Sunteți pe pagina 1din 30

METODA ANCHETEI

Ancheta, cadru general al investigaţiei de analiză şi descriere obiectivă


„Toate anchetele se ocupa cu caracteristicile demografice, cu mediul social, cu
activitatiile, opiniile sau atitudinile unui anumit grup de oameni(A.C. Moser, 1967,
p.13).”
„Ancheta psihosociologica este o metoda de cercetare prin intermediul careia se
colecteaza date de la un esantion de subiecti, de regula prin interviuri si/sau chestionare.
(M.Curelaru, in Manual de psihologie sociala, coord. A. Neculau/2003, p. 45)”
În contextul cercetării descriptive se regăsesc mai multe tehnici şi metode de
rezolvare a problemelor.
Cea mai simplă şi eficace metodă descriptivă este investigaţia prin anchetă, în
care sunt incluse:
• chestionarul;
• interviul;
• sondajele normative;
• ancheta sociomotrică.
Investigaţia descriptivă se realizează prin studii longitudinale şi în secţiune
transversală, prin care operatorii examinează interacţiunea dintre creştere şi dezvoltare,
precum şi factorii limitativi ce pot apărea în învăţarea motrică.
Domeniul în care se realizează investigaţia prin anchetă este deosebit de vast,
urmărindu-se determinarea opiniilor curente ale unui grup de populaţie specifică.
Investigaţia prin anchetă se constituie astfel într-un instrument de cercetare cu o
largă aplicabilitate în ştiinţele psihologice, sociologice, educaţionale precum şi în
cultură fizică şi sport.
Cele patru tipuri de investigaţie prin anchetă: chestionarul, interviul, sondajul
normativ şi ancheta sociomotrică au la bază atât informaţiile cantitative cât şi cele
calitative referitoare la persoane, situaţii şi relaţii. Aceste tipuri de informaţii stau la
baza eleborării predicţiilor şi prognozelor.
Prin aceasta un rol esenţial îl are pregătirea cu mare atenţie a anchetelor
indiferent de procedura aleasă pentru obţinerea unor rezultate de maximă obiectivitate.
În acest context trebuie să se desfăşoare respectându-se etapele ce trebuie parcurse şi
anume:
• determinarea obiectivelor;
• alegerea eşantionului;
• elaborarea procedurilor (chestionar, interviu, etc.);
• efectuarea studiului pilot;
• elaborarea scrisorii de însoţire;
• trimiterea (transmiterea) chestionarului;
• trimiterea scrisorilor de urmărire;
• analiza rezultatelor;
• elaborarea studiului de investigaţie.

