Sunteți pe pagina 1din 14

Discursul politic

Discusul electoral constituie principala modalitate prin care actorul politic poate
genera evenimente intr-o campanie electorala. O data lansat in spatiul concurential al
campaniei, discursul electoral parcurge o continua miscare de reorganizare si negociere
conform unei “gramatici” conventionale care include “capitole” allocate participantilor
protagonisti: candidatii, mass-media, “clasa mediatica” (personalitatile publice care
comenteaza evenimentul), electoratul si diferitele reprezentari ale acestuia. Cu alte cuvinte,
inainte chiar de a deveni “discurs”, exista deja institutia si practica discursului electoral.
“Discursul” este un mod de utilizare a limbii si a limbajelor (limbaje nonverbale,
limbaje specializate, diferite vocabulare) pe baza caruia un actor social prezinta
interlocutorilor sai o interpretare a unor fapte. In masura in care, utilizand o limba si anumite
limbaje, producem efecte asupra unor fapte. In masura in care, utilizand o limba si anumite
limbaje, producem efecte asupra interlocutorilor nostri directi si indirecti, putem spune ca
orice act de comunicare are o dimensiune discursive.
Elaborand un “discurs”, punem in circulatie anumite fapte si, in acelasi timp,
caracterizam faptele respective; ne atribuim noua si interlocutorilor nostril o pozitie in functie
de situatia in care ne aflam; indicam cat de mult ne implicam in actul de comunicare si cat de
importanta este pentru noi situatia in care comunicam. Prin discurs, redefinim situatia in care
evoluam.
Un discurs este politic atunci can evalueaza situatii de interes public. Ceea ce distinge
discursul politic de alte tipuri de discurs este in primul rand conventionalitatea sa: oricat de
“originala” ar fi conjuctura care declanseaza acest discurs, ea este imediat normalizata printr-
un comentariu corespunzator cu rangul institutiei si a celui care reprezinta institutia. Orice
discurs politic functioneaza pe baza unei argumentatii conventionale care justifica, pe de o
parte, rolul institutiei si, pe de alta parte, imaginea publica a celui care reprezinta institutia.
In al doilea rand, un discurs este politic atunci cand se autoevalueaza ca fiind
“adevarat” sau correct. Mai mult decat orice alt tip de discurs, cel politic comunica “versiunea
corecta” a unor fapte, precum si implicarea maxima a autorului in ceea ce priveste
veridicitatea continutului. Discursul politic comunica adevarul, “ianaintea” chiar a
continutului propriu-zis.
Material discursului politic provine din faptul ca actorul politic activeaza, in functie de
situatia de comunicare, anumite strategii de credibilitate menite a comunica “adevarul”. De ce
opinia publica ridiculizeaza sau condamna “minciuna politica”, iar actorii politici continua
promisiunile adesea fara acoperire? Probabil pentru ca politicianul are nevoie nu doar sa
afirme adevaruri, ci sis a fie perceput de catre electorat ca fiind persoana care spune adevarul
atat in situatia data, cat si adevarul “in general, indifferent de situatie”.
Prea preocupati sa-si construiasca credibilitatea, actorii politici promit prea mult sau
spun cu prea mare usurinta ceea ce vor oamenii sa auda. Pe de alta parte, regimul mediatic in
care actioneaza actorii politici, contribuie la dezvoltarea unor tehnici de credibilitate din ce in
ce mai sophisticate. Astfel, daca intr-o prima etapa discursul politic se intemeia pe “adevar”
pe baza de criterii ideologice, in epoca mediatizarii, politicienii beneficiaza de un intreg
dispozitiv tehnologic si scenic care produce “imagini adevarate”.
Discursul politic este si electoral atunci cand este generat de un eveniment
conventional (campania electorala) si este construit pe baza unor conventii de interactiune si
comunicare specifice.
Campanile electorale confera actorilor politici roluri discursive multiple inainte chiar
ca acestia sa se lanseze in competitie. Astfel, fiecare actor politic actioneaza simultan in
calitate de:
- “candidat” care detine puterea politica in timpul campaniei versus “candidat” situate in
opozitie
- “contracandidat”
- “politician” care dispune deja de o imagine publica alimentata de un trecut politic si de
o memorie colectiva
Participand la aceasta interactiune relativ pre-stabilita, la un spatiu de comunicare
conventional si, ca atareaparent “inchis “, candidatul isi poate construe in mod legitim o
identitate in conditii de publicitate.
Evenimentul conventional care este o campanie electorala distribuie nu numai rolurile,
ci si tipurile de resurse electorale de care pot benefiacia actorii politici. Potentialul acestor
resurse variaza in functie de caracteristicile sistemului politic, electoral si mediatic din fiecare
tara. Depinde de actorii politici cum vor utilize la nivelul discursului electoral:
- resursele electorale formale provenond din organizarea constitutionala si procedurala a
campaniei (avem in vedere o serie de prevederi constitutionale si legislative care
vizeaza eligibilitatea candidatilor, accesul la mass-media durata campaniei, finantarea,
rolul unor organizatii nonguvernamentale etc.);
- resursele electorale cumulate – imaginea publica a candidatului bazat pe trecut si
familie politica, intreaga istorie discursive a candidatului;
- resursele electorale create pe baza actiunii in campania electorala a candidatului
(aceste resurse fie sunt depistate de catre candidat in conjuncture electorala, fie
constituie resurse “date” pe care respectivul le creeaza in favoarea sa).
Unele dintre resursele unui candidat sunt deopotriva formale, accumulate si create. De
pilda, “electoratul” este o resursa formala (electoratul ca interlocutor colectiv si institutie care
legitimeaza actiunea candidatului), o resursa acumulata (electoratul ca interlocutoru care
dispune deja de o imagine preelectorala a candidatului si implicit, de criterii de evaluare a
acestuia), precum si o resursa create (electoratul, un interlocutor care trebuie mentinut sau –
dupa caz – convertit).
Resursele electorale formale si accumulate atribuie candidatului o marja de putere care
poate fi perdanta sau performanta. De aceea, in timpul campaniei, un candidat are nevoie si de
alte resurse care sa mentina, sa suplimenteze sau sa anuleze marja de actiune electorala.
Rolurile discursive confera candidatului o identitate formala. Astfel, in fata
electoratului si a mass media, candidatul trebuie sa “se lase” investigat si, in acelasi timp, sa
se prezinte. In fata contracandidatilor, candidatul se lasa chestionat de acestia, si la randul sau,
ii poate interpela. Din acest punct de vedere, campania electorala este singura practica politica
care egaleaza conditiile discursive ale actorilor politici si care face posibila “comunicarea
orizontala” dintre acestia.
