ISTORIC

MÂNĂSTIREA ŢIGĂNEŞTI
Mânăstirea Ţigăneşti este situată la Nord de
Bucureşti, la o distanţă aproximativ egală între
Bucureşti şi Ploieşti.
Mânăstiera n-a luat fiinţă ca multe altele din
iniţiative ctitoriceşti, domneşti sau bisericeşti, ci ca o
sihăstrie care s-a dezvoltat spontan şi anonim.
Vieţuitorii acestor sihăstrii s-au organizat in schit,
care a crescut în decursul vremii, atingând
proporţiile unei mânăstiri de sute de vieţuitori.
Cel mai vechi document identificat până acum
cu privire la această mânăstire, datează de la 1
august 1776, din vremea primei domnii a lui
Alexandru Ipsilanti. Este vorba de un act de vânzare
a lui Paraschiv Căplescu, prin care moşia Ţigăneşti
din districtul Ilfov, este dată spre vânzare „Sfiinţiei
Sale Părintele Hrisant Egumenul”. Acest act care
oferea loc de mânăstire unui egumen atestă faptul că

1
la acea dată exista deja aici o aşezare monarhală, cel mai menţionează că în schitul Țigănești sunt călugări.
probabil un schit, locul fiind atunci propiu vieţii sihăstreşti.
Data de 5 iulie 1780 este singura dată care ne
Mai rar întâlnit în istoria monarhismului românesc, după această dată se întâlneşte o schimbare foarte importantă şi
anume, mutarea călugărilor la Mânăstirea Căldăruşani şi transformarea schitului Ţigăneşti în mânăstire de călugăriţe. Nu
se ştie precis când s-a făcut această schimbare , ştim însă că la 5 iulie 1780 erau aici călugări , iar la 7 iunie 1805 se aflau
călugăriţe.
Din iniţiativa Mitropolitului Dositei, la Ţigăneşti sunt aduse monahii de la schiturile Turbaţi-Ilfov (de lângă Snagov)
şi Hagi Dima (Schitul Maicilor din Bucureşti), iar monahii sunt mutaţi la Mânăstirea Căldăruşani, Schitul Turbaţi rămâne
biserică parohială a satului, iar Schitul Hagi Dima sau Schitul Maicilor rămâne metoc al Mânăstirii Ţigăneşti.
Despre aceste mutări aflăm dintr-un hrisov dat la 5 mai 1813 de Gheorghe Caragea, document prin care sunt întărite
regulile vieţii monarhale şi daniile făcute de predecesorul său Constantin Ipsilanti. Această măsură a fost impusă de faptul
că ambele schituri au fost împresurate de aşezăminte mireneşti, care stânjeneau viaţa monahală a monahiilor – aşa cum
menţionează în document – motivul a fost „numărul mare de poporeni” care se adunau la cele două schituri şi faptul că
„nu puţină scandelă se pricinuieşte maicilor”. Drept pentru care se hotăraşte ca „numitele două schituri cu toate
acareturile lor mişcatoare si nemişcatoare să treacă la schitul Ţigăneăti”.
Prin alipirea celor două schituri mânăstirea capătă o mai mare importanţă, obştea creşte, fapt care impune ridicarea
unei biserici mai încăpătoare. În anul 1812 cu ajutorul Banului Radu Golescu, al logofătului G. Florescu şi al

