Sunteți pe pagina 1din 14

Utilizarea interviului in evaluarea personalitatii si a psihopatologiei

Interviurile sunt cele mai de baza si cele mai frecvent folosite metode de evaluare
psihologica si de asemenea cele mai importante mijloace de colectare a datelor in
procesul de evaluare psihologica ( Watkins, Campbell, Neiberding and Hallmark, 1995).
Ele reprezinta piatra de incercare pentru realizarea activitatii majoritatii psihologilor , in
mod deosebit a consilierilor si a clinicienilor.
Capitolul prezinta probleme actuale in evaluarea personalitatii si a psihopatologiei
prin metoda interviului: obiectivele evaluarii , tipuri de interviu, abordarea clientului si a
psihologului prin interviu , modele si tehnici de interviu, evaluarea psihopatologiei prin
interviuri clinice cu grade diferite de structurare, evaluarea personalitatii prin interviul
clinic, proprietatile psihometrice ale interviului fidelitatea si validitatea, biasari si
posibilitati de optimizare a interviului clinic.

Perspectiva istorica
In primele etape ale utilizarii interviului in evaluarea psihologica s-a utilizat
modelul intrebare – raspuns (Craig 2003). Psihanaliza a deschis calea interviului liber
utilizat ulterior in evaluari bazate pe alte cadre teoretice. Pe la mijlocul secolului trecut,
cercetatorii s-au orientat spre analiza interviurilor dupa mai multe criterii: continut vs.
proces , rezolvare de probleme vs. elemente expresive, nivel de directivitate, structurare ,
activitatea respondentului si a psihologului ( Sroth Marnat, 2003). Cercetarea a fost
marcata de aportul lui Carl Rogers care a pus in evidenta calitatile personale ale
clinicianului: empatie, caldura, acceptare neconditionat pozitiva a clientului, autenticitate.
In anii 1970 s-a pus problema utilizarii interviurilor structurate pentru diagnostic.
Realizarile din domeniul evaluarii comportamentului au contribuit la cresterea
specificitatii si a obiectivitatii interviurilor (ex. evaluarea comportamentului dupa
modelul propus de Cottraux BASIC – ID : behavioms, affect, sensation, imagery,
cognition,, interpersonal relations, possible need for psychotherapeutic drugs). In
deceniul urmator s-a avansat in imbunatatirea fidelitatii entitatilor diagnostice iar dupa
1990 s-a pus in evidenta rolul factorilor socioculturali in dezvoltarea psihopatologiei.
Cu toate ca interviurile folosite in evaluarea psihologica prezinta multe asemanari
cu interactiunile sociale ( reguli de eticheta si comunicare, dinamica grupului) ele sunt in
esenta diferite . In interviul de evaluare
- comunicarea este privilegiata si confidentiala ( materialul discutat in
contextul relatiei interpersonale nu este dezvaluit fara permisiunea scrisa a
clientului; materialul este protejat prin reguli de etica profesionala si legi
juridice.
- psihologul (clinicianul) apare ca profesionist.
- natura interactiunii este limitata de lege si de codul de etica profesionala ,
iar declaratiile clinicianului servesc unui scop mai larg decat cel al
dialogului ( Craig ,2003).

1
Functiile interviurilor de evaluare
Interviurile de evaluare pot avea urmatoarele functii : administrative , tratament,
cercetare si preventie ( Wiens and Matarazzo ,1983). De exemplu , atunci cand o agentie
solicita determinarea eligibilitatii pentru servicii, interviul indeplineste o functie
administrativa, cand se solicita determinarea naturii si a severitatii depresiei , interviul
serveste la stabilirea tipului de tratament; in cercetarea epidemiologica interviurile
structurate au ca scop determinarea fidelitatii si a validitatii interviurilor clinice. Functia
preventiva este o consecinta a functiilor de tratament si cercetare. Daca dispunem de
clasificari ale tulburarilor in care sa avem incredere, putem alcatui grupuri omogene de
pacienti pentru cercetare. Descoperirile acestor studii pot avea functii preventive.