Rolul de candidat constituie numai in aparenta o pozitie de subordonare. In realitate,
acest rol confera politicianului dreptul de a simula pozitia celui care ia decizii politice.
Pornind de la aceasta “reprezentatie”, candidatul poate accede la decizia politica efectiva.
Intr-o campanie electorala, nu numai candidatii, ci si electoratul si mass-media
beneficiaza de roluri distinctive. Totusi, cata putere are electoratul, in conditiile in care , desi
el concentreaza atentia mass-media si a electoratului, posibilitatile sale de participare la
dezbaterea electorala sunt extreme de limitate?
Dincolo de faptul ca mandateaza liderii politici, electoratul legitimeaza organizarea
unui spatiu de comunicare electorala la care, paradoxal, el nu aprticipa in mod direct. Pe de
alta parte, depinde de politica de mediatizare si de sondare a opiniei cat de eficienta este
participarea electoratului la campania electorala chiar prin formulele de mediere.
Ca si in perioada dintre alegeri, pe parcursul campaniei electorale, mass-media asigura
circulatia informatiei politice si evalueaza evenimentul electoral in calitate de opinie publica
independenta. Spre deosebire insa de perioadele politice “normale”, mass-media abordeaza
acelasi subiect timp indelungat – un timp a carui durata este stabilita prin conventie –, astfel
incat mass-media va avea nevoie de un proiect de comunicare electorala. De regula, acest
proiect modifica grila canalului mediatic fara ca acesta din urma sa renunte la modelul de
comunicare consacrat (modelul care a propulsat canalul mediatic drept “voce” sau “gen”
mediatic).
Controversata problema a efectelor mass-media este relansata mai mult ca oricand in
timpul campaniilor electorale, cand mass-media trece drept o resursa atat pentru bublicul care
urmeaza sa voteze, cat si pentru candidatul care actioneaza in regim concurential. Din
perspective candidatilor, “oferta mediatica” inseamna, in primul rand, eleborarea unor ituatii
de mediatizare a candidatului. Din acest punct de vedere, candidatii se raporteaza la mass-
media ca la o resursa formala. Pe de alta parte, pentru candidat, mass-media poate fi si o
resursa acumulata in masura in care candidatul dispune de un “trecut mediatizat”.
Nu este clar încã dacã discursul politic propriu-zis a apãrut odatã cu afirmarea retoricii
sau odatã cu inventarea politicii în sine, deşi problema este fãrã îndoialã, în mod ironic, una
caracteristicã oricãrui homo sapiens sapiens care se respectã. Şi dacã un homo faber ne-ar
vorbi de prima posibilitate, în timp ce un homo politicus şi-ar respecta cu stricteţe Egoul,
gãsindu-l în cea de a doua.
Ce trebuie sã facã un discurs? Dacã el îşi propune sã-i convingã pe toţi, el e cu
siguranţã ratat. Dacã îşi va propune sã fie cea mai frumoasã încercare lingvisticã rostitã
vreodatã, el va fi lamentabil ca şi eficienţã. Iar dacã nu-şi propune nimic, este chiar posibil sã
iasã bine. (apud O. Henry)
"Trebuie sã le vorbesc - ei nu gândesc ca mine - ei gândesc invers decât mine - eu va
trebui sã mã prefac, într-un fel, cã gândesc la fel ca ei".
Nu este obligatoriu ca aceasta sã fie secvenţa exactã a raţiona-mentului implicat, dar
elementele sale constitutive nu pot fi altele. Motivaţia este arareori o uşurinţã şi o plãcere
deosebitã de a ţine discursuri - când se întâmplã, oratorul este un caz special, cu mari şanse de
a reuşi oricum. În rest, obiectivul oricãrui orator improvizat este sã pãstreze atenţia publicului
sãu printr-o disimulare a propriului interes pentru bunãstarea generalã sau printr-o tacticã
adoptatã pe moment, în funcţie de diferitele reacţii ale ascultãtorilor. De aceea, discursurile
cele mai complicate şi de aceea supuse celor mai multe studii sunt "cele fãrã public", unde
avantajul relaxãrii aparente este devansat de absenţa feed-back-ului general, element crucial
în reglarea nivelului paratextual implicat. Existã şi în acest sens unele posibilitãţi de
manipulare evidente, precum şi altele subliminale. De exemplu, pentru discursul radiofonic,
întrebãrile, invocaţiile şi exclamaţiile retorice sunt redundante, pentru cã sunt realmente
adresate "nimãnui", atâta timp cât la un moment dat nu poate fi determinat un adversar
evident, iar aceste procedee au fost concepute cu precãdere pentru confruntãrile directe. În
schimb, este profitabilã "tactica Churchill", care rezidã în utilizarea, în acelaşi text, a multor
elemente sloganice - originale, evident - alcãtuindu-se o concentrare de fraze care rãmân în
memorie asociate numelui celui ce le-a rostit.
O altã tacticã utilã, mai ales în situaţiile limitã este aceea a "gentlmanului" - anume, a
oferi ascendentul moral unui inamic potenţial, eventual celui care a învins deja, mai întâi cu
scopul de a te menţine în luptã, prin realinierea argumentelor în aşa fel încât sã accepţi
pierderea unei bãtãlii, dar nu a rãzboiului, apoi, pentru a schimba în mod subtil poziţia faţã de
admiratorii adversarului, în aşa fel încât acesta sã piardã mult din sprijinul lor dacã atacã
imediat pe acelaşi subiect în faţa cãruia i se pare cã a câştigat.
În campaniile electorale, limbajul ia forma discursurilor politice şi a sloganurilor,
fiecare din acestea vizând câştigarea unei pãrţi cât mai mari a electoratului; astfel, un procent
destul de mare din voturi se datoreşte calitãţilor oratorice ale candidatului şi modalitãţii de
realizare a discursului.
În cartea "L`os à moille", Pierre Dac afirmã urmãtoarele: "un discurs politic bun nu
trebuie sã vorbeascã despre nimic, dar sã lase impresia cã vorbeşte despre toate". Ceea ce
intereseazã la un discurs politic nu este doar conţinutul sãu, ci într-o mare mãsurã şi forma
care îmbracã ideile.
