Utilizarea interviului in evaluarea personalitatii si a psihopatologiei

Interviurile sunt cele mai de baza si cele mai frecvent folosite metode de evaluare
psihologica si de asemenea cele mai importante mijloace de colectare a datelor in
procesul de evaluare psihologica ( Watkins, Campbell, Neiberding and Hallmark, 1995).
Ele reprezinta piatra de incercare pentru realizarea activitatii majoritatii psihologilor , in
mod deosebit a consilierilor si a clinicienilor.
Capitolul prezinta probleme actuale in evaluarea personalitatii si a psihopatologiei
prin metoda interviului: obiectivele evaluarii , tipuri de interviu, abordarea clientului si a
psihologului prin interviu , modele si tehnici de interviu, evaluarea psihopatologiei prin
interviuri clinice cu grade diferite de structurare, evaluarea personalitatii prin interviul
clinic, proprietatile psihometrice ale interviului fidelitatea si validitatea, biasari si
posibilitati de optimizare a interviului clinic.

Perspectiva istorica
In primele etape ale utilizarii interviului in evaluarea psihologica s-a utilizat
modelul intrebare – raspuns (Craig 2003). Psihanaliza a deschis calea interviului liber
utilizat ulterior in evaluari bazate pe alte cadre teoretice. Pe la mijlocul secolului trecut,
cercetatorii s-au orientat spre analiza interviurilor dupa mai multe criterii: continut vs.
proces , rezolvare de probleme vs. elemente expresive, nivel de directivitate, structurare ,
activitatea respondentului si a psihologului ( Sroth Marnat, 2003). Cercetarea a fost
marcata de aportul lui Carl Rogers care a pus in evidenta calitatile personale ale
clinicianului: empatie, caldura, acceptare neconditionat pozitiva a clientului, autenticitate.
In anii 1970 s-a pus problema utilizarii interviurilor structurate pentru diagnostic.
Realizarile din domeniul evaluarii comportamentului au contribuit la cresterea
specificitatii si a obiectivitatii interviurilor (ex. evaluarea comportamentului dupa
modelul propus de Cottraux BASIC – ID : behavioms, affect, sensation, imagery,
cognition,, interpersonal relations, possible need for psychotherapeutic drugs). In
deceniul urmator s-a avansat in imbunatatirea fidelitatii entitatilor diagnostice iar dupa
1990 s-a pus in evidenta rolul factorilor socioculturali in dezvoltarea psihopatologiei.
Cu toate ca interviurile folosite in evaluarea psihologica prezinta multe asemanari
cu interactiunile sociale ( reguli de eticheta si comunicare, dinamica grupului) ele sunt in
esenta diferite . In interviul de evaluare
- comunicarea este privilegiata si confidentiala ( materialul discutat in
contextul relatiei interpersonale nu este dezvaluit fara permisiunea scrisa a
clientului; materialul este protejat prin reguli de etica profesionala si legi
juridice.
- psihologul (clinicianul) apare ca profesionist.
- natura interactiunii este limitata de lege si de codul de etica profesionala ,
iar declaratiile clinicianului servesc unui scop mai larg decat cel al
dialogului ( Craig ,2003).

1
 Functiile interviurilor de evaluare
Interviurile de evaluare pot avea urmatoarele functii : administrative , tratament,
cercetare si preventie ( Wiens and Matarazzo ,1983). De exemplu , atunci cand o agentie
solicita determinarea eligibilitatii pentru servicii, interviul indeplineste o functie
administrativa, cand se solicita determinarea naturii si a severitatii depresiei , interviul
serveste la stabilirea tipului de tratament; in cercetarea epidemiologica interviurile
structurate au ca scop determinarea fidelitatii si a validitatii interviurilor clinice. Functia
preventiva este o consecinta a functiilor de tratament si cercetare. Daca dispunem de
clasificari ale tulburarilor in care sa avem incredere, putem alcatui grupuri omogene de
pacienti pentru cercetare. Descoperirile acestor studii pot avea functii preventive.