Elaborarea chestionarului
Având în vedere diversitatea domeniilor de investigaţie precum şi
particularităţile acestora, elaborarea unui chestionar nu este un lucru uşor de realizat,
datorită faptului că nu este uşor de a “gândi” întrebările.
În elaborarea chestionarului, operatorul trebuie să ţină cont de modul cum se vor
adopta întrebările la particularităţile persoanei la care acestea se adresează.
Elaborarea chestionarului porneşte întotdeauna de la stabilirea obiectivului
specific prin care se urmăreşte evaluarea acestuia.
Acest principiu constituie punctul de referinţă în demersul elaborării
chestionarului, urmează apoi o întrebare care se referă la modul în care se va analiza
răspunsul. Pe măsură ce întrebările sunt formulate, este important să se pregătească un
tabel în alb în care să fie incluse răspunsurile, posibilităţile de comparare, ca şi
eventualele clasificări ale acestora care ţin de analiza şi interpretarea informaţiilor ce
trebuie selecţionate şi catalogate.
Este foarte important în continuare să se stabilească forma în care se vor pune
întrebările, care din punct de vedere ştiinţific acestea se regăsesc în:
1. – întrebări deschise cum ar fi: “vă place domeniul de specializare pe care l-aţi
ales ?”. Acestea sunt cele mai simple pentru operatorul cercetător.
Acest tip de întrebare oferă subiectului o mare libertate de exprimare privind
sentimentele de susţinere şi dezvoltare a ideilor. Chiar dacă întrebările deschise au
numeroase avantaje în elucidarea informaţiilor, asta nu înseamnă că nu au şi anumite
limite, care deschide un câmp larg întrebărilor închise, majoritatea subiecţilor nu
agreează întrebările deschise, dar şi chestionarele în general.
Un alt impediment este acela că se limitează controlul asupra răspunsului,
deoarece subiectul de multe ori se îndepărtează de întrebare.
De cele mai multe ori folosirea întrebărilor deschise se utilizează în vederea
formulării unor întrebări închise. Ca un exemplu putem lua chestionarele destinate
studenţilor, elevilor, invitându-i pe aceştia să alcătuiască o situaţie cu tot ceea ce le este
util sau inutil la o anumită prelegere sau curs. Pe baza acestora se construiesc întrebări
închise prin structurarea şi sistematizarea pe diferite categorii a răspunsurilor la
întrebările deschise.
2. – întrebări închise. Acestea prezintă o foarte mare varietate de forme. Printre
întrebările de acest gen, cel mai des sunt utilizate cele care se referă la clasificarea,
raţionalizarea, sistematizarea, gradaţia, răspunsurile fiind absolut categorice.
Un exemplu elocvent este întrebarea scalată: “Clasificaţi sau sistematizaţi
preferinţele exerciţiilor sportive în următoarele modalităţi de petrecere a timpului liber”.
În acest tip de întrebare se foloseşte de regulă o numerotaţie de la “1” la “n”. 1 (unu)
reprezentând activitatea preferată şi “n” activitatea sau exerciţiul care vă place cel mai
puţin.
Alt gen de întrebări se referă la frecvenţa cu care subiecţii se implică în
executarea de diferite sarcini pe parcursul unei anumite perioade de timp (an de
învăţământ, semestru, etc.).
După anumiţi autori scalarea cuprinde cinci gradaţii, pornind de la premisa că
între răspunsuri sunt intervale egale.
Prezentăm în continuare un exemplu semnificativ: “În contextul unui program
de educaţie fizică obligatoriu pentru studenţi, aceştia ar trebui să participe cel puţin la o
oră de gimnastică aerobică”. Iată cum se prezintă itemul scalat:
5 4 3 2 1
Sunt de acord întru totul Sunt de acord Nu sunt sigur Nu sunt de acord Sunt cu totul împotrivă