Tipuri de interviuri
O prima distinctie pe care trebuie s-o avem in vedere este aceea dintre interviurile
terapeutice si cele de evaluare. Primele includ activitati in timpul sesiunilor terapeutice
menite sa duca la realizarea unor scopuri determinate ale interventiei. Celelalte includ
activitati ce urmaresc obtinerea datelor ( informatiilor) pe baza carora se iau decizii
( scopul tratamentului si palnul de interventie, selectia de personal etc.)
Un exemplu de interviu terapeutic este cel elaborat de Miller (1991) “Intervievarea
motivationala” a fost conceputa cu scopul de a schimba comportamentele adictive, dar
principiile sunt suficient de generale pentru a fi aplicate in situatiile de evaluare care
implica schimbarea comportamentului. Intervievarea motivationala poate fi deci, utilizata
atat pentru interventie cat si pentru evaluare.Miller considera motivatia un concept
dinamic si nu o trasatura inerenta a personalitatii, iar comportamentul clinicianului este
determinant in raport cu schimbarea ce va aparea. El cere clinicianului sa ofere feedback ,
sa insiste asupra asumarii de catre client a responsabilitatii (responsibility – engl.) ,
pentru schimbare, sa-i dea clientului recomandari sa-l consilieze (advice – engl.) sa-I
prezinte un meniu (menu – engl.) al tratamentului si a strategiilor – la alegere sa fie
empatic (emphatic- engl.), sa promoveze autoeficacitatea (self efficacy- engl.) [Aceste
recomandari sunt sintetizate in acronimul FRAMES]. Alte recomandari referitoare la
comportamentul clinicianului vizeaza scoaterea in evidenta a discrepantelor dintre
manifestarile externe, evitarea certurilor, utilizarea ascultarii reflective , accentuarea
alegerii personale, reformularea, spijinirea continua a autoeficientei, …… rezistentei.
Exista cateva tipuri de interviuri delimitate ( Aceste tipuri nu sunt unanim acceptate
in lucrarile de specialitate).Ele difera prin functii,focus si durata. Tipurile prezentate in
continuare nu se exclud, ba mai mult , pot fi utilizate intr-un singur interviu doua sau
chiar mai multe asemenea tipuri. De exemplu, se poate incepe cu un interviu de orintare,
se trece apoi la un interviu de screening urmat de un interviu pentru etiolohiesi in finel,un
interviu de incheiere.Pe de alta parte, exista situatii in care fiecare tip se foloseste separat
sau chiar pentru a le exclude pe celelalte.

Interviuri pentru istoria cazului


Pentru finalizarea deciziilor sunt necesare completari sau detalii referitoare la
anumite secvente din istoria cazului.In acest caz ,interviul se concentreaza pe
descoperirea naturii problemelor din secventele respective , cu posibile orientari spre
perioade critice ale dezvoltarii sau pe evenimente de viata critice, pe antecedentele si
factorii care precipita comportamentul problema ori pe alte teme de interes clinic.

2
Interviurile din aceasta categorie pot fi realizate direct cu respondentul , cu familia sa, cu
prietenii sau cu alte persoane.

Interviuri pentru diagnostic


In efortul de a categoriza comportamentul clientului intr-un sistem formal de
diagnostic clinicianul utilizeaza si metoda interviului. Astazi cele mai larg utilizate
sisteme de diagnostic sunt : Clasificarea Internationala a Bolilor, editia a zecea
(International Clasification of Disease. Tenth Edition, World Health Organization, 1992)
si Diagnostic andStatistical Manual for Mental Disorders, 4th ed., DSM – IV ( American
Psychiatric Association, Washington D.C., 1994).

Interviuri follow-up (a urmari cu perseverenta)


Aceste interviuri urmaresc de regula, un singur scop. De exemplu,unele interviuri
vizeaza revizuirea rezultatelor evaluarii, altele calitatea serviciilor si satisfactia
pacientului care a beneficiat de interventie.

Interviuri in scop judiciar


Atunci cand problemele legale suntcomplicate de factori relationati cu sanatatea
mentala, pot fi solicitate competentele psihologului pentru a identifica prezenta acestor
factori ( evaluarea gradului de periculozitate, a comportamentelor induse de substante, a
custodiei, a responsabilitatii etc.). Interviurile sunt mult mai investigative decat cele din
alte categorii si adesea au o durata mai lunga sau pot sa se desfasoare in mai multe
sesiuni. Protectia intimitatii si confidentialitatea materialului obtinut este mai putin
asigurata comparative cu majoritatea interviurilor clinice.