Tipuri de interviuri
O prima distinctie pe care trebuie s-o avem in vedere este aceea dintre interviurile
terapeutice si cele de evaluare. Primele includ activitati in timpul sesiunilor terapeutice
menite sa duca la realizarea unor scopuri determinate ale interventiei. Celelalte includ
activitati ce urmaresc obtinerea datelor ( informatiilor) pe baza carora se iau decizii
( scopul tratamentului si palnul de interventie, selectia de personal etc.)
Un exemplu de interviu terapeutic este cel elaborat de Miller (1991) “Intervievarea
motivationala” a fost conceputa cu scopul de a schimba comportamentele adictive, dar
principiile sunt suficient de generale pentru a fi aplicate in situatiile de evaluare care
implica schimbarea comportamentului. Intervievarea motivationala poate fi deci, utilizata
atat pentru interventie cat si pentru evaluare.Miller considera motivatia un concept
dinamic si nu o trasatura inerenta a personalitatii, iar comportamentul clinicianului este
determinant in raport cu schimbarea ce va aparea. El cere clinicianului sa ofere feedback ,
sa insiste asupra asumarii de catre client a responsabilitatii (responsibility – engl.) ,
pentru schimbare, sa-i dea clientului recomandari sa-l consilieze (advice – engl.) sa-I
prezinte un meniu (menu – engl.) al tratamentului si a strategiilor – la alegere sa fie
empatic (emphatic- engl.), sa promoveze autoeficacitatea (self efficacy- engl.) [Aceste
recomandari sunt sintetizate in acronimul FRAMES]. Alte recomandari referitoare la
comportamentul clinicianului vizeaza scoaterea in evidenta a discrepantelor dintre
manifestarile externe, evitarea certurilor, utilizarea ascultarii reflective , accentuarea
alegerii personale, reformularea, spijinirea continua a autoeficientei, …… rezistentei.
Exista cateva tipuri de interviuri delimitate ( Aceste tipuri nu sunt unanim acceptate
in lucrarile de specialitate).Ele difera prin functii,focus si durata. Tipurile prezentate in
continuare nu se exclud, ba mai mult , pot fi utilizate intr-un singur interviu doua sau
chiar mai multe asemenea tipuri. De exemplu, se poate incepe cu un interviu de orintare,
se trece apoi la un interviu de screening urmat de un interviu pentru etiolohiesi in finel,un
interviu de incheiere.Pe de alta parte, exista situatii in care fiecare tip se foloseste separat
sau chiar pentru a le exclude pe celelalte.

Interviuri pentru istoria cazului

Pentru finalizarea deciziilor sunt necesare completari sau detalii referitoare la
anumite secvente din istoria cazului.In acest caz ,interviul se concentreaza pe
descoperirea naturii problemelor din secventele respective , cu posibile orientari spre
perioade critice ale dezvoltarii sau pe evenimente de viata critice, pe antecedentele si
factorii care precipita comportamentul problema ori pe alte teme de interes clinic.

2
Interviurile din aceasta categorie pot fi realizate direct cu respondentul , cu familia sa, cu
prietenii sau cu alte persoane.

Interviuri pentru diagnostic

In efortul de a categoriza comportamentul clientului intr-un sistem formal de
diagnostic clinicianul utilizeaza si metoda interviului. Astazi cele mai larg utilizate
sisteme de diagnostic sunt : Clasificarea Internationala a Bolilor, editia a zecea
(International Clasification of Disease. Tenth Edition, World Health Organization, 1992)
si Diagnostic andStatistical Manual for Mental Disorders, 4 th ed., DSM – IV ( American
Psychiatric Association, Washington D.C., 1994).

Interviuri follow-up (a urmari cu perseverenta)

Aceste interviuri urmaresc de regula, un singur scop. De exemplu,unele interviuri
vizeaza revizuirea rezultatelor evaluarii, altele calitatea serviciilor si satisfactia
pacientului care a beneficiat de interventie.

Interviuri in scop judiciar

Atunci cand problemele legale suntcomplicate de factori relationati cu sanatatea
mentala, pot fi solicitate competentele psihologului pentru a identifica prezenta acestor
factori ( evaluarea gradului de periculozitate, a comportamentelor induse de substante, a
custodiei, a responsabilitatii etc.). Interviurile sunt mult mai investigative decat cele din
alte categorii si adesea au o durata mai lunga sau pot sa se desfasoare in mai multe
sesiuni. Protectia intimitatii si confidentialitatea materialului obtinut este mai putin
asigurata comparative cu majoritatea interviurilor clinice.

