajul reprezintă, din acest punct de vedere, o uniune liberă dintre un bărbat şi
o femeie, fără încheierea căsătoriei.
• Convieţuirea stabilă şi exclusivă – spre deosebire de căsătorie, care are la bază un act
juridic şi care conferă un statut social, o stare de drept, indiferent de existenţa sau
inxistenţa relaţiilor intime dintre soţi, concubinajul are la bază o situaţie de fapt,
caracterizată prin convieţuirea partenerilor, relaţiile intime fiind de esenţa acestuia.
Dacă în practică se pot întâlni aşa-numitele „căsătorii albe”, ăn care soţii nu
convieţuiesc împreună, „concubinajele albe” sunt inexistente, pentru că ceea ce
conferă substanţă stării de concubinaj este tocmai convieţuirea partenerilor.
Deoarece căsătoria este monogamă, concubinajul nu poate fi decât monogam. Din
analiza celor două condiţii obiectve ale concubinajului rezultă că, din acest punct de vedere,
nu există nicio deosebire între uniunea liberă şi căsătorie. Ceea ce le diferenţiază este
elementul subiectiv, voinţa partenerilor de a înţelege să convieţuiască încheind căsătoria sau
nu. Consimţământul pentru constituirea concubinajului nu trebuie să îmbrace nicio formă
solemnă. El este liber exprimat, conştient şi lipsit de vicii. De asemenea, în momentul în care
dispare consimţământul unuia dintre parteneri, starea de concubinaj se dizolvă, spre deosebire
de căsătorie, unde nu este suficient consimţământul unilateral sau acordul de voinţă al soţilor
pentru a se obţine divorţul, legea impunând anumite condiţii. Şi mai mult, spre deosebire de
căsătorie, efectele concubinajului sunt stabilite tot prin voinţa comună a partenerilor.
În ceea ce priveşte efectele căsătoriei, acestea sunt diferite de cele ale concubinajului
fiind reglementate de Codul familiei, fiind împărţite în literatura de specialitate în două
categorii, şi anume: efecte cu privire la persoana soţilor şi la raporturile personale între
aceştia şi efecte cu privire la relaţiile ce privesc patrimoniul soţilor.
Relaţiile personale între soţi sunt reglementate parţial de norme de drept. Obligaţiile
reciproce între soţi sunt: obligaţia de sprijin moral reciproc (art 2 C.fam.) cu specificaţia că
nerespectarea ei duce la săvârşirea unor infracţiuni incriminate de Codul penal – abandon de
familie (art 305 C.pen.); viitorii soţi trebuie să aleagă ce nume vor purta în timpul căsătoriei,
5
Lupşan, Gabriela, op. cit., p. 119
prin declararea acestuia în faţa ofiţerului de stare civilă (art 27 C.fam.); obligaţia de fidelitate
nu este prevăzută în mod expres de Codul familiei, însă se fac referiri în mod indirect prin
diferite articole ale acestuia, nerespectarea acesteia putând ajunge la comiterea infracţiunii de
adulter (prevazută în art 304 Cod penal); obligaţia de coabitare – stabilirea de comun acord a
domiciliului (indirect prin art 26 C.fam.); obligaţii speciale privind confidenţialitatea
corespondenţei, libertatea alegerii unei profesii, fără a fi necesară încuviinţarea celuilalt soţ.
Relaţiile patrimoniale între soţi pot fi grupate în trei categorii6: raporturi ce privesc
contribuţia soţilor la cheltuielile căsniciei; raporturi cu privire la bunuri, proprietatea lor;
raporturi care vizează obligaţii reciproce de întreţinere.
Ceea ce interesează în mod special se referă la bunurile comune ale soţilor ce iau
forma proprietăţii comune în devălmăşie – specifică doar stării de drept a căsătoriei. Regula
în dreptul familiei român actual este cea din art 30 alin 1 C.fam.: „Bunurile dobândite în
timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale
soţilor. Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită”. Comunitatea de bunuri este un efect
legal al căsătoriei şi deci bunul dobândit de oricare dintre soţi este comun, chiar dacă numai
unul dintre ei a contribuit efectiv la dobândirea lui.