Psihologia celor ce ascultã. E un talent sã ştii sã asculţi - e mai mare talentul celor care
mai mult ascultã decât vorbesc. Vechi de când lumea, obiceiul de a alege are la bazã
aprecierea meritului aparent. Dintre toţi pãunii, o pãuniţã alege evident mereu pe cel cu coada
mai frumoasã, indiferent de calitãţile genetice cu adevãrat importante pe care oricum nu le
poate verifica. Acest ritual s-a transferat în mod perfid în viaţa politicã. Coada pãunului este
discursul, oricât de multe şi de colorate artificii ar ataşa un candidat campaniei sale.
Singurele efecte care detaşeazã publicul general de aceste reguli sunt efectul de obişnuinţã şi
efectul de frondã, pe care le vom trata separat, pentru cã, ele indicã participarea de mare fineţe
a structurii sociale moderne în chiar formarea ei.
Primul efect se manifestã evident mai ales la publicul în vârstã, însã regula nu are nimic de-a
face cu acest criteriu. Cu cât unei persoane i se supun atenţiei mai multe argumente într-un
anumit domeniu - inevitabil ele se vor repeta - aceasta tinde sã le acorde mai puţinã atenţie şi
sã pãstreze în mod rigid drept corectã ultima secvenţã care, la un moment dat, i-a atras atenţia
în mod pozitiv. Este clarã, aici, importanţa pe care o are originalitatea într-un discurs cu unele
şanse.
Efectul de frondã are în mod fatal o pondere mai mare în rândul tinerilor şi, cu toate cã
de regulã nu are consecinţe negative (se traduce în refuzul de a vota), uneori se îndreaptã în
proporţii mari împotriva a tot ceea ce pãstreazã un parfum învechit; totuşi el nu va fi prea des
un curent pozitiv "pentru" ceva - prin definiţie, este un curent "contra".
Psihologia "adjectivului posesiv". O categorie aparte a discursului politic modern -
într-un stat democratic - este cea a "realegerii". Se referã, evident, la acea categorie de
personaje din arena politicã, pentru care lupta este de a pãstra şi nu de a câştiga, printre care
nu sunt rare noţiunile de "guvernul meu" sau "ministerul nostru", în opoziţie cu "senatorii
voştri" şi "moţiunile dumitale".
Având avantajul unor realizãri deja împlinite şi dezavantajul ratãrilor mult mai
mediatizate, ca întotdeauna, un potenţial "reales" are de optat, când îşi construieşte atât
discursul, cât şi publicul ţintã, între a se lãuda sau a o lua de la capãt. De exemplu, dacã se
aflã în faţa unor oameni neutri politicianul îşi poate permite sã rişte o uşoarã laudã de sine de
tipul "uite ce am fãcut eu pentru ceilalţi" - ceea ce nu e tocmai etic din partea lui, însã adesea
se întâmplã ca acest punct sã fie negativ, cãci imediat ce apare un declanşator (bãnuialã,
acuzaţie) lauda provoacã o reacţie în lanţ dezastruoasã.
Statul totalitar. Cel mai autentic discurs politic este cel dintr-un stat totalitar. În orice
stat relativ democratic, discursul este adesea înlocuit sau eclipsat de polemicã. El rãmâne
"coada pãunului", dar, prin efectul de obişnuinţã nu mai este un discriminant absolut. În statul
totalitar, ideea nu mai este efect pe termen scurt, de aceea, pierzându-şi caracterul electiv,
discursul devine propagandistic. Scopul oratorului nu este sã reveleze, ci sã acopere, sã
motiveze publicul sãu sã închidã ochii - sã recunoaştem, o sarcinã mult mai dificilã. Textul se
adreseazã tuturor, şi, în plus, el este considerat ratat atunci când mãcar un ascultãtor nu a fost
convins pe deplin, oarecum, sau mãcar "fãcut atent". Evident, un discurs, în aceastã
configuraţie, trebuie sã conţinã destul entuziasm pentru a-i pacifica pe revoltaţi,
transformându-i în mod natural în adepţi şi eroi ai "doctrinei", dar îndeajuns de puţinã
"doctrinã" pentru a nu-i deranja pe pacifişti, care au un anumit prag de toleranţã faţã de
lucrurile cu care sunt împãcaţi, dar nu de acord.
Discursul este cel mai frumos mod de a-i manipula pe oameni, atunci când eşti
convins de la început şi fãrã nici o ezitare cã nu crezi un cuvânt din ce ai de gând sã spui.
"Dacã se întâmplã sã crezi cu adevãrat cã adevãrul este acolo şi cã singura menire a
discursului este sã-l prezinte într-o manierã elegantã, atunci fie eşti orator, fie eşti pierdut".
Comunicarea umanã reprezintã o strategie directã şi eficientã de influenţare socialã a
comportamentului politic al indivizilor, prin impactul direct pe care îl are asupra atitudinilor şi
credinţelor.
Mc. Guire considerã cã impactul persuasiv al comunicãrii parcurge la nivelul conştient
al individului 4 procese: atenţia, înţelegerea, acceptarea, reţinerea şi, în final, efectul se
observã în comportamentul politic al individului.
Exemplu: obiectivul discuţiei candidatului politic pe un post radio sau TV este sã
determine la ascultãtori un comportament de votare. Chiar dacã receptorul este atent la
comunicare, impactul persuasiv este mic dacã nu înţelege argumentele sursei din cauzã cã
sunt prea complexe (eşec de înţelegere) sau dacã nu acceptã concluziile candidatului (eşec de
aşteptare). Presupunem cã auditoriul a fost convins, deci a acceptat mesajul electoral, dar dacã
schimbarea atitudinalã nu este durabilã şi de profunzime oamenii îşi schimbã opinia indusã
chiar înainte de ziua alegerilor.
Informaţia primitã implicã un proces de prelucrare cognitivã, analiza criticã a
mesajului, corelarea experienţei anterioare a individului, referitoare la candidat, cu
argumentele conţinute în mesaj. Calea indirectã a procesãrii informaţiei din cadrul mesajului
persuasiv urmeazã un procedeu euristic, cel al credibilitãţii sursei.
Mesajul candidatului poate fi acceptat chiar şi în lipsa unei motivaţii logice dacã
individul capãtã credibilitate şi prezintã atractivitate. Prin încrederea acordatã de alegãtori şi
totodatã competenţa acestora, candidatul este investit cu credibilitate. Eficienţa mesajului este
mai mare cu cât nivelul de educaţie, statutul social, inteligenţa şi competenţa profesionalã
atribuie candidatului vor creşte. Şi, ca urmare a aprecierii acordate acestuia, mesajul va fi
considerat cã deţine informaţii pertinente, adevãrate.
