Imbatranirea celulara

Corpul uman este sanatos atata timp cat fiecare dintre celulele care intra in
componenta lui este la randul ei sanatoasa, criteriu imposibil de indeplinit in
conditiile fiziologice si de mediu actuale. Fiind organisme aerobe, oxigenul este
indispensabil si suntem capabili, in proportie de 98% de a-l folosi eficient si corect.
Totusi, 2% din cantitatea de oxigen care intra in corp in timpul respiratiei este
transformata in specii reactive, daunatoare, numite radicali liberi. Acestia provin din 
trei surse endogene majore: sistemul enzimatic al reticulului endoplasmatic, sistemul
oxidant, NADPH dependent, care intervine in procesele inflamatorii, precum si din
metabolismul anumitor medicamente (mai ales cele antitumorale) sau din agentii
care transporta sarcini electrice (cupru, fier, mangan). Locul de formare al radicalilor
este mitocondria. Ulterior, acestia trec in citosol. Radicalii pot proveni si din exterior,
din radiatii atmosferice, agenti poluanti, ultrasunete, microunde.
Studiul radicalilor liberi
Din punct de vedere chimic, radicalii liberi sunt atomi, ioni sau molecule cu electronii de pe
orbitalul extern neimperecheati, ceea ce le confera o reactivitate chimica deosebita si tendinta
accentuata de a ataca alte molecule pentru a le sustrage electronul necesar stabilizarii.
Generand la randul lor specii reactive care vor capta alti electroni cu acelasi scop, radicalii
participa la reactii in lant, de aditie si substitutie radicalica. Influenta lor negativa se traduce
prin faptul ca destabilizeaza celulele prin atacul asupra moleculelor care intra in componenta
lor, producand mutatii sau chiar moarte celulara. Desi majoritatea radicalilor liberi au viata
scurta, exista radicali cu stabilitate ridicata, fiind cei mai periculosi pentru organismul uman.
Studiul radicalilor liberi a fost initiat in 1930 de un grup de chimisti britanici si dezvoltat de
Denham Harman. Acesta a observat ca speciile reactive care degradeaza materia organica fara
viata o pot distruge similar si pe cea vie, ulterior ajungandu-se la concluzia ca radicalii liberi
sunt responsabili atat de imbatranire, cat si de numeroase maladii degenerative cronice”.
Datele experimentale arata ca intr-o singura inspiratie in organism patrunde un volum de
oxigen care poate genera un miliard de radicali liberi care, la randul lor, prin reactii in lant ce
decurg aproape instantaneu, vor afecta alte molecule prin desprinderea electronilor si
denaturarea acestora.
Remarcabil este ca, in cantitati mici, aceste specii au un rol important in lupta organismului
impotriva bacteriilor, virusurilor, poluantilor chimici si toxinelor.
Efectele nocive apar atunci cand cantitatea de specii active produse depaseste cu mult
capacitatea de aparare a organismului, actiunea lor pozitiva in infectii fiind practic anulata.
Stresul oxidativ si degradarea organismului
Speciile cele mai reactive ale oxigenului, radicalii superoxid, peroxid si hidroxil au o
contributie importanta atat in procesul de imbatranire prematura, manifestata prin pierderea
rezistentei si elasticitatii tesuturilor, scaderea activitatii enzimatice, cat si in dezvoltarea
diverselor forme de cancer Poate cea mai importanta influenta a stresului oxidativ (definit ca
productie exagerata de radicali oxigenati daunatori) este cea asupra creierului, organ
caracterizat printr-o intensa activitate si, deci, o degradare la fel de accentuata. Imbatranirea
cerebrala se traduce prin reducerea numarului de neuroni si cresterea numarului de celule
gliale, sinapsele fiind elementele cele mai afectate. Regiunile creierului nu se degradeaza in
mod egal: anumite regiuni pot pierde pana la 60% dintre neuroni de-a lungul vietii, pe cand
altele sunt ferite aproape total de pierderi neuronale. Creierul are insa o arma eficienta de
lupta impotriva degradarii oxidative, si anume capacitatea de neurogeneza (formarea de noi
neuroni). Controversat de-a lungul timpului, dar demonstrat in cele din urma, procesul a fost
identificat pana acum in doua dintre regiunile creierului: zona subventriculara si girusul
dentat.
Mijloace de aparare
Din fericire, organismul uman poseda un echipament enzimatic si un control genetic ce ii
permit, intr-o oarecare masura, sa lupte cu speciile radicalice. Dintre compusii capabili sa
functioneze ca antioxidanti, cei mai importanti sunt:
Enzima SOD (superoxid dismutaza
Licopenul, important in prevenirea cancerului de prostata, conform unor studii recente
Vitaminele A, C, E;
Melanina (pigment negru), este un radical liber stabil (polimer biologic), a carui deteriorare
cauzeaza maladia Parkinson. Poseda proprietati antioxidante si semiconductoare. De
asemenea, este inerta din punct de vedere chimic, dar are capacitatea de a transforma energia
captata in caldura si vibratii sonore. Blocheaza radicalii liberi sau agentii din care acestia
deriva (metale tranzitionale, de exemplu).
Antioxidantii actioneaza prin acelasi mecanism, si anume donarea unui electron catre un radical
liber care se va transforma intr-o specie non-reactiva, incheind lantul de reactii radicalice. Totusi,
actiunea radicalilor liberi are si un revers, pentru ca donarea unui electron are drept consecinta
directa transformarea antioxidantului in radical la randul sau, astfel incat, dependent de conditiile
de reactie, o substanta poate fi un antioxidant eficient sau, dimpotriva, un prooxidant (un exemplu
este acidul uric, antioxidant care in anumite conditii participa la reactii cu peroxidul, proces
important in etiologia gutei).
Organismul mai dispune si de o a doua arma de lupta impotriva radicalilor liberi, si anume
apoptoza, cunoscuta ca moarte celulara programata prin care celulele isi inactiveaza enzimele si isi
dezasambleaza componentele celulare in conditii de degradare accentuata. Aceasta degradare este
cauzata, printre altele, de stres oxidativ. Proces coordonat genetic si controlat (initial s-a crezut a fi
o desfasurare fiziologica haotica), apoptoza este desavarsita de ingestia celulelor apoptotice de
catre macrofage, care decurge fara scurgerea continutului celular sau a speciilor reactive radicalice
in spatiul extracelular, fara raspuns inflamator sau deteriorarea celulelor din jur. Moartea celulara
programata este o metoda eficienta de incetinire sau oprire a dezvoltarii tesuturilor maligne si,
ulterior, a cancerului.
In ciuda mijloacelor de aparare, lupta impotriva radicalilor liberi este una inegala, in defavoarea
organismului uman, a carui degradare este tot mai accentuata in ultimii ani. Acest aspect nu a fost
ignorat de cercetatori, care au propus numeroase formule cu proprietati antioxidante.
Reprezentative ca eficienta sunt complexele antioxidante care actioneaza sinergic (vitamina E si
seleniu, vitaminele E si C), demonstrand astfel ca imbatranirea este un proces biochimic si, deci,
partial controlabil, nu unul strict cronologic. 

 
Toderici Lavinia
Cls a XII-a E