Pe scala răspunsurilor se pot utiliza diferite cuvinte cum ar fi: excelent, bun,
destul de bun, slab, foarte slab sau foarte important, important, nu foarte important, slab,
foarte slab, etc.
O altă categorie sunt răspunsurile categorice care nu îi oferă subiectului decât
două forme de răspuns: “da” sau “nu”, “adevărat” sau “neadevărat”. Acest tip de
răspuns nu oferă şi alte opţiuni.
Răspunsurile categorice oferă un timp de completare mai scurt în comparaţie cu
răspunsurile gradate, de asemenea şi gradul de intensitate al afinităţii subiectului este
mai redus.
Atunci când subiectul răspunde prin “da”, va fi dirijat spre alte întrebări care să
elucideze cât mai obiectiv răspunsul.
Atunci când subiectul răspunde categoric prin “nu”, acesta va fi invitat fie să se
oprească fie să treacă la o altă secţiune care urmează.
Prezentăm câteva reguli prin care diferiţi autori propun elaborarea unui
chestionar:
- întrebările trebuie formulate clar pentru a avea aceeaşi semnificaţie pentru toţi
subiecţii şi a nu da naştere la diferite interpretări;
- se vor utiliza întrebări simple şi scurte pentru a fi uşor de înţeles;
- nu se vor utiliza fraze care conţin idei separate, reunite în cadrul aceleiaşi
întrebări cum ar fi:
“Deşi toţi studenţii trebuie să frecventeze cursurile ca activitate cotidiană, nu
este obligatorie absolvirea facultăţii”
Un alt exemplu ar fi: “în cadrul facultăţii dumneavoastră, înscrierea la masterat
sau doctorat este condiţionată în prealabil de un examen ?”
Acest gen de întrebare este confuz deoarece, în cadrul facultăţii respective, este
posibil să existe un examen pentru înscrierea la masterat dar nu şi la doctorat. Dacă
condiţia de răspuns ar fi “da” şi “nu”, un răspuns “nu” ar însemna că în ambele cazuri
nu ar exista un examen, din contră dacă răspunsul ar fi “da”, examenul se subânţelege
s-ar da în ambele cazuri.
- întrebările să nu fie formulate prin utilizarea unei exprimări negative cum ar fi:
“Educaţia fizică nu poate fi predată de antrenori”. Aceste formulări negative creează
confuzii, de multe ori subiectul poate formula un răspuns pentru polul opus (pozitivist);
- este indicat să nu se folosească un limbaj tehnic şi specializat;
- dirijarea subiectului să nu se canalizeze în direcţia unui anumit răspuns;
- formularea întrebărilor să fie în concordanţă cu vocabularul limbii române.
Toate chestionarele elaborate prin aspectul lor global trebuie să corespundă unui
anumit aspect şi design. Contează foarte mult aşezarea acestuia în pagină, chestionarele
care dau impresia unei lipse de organizare şi pregătire superficială vor avea un impact
negativ asupra subiecţilor.
În chestionar trebuie să apară numele şi adresa persoanei care efectuează studiul.
Întrebările de început a chestionarului trebuie să fie uşoare. Nu sunt indicate întrebări
care cer eforturi mari subiecţilor şi care solicită numeroase informaţii.
Cao regulă generală, chestionarele trebuie să fie scurte, prin aceasta eficienţa lor
creşte, de asemenea interesul celor la care se adresează.

Cum se realizează unstudiu pilot (de probă)


Studiul pilot se recomandă în orice tip de investigaţie ştiinţifică, dar mai ales în
cadrul anchetei.
Se începe prin citirea chestionarului redactat de către persoane abilitate. Acestea
pot pune la dispoziţia cercetătorului a diferite observaţii extrem de valoroase cu privire
la formatul, conţinutul, modul de exprimare în formularea întrebărilor etc.
După modificarea chestionarului în funcţie de observaţiile şi sugestiile făcute la
prima lecturare, se selecţionează un eşantion reprezentativ din populaţia vizată, în
scopul realizării celui de al doilea studiu pilot. Chestionarul este supus atenţiei în
vederea stabilirii punctajului obţinut şi corelaţiilor între rezultatele obţinute la fiecare
punct şi nivelului întregului test, pentru a vedea dacă punctajul respectiv este
reprezentativ pentru ceea ce se urmăreşte ca obiectiv final.
De o importanţă deosebită în reuşita chestionarului se bucură “SCRISOAREA
DE ÎNSOŢIRE”.
Scrisoarea de însoţire trebuie să explice scopul, obiectivele şi importanţa
anchetei efectuate. Ea trebuie să convingă pe cel căruia i se adresează chestionarul de
importanţa investigaţiei.
O scrisoare de însoţire eficientă trebuie să fie scurtă, redactată cu tact privind
confidenţialitatea răspunsurilor, respectându-se intimitatea şi anonimitatea subiectului.
Dacă ancheta se realizează sub egida unor instituţii, agenţii sau asociaţii
recunoscute, în scrisoarea de însoţire se va specifica acest lucru. Chestionarul are o mai
mare reuşită dacă se bucură de sprijinul unor organisme sau personalităţi recunoscute şi
respectate.
În scrisoarea de însoţire se solicită de asemenea returnarea chestionarului până la
o dată precisă.
Aspectul general al scrisorii de însoţire este tot atât de important ca şi aspectul
general al chestionarului. Greşelile de orice natură, ştersăturile, folosirea unui limbaj
gramatical incorect, punerea necorespunzătoare în pagină, va da impresia unei
neseriozităţi şi superficialităţi a studiului întreprins.
Ultimele etape ale studiului prin anchetă (chestionar) se ocupă cu analiza
rezultatelor şi elaborarea concluziilor materialului.
În acest sens, metoda de analiză trebuie stabilită în faza de programare a
studiului. Analiza se realizează prin însumarea răspunsurilor la diversele formate şi
conlucrarea procentelor pentru răspunsurile unor subiecţi comparativ cu a altor subiecţi.
Este important ca anchetele să fie concepute şi analizate în ceea ce privesc
rezultatele cu atenţia şi obiectivitatea ştiinţifică, proprii tuturor investigaţiilor
experimentale.
Metoda Delphi este una din metodele reprezentative de utilizare a
chestionarului.
Procedura presupune selectarea operatorilor sau a persoanelor ce au cunoştinţe
necesare şi care urmează să răspundă la chestionarele elaborate. Metoda Delphi numită
şi prima rundă este de regulă de explorare. Subiecţii sunt invitaţi să-şi prezinte părerile
şi propunerile evaluării despre diferite probleme, obiective, etc.
Chestionarul este apoi revizuit pe baza rezultatelor primei runde şi trimis din
nou subiecţilor pentru ca aceştia să-şi reconsidere răspunsurile pentru o analiză corectă a
tuturor răspunsurilor oferite la chestionarul iniţial.
Una dintre caracteristicile principale ale metodei Delphi este asigurarea
caracterului de anonimitate, iar consensul la care ajung experţii în domeniu constituie
principalul instrument pentru luarea deciziilor în probleme importante ale realităţii
înconjurătoare.