2
Arhimandritului Dositei, stareţul de atunci al Mânăstirii Căldăruşani, în locul bisericii de lemn este ridicată biserica mare
pe care o putem vedea și astăzi cu harul ”Adormirea Maicii Domnului”.
In anul 1817 sunt ridicate si biserica cimitirului , cu hramul „Sfânta Treime” și bolniţa, de către Logofătul
bisericesc Nicolae Bălcescu. Pentru întreţinerea bolniţei, Bâscoveanu dăruieşte mânăstirii moşia Zărăndicu, judeţul
Vlaşca.
Dimitrie Ghica Vodă, prin hrisovul dat la 27 octombrie 1824, întăreşte Mănăstirii Ţigăneşti scuturile si daniile
făcute de foştii Domni.
La 19 iunie 1832, mănăstirea cumpără de la Elena Văcărescu partea ei din mosia Ţigăneşti, vecină cu partea de
moştenire pe care parintele său i le dăruise mai înainte Ţigăneştilor.
Decretul domnesc din 15 Decembrie 1863, prin care se dispune secularizarea averilor mănăstireşti, găseşte
Mănăstirea Ţigăneşti cu numeroase posesiuni : opt moşii sau sfori de moşii, şapte vii ( 41 pogoane) , nouă hanuri, nouă
mori, peste 1500 capete de vite etc. Treptat însă efectele secularizării se fac simţite, terenurile și averile luate, iar
mănăstirea trece la bugetul statului.
La inceput Mănăstirea Ţigăneşti a avut masă comună, ca si celălalte mănăstiri, dispunea de averi, era bine
organizată şi cunoştea o viață monahală sporită. După 1864, subvenţia dată de stat pentru hrană devine insuficientă, lipsa
oricărei posesii a posibilităţilor materiale duce la decăderea ei econimică. Perspectiva unei vieţi mai bune le determină pe
vieţuitoare să ceara desfiinţarea vieţii de obşte si a mesei comune ; dupa intervenţia stareţei, Mitropolia încuviinţează
această hotărâre şi îi dă bugetul în mână, cu începere de la 1 aprilie 1882.

3
 Acum Mănăstirea Ţigăneşti este mănăstire idioritmica, cu viaţă de sine . Casele maicilor dau aspectul unui sat, fiind
aşezate in incintă sau aliniate. Într-o căsuţă locuiesc 3-4 maici sub povăţuirea duhovricească a celei mai în vârstă.
Din ansamblul Mănăstirii Ţigăneşti mai face parte şi clădirea stăreţei a carei construcţie s-a realizat in anul 1817
dar a suferit în timp, la fel ca şi celelalte construcţii, mai multe reparaţii, refaceri si amenajări, ultimele in periodata 1967-
1987. Tot atunci s-au ridicat trapeza si bolniţa. Vechile chilii ale maicilor datează şi ele din aceaşi perioadă, dar aspectul
lor actual este datorat ultimelor reparaţii, efetuate în timpul păstoririi vrednicului de pomenire Iustinian, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, fiind Stareţă Monahia Stravroforă Heruvima Timanu, intre anii 1970-1987
In 1923 se înfiinţează un atelier de covoare instalant în spaţiul in care se afla inainte bolnița. Avea 12 razboaie, 6
mari si 6 mici, pentru lucrat covoare persane, de Smirna și chilimuri.
La inceputul anului 1959 , odata cu Decretul 410 referitor la desfiintarea unor manastiri si reducerea numărului
monarhiilor , maicile au fost date afară din Facultatea de Teologie și din Seminarele Monahale și alungate din mânăstire.
Treptat , monarhiile s-au intors la mânăstiri iar după 1990 nimic din exterior nu a mai tulburat în acest fel viata Mânăstirii
Țigănești.
Descrierea ansamblului arhitectural si pictural
Biserica Mare cu hramul Adormirii Maicii Domnului a fost ridicata in anul 1812. Actuala contructie inlocuieste o
alta mai veche din lemn care servea drept biserica fostului schit și care se spune că a fost mutată în comuna Amaru, judetul
Ialomița. Pisania săpată în piatră aflată desupra ușii de la intrare în pronaos aminteste despre „ Acest sfânt și
Dumnezeiesc lăcaș unde se cinstește și se prăznuieste hramul Adormirii Prea Sfintei Stăpânei noastre Născătoare de
Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria, s-au lucrat și s-au înfrumusețat din temelie precum se vede, prin îndemânarea și

