Potrivit istoriografiei româneşti, epocile istorice sunt:

epoca pietrei (cca 1 mil î.Hr. - secolul I î. Hr.)

antichitatea ( secolul I î. Hr. - anul 602 d. Hr.)
evul mediu (602 - 1821)
epoca modernă (1821 - 1918)
epoca contemporană (din 1918 până în zilele noastre )

Epoca de piatră este o perioadă a preistoriei în care oamenii foloseau cu precădere

unelte din piatră.
Termenul "Epoca de piatră" a fost folosit de arheologi pentru a denumi vasta perioadă
premetalurgică din care uneltele din piatră au supravieţuit mult mai mult decât uneltele
fabricate din alte materiale. Este prima dintre cele trei epoci, şi este împărţită în trei
perioade:paleoliticul,mezoliticul,neoliticul.

Antichitatea este cea de-a II-a epocă a istoriei. A început în jurul anului 3000 î.Hr., când
a fost inventată scrierea cuneiformă, şi a durat până în jurul anului 476, când a căzut
Imperiul Roman de Apus. Reprezintă epoca în care s-au dezvoltat cultura, arta, religia şi
marile civilizaţii.
Antichitatea se împarte în 3 mari perioade:
Perioada veche
Perioada clasică
Perioada târzie

Evul Mediu desemnează o epocă istorică, cuprinsă între Antichitatea târzie şi Epoca
Modernă, aproximativ de la 500 d.H. până la 1500 d.H. Tradiţional, în Europa, Evul
Mediu cuprinde perioada dintre căderea Imperiului Roman de Apus (476) şi, după unele
opinii, cucerirea Constantinopolului (1453), respectiv descoperirea Americii (1492) sau
revoluţiile din Ţările de Jos (1566-1609) şi din Anglia (1642-1649).
Noţiunea „Evul Mediu” derivă din limba latină (MEDIVM AEVVM) şi provine din
filologia umanistă a Renaşterii, unde definea sub forma media latinitas intervalul de timp
cuprins între împăratul roman Constantin cel Mare (306-337) şi cel franc Carol cel Mare
(768-814). Denumirea a fost preluată, începând cu secolul al XVIII-lea, în literatura şi în
istoriografia occidentală, având iniţial sensul peiorativ de „Evul Mediu întunecat”
caracterizat prin, cruzimile inchiziţiei cu arderea pe rug a vrăjitoarelor şi ereticilor, o
perioadă de obscurantism, iadul fiind în picturi reprezentat ca un loc de groază.

Epoca modernă
Punctul de lansare a acestei noi perioade istorice a fost 1492 – anul în care Cristofor
Columb (fără să vrea) a descoperit America. Evenimentul acesta - marile descoperiri
geografice – a stat la mutarea centrului economic al Europei din Marea Mediterană în
Oceanul Atlantic (faţada vestică a Europei cu ieşire la ocean).
Oraşele italiene au scăzut în ceea ce priveşte tranzacţiile comerciale iar Spania şi
Portugalia şi-au creat primele imperii coloniale. Olanda, Franţa, Anglia îşi crează la
rândul lor puncte active de comerţ în Asia, Africa şi America.
Anglia după regina Elisabeta I abordează o activă politică maritimă şi pnă la
sfârşitul secolului al XVII-lea devine cea mai mare putere extraeuropeană.
 Revoluţia americană şi revoluţia franceză au modificat cultura politică a lumii.
Arătând variante mult mai plauzibile la monarhia absolută. Poporul devine forţa de care
trebuie să se ţină cont şi nu monarhul. Aceste transformări s-au realizat prin forţă şî nu de
bunăvoie.
Napoleon Bonaparte a trezit la viaţă ideea de naţiune în Germania şi Italia. Secolul
XIX – ultimul al epocii moderne – este secolul naţiunilor. Otto von Bismarck şi Camillo
Cavour au reuşit să unifice Germania şi respective Italia. România în 1859 a pus bazele
statului naţional prin unirea Moldovei cu Tara Românească prin dubla alegere ca
domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866).
Evenimentul care a încheiat epoca modernă este începutul primului război mondial
şi anume anul 1914.

Epoca contemporana
Instaurarea dupa al doilea Razboi Mondial a "puterii populare" creeaza conditiile
aparitiei dictaturii comuniste care s-a mentiut pana in decembrie 1989. Pentru o perioada
de aproape 50 de ani, democratia si economia de piata au disparut in Romania. Multe
din metodele aplicate atat in domeniul economic, cat si social au fost imprumutate de la
fosta Uniune Sovietica netinandu-se cont de specificul tarii si al Capitalei. Prin
nationalizarea principalelor ramuri industriale, regimul comunist si-a oferit mijloacele
pentru a reconstrui si dezvolta orasul.
In acesti 50 de ani au fost construite, totusi, multe unitati industriale noi, blocuri de
apartamente si multe edificii cu caracter socio-cultural. Au aparut "gigantii industriali" si
miile de apartamente "tip cutie de chibrituri".
Evenimentele din decembrie 1989 aduc modificari profunde in economia Capitalei, atat
din punct de vedere structural (descentralizarea si forma proprietatii) cat si al dinamicii
sale.
In 1993, trei ani dupa caderea regimului comunist (1989), in Bucuresti se concentrau
12.7% din populatia activa a tarii cuprinzand 385 societati mijlocii cu o medie de 1000
angajati. Societatile cu mai mult de 5000 de salariati reprezentau la acel moment numai
1.8% din total.
Pe langa crearea marilor platforme industriale inainte de 1989, numarul blocurilor de
locuinte a crescut astfel incat, daca intre 1945 - 1964 au fost construite 80641
apartamente, numarul acestora a crescut la 446100 apartamente intre anii 1965 si 1984.
S-au format noi cartiere ca: Titan - Balta Alba cu 90000 apartamente, Drumul Taberei cu
63000 apartamente, Berceni cu 70000 apartamente, Militari cu 40000 apartamente.
Blocurile erau din beton, prost finisate ,oferind spatiu minim de locuit si fara sa asigure
cele mai simple standarde de confort.
Recensamantul din 1992 (trei ani de la caderea comunismului) inregistra in Bucuresti un
numar de 109194 blocuri cu 760751 apartamente si un total de 1803635 camere, ceea ce
inseamna o suprafata de peste 46.1 milioane metri patrati de locuinta (34.3 metri patrati
pe apartament).
Bucurestiul este principalul centru politico - administrativ al tarii, aici aflandu-se
presedentia, parlamentul, guvernul, sediile centrale ale celor mai multe partide politice,
institutii culturale si de invatamant, institutii financiare, comerciale, banci.