Interviuri pentru admisie (intake – engl.)

Aceste interviuri se folosesc pentru obtinerea unor informatii preliminare in
legatura cu perspective clientului. Majoritatea interviurilor pentru admisie apar in cadrele
agentiilor. Ele pot urmari determinarea eligibilitatii unei personae in raport cu misiunea
agentiei, clasificarea tipurilor de servicii disponibile in agentie, comunicarea regulilor si
politicilor agentiei sau identificarea necesitatii de a trimite cazul in alta parte.

Interviuri pentru etiologie

Etiologia si atribuirile motivationale reprezinta problemele centrale ale acestui tip
de interviu. Clinicianul cauta raspunsuri referitoare la modul in care o persoana se
comporta intr-un anumit mod, bazandu-se pe un cadru theoretic specific (psihodinamic,
cognitive-comportamental, existential-umanist, fiecare cu subcategorii proprii).

Examinarea starilor mentale

Acest tip de interviu este desemnat sa stabilieasca tipul ( felul) si nivelul
afectiunilor mentale associate cu o tulburare clinica data. Examinarile starilor mentale
vizeaza concentrarea, judecata, memoria, vorbirea, auzul, orientarea, senzatiile si
perceptia, miscarile, dispozitia si afectul ( vezi fisa pe care v-am dat-o). Aceste domenii
de continut sunt importante in contextual evaluarii pentru tulburari psihiatrice majore,
implicatii neurologice sau tulburari induse de substante. Examinarile se pot derula formal

3
( fiecare domeniu este explorat) sau informal ( informatiile sunt culese in timp ce se
discuta cu subiectul despre alte probleme).

Interviuri de orientare
Pentru a orienta un subiect intr-un anumit protocol sau pentru a obtine
consimtamantul informat al participantilor la cercetarea psihologica se folosesc aceste
interviuri. Cercetatorii prezinta procedurile de baza ale experimentelor, riscurile
associate, dreptul de retragere din cercetare in scopul obtinerii acordului informat al
potentialilor participanti. Interviul de orintare se poate folosi si in domeniile applicative
ale psihologiei (De exemplu, pentru a informa noul client despre optiunile de tratament,
reguli , expectante sau pentru a-l orienta in legatura cu probleme ca, respectarii intimitatii
si a confidentialitatii , proceduri de anulare, note de plata, revendicari sau drepturi la
asigurare, acreditari profesionale). De regula, interviurile de orientare se folosesc pentru a
da raspunsuri la orice intrebare a clientului, pentru a stabili contractul de servicii intre
client si psiholog ( document formal sau intelegere noformala intre parti).

Interviuri pre- si posttest

Interviul pretest precede evaluarea formala si este menit sa exploreze problemele
specifice cu care se prezinta clientul.Interviul posttest este destinat revizuirii sau
evidentierii descoperirilor majore sau recomandarilor rezultate din evaluare sau explorarii
impreuna cu clientul a ipotezelor derivate din evaluare.

Interviuri pentru screening

Interviurile din aceasta categorie sunt scurte si urmeza sa solicite informatiile pe o
tema specifica. De exemplu, se poate determina masura in care pacientul intruneste
criteriile pentru un anumit diagnostic sau daca pacientul necesita internare datorita
pericolului pe care-l prezinta pentru altii sau pentru sine. Interviurile pentru screening
sunt considerate cele mai frecvente tipuri de interviuri clinice.

Interviuri specializate
Multe interviuri clinice sunt destinate unor scopuri speciale cum ar fi : stabilirea
unui diagnostic précis pentru o anumita tulburare, evaluarea necesitatii de internare,
identificarea dementei in scop legal.