4
ajutorul blagoslovitului Domnul ven bal Radu Golescu si a Cuviosiei sale parintele arhiamandrit și staret al sfintei
mânastiri Caldărușani, chiar Dositei și a marelui logofăt Gheorghe Florescu cu soția sa Anica născută Sutina, ajutând
la acest sfânt lăcas, și din iubitorii de Cristos pravoslavnicii creștini, aflându-se la aceasta vreme cuvioasa stareță
Marina Schimonahia , s-a zidit la anul de la Hristos 1812 noiembrie 8”.
Biserica este de plan triconc, fiind împărțită în pidvor (închis), pronaos, naos și altar, fiind prevăzută cu două turle,
una de pronaos, octogonală și a doua , cu 12 laturi , pe naos, ambele sporind nota de verticalitate a monumentului. Prin
compoziția arhitecturală și ansamblul său pictural ce exprimă monumentalitate și sobrietate se încadrează stilului
neoclasic, specific veacului al XIX-lea.
La exterior, fațadele simple sunt decorate cu pilaștrii înalți terminați cu mici capiteluri și cu o friză de medalioane
realizate în mozaic la sfârșitul secolului XX mai precis în anii 1985-1986 de către Gheorghe Răducanu.
Pridvorul închis este în întregime acoperit cu frescă, pictura nedatată, dar în care pot fi identificate mai multe etape
de realizare. Înscripțiile în limbile greacă și romană cu caractere chirilice delimitează scene diferite , teme specifice
iconografiei tradiționale a pronausului cu Judecata de Apoi, Sinoadele ecumenice , Maica Domnului cu Prunctul pe bolta ,
stîlpnici, sfinți militari și cuvioase.
Pronousul este prevăzut cu șase calote sprijinite pe arce, întreaga boltă fiind susținută de doua puternice coloane
aflate in centru.
Trecerea spre naos se face pin trei deschideri în arcadă , sprijinite de stâlpi, model răspandit în arhitectura
muntenească încă din veacul al XVIII-lea. Naosul este dominat de turla de mari dimensiuni, precum și de largile abside
laterale care delimitează un interior amplu creat din necesitatea de a adăposti un mare numar de credincioși.

5
 Pictura originala nu s-a păstrat și din documnetele cunoscute până acum, nu se știe nici autorul ei. În anul 1853
însă, în vremea stareției maicii Fevronia și cu sprijinul starețului Eftimie de la mânăstirea Căldarușani, se face o prima
invenție asupra picturii , ca urmare a reparațiilor executate la zidarie.
În urma repetatelor intervenții făcute în anii 1877,1878,1879 – intervenții prin care se cer de urgenta reparații mai

ales la biserica - prin staruința maicii starețe Schimonahia Domnica, in anul 1880 se vor executa o serie de reparatii de

acoperiș , turlă, ferestre si tecuieli interioare, reparații care impun si intervenții asupra picturii „afumata” și „șterarsă”

după cum rezultă din memoriile înainte Ministerului Cultelor. O a treia interventie – realizată cu ajutorul material al Sofiei

Diamandescu - de mai mare amploare de aceasta data, are loc in anul 1895 când, la 10 iulie, pictorul Gheorghe Stoenescu

din Pitești va termina de pictat și montat noul iconostas. În anul 1911 se vor efectua noi reparații la clădire , precum si o

nouă spălare a picturii, prilej cu care se fac și anumite corecturi, operaţiune realizată de Pan Ioanid. În sfârşit, ultima

intervenţie asupra picturii (şi cea mai amplă) are loc în anul 1929, şi care se datorază pictorului Gheorghe Belizarie din

Piteşti, cunoscut pictor de biserici din prima jumătate a veacului trecut. Atunci are loc, propriu zis, repictarea întregii

biserici, care capătă acum o decoraţie murală somptuoasă, sobră, cu tematică tradiţională a iconografiei bizantine în care

se resimpt însă influienţe apusene în stil şi manieră de redactare. O pictură ce respiră monumentalitate, aflată în deplină

armonie cu arhitectura ansamblului, cu un colorit cald, cu dominante de ocruri şi brunuri.