Locul anchetei în cercetarea obiectivă


Odată cu diversificarea şi dezvoltarea cercetării ştiinţifice a activităţilor omului
în mişcare, metodele de anchetă, au căpătat în ultimii ani un interes deosebit, datorită în
special investigaţiilor din domeniul ştiinţelor sociale şi domeniul educaţional.
Răspândirea ariei de folosire a metodelor de anchetă în domeniul psihologic, sociologic
sau chiar pedagogic, a favorizat însă şi utilizarea lor necorespunzătoare, fără respectarea
unor cerinţe şi princlpll metodologice elementare, iar de aici a apărut necesitatea
stabilirii locului anchetei, ca metodă de cercetare obiectivă.
Utilizarea exagerată în diferite domenii, a metodelor ce au la bază ancheta,
numărul impresionant de chestionare, la care sunt solicitaţi să răspundă, tot mai mulţi
indivizi, în probleme de o mare varietate şi diversitate, a contribuit şi favorizat utilizarea
lor improvizată, fără să se atingă de multe ori scopul propus de acestea.
Cercetarea diferitelor fenomene nu se poate realiza numai prin abordarea unei
singure metode ştiinţifice, chiar dacă aceasta întruneşte toate atributele obiectivităţii.
Din acest punct de vedere, metoda anchetei, nu reprezintă un grad de
obiectivitate ridicat, în special datorită faptului că, cercetătorul adună mai ales opinii ale
indivizilor. Văzute din acest punct de vedere, metodele de anchetă constituie metode
intermediare în cadrul cercetării complexe. Ea însă, contribuie la îmbogăţirea datelor
obţinute, cu ajutorul altor metode şi tehnici de investigare.
Folosirea metodelor de anchetă în cercetarea ştiinţifică, conduc la înlocuirea
condiţiilor reale ale desfăşurării fenomenelor, evenimentelor sau situaţiilor, cu
posibilitatea mintală a subiecţilor, de a evidenţia diferite aspecte privind investigarea
diferitelor influenţe exercitate asupra persoanei lor, la verificarea măsurii în care aceasta
are capacitatea de a analiza şi interpreta comportamentul psihic propriu şi stabilirea
cauzelor, care au determinat anumite manifestări şi atitudini personale.
În realizarea unei anchete riguroase, se remarcă şi faptul că cercetătorul
(operator de interviu) interpretează datele obţinute cu indivizii anchetaţi. Acesta, poate
însă să greşească, prin atribuirea unei prea mari importanţe, relatărilor făcute de
subiecţi, despre ei însuşi, datorită acordării unei încrederi prea mari privind
obiectivitatea lor, sau fie datorită minimalizării căilor de verificare a capacităţii
subiecţilor, de a putea explica propriile lor trăiri.
Paleta domeniului faptelor asupra cărora se pot face relatări de anchetă este
foarte mare.
Ea poate începe cu declaraţii asupra stărilor psihofiziologice (manifestări
respiratorii, circulatorii, organice, percepţii, reprezentări, etc.), până la descrierea
obiceiurilor, a comportamentului uman în diferite situaţii.
Unele relatări sunt oarecum ferite de interpretări imprecise, neconcludente, alte
relatări însă, sunt supuse exagerărilor provocate de factori dintre cei mai diferiţi, atât de
ordin personal cât şi social.
Este bine cunoscută deasemenea, încercarea subiecţilor de a corecta multe
trăsături personale, având tendinţa de a crea cercetătorilor operatori de anchetă, o părere
cât mai bună despre ei.
Această tendinţă se manifestă de cele mai multe ori inconştient şi spontan,
subiectul intervievat considerându-se sincer, obiectiv şi de bună credinţă. Alteori se
manifestă atitudini de respingere din partea subiecţilor, a anchetei aceştia nedorind să
colaboreze, răspunsurile la întrebări, fiind formale, uneori chiar, denaturând faptele sau
evenimentele, fără ca cercetătorul să depisteze cazul şi să anuleze răspunsurile
respective.
Din cele relatate mai înainte, reies câteva din multiplele elemente, de care
trebuie să ţinem seama, atunci când uzităm în cercetare de metodele de anchetă. Cu alte
cuvinte, trebuie să acordăm relatărilor verbale culese de la subiecţi, creditul pe care îl
merită.