Interviul de terminare
Finalizarea de catre clinician a serviciilor oferite clientului se realizeaza deseori printr-
un interviu destinat revizuirii scopurilor interventiei, progreselor si planurilor de viitor. In
cazul clientilor cu probleme de adictie, la terminarea programului therapeutic se
revizuieste planul de ingrijire post-terapeutica si se evidentiaza factorii de risc pentru
recadere.
In sinteza, interviurile de evaluare vizeaza urmatoarele teme (domenii de continut)
(Craig, 2003):
1. Istoria problemei

- Descrierea problemei
- Instalare (intensitate, durata)

4
 - Antecedente
- Consecinte
- Episoade anterioare de tratament

2. Cadrul familial - Constelatia familiei nucleare

- Contextul cultural
- Nivelul socio-economic
- Ocupatiile parintilor
- Istoria medicala
- Relatiile intrafamiliale
- Atmosfera din familie

3. Istoria personala

- Repere in dezvoltare
- Istoria scolii si a muncii / ocupatiei
- Relatiile cu parintii
- Istoria abuzului (fizic, sexual) in copilarie
- Relatiile actuale
- Istoria maritala / de cuplu
- Stabilitatea emotionala
- Istoria tratamentului psihologic
- Probleme legale
- Utilizarea substantelor interzise
- Probleme medicale

Perspective (abordari) ale interviului

Interviul din perspectiva clientului

Interviul este influentat de caracterul voluntar sau involuntar al prezentarii la

evaluare, de motivele si scopurile clientului, de expectantele sale, de perceptia sa
asupra psihologului.
Daca o persoana a observat ca are o problema pe care n-o poate rezolva singur sau
cu ajutorul persoanelor apropiate, poate cauta ajutor profesional. Prezentarea
voluntara este insotita de expectanta solutionarii problemei, ceea ce duce la cresterea
gradului de sinceritate in relatarile clientului, la formarea aliantei terapeutice lucrative si
la o abordare mai orientata spre scopuri in activitatea de consiliere. Daca o persoana
este trimisa la evaluare de catre un judecator (a comis un accident sub influenta
alcoolului) sau de catre parinti (comportament autoagresiv) sau de catre partener (sub

5
amenintarea ruperii relatiei daca nu apeleaza la ajutor specializat pentru consum
excesiv de alcool), exista posibilitatea sa nu perceapa existenta unei probleme, sa nu
coopereze, sa nu fie sincera sau sa reziste procesului de evaluare sau de interventie.
Motivele si scopurile clientului influenteaza evolutia si directia interviului. Uneori
acestea sunt mascate sub aparenta sinceritate sau sub solicitarea intentionata a
evaluarii. De exemplu, un client se prezinta cu simptome de anxietate si depresie, dar
adevaratul motiv este realizarea unei inregistrari a tratamentului psihologic pentru a
putea pretinde despagubiri, sau un client pentru a-si asigura existenta pe o perioada
printr-o internare in spital, declara ca are iluzii, halucinatii sau incercari de suicid.
Expectantele clientilor afecteaza calitatea rezultatelor evaluarii. Ei vin la interviu cu
expectante privind natura procesului, modul de abordare a interactiunii de catre
psiholog, rezultatele evaluarii, etc. Psihologul va construe o relatie profesionala pentru a
explora si a clarifica perceptiile incorecte sau intelegerile gresite ale procesului de
evaluare.
Perceptia psihologului de catre client influenteaza desfasurarea si rezultatele
evaluarii. Experienta si cadrul socio-cultural al clientului stau la baza formarii
reprezentarilor sale cu privire la competentele profesionale ale evaluatorului. In
perspectiva analitica, experientele si credintele clientului sunt proiecate inspre psiholog
si tind sa se dezvolte in cursul relatiei, indiferent daca sunt sau nu accesibile constiintei.
Cercetarile din domeniul psihologiei sociale demonstreaza mecanismele perceptiei
asupra altor persoane, atribuirea si rolul decisiv al primei impresii (Craig, 2003).

Interviul din perspectiva psihologului

Psihologul realizeaza interviul bazandu-se pe orientarea sa teoretica sau pe
paradigma in care s-a format. Atitudinile si valorile sale, metodele si tehnicile, termenii
folositi, scopurile urmarite ii influenteaza abordarea. De exemplu, un psiholog format in
cadrele conceptuale ale psihanalizei va conduce interviul intr-un mod diferit de unul
format in paradigma cognitivista sau comportamentala.
Asemenea clientului si psihologul are propriile credinte si valori care isi pun amprenta
asupra derularii interviului. Unii psihologi prefera o abordare directa, altii indirecta; unii
se concentreaza asupra activitatii mentale, iar altii asupra comportamentului; unii
accentueaza anumite continuturi, altii valorizeaza continuturi diferite. Psihologii au
propriile schemate in legatura cu posibilitatile de schimbare pe baza carora desfasoara
interviul de evaluare.
Intelegerea clientului si a problemelor sale se realizeaza in cadrele orientarii
teoretice. Chiar daca se ajunge la un diagnostic sau la o formulare asemanatoare a
problemei, natura descrierilor este diferita. Aceste deosebiri se reflecta si in
recomandarile pentru interventie.