6
 Cu prilejul ultimei restaurări, efectuate între anii 1985 – 1987 au loc intervenţii şi la nivelul decoraţiei picturale, în

urma cutremurului din 1977, soţii Gheorghe şi Valeria Trăşculescu fiind solicitaţi pentru aceasta.

Comoară nepreţuită a mânăstirii este Icoana Făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul din secolul XVII.

Această icoană este cea mai veche, şi a fost găsită de călugăriţe în Biserica Veche. Este aşezată la loc de cinste în faţa

altarului şi ca dovadă a minunilor săvârţite stau mărturie ofrandele de aur şi argint ale celor ce i-au mulţumit pentru

ajutor.

Pe lângă biserica mare, Ansamblul Mânăstirii Ţigăneşti, include biserica cimitirului, cu hramul Sfânta Treime.

Ridicată în 1817, de marele Logofăt bisericesc Nicolae Bâscoveanu, cu plan treflat cu o turlă pe naos, pridvor deschis

sprijinit pe coloane. Pictura în ulei de pe acestă biserică a fost executată de pictorul Anton Serafim.

În incintă se pătrunde pe sub arcada unui turn clopotniță. Actualul turn înlocuiește o mai veche construcție jumătate

din zidărie jumătate din lemn, ce fusese ridicată în anul 1812 odată cu biserica.

Clădirea destinată arhondăriei a fost ridicată în anul 1848. Aici a funcționat în preajma celui de al doilea război

mondial o „școală de surori de caritate”.În prezent clădirea adăpostește Muzeul mânăstirii care reunește valoroase

icoane, obiecte de cult, cărți vechi și manuscrise. Între acestea: „Cuvinte” din 1691 ale Sfântului Ioan Gură de Aur sau

7
„Puțul”, un Evangheliar tipărit la București în 1693, cu Slujba Sfântului Dimitrie. Una dintre săli găzduiește fragmente

dintr-un iconostas de secol XVIII, realizat în tradiția stilului postbrâncovenesc. Anafornițe, candele, cădelnițe, sfeșnice,

cruci, paftale, realizări ale unor meșteri argintari din sec al XI-lea stau alături de icoane pe sticlă, realizate în centre

țărăneștitransilvănene de renume, precum și o veritabilă colecție de broderii și țesături liturgice datând din secolele XIX

și XX, parte din acestea realizate chiar în atelierele mânăstirii.

Viața monarhală: trecut și prezent

Viața celor de aici a împletit mereu rugăciunea și munca. Un moment important în istoria Mânăstirii Țigănești l-a

constituit înființarea într-o clădire a mânăstirii numită Bolniță, a atelierului de țesut covoare persane, oltenești, scoarțe

românești, chilimuri, împletituri, ajururi, țesături de pânză topită în războaie manuale, precum și mohairul, specialitate a

mânăstirilor, din care se confecționau dulama și rasa. Era dotat cu 12 războaie.. În 1928, Patriarhul Miron Cristea, a pus

piatra de fundație a actualului atelier de țesătorie mecanică pentru veșminte preoțești, orânduind ca protector al atelierului

pe Sfântul Mucenic Mina. În 1938, același Patriah vrednic de pomenire a dotat acest atelier cu patru războaie jaquard și cu

toate celelate mașini ajutatoare, formând astfel o fabrică. El va deveni o adevărată scoală a artei țesutului și brocatului,

mai multe generații de monahii și tinere din satele și așezările învecinate au deprins aici aceste tehnici. Prima maestră de

8
lucru a scolii maica Emilia Lăzărescu. Din anul 1948 atelierele de la Mânăstirea Țigănești trec sub conducerea

Administrației Patriarhale. Se înființează și secția de broderie artistică eclazială ce va realiza veșmite peoțești, țesături și

broderii liturgice. Atelierele funcționează și astăzi și constitue unul din punctele de interes pentru vizitatorii mânăstirii.

