Sigmund Freud

 -viata si opera-
 Freud este, probabil, cel mai cunoscut nume din
domeniul psihologiei. Influenţa operei acestuia s-a
extins şi asupra altor domenii, ca filozofia ori pictura.
 Sigmund Freud (06.05.1856 – 23.09.1939) a fost un
neurolog austriac, fondator al psihanalizei. Freud
poate fi pe drept cuvânt numit cel mai important
legislator intelectual al epocii sale. Psihanaliza este
deopotrivă o teorie despre psihicul uman, o terapie a
suferinţelor sale şi un mod de interpretare a culturii şi
societăţii. În ciuda criticilor repetate, a încercărilor de
respingere şi a amendamentelor aduse ideilor lui
Freud, înrâurirea lor a rămas extrem de puternică
multă vreme după moartea lui şi în domenii situate la
mare distanţă de psihologie.
 Dacă, aşa cum afirma cândva sociologul american
Philip Rieff, „omul psihologic“ a înlocuit noţiuni
anterioare precum omul politic, religios sau economic
ca imagine de sine dominantă a individului de secol
al XX-lea, faptul se datorează în bună măsură
prestigiului viziunii lui Freud şi caracterului aparent
inepuizabil al moştenirii sale intelectuale.
 Tineretea si cariera timpurie

-Tatăl lui Freud, Jakob, era un negustor evreu de lână care mai fusese căsătorit înainte să
se însoare cu Amalia Nathansohn, mama viitorului părinte al psihanalizei.
-În vârstă de 40 de ani la naşterea copilului, tatăl pare să fi fost o figură destul de
distantă şi de autoritară, în timp ce mama a fost probabil mai iubitoare şi mai apropiată.

-Deşi Freud avea doi fraţi vitregi mai mari, cea mai puternică afecţiune, chiar dacă şi cea
mai ambivalentă, i-a purtat-o, se pare, unui nepot, Johann, cu un an mai în vârstă decât
el, care i-a furnizat modelul de prieten intim şi rival invidiat pe care Freud l-a reprodus
frecvent în etapele ulterioare ale vieţii.

-În 1859, familia a fost silită din motive economice să se mute la Leipzig, apoi, după un
an, la Viena, unde Freud a rămas până la anexarea Austriei de către nazişti, 78 de ani
mai târziu.
-În ciuda aversiunii faţă de capitala imperială, care se datora, în parte, antisemitismului
fervent al locuitorilor săi, psihanaliza a reflectat în mod semnificativ contextul politic şi
cultural în care a luat naştere. E posibil, de exemplu, ca sensibilitatea lui Freud la
caracterul vulnerabil al autorităţii paterne în structura psihicului uman să fi fost stimulată
de şubrezirea statutului social al generaţiei tatălui său – formată în bună parte din liberali
raţionalişti – în Imperiul Habsburgic. Tot astfel, interesul faţă de tema seducerii fiicelor îşi
are obârşiile complicate în contextul atitudinilor vieneze faţă de sexualitatea feminină.

- În 1873, Freud a absolvit Sperl Gymnasium şi inspirat, se pare, de lectura publică a unui
eseu al lui Goethe despre natură, a ales să urmeze o carieră medicală. La Universitatea
din Viena a studiat cu unul dintre fiziologii de marcă ai vremii, Ernst von Brücke,
exponent al ştiinţei materialiste, antivitaliste a lui Hermann von Helmholtz.
 -În 1882 a intrat la Spitalul General din Viena ca asistent, făcându-şi stagiul pe lânga psihiatrul
Theodor Meynert şi profesorul de medicină internă Hermann Nothnagel