O altã competenţã necesarã este sinceritatea care se poate pune în evidenţã deoarece:
· Comunicã ceea ce ştie;
· Este dezinteresat faţã de rezultatele demersului comunicativ;
· Lipseşte intenţia de persuasiune;
· Apãrã o poziţie opusã propriului interes.
În funcţie de informaţiile pe care le deţine despre candidat, înainte de a asculta mesajul
persuasiv (opiniile exprimate anterior, competenţa, trãsãturile de caracter) asociate cu situaţia
din momentul discursului (lipsa de sinceritate) alegãtorul îşi va construi o reprezentare a
candidatului de la care va aştepta un anume un anume comportament politic. Eficacitatea
mesajului politic depinde de confirmarea sau nu a acestor aşteptãri.
Când candidatul este atractiv (aspect fizic, personalitate, charismã, conduitã)
schimbarea atitudinalã a alegãtorului este determinatã de procesele de identificare cu sursa, pe
baza sentimentelor admirative pe care le încearcã, deoarece opinia este determinatã de
sentimente.
Schimbarea comportamentului politic dacã nu este integratã în sistemul de valori şi
credinţe al alegãtorului, fiind dependentã de durata legãturii afective stabilite între candidat şi
alegãtor, va putea fi oricând revocatã. Contactele directe sau prin mass-media fac sã creascã
atractivitatea şi durabilitatea relaţiei.
Oamenii se lasã influenţaţi de cei asemãnãtori lor, având atitudini şi comportamente
similare lor. Dar, se lasã influenţaţi şi de cei cu trãsãturi şi comportamente diferite de ale lor,
în mãsura în care sunt cele pe care nu le au şi ar dori sã le aibã (complementaritatea generând
atractivitate).
Ceea ce convinge alegãtorul de bunele intenţii este chiar imaginea pe care o
proiecteazã, cu cât este mai dinamic cu atât este mai convingãtor. Comunicã energie,
entuziasm, autoritate prin aspectul sãu propriu-zis, cât şi prin stilul şi viteza mai mare a
discursului. Dinamismul discursului va determina auditoriul sã-l accepte ca fiind credibil.
Mesajul devine mai persuasiv dacã se asociazã la receptor cu emoţii pozitive. Este
posibil sã devinã eficient dacã se asociazã cu emoţii negative, prin inducerea fricii. Dacã la
informaţiile despre experienţe concrete şi strategiile de evitare se adaugã argumente
emoţionale asociate cu instrucţiuni exacte, complete despre evitarea situaţiei dificile se va
obţine drept efect modificarea comportamentelor indivizilor în sensul dorit, prin inducerea
fricii.
De exemplu: "Noi nu ne vindem ţara!"
Cât de diferit trebuie sã fie mesajul de opiniile alegãtorilor pentru a putea convinge?
· O sursã foarte credibilã determinã schimbarea opiniilor alegãtorilor chiar dacã prezintã
poziţii diferite de ale receptorului.
· Receptorul implicat emoţional într-un anume tip de mesaj nu va putea fi schimbat în
comportamentul sãu chiar şi de sursã credibilã.
Sã se prezinte argumente pro sau contra în discurs?
· Aducând numai argumente pro, autorul îşi apãrã discursul prin susţinere, eliminând situaţiile
de contrazicere.
· Aducând atât argumente pro şi contra discursul se va apãra prin respingere.
Papageorgis în 1961 susţinea apãrarea prin respingere a discursului, evitând "efectul
tigrului de hârtie". Discursul în care se aduc numai argumente pro-atitudini alegãtorului
întãreşte atitudinea receptorului doar aparent, pentru cã nu-l protejeazã pe individ de a face
faţã unui discurs-atac ulterior cu argumente contra, pe care prima sursã le-a evitat şi, evident,
la care receptorul îşi va schimba atitudinea.
Este foarte importantã şi calitatea mesajului, generatã de noutate şi validitatea
opiniilor sursei (elementele noi ale discursului sã nu fie repetate prea des pentru a evita în
acest fel saturarea receptorului şi a da un caracter plauzibil mesajului).
Mesajul ce susţine atitudinile receptorului determinã rãspunsuri cognitive în favoarea
ideilor candidatului. Când auditoriul este supus unui mesaj contra-atitudinal şi i se sugereazã
poziţia pe care trebuie sã o susţinã atrage creşterea rezistenţei la persuasiune şi tendinţa de
pãstrare a comportamentului iniţial.
Auditoriul informat, prin mesaj, cã atitudinile candidatului atractiv şi credibil sunt
altele decât ale lui, va dezvolta un dezechilibru cognitiv care genereazã presiuni psihice ce
intrã în contradicţie cu credinţele sale.
Cu cât calitatea argumentelor conţinute de mesaj genereazã mai multe idei favorabile
(pozitive) la auditoriu, cu atât efectul persuasiunii creşte şi schimbãrile atitudinale şi
comportamentale vor fi mai mari. De altfel, se poate ajunge la aspectul "malefic" al
persuasiunii: propaganda.
Un act ostensiv de comunicare reprezintă un apel la atenţia ascultătorilor. Astfel,
auditorul are dreptul să creadă că ceea ce li se comunică prin intermediul stimulului ostensiv
este relevant pentru ei, sau că cel puţin emiţătorul consideră asta. Receptorii nu doar speră că
mesajul este relevant, ci au aşteptări precise legate de relevanţa mesajului. Comunicarea
ostensiv-inferenţală implică faptul că emiţătorii comunică ascultătorilor relevanţa stimulilor,
ceea ce înseamnă că un act de comunicare ostensivă comunică o prezumţie de relevanţă.
Conform aceleaşi teorii, un mesaj este relevant, şi astfel procesat de un receptor, dacă
şi numai dacă efortul depus de ascultător la procesarea mesajului este cât mai mic posibil.
Fiind un factor negativ, relevanţa unui mesaj este mai scăzută atunci când efortul de procesare
este mai ridicat decât se aşteaptă ascultătorul.