6
Intervievarea pentru diagnostic
O intervievare este eficienta daca respecta anumite conditii: asigurarea confortului
clientului, solicitarea informatiilor, pastrarea controlului, mentinerea interactiunii si
realizarea incheierii.
1. Asigurarea confortului clientului presupune:
- Asigurarea intimitatii si a confidentialitatii datelor
- Diminuarea anxietatii
- Evitarea intreruperilor
- Manifestarea respectului fata de client
Aranjarea spatiului (scaune, fotolii) pentru a promova interactiunea permite
observarea clientului.
2. Solicitarea informatiilor se realizeaza prin:
- Utilizarea intrebarilor inchise-deschise
- Evitarea intreruperilor (care nu sunt necesare)
- Interventie in punctele critice ale elaborarii
- Clarificarea inconsistentelor
3. Controlul nu se identifica cu stilul directiv sau cu dominarea de catre psiholog a
interviului. Controlul inseamna ca:
- Psihologul are un scop al interviului
- Psihologul se angajeaza in comportamente ce duc la
realizarea scopului
- Psihologul ghideaza clientul
- Psihologul intrerupe divagatiile, descurajeaza elaborarile
inutile ale clientului
- Psihologul realizeaza trecerea usoara de la o etapa a
interviului la alta

4. Mentinerea interactiunii se face prin:

- Manifestarea empatiei
- Utilizarea unui limbaj adecvat clientului
- Focalizarea pe problemele majore ale clientului
- Evitarea judecarii clientului
- Feedback oferit clientului prin care se comunica
intelegerea problemelor sale si posibilitatea ajutorului, a
schimbarii
5. Incheierea interviului se face prin informarea clientului in legatura cu etapele
urmatoare ale interactiunii.

7
Structura interviului clinic
Bazandu-se pe modelul oferit de Harry Stack Sullivan (dupa Craig, 2003), descrie
urmatoarele faze:
1. Inceputul formal (introducerea)
2. Recunoasterea (explorarea)
3. Investigarea detaliata
4. Incheierea
Aceasta succesiune de etape ramane valabila si in zilele noastre si daca este respectata,
probabilitatea revenirii clientului pentru interventie terapeutica este maximizata (Craig,
2003).
1. Inceputul formal include diferite actiuni:
- Clinicianul afla ce l-a determinat pe client sa vina la interviu
si ii explica ce se va intampla in cursul interviului
- Clinicianul poate preciza ca el si clientul isi vor pune
resursele impreuna si vor stabili daca pot gasi modalitatile
prin care clientul sa fie ajutat
- Clinicianul prezinta informatiile pe care le detine déjà; daca
sunt insuficiente sau lipsesc, de asemenea, informeaza
clientul
2. Recunoasterea (explorarea) dureaza aproximativ 20 minute. In aceasta faza:
- Clinicianul afla unele informatii de baza despre client:
caracteristici sociodemografice, acuzele cu care se prezinta
- Clinicianul evalueaza sindromurile clinice si tulburarile de
personalitate si-i demonstreaza clientului intelegerea
problemelor sale pe baza evaluarii simptomelor majore si a
tulburarilor asociate.
3. Investigarea detaliata sau testarea ipotezelor pe baza impresiilor din primele
doua faze ale interviului. In aceasta faza clinicianul urmareste sa descopere:
- De ce clientul se afla in faza actuala
- De ce manifesta clientul anumite comportamente
- De ce are stiluri de coping specifice
“Intervievarea pentru etiologie” (Craig, 2003) este marcata de orientarea teoretica a
clinicianului. Esential in aceasta etapa este formularea ipotezelor de lucru ce vor fi
verificate.
4. Incheierea interviului (planificarea si interventia) contine urmatoarele actiuni
(Craig, 2003):

8
 - Clinicianul face un rezumat asupra a ceea ce s-a realizat,
oferind astfel, feedback. Aceasta nu inseamna ca repeta
ceea ce s-a spus ci ofera clientului perspectiva sa asupra
evaluarii (in cadrele teoretice in care s-a format)
- Clinicianul arata ca a inteles problemele clientului, ca
poate sa-l ajute, ii da sperante, ii arata perspectiva
schimbarii
- Se discuta programul viitoarelor intalniri, problemele
confidentialitatii si respectarii intimitatii, costul serviciilor,
apeluri de urgenta, etc.