Scopul anchetelor şi sistematizarea lor


Folosirea metodelor de anchetă de către cercetătorii domeniului culturii fizice şi
educaţiei fizice şi sportului, este determinată în principal, de caracteristicile diversificate
şi complexe ale domeniului.
Se face apel, din partea cercetătorului, la interviu sau chestionar, pentru
înţelegerea unor factori subiectivi, neelucidaţi, prin alte metode şi tehnici de cercetare.
Prin aplicarea metodelor de anchetă în cercetările din domeniul culturii şi
educaţiei fizice şi sportului, pe lângă studierea opiniei, motivelor, atitudinii,
obiceiurilor, individuale, se prospectează şi alte aspecte ale faptelor de comportament şi
conştiinţă ale omului.
Cercetătorul are la îndemână şi studierea relatărilor verbale ale subiectului,
impresiile, gândurile, emoţiile, cunoscând astfel, atât măsura în care aceasta a
recepţionat indicaţiile primite, cât şi gradul de mobilizare şi cointeresare din timpul
activităţii desfăşurate.
Metodele de anchetă oferă cercetătorului anumite explicaţii referitoare la
mecanismele de formare a opiniilor şi îl ajută pe acesta să întrevadă comportamentul
oamenilor, în situaţii diferite.
Domeniul cel mai căutat de metodele de anchetă este cel psihiologic, pentru
studierea personalităţii (trăsăturii de caracter, interese, studierea locului liderului în
colectivitate). În acest domeniu, trebuie remarcat în special, atenţia ce se acordă
fidelităţii şi veridicităţii chestionarului, precum şi condiţiilor metodologice de alcătuire
şi aplicare a lor.
Posibilităţile de cuprindere ale metodelor de anchetă, precum şi limitele acestora
sunt foarte întinse. Acestea se pot adresa atât numai câtorva cazuri, cât şi unui număr
impresionant de cazuri (întregii populaţii şcolare spre exemplu). Acest fapt, nu
înseamnă însă o deplină libertate a cercetătorului, el este obligat să-şi stabilească
eşantionul de studiu, în raport cu tema şi scopul prestabilit, care trebuie să fie
reprezentativ şi să corespundă cerinţelor colectivităţii.
Din punct de vedere al stabilirii metodologiei utilizării anchetelor, le putem
sistematiza în:
poştale
a) chestionare
directe