În lumina considerentelor teoretice prezentate, principiul relevanţei poate fi definit
astfel: „Orice act de comunicare ostensivă comunică prezumţia propriei sale relevanţe
optime.”4
Pentru a analiza efectele pe care le au discursurile politice asupra ascultătorilor, am
folosit principiul relevanţei şi teoria comunicării ostensiv-inferenţiale pentru următoarele
motive:
(1) Candidaţii la preşedinţie trebuie să atragă atenţia auditoriului asupra intenţiilor lor
informative şi acest lucru se realizează pe baza stimulilor ostensivi;
(2) Ascultătorii se aşteaptă ca vorbitorii / candidaţii să comunice numai informaţii
relevante;
(3) Ascultătorii se aşteaptă ca procesarea mesajelor să implice un nivel scăzut de efort
şi să ducă la modificări importante ale mediului lor cognitiv, adică se fie relevante;
(4) Candidaţii îşi folosesc discursurile ca stimuli ostensivi şi astfel comunicarea devine
ostensiv-inferenţială;
(5) Atât vorbitorii, cât şi ascultătorii vor să obţină o comunicare reală; este adevărat că
politicienii încearcă să persuadeze, dar asta se leagă de modul în care îşi structurează
discursurile, nu de intenţiile lor informative; candidaţii nu vor să-şi informeze ascultătorii că
încearcă să le schimbe opţiunile politice; persuasiunea poate fi considerată o intenţie ascunsă,
care totuşi este cunoscută în mod reciproc;
(6) Ascultători se aşteaptă ca uneori comunicarea să nu fie relevantă, dar pot să işi
imagineze că mesajul a fost de fapt relevant, dar că vorbitorul nu a fost relevant într-un mod
optim; alteori, pot fi convinşi că mesajul în sine a fost irelevant;
(7) De obicei, alegătorii îi votează pe acei candidaţi care prezintă în discursurile şi în
campaniile lor o informaţie relevantă;
(8) În campaniile electorale, mesajele relevante sunt în primul rând acelea care conţin
informaţii ce fac ascultătorii să se încreadă într-un anumit candidat, mesaje care oferă soluţii
la problemele curente, soluţii care vor aduce schimbări şi îmbunătăţiri în vieţile ascultătorilor.

Analiza tematica a discursului politic

Discursurile politice sunt structurate în jurul a două tipuri de teme: pozitive şi


negative. De obicei, candidaţii se folosesc de teme pozitive pentru a-şi sublinia propriul
program, modul în care vor rezolva problemele curente cu care se confruntă ţara, de un limbaj
negativ pentru a se referi la contracandidaţii lor sau la cei aflaţi la putere în acel moment.
Astfel, o dihotomie Eu/Noi vs. El/Ei se poate observa în orice discurs politic.
Este interesant faptul că unii dintre candidaţi aleg să-şi structureze discursurile numai
pe baza unui limbaj şi a unor teme negative. Acest fapt poate avea două explicaţii: în primul
rând, folosirea unor termeni negativi creează o imagine grotescă a contracandidaţilor şi astfel
alegătorii au o singură alternativă, de a nu vota pentru aceştia şi de a-l alege pe cel care a avut
curajul să demaşte răul; în al doilea rând, o analiză mai profundă, poate dezvălui că un
candidat care se foloseşte numai de teme negative nu are de fapt nici un fel de program
electoral. De obicei, acei candidaţi care nu au nici o şansă folosesc cu preponderenţă mijloace
negative în discursurile lor.
Ţin să precizez că citatele nu vor fi numeroase, nu pentru că nu s-ar regăsi în
discursurile analizate, ci din economie de spaţiu.
Analizând corpusul, se poate observa că C.V. Tudor îşi structurează discursurile în
jurul unor teme negative, teme care vor fi ilustrate în cele ce urmează prin citate.
Sărăcia, Degradare şi Crima în România
„ Ţara Reală e pântecul femeii care a început să-şi vândă pruncii, încă înainte de a-i naşte /…/
pe când copiii astfel comercializaţi se duc la o moarte sigură, în băncile de organe ale
bogătaşilor lumii.” [Tudor: 345]
„Asta nu înseamnă că nu se moare în România! Ba se moare /…/ în cele mai
îngrozitoare feluri. Am în vedere /…/ crimele şi sinuciderile. Niciodată în istoria României,
nu s-au produs atât de multe omoruri pe an şi nu şi-au pus capăt zilelor atâţia semeni de-ai
noştri!” [Tudor: 347]
„/…/ buruienile care le fac românilor viaţa insuportabilă: sărăcia, mizeria, anarhia
mafia.” [Tudor: 367]
Mafia politică şi mediatică
„Acesta este unul dintre motivele pentru care Mafia Politică şi juridică implicată în
exportul de copii, de unde scoate profituri financiare de ordinul miliardelor de dolari /…/”
[Tudor: 346]
„Deviza mea este: Jos Mafia! Sus Patria!” [Tudor: 346]
„ /…/ dar Mafia a prăduit chiar în aceste zile de toamnă, 280 de milioane de dolari pe
o aşa-zisă tehnică medicală străină, de mâna a doua? /…/ că Mafia Ţigănească face ravagii şi
e ocrotită, pe faţă, de unele autorităţi!” [Tudor: 369]
Aceste două teme negative sunt recurente în discursurile lui Tudor şi se combină cu
altele care fac referire la contracandidaţii lui, în special la Ion Iliescu şi la cei aflaţi la putere
în acel moment.
Cei aflaţi la guvernare
„Timp de 4 ani actuala Putere n-a suflat nici o vorbă despre Pactul Ribbentrop-
Molotov, dimpotrivă l-a ratificat şi ea, în iunie 1997, la Neptun. Timp de 4 ani, Regimul
Constantinescu n-a îndrăznit să spună nimic despre Tezaurul României /…/” [Tudor: 353]
„Actuala campanie politică începe cu mortul pe masă. Acesta nu este altul decât
<cadavrul politic> Emil Constantinescu, principalul vinovat de dezastru Ţării,
mercenarul care a fost sfătuit, nu demult, să-şi facă harakiri. România este condusă, pe
faţă, de femeia-komisar Zoe Petre.” [Tudor: 359]
Caracterizarea contracandidaţilor politici
„Nu mă tem de nici unul dintre contracandidaţii mei, care se împart în două categorii:
activişti de partid şi contabili.” [Tudor: 359]
„În privinţa candidaturii dvs. iarăşi s-a comis o fărădelege: dvs. pretindeţi că n-aţi avut
un singur mandat prezidenţial, 1992 – 1996. Eroare gravă!” [ Tudor:383]
„Şi toate acestea pentru ce? Pentru orgoliul maladiv al unui ateu de 71 de ani, care şi-a
pus în cap să devină, pentru a treia oară, preşedintele unei Ţări /…/? “ [Tudor: 390]
Aceste teme negative stau la baza discursurilor lui Tudor din campania electorală
2000. Elemente sintactice, semantice, pragmatice şi structuri retorice sunt folosite pentru a le
complica.