Interviuri pentru admisie (intake – engl.)


Aceste interviuri se folosesc pentru obtinerea unor informatii preliminare in
legatura cu perspective clientului. Majoritatea interviurilor pentru admisie apar in cadrele
agentiilor. Ele pot urmari determinarea eligibilitatii unei personae in raport cu misiunea
agentiei, clasificarea tipurilor de servicii disponibile in agentie, comunicarea regulilor si
politicilor agentiei sau identificarea necesitatii de a trimite cazul in alta parte.

Interviuri pentru etiologie


Etiologia si atribuirile motivationale reprezinta problemele centrale ale acestui tip
de interviu. Clinicianul cauta raspunsuri referitoare la modul in care o persoana se
comporta intr-un anumit mod, bazandu-se pe un cadru theoretic specific (psihodinamic,
cognitive-comportamental, existential-umanist, fiecare cu subcategorii proprii).

Examinarea starilor mentale


Acest tip de interviu este desemnat sa stabilieasca tipul ( felul) si nivelul
afectiunilor mentale associate cu o tulburare clinica data. Examinarile starilor mentale
vizeaza concentrarea, judecata, memoria, vorbirea, auzul, orientarea, senzatiile si
perceptia, miscarile, dispozitia si afectul ( vezi fisa pe care v-am dat-o). Aceste domenii
de continut sunt importante in contextual evaluarii pentru tulburari psihiatrice majore,
implicatii neurologice sau tulburari induse de substante. Examinarile se pot derula formal

3
( fiecare domeniu este explorat) sau informal ( informatiile sunt culese in timp ce se
discuta cu subiectul despre alte probleme).

Interviuri de orientare
Pentru a orienta un subiect intr-un anumit protocol sau pentru a obtine
consimtamantul informat al participantilor la cercetarea psihologica se folosesc aceste
interviuri. Cercetatorii prezinta procedurile de baza ale experimentelor, riscurile
associate, dreptul de retragere din cercetare in scopul obtinerii acordului informat al
potentialilor participanti. Interviul de orintare se poate folosi si in domeniile applicative
ale psihologiei (De exemplu, pentru a informa noul client despre optiunile de tratament,
reguli , expectante sau pentru a-l orienta in legatura cu probleme ca, respectarii intimitatii
si a confidentialitatii , proceduri de anulare, note de plata, revendicari sau drepturi la
asigurare, acreditari profesionale). De regula, interviurile de orientare se folosesc pentru a
da raspunsuri la orice intrebare a clientului, pentru a stabili contractul de servicii intre
client si psiholog ( document formal sau intelegere noformala intre parti).

Interviuri pre- si posttest


Interviul pretest precede evaluarea formala si este menit sa exploreze problemele
specifice cu care se prezinta clientul.Interviul posttest este destinat revizuirii sau
evidentierii descoperirilor majore sau recomandarilor rezultate din evaluare sau explorarii
impreuna cu clientul a ipotezelor derivate din evaluare.

Interviuri pentru screening


Interviurile din aceasta categorie sunt scurte si urmeza sa solicite informatiile pe o
tema specifica. De exemplu, se poate determina masura in care pacientul intruneste
criteriile pentru un anumit diagnostic sau daca pacientul necesita internare datorita
pericolului pe care-l prezinta pentru altii sau pentru sine. Interviurile pentru screening
sunt considerate cele mai frecvente tipuri de interviuri clinice.

Interviuri specializate
Multe interviuri clinice sunt destinate unor scopuri speciale cum ar fi : stabilirea
unui diagnostic précis pentru o anumita tulburare, evaluarea necesitatii de internare,
identificarea dementei in scop legal.