formale
b) interviuri
neformale

Chestionarele poştale (prin corespondeţă) sunt considerate cele mai uşor de


realizat, din punctul de vedere al administrării, dar cu eficienţă foarte redusă. Avantajele
constau în faptul că nu necesită operatori numeroşi, se obţin de regulă multe informaţii,
răspunsurile date de subiecţi sunt redate după o meditaţie prealabilă. Acest gen de
chestionare sunt completate fie individual, fie în familie sau alte colectivităţi.
Dezavantajele acestor genuri de chestionare sunt însă numeroase şi nu
neglijabile, printre care amintim:
- Chestionarele poştale nu pot avea decât întrebări simple, uşor de formulat şi
uşor de înţeles, acestea neputând fi parafrazate şi explicate.
- Răspunsurile sunt definitive şi nu pot fi aprofundate.
- Întrebările din chestionar pot fi cunoscute de subiecţi înainte de a răspunde la
fiecare dintre ele.
Din experienţa instituţiilor specializate, în diferite sondaje ale opiniei publice, se
constată în procent mare de non-răspunsuri, cu toate eforturile depuse pentru reducerea
lor (garantarea discreţiei, timbrarea plicului de răspuns, numărul de întrebări simple şi
ne numeroase etc.).
În acest context putem aminti metoda Delphi, care este în principal o metodă ce
foloseşte experţi într-un domeniu şi cărora li se cere să-şi exprime părerile în privinţa
unei problematici de cercetat.
Odată cu prima prelucrare a răspunsurilor primite, cercetătorul operator, trimite
din nou experţilor constatările răspunsurilor, aceştia la rândul lor, pe baza constatărilor
cercetătorului operator, trebuie să formuleze alte răspunsuri corectate.
Ancheta poate continua până se realizează un consens al subiecţilor chestionaţi.
Chestionarele directe, se aplică de către cercetător subiecţilor, individual sau în
grup, având posibilitatea de a face observaţii asupra acestora în timpul formulării
răspunsurilor. Acest chestionar se realizează sub control în timp limitat sau nelimitat, şi
în general este dinainte tipărit. Există posibilitatea ca subiectul chestionat să nu fie
prezent, înaintea operatorului, atunci se utilizează:
- chestionarul prin telefon;
- chestionar completat după întrevederea cu operatorul;
- chestionar completat de către cercetător.
Indiferent de felul chestionarului, cercetătorul, trebuie să aibe un ghid de
conversaţie, după care desfăşoară interviul.
Interviul (convorbirea) este reprezentat de cele mai multe ori de către
chestionarul direct. Întrebările formulate se pun de obicei de către operator.
În funcţie de ordinul, calitatea şi tehnica formulării întrebărilor şi înregistrării
răspunsurilor interviurile, sunt sau nu exacte şi precise, controlate sau standardizate,
formale sau neformale.
Interviul formal este acela în care, întrebările primesc răspunsuri înregistrate, în
formă standardizată. Acest gen de interviu se mai numeşte şi standardizat, extensiv, sau
global.
Interviul neformal se regăseşte în metodele anchetei sub forma mai multor
variante:
- interviu ghidat;
- interviu conversaţie;
- interviu nedirecţionat.
Aceste genuri de interviu, permit schimbarea ordinei întrebărilor, precum şi
formularea sau adăugarea altor întrebări, în timpul anchetei.
Prin aplicarea metodelor de anchetă, cercetătorul poate obţine mai multe date
printre care enumerăm:
a) - date obiective, care pot fi verificate şi de alte persoane cum ar fi: vârsta,
ocupaţia, veniturile, starea civilă, anul începerii activităţii sportive, etc.
b) - date subiective, care se adresează subiectului însăşi, cum sunt: opiniile,
motivaţia, preferinţe, starea afectivă, interesul, sentimentele, etc. O parte dintre datele
subiective, se pot verifica prin metode obiective, dar altele rămân a fi apreciate, în
raport de modul în care răspunde subiectul.
c) - date privind conduite, obişnuite, deprinderi de comportament, cond uite
operaţionale, etc. Aceste date, se referă la comportamentul general al subiectului,
ataşamentul sau neataşamentul, privind stabilirea unor obişnuinţe de viaţă raţională,
regim alimentar, participare la antrenament şi competiţie, etc.
În cadrul metodelor de anchetă, trebuie avut în vedere şi chestionarul cu
caracter anamnestic folosit în special în psihologie, sau a chestionarului sociometric
folosit cu preponderenţă în domeniul psihosociologic, care stabileşte relaţiile
preferenţiale ale membrilor grupurilor. (alegerile şi respingerile, preferinţele, izolaţii
grupului, liderii, etc).
Folosirea chestionarelor cu caracter anamnestic şi cu caracter sociometric se
adapteză în condiţii optime şi în cercetarea domeniului de cultură fizică şi sport, în
vederea stabilirii antecedentelor individului, precum şi studierea legăturilor dintre
membrii unei echipe, de adeziune, de eliminare sau de izolare a unora dintre aceşti
membrii, dintr-o anumită colectivitate.