-În 1885 a fost numit lector în neuropatologie, în urma publicării unor importante cercetări despre
bulbul rahidian. În această perioadă, Freud a început să se intereseze de efectele terapeutice ale
cocainei, pe care le-a studiat timp de câţiva ani. Deşi au fost identificate unele efecte benefice – a
căror descoperire este atribuită prietenului lui Freud, Carl Koller – în cazul operaţiilor pe ochi,
rezultatul acestor cercetări a fost, per total, dezastruos.
-Pledoaria lui Freud pentru cocaină i-a indus unui alt prieten apropiat, Ernst Fleischl von Marxow,
o dependenţă care s-a dovedit fatală şi, în plus, a afectat pentru o vreme reputaţia tânărului
medic. Indiferent că-l interpretăm sau nu într-un mod care pune la îndoială prudenţa lui Freud ca
om de ştiinţă, acest episod demonstrează intenţia lui continuă de a încerca remedii îndrăzneţe
pentru suferinţele omeneşti.
-Formaţia ştiinţifică a lui Freud a rămas de o importanţă capitală în munca sa
– cel puţin în propria lui imagine despre ea. În scrieri precum Proiect de
psihologie scris în 1895, publicat în 1950, Freud îşi afirmă intenţia de a găsi o
bază fiziologică şi materialistă pentru teoriile sale despre psihicul uman.

-În acest text, el pendulează între un model neurofiziologic mecanicist al

psihicului şi unul mai organicist, filogenetic, dovedindu-se îndatorat în mod
complex ştiinţei vremii sale.

-La sfârşitul lui 1885, Freud a părăsit Viena pentru a-şi continua studiile de
neuropatologie la Paris, unde a lucrat sub îndrumarea lui Jean Martin Charcot.
Cele 19 săptămâni petrecute în capitala franceză s-au dovedit cruciale pentru
cariera sa, pentru că lucrul lui Charcot cu pacienţi clasificaţi drept „isterici“ i-a
revelat lui Freud posibilitatea ca dereglările psihologice să aibă originea în
minte mai degrabă decât în creier.

-Faptul că Charcot demonstrase o legătură între simptomele de isterie, de

exemplu paralizia unui membru, şi inducerea hipnozei sugera intervenţia
stărilor mintale, nu a nervilor, în etiologia bolii. Deşi Freud avea să renunţe
curând la credinţa în hipnoză, în februarie 1886 el s-a întors la Viena având în
minte germenii metodei sale revoluţionare de practicarea psihologiei.
 La câteva luni după întoarcere, Freud s-a căsătorit cu Martha Bernays,
provenită dintr-o familie evreiască de seamă, printre ai cărei strămoşi se
numărau un rabin şef al Hamburgului şi Heinrich Heine. Martha avea să
nască şase copii, dintre care o fiică, Anna Freud, a devenit ea însăşi o
importantă psihanalistă. Deşi imaginea radioasă a căsniciei celor doi, pictată
de Ernest Jones în studiul său biografic despre Freud, a fost nuanţată de
cercetări ulterioare, este cert că Martha Bernays Freud a reprezentat un
sprijin moral constant pe parcursul carierei tumultuoase a soţului ei.
 La scurt timp după căsătorie, Freud l-a cunoscut pe cel care avea să-i devină
cel mai bun prieten, medicul berlinez Wilhelm Fliess, al cărui rol în crearea
psihanalizei a fost subiectul unor ample dezbateri. Pe parcursul celor 15 ani
de strânsă camaraderie, Fliess s-a dovedit un interlocutor inegalabil pentru
Freud, care i-a împărtăşit ideile sale cele mai îndrăzneţe. Credinţa lui Freud
în bisexualitatea umană, ideea zonelor erogene de pe corp şi poate chiar
supoziţia că, de fapt, copiii sunt înzestraţi cu sexualitate s-ar putea să fi fost
stimulate de această prietenie.
 O influenţă ceva mai puţin controversată a exercitat asupra lui Freud
întovărăşirea sa cu medicul Josef Breuer, după întoarcerea de la Paris.
 Freud începuse să dea consultaţii particulare de neuropsihologie, iar
cabinetul pe care şi l-a deschis pe Berggasse nr. 19 avea să rămână locul
unde îşi va primi pacienţii timp de aproape o jumătate de secol.
 Din cauza faptului că aplica metodele şi concepţiile lui Charcot, socotite
neortodoxe de către corpul medical vienez, Freud s-a lovit de dificultăţi din
partea colegilor. Aceasta explică şi faptul că, mai târziu, teoriile lui asupra
nevrozelor au fost acceptate cu multă reticenţă.
 -La începutul anilor 1880, înainte de a
începe să lucreze cu Freud, Breuer tratase o
pacientă pe nume Bertha Pappenheim – sau
„Anna O.“, cum a devenit cunoscută în
literatura de specialitate –, care suferea de o
serie de simptome isterice.
- În loc să folosească hipnoza, aşa cum
făcuse Charcot, Breuer i-a permis Annei O.
să cadă într-o stare asemănătoare
autohipnozei, în care pacienta vorbea despre
manifestările iniţiale ale simptomelor sale.