Interviul de terminare
Finalizarea de catre clinician a serviciilor oferite clientului se realizeaza deseori printr-
un interviu destinat revizuirii scopurilor interventiei, progreselor si planurilor de viitor. In
cazul clientilor cu probleme de adictie, la terminarea programului therapeutic se
revizuieste planul de ingrijire post-terapeutica si se evidentiaza factorii de risc pentru
recadere.
In sinteza, interviurile de evaluare vizeaza urmatoarele teme (domenii de continut)
(Craig, 2003):
1. Istoria problemei

- Descrierea problemei
- Instalare (intensitate, durata)

4
- Antecedente

- Consecinte

- Episoade anterioare de tratament

2. Cadrul familial - Constelatia familiei nucleare

- Contextul cultural

- Nivelul socio-economic

- Ocupatiile parintilor

- Istoria medicala

- Relatiile intrafamiliale

- Atmosfera din familie

3. Istoria personala

- Repere in dezvoltare
- Istoria scolii si a muncii / ocupatiei

- Relatiile cu parintii

- Istoria abuzului (fizic, sexual) in copilarie

- Relatiile actuale

- Istoria maritala / de cuplu

- Stabilitatea emotionala

- Istoria tratamentului psihologic

- Probleme legale

- Utilizarea substantelor interzise

- Probleme medicale

Perspective (abordari) ale interviului

Interviul din perspectiva clientului

5
Interviul este influentat de caracterul voluntar sau involuntar al
prezentarii la evaluare, de motivele si scopurile clientului, de
expectantele sale, de perceptia sa asupra psihologului.

Daca o persoana a observat ca are o problema pe care n-o poate


rezolva singur sau cu ajutorul persoanelor apropiate, poate cauta
ajutor profesional. Prezentarea voluntara este insotita de expectanta
solutionarii problemei, ceea ce duce la cresterea gradului de
sinceritate in relatarile clientului, la formarea aliantei terapeutice
lucrative si la o abordare mai orientata spre scopuri in activitatea de
consiliere. Daca o persoana este trimisa la evaluare de catre un
judecator (a comis un accident sub influenta alcoolului) sau de catre
parinti (comportament autoagresiv) sau de catre partener (sub
amenintarea ruperii relatiei daca nu apeleaza la ajutor specializat
pentru consum excesiv de alcool), exista posibilitatea sa nu perceapa
existenta unei probleme, sa nu coopereze, sa nu fie sincera sau sa
reziste procesului de evaluare sau de interventie.

Motivele si scopurile clientului influenteaza evolutia si directia


interviului. Uneori acestea sunt mascate sub aparenta sinceritate sau
sub solicitarea intentionata a evaluarii. De exemplu, un client se
prezinta cu simptome de anxietate si depresie, dar adevaratul motiv
este realizarea unei inregistrari a tratamentului psihologic pentru a
putea pretinde despagubiri, sau un client pentru a-si asigura existenta
pe o perioada printr-o internare in spital, declara ca are iluzii,
halucinatii sau incercari de suicid.

Expectantele clientilor afecteaza calitatea rezultatelor evaluarii. Ei


vin la interviu cu expectante privind natura procesului, modul de
abordare a interactiunii de catre psiholog, rezultatele evaluarii, etc.
Psihologul va construe o relatie profesionala pentru a explora si a
clarifica perceptiile incorecte sau intelegerile gresite ale procesului de
evaluare.

Perceptia psihologului de catre client influenteaza desfasurarea si


rezultatele evaluarii. Experienta si cadrul socio-cultural al clientului
stau la baza formarii reprezentarilor sale cu privire la competentele
profesionale ale evaluatorului. In perspectiva analitica, experientele si
credintele clientului sunt proiecate inspre psiholog si tind sa se
dezvolte in cursul relatiei, indiferent daca sunt sau nu accesibile

6
constiintei. Cercetarile din domeniul psihologiei sociale demonstreaza
mecanismele perceptiei asupra altor persoane, atribuirea si rolul
decisiv al primei impresii (Craig, 2003).

Interviul din perspectiva psihologului

Psihologul realizeaza interviul bazandu-se pe orientarea sa teoretica


sau pe paradigma in care s-a format. Atitudinile si valorile sale,
metodele si tehnicile, termenii folositi, scopurile urmarite ii
influenteaza abordarea. De exemplu, un psiholog format in cadrele
conceptuale ale psihanalizei va conduce interviul intr-un mod diferit de
unul format in paradigma cognitivista sau comportamentala.

Asemenea clientului si psihologul are propriile credinte si valori care


isi pun amprenta asupra derularii interviului. Unii psihologi prefera o
abordare directa, altii indirecta; unii se concentreaza asupra activitatii
mentale, iar altii asupra comportamentului; unii accentueaza anumite
continuturi, altii valorizeaza continuturi diferite. Psihologii au propriile
schemate in legatura cu posibilitatile de schimbare pe baza carora
desfasoara interviul de evaluare.