Unele dintre temele exemplificate sunt prezente şi în discursurile lui Ion Iliescu, dar
există diferenţe în ceea ce priveşte modul lor de articulare: discursurile lui Tudor sunt lungi,
pline de digresiuni, în timp ce tonul lui Ion Iliescu este mult mai calm, mai puţin agresiv şi
mai pacificator, discursurile sale fiind mai scurte şi la obiect. Când acuză, o face într-un mod
impersonal, atacurile sale fiind îndreptate împotriva celor aflaţi la putere şi a
contracandidatului său, C.V. Tudor, însă numele acestuia nu apare niciodată în discursurile
analizate.
Degradarea, sărăcirea ţării şi a poporului român
„ /…/ România celor care muncesc din greu, dar pentru care sărăcia, disperarea şi
nesiguranţa constituie nefericita răsplată a trudei lor.” [Iliescu, Discursul de acceptare a
candidaturii, „Aproape de oameni, împreună cu ei”, 5.10.2000]
„ /…/ câteva măsuri de combatere a sărăciei extreme.” [Iliescu, Discursul de acceptare
a candidaturii, „Aproape de oameni, împreună cu ei”, 5.10.2000]
„ Înţeleg greutăţile şi fenomenele negative cu care vă confruntaţi. /…/ Ştiu că
drogurile, violenţa, alcoolul, prostituţia sunt capcane /…/” [Iliescu, „Mesajul către tineri…”,
4.12.2000]
Cei aflaţi la guvernare
„ Acum când a sosit vremea bilanţului, asistăm la un spectacol jalnic al laşităţii şi al
fugii de răspundere, al ascunderii în spatele <tehnocraţilor>. /…/ întrucât cei în care şi-au pus
speranţa i-au înşelat, s-au dovedit incapabili să-şi onoreze promisiunile. /…/ Reprezentanţii
coaliţiei care guvernează România din 1996 au făcut prea mul rău ţării şi oamenilor pentru a
mai avea autoritatea morală de a cere încrederea oamenilor.” [ Iliescu, Discursul de acceptare
a candidaturii, „Aproape de oameni, împreună cu ei”, 5.10.2000]
„Eşecurile sistematice ale actualei guvernări în a combate corupţia, crima organizată,
violenţa, precum şi politizarea excesivă a actului administrativ, folosirea funcţiei publice ca
răsplată pentru clientela politică au avut drept rezultat o erodare a autorităţii statului.” [Iliescu,
Discursul de acceptare a candidaturii, „Aproape de oameni, împreună cu ei”, 5.10.2000]
Contracandidaţii săi – C.V. Tudor
Aceasta este ultima temă negativă prezentă în discursurile lui Ion Iliescu şi apare
numai în cel de-al doilea tur al alegerilor, când singurul contracandidat a fost C.V.Tudor. În
primul tur, în discursurile analizate, Ion Iliescu nu a folosit nici un element negativ cu referire
la contracandidaţii săi.
„Aş dori să nu transformăm această campanie electorală într-un prilej de răfuieli şi
într-o luptă oarbă cu adversarii.” [Iliescu, Discursul de acceptare a candidaturii, „Aproape de
oameni, împreună cu ei”, 5.10.2000]
Totuşi, după primul tur, atacurile sale au devenit mai vizibile, dar impersonale.
„Se înşeală cei care cred că putem găsi soluţii la probleme noastre /…/ în trecutul
totalitar sau prin sloganuri extremiste, xenofobe /…/” [Iliescu, „Declaraţia…”, 26.11.2000]
„/../ s-au născut şi dezvoltat mişcări extremiste, xenofobe şi antisemite, ale căror
discurs fals patriotic, demagogic şi profund nesincer, constituie o gravă ameninţare la adresa
democraţiei /…/” [Ion Iliescu, „Mesajul către tineri…”, 4.12.2000]
Citatele de mai sus relevă diferenţele dintre cei doi candidaţi. Tudor foloseşte un
adevărat arsenal negativ, sinonimia negativă fiind excesivă. Este adevărat că este un excelent
orator, dar îşi foloseşte calităţile într-o direcţie proastă. Persuasiunea poate fi atinsă prin
folosirea unui limbaj negativ referitor la contracandidaţi, dar utilizarea exclusivă a acestuia, a
unor cuvinte de multe ori morbide („<cadavrul politic> Emil Constantinescu”), imensul
paragraf despre traficul ilicit de organe cu care îşi deschide discursul de acceptare a
candidaturii sunt destul de înspăimântătoare, fiind pe placul unui număr redus de alegători. În
plus, temele pozitive sunt doar pretexte pentru a reintroduce dimensiunea negativă a
discursurilor sale. Atacurile lui directe subliniază faptul că programul său electoral este
inexistent. Cu toate astea, puterea lui oratorică i-a făcut pe câţiva să-l urmeze.
În discursurile lui Ion Iliescu temele negative, atunci când apar, sunt doar o pârghie
care îi dă posibilitatea de a-şi prezenta propriul program.
Şi în ceea ce priveşte folosirea unor teme negative diferenţele sunt clare: în timp ce în
discursurile lui Tudor elementele negative sunt prezente la tot pasul, iar Ion Iliescu foloseşte
acelaşi metode, deşi destul de rar, în discursurile celor doi candidaţi americani aceste teme
apar sub o formă foarte interesantă.
Deşi folosesc un limbaj negativ, candidaţii americani aduc argumente logice, de bun
simţ sau chiar ştiinţifice care să le susţină atacurile. Discursurile lor sunt tematice, mult mai
bine organizate decât cele ale lui Tudor sau Iliescu. Datorită modului în care campania
americană are loc, candidaţii trebuie să vorbească despre aceeaşi temă în mai multe state şi de
aceea temele şi limbajul folosit se repetă, părând a fi redundante. Din potrivă, discursurile
candidaţilor români sunt generale, aceştia nu exemplifică şi nu argumentează.