Tehnici de interviu
Dincolo de pozitia teoretica, in practica evaluarii, clinicienii folosesc tehnici comune:
chestionarea, clarificarea, confruntarea, explorarea, umorul, interpretarea, reflectia,
reincadrarea, parafrazarea, tacerea.
Chestionarea (interogarea, adresarea intrebarilor)
- Este cea mai utilizata tehnica
- Intrebarile pot fi inchise sau deschise; primele solicita
raspunsuri precise, de tip DA/NU, in timp ce intrebarile
deschise lasa loc pentru elaborarile clientului. Ambele
tipuri de intrebari sunt necesare, dar intrebarile inchise
trebuie limitate pentru a nu intrerupe sau a nu impiedica
fluxul comunicarii
- Intrebarile justificative sau acuzatoare (De ce?), intrebarile
tendentioase sau cele prin care se fac comparatii
nefavorabile pentru client trebuie evitate
Clarificarea rezulta din utilizarea altor tehnici (chestionarea, parafrazarea)
- Este necesara atunci cand raspunsurile pacientului sunt
neclare, imprecise
- Este apreciata de client pentru ca-i ofera posibilitatea de a-
si continua relatarea
Confruntarea se foloseste atunci cand clinicianul constata existenta unor discrepante
intre declaratiile si comportamentul clientului. De multe ori aceasta tehnica pune
probleme serioase pentru incepatori, intrucat nu sunt pregatiti suficient, nu stapanesc
tehnica astfel incat sa trateze cu discernamant dezacordurile.
Explorarea consta intr-o investigare mai riguroasa/precisa, deoarece unele domenii
necesita detalieri mai numeroase decat cele prezentate de catre client. Clinicianul nu
trebuie sa sovaie in cercetarea unor domenii ce pot fi mai sensibile pentru client.

9
Umorul. Desi se recunoaste valoarea umorului in interviul clinic (reduce anxietatea,
faciliteaza demersul terapeutic, imbunatateste desfasurarea sesiunii), nu trebuie
exagerat si nu trebuie folosit decat in beneficiul clientului.
Interpretarea. Pornita din psihanaliza clasica, interpretarea pare sa fie cea mai dificila
tehnica intrucat necesita o buna cunoastere a clientului, a personalitatii, a motivatiei, a
dinamicii. Se recomanda prelucrarea acestei tehnici cu supervizorul inainte ca psihologii
aflati in formare sa faca apel la ea. Exista riscul ca interpretarile clinicianului sa fie
acceptate de client chiar daca sunt eronate, datorita increderii in competentele
psihologului.
Reflectia. Pentru a demonstra ca declaratiile si sentimentele clientului au fost intelese
corect, clinicianul explica in termeni precisi ceea ce clientul a povestit (a spus). In
explicatii psihologul trebuie sa dea dovada de profesionalism, sa ramana in perimetrul
stiintei si sa lucreze in beneficiul clientului.
Reincadrarea sau restructurarea cognitiva. Aceasta tehnica poate oferi clientului o
noua perspectiva sau poate bulversa convingerile negative despre propria persoana ori
poate deschide noi modalitati de gandire sau noi cai de actiune.
Parafrazarea este cel mai des utilizata in clarificare si intelegere.
Tacerea ofera clientului posibilitatea introspectiei sau a procesarii si a intelegerii celor
spuse sau a revenirii dupa emotii mai intense.

10
 TEHNICI DE BAZA IN INTERVIU

TEHNICA CE SPUNE PACIENTUL RASPUNSUL

CHESTIONAREA
CLARIFICAREA
CONFRUNTAREA
EXPLORAREA
INTERPRETAREA
REINCADRAREA
REFLECTIA

PARAFRAZAREA
TACEREA
UMORUL

11