În anul 1923 Mânăstirea Țigănești este decorată, la Paris, cu medalia de aur pentru covoare și ajururi de mână.

După anul 1970, Maicii Heruvima Pică i se încredințează conducerea Atelierelor Institutului Biblic din mânăstire

ducând peste hotare faima mânăstirii prin lucrările care se executau cu multă măiestrie, onorând comenzi mari de broderii,

cum ar fi broderia care âmpodobește Sala Maură a Muzeului Peleș.

Pe lângă slujbele de zi și de noapte, monahiile lucrează în atelierele de țesut și de brodat, se îngrjesc ca muzeul și

casele de oaspeți să primească vizitatori sau delegațiile din străinătate, au de îngrijit animalele mânăstirii, de cultivat

pământul și de păstrat bună orânduială și curățenie a locului.Pelerinii își găsesc alinare în cuvintele lor pline de

înțelepciune și iubire. În prezent mânăstirea are 130 de viețuitoare, maici și surori, doi preoți slujitori, se săvârșește zilnic

Sfânta Liturghie, vecerniaș ți utrenia după orânduiala monahală și vineri Sf Maslu. Duminica, după masă, soborul

împreună cu Mica Stareță și preoții duhovnici se adunî într-o sinaxă duhovnicească în trapeza mânăstirii.

9
 Între starețele mânăstirii, personalități remarcabile au fost: Maica Marina Schimonahia, în timpul căreia s-a

ridicat Biserica Mare în anul 1812, - Maica Fevronia, care a stărețit între anii 1929 – 1860, în timpul căreia s-a făcut

arhondaricul și s-a zugrăvit a doua oara biserica; - Maica Magdalena, numită și „dăscălița cea mare”, în timpul ei s-a

înființat o „școală primară”, era dăscăliță de muzică bisericească, se spune că ea a introdus obiceiul de a se cînta

prohodul Adormirii Maicii Domnului. – Maica Emilia Dumitrescu (Lăzărescu), aleasă în 1925, a fost pe rând secretară,

casieră și eclesiarhă, a înființat atelierul de covoare în 1923, iar în răstimpul cât a fost stareță a reparat stăreția , a

înființat un magazin pentru desfacerea celor produse în mânăstire și a făcut demersuri pentru a fi readusă în patrimoniul

mânăstirii, biserica Schitul Maicilor din București care era metoc al mânăstirii.

- Maica Stareță Stavroforă Heruvima Timaru, conduce cu destoinicie și pricepere mânăstirea, din 1970 până în

prezent. După o muncă susținută, reușește să dea așezământului frumusețea și valoarea sa din vechime. În acești ani se

produc schimbări importante în organizarea muzeului, sunt reparate trapeza și exteriorul bisericii mari. Șantierul deschis

în timpul Patriarhului Justimian și a maicii Heruvima a avut ca rezultat consolidarea și repararea caselor construite la

începutul veacului al XIX-lea, introducerii încălzirii centrale și a apei potabile în chiliile maicilor, în ateliere și în

obiectivele principale din mânăstire. A dat posibilitate mânăstirii să aibă apă potabilă proprie, dintr-un puț de adâncime

10
de 90 m și un rezervor de apă cu hidrofor. În 1975 s-a făcut rețea electrică nouă pe stâlpi de beton. După cutremurul din

1977 aproximativ 50% din mânăstire a fost distrusă, cele două biserici, stăreția, atelierele, muzeul, trapeza și o parte din

chiliile călugărițelor. Maica Satreță Heruvima Timaru, împreună cu Conducerea Mânăstirii și cu un grup de maici devotate