Discursurile politice nu se structurează numai pe teme negative. Temele pozitive sunt
un mijloc folosit de candidaţi pentru a-şi prezenta propriul program. Un limbaj pozitiv este
ceea ce îi face interesaţi pe alegători: vor să afle ceea ce le oferă candidaţii, pentru că ştiu care
sunt punctele slabe ale guvernării în care trăiesc şi, de cele mai multe ori, ştiu care sunt
neajunsurile unui anumit candidat. Ascultătorii sunt interesaţi de soluţiile propuse şi, de
obicei, votează pentru cele care par realizabile.
Folosind numai elemente negative, un candidat exclude o mare parte din grupul său („In-
group”). Consecinţa, ca şi în cazul lui C.V. Tudor, este că alegătorii nu-l votează pentru că
discursurile lui se adresează unui număr mic de alegători, cei care l-ar urma necondiţionat. Pe
de altă parte, includerea tuturor alegătorilor, sublinierea soluţiilor prezentate în discursuri,
accentuarea aspectelor pozitive ale propriului program conduc la succes. Acest lucru s-a
întâmplat în cazul lui Ion Iliescu.
În cele ce urmează am prezentat temele pozitive întâlnite în corpusul analizat.
Surprinzător, câteva teme pozitive apar şi în discursurile lui C.V. Tudor:
Ţara, România Mare
„ Aşa arată Ţara noastră REALĂ” [ Tudor: 345]
„/…/ fiindcă eu am harta României Mari in tiparul genetic /../” [Tudor: 350]
„ Cercetaţi rezervaţia arheologică a limbii române şi veţi vedea că cele mai importante
cuvinte – Patrie, Popor, Ţară, Biserică, Armată, Pâine, Muiere, Soţ, Făt, Frate, Soră, Sănătate,
- şi însuşi gloriosul cuvânt Dumnezeu /…/ vin direct din limba latină” [ Tudor: 351]
„Avem de a face cu două unicate, fiecare în felul său: Ţara e unică sub soare /…/ iar
Poporul e absolut genial.” [ Tudor: 352]
„Accelerarea fenomenului istoric şi ireversibil de unificare, pe cale paşnică, cu
Basarabia şi Bucovina, străvechi teritorii româneşti, la care nu vom renunţa niciodată”
[Tudor: 358]
Trecut şi istoria românilor: exemplu de urmat
„ /…/ când cel care avea să devină Mareşalul Antonescu a adresat Armatei un ordin
care se aşează lângă cele mai importante documente din Istoria Poporului Român, alături de
<pohta ce-a pohtit-o> Mihai Viteazul şi de Proclamaţia de la Padeş a lui Tudor Vladimirescu:
< Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul!>” [Tudor: 350]
„ În încheiere daţi-mi voie să mă gândesc tot la Poetul Naţional /…/ iată cât de
profetic şi actual sună vorbele sale.” [Tudor: 360]
„ < Votul e mai puternic decât sabia!> spunea preşedintele Abraham Lincoln” [Tudor:
374]
Propria sa imagine, prezentată în comparaţie cu imagini biblice
„Eu cu acest Înger al Morţii vreau să mă lupt!” /…/ Am să mă lupt cu Îngerul Morţii
tot astfel cum s-a luptat Iacov cu îngerul Vieţii.” [Tudor: 347]
„ /../ dar, în orice caz, mai hotărât decât toţi adversarii mei să-mi dau viaţa pentru
Patrie.” [Tudor: 355]
„Începe Epoca Vadim, de Dreptate, Prosperitate şi Reconciliere Naţională!” [Tudor:
361]
„Răstignirea lui Isus a durat şase ore. Răstignirea mea, un umil slujitorului al
Mântuitorului durează de şase ani.” [Tudor: 392]
Acestea sunt temele pozitive prezente în discursurile lui Tudor. Dar dacă cineva
îndepărtează vălul creat de folosirea unui număr mare de figuri retorice, de tonul său ridicat,
în urmă nu mai rămâne aproape nimic. Este adevărat că menţionează problemele cu care se
confrunta România, dar în afară de cuvinte mari, nu oferă nici o soluţie viabilă. Discursurile
sale sunt lipsite de conţinut: pe lângă cele 50 de puncte enunţate în discursul său de acceptare
a candidaturii, Tudor nu le oferă nimic alegătorilor. Politica şi discursurile sale sunt clasificate
ca extremiste şi naţionaliste, pentru că, chiar şi atunci când vorbeşte despre rezolvarea unor
probleme, modul în care se exprimă instigă la violenţă.
Din contră, discursurile lui Iliescu sunt mult mai pe înţeles, alegătorii pot să
întrezărească soluţiile pe care le propune. Temele pozitive prezente în discursurile sale sunt
legate de rezolvarea problemelor curente, şi Ion Iliescu îşi defineşte priorităţile încă de la
început:
Priorităţile majorităţii românilor sunt:
- relansarea economiei;
- combaterea sărăciei şi a şomajului;
- întărirea autorităţilor statului şi a instituţiilor sale;
- combaterea corupţiei;
- integrarea demnă în Uniunea Europeană şi în NATO;/…/
Acestea sunt priorităţile Programului meu electoral şi ale acţiunii mele ca viitor şef al
statului. Numai astfel deviza campaniei mele electorale - <Aproape de oameni, împreună cu
ei> are sens şi capătă conţinut.” [Ion Iliescu, Discursul de acceptare a candidaturii, 5.10.2000]
Temele pozitive prezente în discursurile lui Ion Iliescu sunt:
Relansarea economiei româneşti
„Vom construi o economie de piaţă funcţională, bazată pe concurenţa loială, pe
eficienţă /…/” [Ion Iliescu, Discursul de acceptare a candidaturii, 5.10.2000]
„Relansarea economică pe termen scurt impune dezvoltarea întreprinderilor mici şi
mijlocii. /…/ Un obiectiv strategic vital îl constituie refacerea şi dezvoltarea agriculturii
româneşti.” [Ion Iliescu, Discursul de acceptare a candidaturii, 5.10.2000]
Lupta împotriva sărciei
„Voi propune viitorului Parlament şi viitorului guvern câteva măsuri de combatere a
sărăciei extreme pentru ajutorarea familiilor cu mulţi copii şi a celor monoparentale. /…/
Sistemul de protecţie socială va deveni coloana vertebrală a solidarităţii naţionale” [Ion
Iliescu, Discursul de acceptare a candidaturii, 5.10.2000]
Modernizarea sistemului educaţional şi a celui sanitar
„Nu putem accepta ca educaţia, sănătatea, cercetarea şi cultura să fie considerate
simple mărfuri, supuse regulilor pieţei. Fără un acces legal al tuturor cetăţenilor la aceste
bunuri esenţiale, naţiunea română îşi va pierde coeziunea şi va rata din nou dezvoltarea.“ [Ion
Iliescu, Discursul de acceptare a candidaturii, 5.10.2000]
Întărirea autorităţii statale şi instituţionale
„Voi încuraja şi voi sprijini noua guvernare în eforturile ei de a accelera reforma
instituţiilor statului şi a administraţiei, pentru a fi puse exclusiv în slujba cetăţeanului.