Intelegerea clientului si a problemelor sale se realizeaza in cadrele


orientarii teoretice. Chiar daca se ajunge la un diagnostic sau la o
formulare asemanatoare a problemei, natura descrierilor este diferita.
Aceste deosebiri se reflecta si in recomandarile pentru interventie.

Intervievarea pentru diagnostic

O intervievare este eficienta daca respecta anumite conditii:


asigurarea confortului clientului, solicitarea informatiilor, pastrarea
controlului, mentinerea interactiunii si realizarea incheierii.

1. Asigurarea confortului clientului presupune:

- Asigurarea intimitatii si a confidentialitatii


datelor

- Diminuarea anxietatii

- Evitarea intreruperilor

7
- Manifestarea respectului fata de client

Aranjarea spatiului (scaune, fotolii) pentru a promova


interactiunea permite observarea clientului.

2. Solicitarea informatiilor se realizeaza prin:

- Utilizarea intrebarilor inchise-deschise

- Evitarea intreruperilor (care nu sunt necesare)

- Interventie in punctele critice ale elaborarii

- Clarificarea inconsistentelor

3. Controlul nu se identifica cu stilul directiv sau cu dominarea de


catre psiholog a interviului. Controlul inseamna ca:

- Psihologul are un scop al interviului

- Psihologul se angajeaza in comportamente ce


duc la realizarea scopului

- Psihologul ghideaza clientul

- Psihologul intrerupe divagatiile, descurajeaza


elaborarile inutile ale clientului

- Psihologul realizeaza trecerea usoara de la o


etapa a interviului la alta

4. Mentinerea interactiunii se face prin:

- Manifestarea empatiei

- Utilizarea unui limbaj adecvat clientului

- Focalizarea pe problemele majore ale clientului

- Evitarea judecarii clientului

- Feedback oferit clientului prin care se comunica


intelegerea problemelor sale si posibilitatea
ajutorului, a schimbarii

8
5. Incheierea interviului se face prin informarea clientului in
legatura cu etapele urmatoare ale interactiunii.

Structura interviului clinic

Bazandu-se pe modelul oferit de Harry Stack Sullivan (dupa Craig,


2003), descrie urmatoarele faze:

1. Inceputul formal (introducerea)

2. Recunoasterea (explorarea)

3. Investigarea detaliata

4. Incheierea

Aceasta succesiune de etape ramane valabila si in zilele noastre si


daca este respectata, probabilitatea revenirii clientului pentru
interventie terapeutica este maximizata (Craig, 2003).

1. Inceputul formal include diferite actiuni:

- Clinicianul afla ce l-a determinat pe client sa


vina la interviu si ii explica ce se va intampla in
cursul interviului

- Clinicianul poate preciza ca el si clientul isi vor


pune resursele impreuna si vor stabili daca pot
gasi modalitatile prin care clientul sa fie ajutat

- Clinicianul prezinta informatiile pe care le


detine déjà; daca sunt insuficiente sau lipsesc,
de asemenea, informeaza clientul

2. Recunoasterea (explorarea) dureaza aproximativ 20 minute. In


aceasta faza:

- Clinicianul afla unele informatii de baza despre


client: caracteristici sociodemografice, acuzele
cu care se prezinta

- Clinicianul evalueaza sindromurile clinice si


tulburarile de personalitate si-i demonstreaza
clientului intelegerea problemelor sale pe baza

9
evaluarii simptomelor majore si a tulburarilor
asociate.

3. Investigarea detaliata sau testarea ipotezelor pe baza impresiilor


din primele doua faze ale interviului. In aceasta faza clinicianul
urmareste sa descopere:

- De ce clientul se afla in faza actuala

- De ce manifesta clientul anumite


comportamente

- De ce are stiluri de coping specifice

“Intervievarea pentru etiologie” (Craig, 2003) este marcata de


orientarea teoretica a clinicianului. Esential in aceasta etapa este
formularea ipotezelor de lucru ce vor fi verificate.