-Spre surpriza medicului, însuşi actul

verbalizării a părut să atenueze violenţa
acestor simptome (deşi, ulterior, oamenii de
ştiinţă au pus la îndoială permanenţa acestui
efect). „Terapia prin vorbire“ sau „curăţarea
hornului“, cum au numit-o Breuer şi,
respectiv, Anna O., părea să funcţioneze
cathartic producând o abreacţie, o înlăturare
a blocajelor emoţionale, refulate până
atunci, care generau comportamentul
patologic.
 Freud a publicat în 1899 principala sa lucrare, Interpretarea viselor ,
datată 1900. Este prima lucrare ştiinţifică dedicată interpretării viselor
îmbogăţită constant în ediţii succesive

 În această carte, Freud analizează propriile sale vise, prezentînd

etapele elaborării visului şi încearcă să explice structura aparatului
psihic. Tot aici Freud afirmă că visul este calea regală spre
cunoaşterea inconştientului.

 Inconştientul, refularea/refulatul, rezistenţele, complexul lui Oedip,

sexualitatea infantilă sînt alte teme importante descoperite de Freud şi
abordate cu aceeaşi siguranţă metodică, devenind curînd repere ale
culturii generale legate de psihic.

 "Viaţa mea - scria Freud - nu este separată de psihanaliză". Cu alte

cuvinte, activitatea sa ştiinţifică în domeniul psihanalizei se constituie
în evenimentul cel mai important al vieţii sale. Nu trebuie uitată,
desigur, nici practica psihanalitică, dezvoltată gradat de Freud în urma
experienţelor noi cu pacienţii săi şi cu sine însuşi.
 Despre autoanaliza lui Freud
 Autoanaliza lui Freud a debutat la mijlocul
anilor 1890 şi a avut puncte culminante în
1895 şi 1900. După unii autori ea a
continuat pînă la sfîrşitul vieţii sale, în
1939.

 Trebuie să facem însă o demarcare precisă

între perioada în care Freud descoperă
complexul lui Oedip şi alte conţinuturi
esenţiale ale psihanalizei şi autoanaliza de
rutină la care se supunea apoi pentru a
controla viaţa sa psihică inconştientă.

 Prima fază este plină de neprevăzut şi

inventivitate - faza productivă, creatoare.
A doua devine o obligaţie derivată din
profesiunea sa de psihanalist.

 Se ştie că descoperirile lui Freud din prima

fază a autoanalizei au fost cuprinse în
două din principalele sale cărţi:
Interpretarea viselor şi Psihopatologia vieţii
cotidiene.
 În Interpretarea viselor găsim foarte multe vise interpretate care aparţin lui
Freud, printre care şi celebrul vis al Injecţiei Irmei pe care Freud îl consideră
crucial în desluşirea misterelor vieţii onirice. El deschide capitolul II ( Metoda
interpretării viselor: analiza unui specimen de vis) şi oferă materie de analiză
pentru mai multe pagini ulterioare.