Voi veghea ca Justiţia şi toţi cei cu atribuţii în domeniu să îşi facă datoria, să se
angajeze într-o luptă decisivă pentru combaterea celui mai grav flagel al acestei perioade, /…/
corupţia şi birocraţia paralizantă din aparatul de stat.” [Ion Iliescu, Discursul de acceptare a
candidaturii, 5.10.2000]
Propria sa imagine
„Viaţa mea a fost pusă întotdeauna în slujba oamenilor. /…/
Mă angajez solemn să fiu un preşedinte al tuturor românilor.” [Ion Iliescu, Discursul
de acceptare a candidaturii, 5.10.2000]
„Ca preşedinte al României voi veghea ca problemele dumneavoastră cele mai
importante: educaţia de calitate, locuri de muncă, locuinţe sociale, siguranţă, combaterea
violenţei, a traficului de droguri, a prostituţiei să devină priorităţi ale Guvernului şi
Parlamentului.” [Ion Iliescu, „ Mesajul către tineri ….” 4.12.2000]
Ultimul citat este un exemplu elocvent care marchează diferenţa dintre discursurile lui
C.V.Tudor şi cele ale lui Ion Iliescu. Tudor foloseşte multe cuvinte, digresiuni, exemple,
astfel încât ideea de bază pare că se pierde printre rânduri. Ion Iliescu utilizează numai cuvinte
cheie, relevante pentru auditoriu, astfel încât efectul perlocuţionar se materializează în
persuasiune.
Comunicarea electorala este un exercitiu al negocierii si seductiei, in care sunt
implicati clasa politica - care vrea sa seduca, electoratul - care vrea sa negocieze si mass-
media - care se orienteaza la conditiile de cerere si oferta. La prima vedere, intre electorat si
clasa politica ar exista un gen de comunicare-negociere (optiunea de vot desfasurandu-se ca
recompensa pentru politici sociale, facilitati economice, conditii de functionare bazate pe
principiul liberalismului etc). Dar, in mod real, ceea ce pare a fi comunicare-negociere este
expresia latenta a actiunii unui sistem complex de schimbare a cognitiilor sociale, de
manipulare.
Acest tip de comunicare trebuie sa ia o forma dialogala, sa puna in joc argumente
rationale. Negocierea presupune o cunoastere, memorie, ordine comparativa a faptelor,
ideilor, deciziilor, pe care le poseda in egala masura si electoratul. In calitatea lor de co-
locutori intr-un dialog politic, guvernantii si electoratul ar trebui sa se ordoneze intr-o relatie
pe orizontala.
Comunicarea-seductie ia o forma spectaculara, prin faptul ca apeleaza la mituri,
simboluri, scenarii. Conceptul mitic in comunicarea-seductie se preteaza la asocieri
nelimitate, el raspunde mai degraba unei functii de seductie decat unei cunoasteri. In acest
caz, mitul nu va dezvalui un sens si nici nu il va lichida (asa cum se intampla in comunicarea-
negociere), rolul sau fiind acela de a-l naturaliza.
Comunicarea-seductie in campania electorala ia cele mai diverse forme ale publicitatii
politice: discursuri, slogane electorale, machete de presa si spoturi electorale.
Daca e sa ne raportam la politicile de comunicare ale lui Geoana si Basescu in cursa
pentru Primaria Bucuresti, observam ca cei doi au adoptat strategii discursive diametral opuse
cu profilul imagologic pe care si l-au construit in perioada dinaintea campaniei.
Mircea Geoana a abandonat haina de diplomat al cancelariilor europene si brusc a
inceput sa vorbeasca despre praful de pe cizmele din tinerete cu care a strabatut drumuri pline
de noroi din curtea centralelor termice. A adoptat un discurs mai popular, mai direct, fara
subtilitati de negociere diplomatica.
Mircea Geoana a abordat o comunicare-seductie in contradictie cu profilul sau
imagologic anterior. A venit cu un zambet larg deschis, ce arata o dantura perfecta (semn de
sanatate tocmai buna pentru o cursa dura), dar a ramas intepenit in aceasta grimasa mult prea
mult timp. Geoana a zambit de pe panouri si bannere pentru toti bucurestenii timp de patru
saptamani, dar nimeni nu a reusit sa afle programul sau administrativ, elaborat de cei mai buni
specialisti externi, asa cum afirmase el insusi intr-o dezbatere televizata. Mesajul “Castigi cu
Geoana” a fost atat de abstract incat PSD a trebuit sa revina cu o formula imbunatatita si sa-i
dea conotatia de castig material: “locuri de munca mai multe si mai bine platite”, care vor
asigura “cresterea nivelului de trai de la an la an”. Geoana nu a venit cu un “contract” pentru
bucuresteni si in lipsa acestuia a tinut toate discutiile in zona guvernarii. Nici “contractul
pentru Europa” nu a fost scris temeinic. Mesajul “2007 — oras european” a ramas unul la fel
de abstract in lipsa unei expuneri coerente si credibile a pasilor de actiune.
Si Traian Basescu si-a abandonat stilul care l-a consacrat. Lider charismatic, cu un
discurs pe intelesul tuturor si pe placul presei, Basescu a sedus la guvernare cand prin hohote
abundente, cand prin exprimarile sale deocheate. In campanie, insa, primarul a venit cu un
discurs foarte tehnic, a prezentat programe si surse de finantare. L-a lasat pe Dragomir sa rada
si sa se dea in spectacol. El a inteles ca o comunicare-negociere este mai potrivita pentru
contextul politic actual si a ales sa fie cat se poate de sobru. Basescu nu a trebuit sa faca
trimiteri la un resort mitic, simbolic (Uniunea Europeana), el cunoscand extrem de bine
realitatile mahalalei romanesti. Atunci a negociat “Totul sau nimic”. A pus cartile pe masa
si... a castigat. Dar nu la loterie. A mers sigur pe mana bucurestenilor si a invins la vot.