Regimul juridic al bunurilor dobândite de concubini
Concubinajul, fiind o uniune liberă între două persoane, care nu este recunoscută de
C.fam. şi deci nu are un statut juridic, dă naştere totuşi la o serie de raporturi juridice
reglementate în cea mai mare parte de dreptul civil – Codul civil român.
Statutul patrimonial al concubinajului nu este unul asemănător dobândirii de bunuri
comune în devălmăşie, ci unul de indiviziune (coachiziţie), pe cote-părţi. Bunurile dobândite
în perioada concubinajului vor aparţine în principiu celui care le-a dobândit , înafara situaţiei
des întâlnite când la dobândirea lor a contribuit şi celălalt concubin. Fiecare are o cotă
proporţională cu cota sa de contribuţie, care va trebui însă dovedită cu mijloace de probă
legale, neexistând niciun fel de prezumţie în acest sens. Mai mult, dovada contribuţiei va
trebuie făcută pentru fiecare bun în parte şi în raport de totalitatea bunurilor.
O altă situaţie ce poate apărea se referă la faptul că o persoană a pus la dispoziţia
concubinului o sumă de bani, pe care acesta la rândul său a investit-o în cumpărarea unui
apartament, fapt ce conferă acelei persoane numai un drept de creanţă împotriva concubinului
pe numele căruia s-a încheiat actul de dobândire a imobilului. Ea nu poate să pretindă un

6
Chelaru, Ioan, op. cit., p. 102
drept de proprietate asupra bunului, deoarece nu poate invoca niciun act translativ de
proprietate în beneficiul ei.7
În ceea ce priveşte regimul juridic al construcţiilor ridicate de concubini, practica
judiciară a apreciat că dacă unul dintre concubini a ridicat o construcţie pe terenul
proprietatea celuilalt, fără să fi avut consimţământul proprietarului terenului, construcţia
devine proprietate a concubinului proprietar al terenului, celălalt având dreptul numai la o
creanţă egală cu valoarea contribuţiei sale (art 494 C.civ.).8
În cazul ăn care concubinii ridică o construcţie pe terenul proprietate a unui terţ, s-a
dat aceeaşi soluţie ca şi în cazul soţilor constructori pe terenul altora şi deci, terţul proprietar
al terenului este îndreptăţit, potrivit art 488 C.civ., să invoce dreptul de proprietate prin
accesiune asupra construcţiei, având obligaţia de a-i despăgubi pe cei ce au ridicat-o.9
S-a pus întrebarea potrivit căreia, în condiţiile în care starea de fapt a concubinajului
se transformă în căsătorie, ce situaţie vor avea bunurile dobândite de aceştia în timpul
concubinajului.
Regimul juridic al bunurilor dobândite în timpul concubinajului rămâne acelaşi, fiind
supus dispoziţiilor Codului civil, chiar dacă, ulterior dobândirii, concubinii s-au căsătorit.
Bunurile dobândite de aceştia după încheierea căsătoriei sunt bunuri comune, având un
regim juridic diferit, conform dispoziţiilor Codului familiei.10 De asemenea, instanţa de
judecată a arătat că este foarte importantă stabilirea momentului dobândirii fiecărui bun în
timpul concubinajului sau în timpul căsătoriei.
Plecând de la acest fapt, se observă că există trei categorii de bunuri dobândite de
către concubini în timpul legăturii lor premergătoare căsătoriei, cu regim juridic diferit, şi
anume: bunurile dobândite separat de către fiecare concubin sunt bunuri proprii sub forma
proprietăţii individuale exclusive, supuse regimului de drept comun; bunurile dobândite
împreună sunt bunuri proprii sub forma proprietăţii comune pe cote-părţi, supuse dispoziţiilor
Codului civil; bunurile dobândite împreună şi cu privire la care concubinii convin ca prin
căsătorie să intre în comunitatea matrimonială de bunuri devin bunuri comune în devălmăşie,
supuse dispoziţiilor Codului familiei.

7
Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr 226∕1982, în Revista Română de Drept nr. 1∕1983, p. 63
8
T.S., s. civ., dec. nr. 321∕1984, în R.R.D. nr. 12 ∕1984, p. 65
9
T.S., s.civ., dec. nr. 199∕1984, în R.R.D. nr. 12∕1984, p. 70-71
10
Lupşan, Gabriela, op. cit., p. 127