 În analiza acestui vis care, aşa cum susţine şi Freud, nu este completă, Freud
afirmă pentru prima oară că visul este împlinirea deghizată a unei dorinţe
inconştiente. Explicaţia visului este simplă: el caută să ascundă nemulţumirile
lui Freud legate de tratamentul acordat unei paciente, Irma, şi să arunce vina
eşecului parţial pe alţii, să-l disculpe pe Freud pentru alte erori profesionale la
care face deopotrivă aluzie.

 De reţinut: analiza propriilor sale vise a jucat rolul primordial în autoanaliza lui
Freud. Cu ajutorul analizei viselor el (îşi) descoperă complexul lui Oedip,
considerat complexul nuclear al oricărei nevroze.
 Comitetul secret
 Istoria psihanalizei a fost marcată de
numeroase rupturi surprinzătoare. Din
momentul în care Freud a început să se
înconjoare de colaboratori, s-au născut şi
disensiunile.
 Mulţi din aderenţii săi înfocaţi au ridicat,
ulterior, obiecţii la teoriile psihanalitice
stabilite de Freud şi şi-au format chiar
propriile şcoli, aşa cum a fost cazul cu
Alfred Adler (psihologia individuală) şi
C. G. Jung (psihologia analitică).
 Primele devieri de la linia freudiană, Adler şi
Stekel, cît şi bănuiala că C.G. Jung va face şi
el pasul decisiv spre ruptură, l-au convins pe
Ernest Jones să propună înfiinţarea unui grup
de psihanalişti credibili şi fideli în jurul lui
Freud, ca un soi de "bătrînă gardă".
 Propunerea a fost făcută la Viena, într-o
discuţie cu Ferenczi, în anul 1912. Într-o
scrisoare datată 30 iulie, acelaşi an, Jones i-a
dezvăluit şi lui Freud intenţia sa care a fost
aprobată.
 Pe lîngă Jones şi Ferenczi, "comitetul" de
susţinători loiali i-a admis ca membri pe
Rank , Sachs şi Abraham. Eitingon a devenit
cel de-al şaselea membru în 1919, la
propunerea lui Freud.
 Grupul s-a dizolvat după 20 de ani de la
înfiinţare.
 Sigmund Freud- Referinte
 Michel Foucault. - Toată psihiatria secolului al XIX-lea converge realmente către Freud,
primul care a luat în serios realitatea cuplului medic-bolnav. (...) Freud a demistificat toate
celelalte structuri azilare: el a abolit liniştea şi privirea, el a exclus recunoaşterea nebuniei prin
ea însăşi în oglinda propriului ei spectacol, el a redus la tăcere instanţele condamnării. Dar a
exploatat în schimb structura care înveşmîntează personajul medical; el i-a amplificat virtuţile
de taumaturg, preparîndu-i în atotputernicia sa un statut cvasidivin ("Folie et déraison", în
"Histoire de la folie a l'age classique", Plon, 1961).

 Thomas Mann. - Sînt pe deplin convins că într-o zi vom recunoaşte în opera căreia Freud i-a
închinat viaţa sa una din pietrele de temelie cele mai importante la edificarea unei noi
antropologii care se elaborează în diferite moduri azi şi, astfel, la edificarea fundamentelor
viitorului, ale unei rase umane mai înţelepte, mai libere.
 Doctrina psihanalitică poate transforma lumea. Prin ea s-a semănat un spirit de suspiciune
senină, care se exersează asupra ascunzişurilor şi maşinaţiilor sufletului şi care le demască.
Odată trezit, acest spirit nu va mai dispărea niciodată. El va pătrunde viaţa, va submina
inocenţa ei grosolană şi o va despuia de acest patos care este propriu ignoranţei, ("Freud et
l'avenir", în R. Jaccard, "Freud, jugement et témoignages", PUF, 1976).