și credincioase au reușit într-o perioadă destul de grea și dificilă să alerge cu multă sârguință și să obțină aprobări pentru

consolidarea și repararea urgentă a obiectivelor afectate. În 1980 a asfaltat drumul de acces în mânăstire. Cimitirul

mânăstirii a fos împrejmuit cu zid de bolovani de râu și suprasctructură metalică. Cutremurul din 1990 a avariat grav

clădirea muzeului, atelierul și biserica mare și acum a fost nevoie de un alt șantier pentru consolidare și renovare a

obiectivelor afectate care s-a încheiat ăn 1993. În prezent s-a făcut o stație de epurare, un puț de adâncime, de 160 m în

locul celui vechi care nu mai făcea față cerințelor unui sobor numeros, consolidarea clădirilor din gospodăria mânăstirii și

un lucru foarte important de menționat este și faptul că prin inteligenșa sa și prin exemplu de dărnicie și jertfire Maica

Stareță Heruvima Timar a reușit să doteze mânăstirea cu tractoare și utilaje agricole prin care mânăstirea singură cu

personalul ei și cu proprii angajați au putut să prelucreze și să efectueze muncile agricole pe pământul lăsat ca zestre peste

veacuri de înaintașii nostri pentru existența și întreținerea călugărițelor.

11
 Vechiul sistem de încălzire cu combustibil lichid a fost înlocuit prin sducerea conductei de gaz metan în mânăstuâire.

Dar în același timp Maica Stareță este o pildă vie de râvnă și iubire pe care le-a transmis întregului sobor. Acesta a crescut

în ultimii ani mai ales în perioada 1970 – 1990 la Țigănești au venit tinere monahii slujind pe lângă și crescănd pe lângă

maici bătrâne și înțelepte învață frumuseșea și adevărul viețuirii monahale.

Pe plan duhovnicesc, personalități monahale care s-au remarcat de-a lungul timpului sunt multe și fiecare își

păstrează în suflet ca model de viață monahală pe maica sa duhovnicească pe care a avut-o îndrumător și povățuitor. Pilda

vieții maicii duhovnicești, cu școală, sau fără școală, a adus viața monahlă pe treapta cea mai înaltă a desăvarșirii.

Mănăstirea are maici cu trecut și viață sfântă care aveau în permanență pe Dumnezeu în inimă și pe buze prin rugăciunea

inimii neîntreruptă, care și-au cunoscut sfârșitul vieții lor. Printre acestea avem: - Schimonahia Eupraxia: fiică de preot,

figură pătrunzătoare, vorbea foarte puțin, era blândă, și-a cunoscut sfârșitul, n-a iubit nimic material decât pe Mântuitorul

Hristos pe care Îl iubea si căruia Îi mulțumea cu ochi luminoși și veseli de câte ori îi aduceau maicile hrană, pe care o

împărțea cu săracii. – Maica Varvara Cosma : pildă vie, figură pătrunzătoare, râvnă fără margini, iubire de aproapele

până acolo încât, în fața ei nu puteai niciodata să vorbești de rău pe cineva, răspunsul fiind ,, Dumnezeu este iubire,,.

Salutul său rostit cu veselie și față luminoasă era Hristos a înviat, bucuria mea îți transmitea in suflet iubire caldă pentru

12
Dumnezeu si om. Maica Vitalia Cimpoca : Nu a avut niciodata salariu, era bună lucrătoare de ajur, pe cea mai fină pânză

topită, față luminoasă, dar și spirituală, de multe ori chiar exigentă. Când nu a mai putut lucra din cauza bătrâneții,

degetele ei de la mâna stângă, și fără metanii, se mișcau împreună cu buzele șoptind rugăciunea inimii.

Venind dinspre București pe șoseaua ce duce spre Ploiești, la intrare în comuna Ciorpani, spre stânga, se deschide

un drum asfaltat care străbate o parte dintr-o frumoasă așezate de câmpie, in care apar și casele albe ale Mânăstirii

Țigănești. Căsuțele sunt ordonate într-un larg careu în jurul bisericii, lasând spații mari de verdeață. Aleile se contunuă in

fața incintei, fiind aliniate ca un început de uliță de sat.

13