4. Incheierea interviului (planificarea si interventia) contine


urmatoarele actiuni (Craig, 2003):

- Clinicianul face un rezumat asupra a ceea ce s-


a realizat, oferind astfel, feedback. Aceasta nu
inseamna ca repeta ceea ce s-a spus ci ofera
clientului perspectiva sa asupra evaluarii (in
cadrele teoretice in care s-a format)

- Clinicianul arata ca a inteles problemele


clientului, ca poate sa-l ajute, ii da sperante, ii
arata perspectiva schimbarii

- Se discuta programul viitoarelor intalniri,


problemele confidentialitatii si respectarii
intimitatii, costul serviciilor, apeluri de urgenta,
etc.

Tehnici de interviu

Dincolo de pozitia teoretica, in practica evaluarii, clinicienii folosesc


tehnici comune: chestionarea, clarificarea, confruntarea, explorarea,
umorul, interpretarea, reflectia, reincadrarea, parafrazarea, tacerea.

Chestionarea (interogarea, adresarea intrebarilor)

10
- Este cea mai utilizata tehnica

- Intrebarile pot fi inchise sau deschise; primele


solicita raspunsuri precise, de tip DA/NU, in
timp ce intrebarile deschise lasa loc pentru
elaborarile clientului. Ambele tipuri de intrebari
sunt necesare, dar intrebarile inchise trebuie
limitate pentru a nu intrerupe sau a nu
impiedica fluxul comunicarii

- Intrebarile justificative sau acuzatoare (De ce?),


intrebarile tendentioase sau cele prin care se
fac comparatii nefavorabile pentru client
trebuie evitate

Clarificarea rezulta din utilizarea altor tehnici (chestionarea,


parafrazarea)

- Este necesara atunci cand raspunsurile


pacientului sunt neclare, imprecise

- Este apreciata de client pentru ca-i ofera


posibilitatea de a-si continua relatarea

Confruntarea se foloseste atunci cand clinicianul constata existenta


unor discrepante intre declaratiile si comportamentul clientului. De
multe ori aceasta tehnica pune probleme serioase pentru incepatori,
intrucat nu sunt pregatiti suficient, nu stapanesc tehnica astfel incat sa
trateze cu discernamant dezacordurile.

Explorarea consta intr-o investigare mai riguroasa/precisa, deoarece


unele domenii necesita detalieri mai numeroase decat cele prezentate
de catre client. Clinicianul nu trebuie sa sovaie in cercetarea unor
domenii ce pot fi mai sensibile pentru client.

Umorul. Desi se recunoaste valoarea umorului in interviul clinic


(reduce anxietatea, faciliteaza demersul terapeutic, imbunatateste
desfasurarea sesiunii), nu trebuie exagerat si nu trebuie folosit decat in
beneficiul clientului.

Interpretarea. Pornita din psihanaliza clasica, interpretarea pare sa


fie cea mai dificila tehnica intrucat necesita o buna cunoastere a
clientului, a personalitatii, a motivatiei, a dinamicii. Se recomanda

11
prelucrarea acestei tehnici cu supervizorul inainte ca psihologii aflati in
formare sa faca apel la ea. Exista riscul ca interpretarile clinicianului sa
fie acceptate de client chiar daca sunt eronate, datorita increderii in
competentele psihologului.

Reflectia. Pentru a demonstra ca declaratiile si sentimentele clientului


au fost intelese corect, clinicianul explica in termeni precisi ceea ce
clientul a povestit (a spus). In explicatii psihologul trebuie sa dea
dovada de profesionalism, sa ramana in perimetrul stiintei si sa lucreze
in beneficiul clientului.

Reincadrarea sau restructurarea cognitiva. Aceasta tehnica poate


oferi clientului o noua perspectiva sau poate bulversa convingerile
negative despre propria persoana ori poate deschide noi modalitati de
gandire sau noi cai de actiune.

Parafrazarea este cel mai des utilizata in clarificare si intelegere.

Tacerea ofera clientului posibilitatea introspectiei sau a procesarii si a


intelegerii celor spuse sau a revenirii dupa emotii mai intense.

12
TEHNICA CE SPUNE RASPUNSUL
PACIENTUL
CHESTIONARE

A
CLARIFICAREA
CONFRUNTARE

A
EXPLORAREA
INTERPRETARE

A
REINCADRARE

A
REFLECTIA

TEHNICI DE BAZA IN INTERVIU

PARAFRAZAREA
TACEREA
UMORUL

13
14