 Jean-Bertrand Pontalis. - Nu mai există nimeni azi care să scrie că freudismul este un delir
de interpretare sistematizat în chip deficient, şi nici că dacă metoda merită luată în seamă,
întreaga teorie trebuie abandonată (Dalbiez); nici un adversar destul de mîndru pentru a
afirma, precum Alain, că psihanaliza nu este decît o psihologie de maimuţe, şi nici destul de
nătărău ca să se teamă că, eliberîndu-ne demonii, ea duce la anarhie; nici un adept destul de
deranjant care să explice contradicţiile capitalismului printr-o fixaţie la stadiul sadic-anal...
Hotărît lucru, epoca eroică este trecută de-a binelea; pretutindeni, chiar şi la prudenţii iezuiţi,
Freud este acceptat cu braţele deschise. Din delir, modă, explorare, psihanaliza a devenit... De
fapt, ce a devenit? ("Aprčs Freud", Idées-Gallimard, 1971, "La découverte freudienne").
 Wilhelm Reich. - Cînd l-am întîlnit pe Freud, în 1919, era un personaj foarte vioi. Deborda de
viaţă. Era expansiv. Respira optimismul; clocotea de entuziasm şi pasiune. (...) Avea multă
graţie în mîini, în gesturi. Ochii îi erau pătruzători. (...) Îmi aduc foarte bine aminte de acel
Congres de la Berlin, din septembrie 1922. Freud vorbise despre Das Ich und das Es (Eul şi
Sinele). (...) Ceva terbil de frumos. (...) Eul este la fel de inconştient ca şi Sinele. (...) Trebuie să
fii geniu ca să concepi o astfel de idee (...) Freud mergea întotdeauna pînă la esenţă. Avea fler.
Un fler formidabil, formidabil, formidabil. În plan teoretic, era foarte bun. (...)("Reich parle de
Freud", Payot, 1972).
 Theodor Reik. - Ultima amintire şi cea mai puternică pe care Freud ne-a lăsat-o este aceea a
absolutei sale sincerităţi. (...) El le-a făcut faţă acelor procese psihice descoperite la el însuşi şi
la alţii; şi asta fără teamă sau discriminare. Era mai curajos decît vremurile sale. Aceste calităţi -
talentul, sinceritatea absolută, aptitudinea de a-şi asuma complet ideile  - le consider a fi
apanajul acelor rare persoane numite genii ("Trente ans avec Freud", Bruxelles, Complexe,
1975).
 Jean-Paul Sartre. - Nu pot nega faptul că în tinereţe am resimţit o profundă repulsie faţă de
psihanaliză, care trebuie să aibă o explicaţie, ca şi oarba mea ignoranţă în ceea ce priveşte
lupta de clasă. Explicaţia este că eram un mic-burghez ce refuza lupta de clasă; s-ar putea
spune că îl refuzam pe Freud pentru că eram francez ("Sartre par Sartre", "Le Nouvel
Observateur", 26 ianuarie, 1970).
 Ludwig Wittgenstein. - Am parcurs "Interpretarea viselor" de Freud împreună cu H... Această
lectură m-a făcut să-mi dau seama cît de hotărît trebuie să ne împotrivim acestui mod de
gîndire. (...)
 În asociaţiile sale, Freud face adeseori referire la diferite mituri antice şi susţine că cercetările
sale au arătat cum şi le-a putut imagina omul.
 De fapt, Freud a făcut altceva. El nu a explicat ştiinţific miturile antice. El a propus unul nou.
Seducţia ideilor sale este identică celei exercitate de o mitologie, ca de exemplu atunci cînd
afirmă că orice angoasă constituie repetarea angoasei originare. "Totul îşi are originea într-un
eveniment foarte vechi". Aproape că am crede că el se adresează unui totem. (...)
 Această mitologie este puternică (Wittgenstein, "Lectures and Conversation", "Entretiens sur
Freud", 1943-1946; în R. Jaccard, op.cit).
 *Material compilat din lucrarea "Freud" de Roland Jaccard