Etapizarea, realizarea şi prelucrarea rezultatelor anchetelor


Pentru ca rezultatele anchetelor să conducă la îmbunătăţirea cunoaşterii lumii
materiale şi ideatice, metodologii cuprinşi în cercetarea fenomenelor activităţii omului
în mişcare, dar şi în alte domenii, acordă o însemnătate deosebită organizării cercetării,
prin metodele de anchetă, etapizând riguros elementele acesteia, care după M. Epuran
(1992) şi completate de noi, sunt următoarele:
1. precizarea scopului şi stabilirea obiectivelor urmărite;
2. stabilirea eşantionului asupra căruia se aplică ancheta;
3. pregătirea instrumentelor de anchetă şi a condiţiilor necesare;
4. efectuarea anchetei de probă (pilot) şi introducerea corecturilor în planul
anchetă şi a condiţiilor necesare;
5. efectuarea anchetei propriuzise, în condiţii naturale (obişnuite);
6. analiza şi prelucrarea rezultatelor anchetei;
7. interpretarea rezultatelor şi concluziile ce se desprind;
8. redactarea raportului final.
O importanţă majoră, în aplicarea metodelor de anchetă, trebuie să se acorde
alcătuirii chestionarului (a ghidului de interviu). Aceasta presupune o precizare clară a
obiectivelor cercetării şi prezentarea acestora, sub formă de indicatori bine stabiliţi şi
formulaţi anterior.
Stabilirea conţinutului chestionarului se poate face prin raţionament deductiv şi
imaginativ, dar şi prin discuţia de grup, (dezbatere realizată între mai mulţi specialişti de
formaţiuni diferite), care oferă cercetătorului date suplimentare, privind fenomenul sau
aspectul anchetat.
Odată cu formularea întrebărilor, cercetătorul va stabili sub ce formă doreşte să
obţină răspunsurile, având în vedere şi posibilitatea prelucrării acestora, precum şi
tehnicile de analiză, evaluarea răspunsurilor şi a rezultatelor din punct de vedere valoric
şi cantitativ.
Având în vedere toate aceste condiţii, chestionarele pot fi închise, care prevăd
răspunsuri fixe (da sau nu), alternative, în care răspunsul se realizează la alegere, din
mai multe posibile şi deschise, în care se lasă libertatea celui chestionat să răspundă,
(ex. pentru ce doreşti să urmezi cursurile universitare de educaţie fizică şi sport ?).
Fiecare dintre fenomenele chestionarelor prezintă avantaje şi dezavantaje,
alegerea unuia sau altuia, depinzând de factori diferiţi sau de natura problemei pe care o
studiem. Pentru cei chestionaţi, preferinţa întrebărilor sunt cele care dau răspunsul "da"
sau "nu" (chestionar închis).
Din punctul de vedere al cercetătorului, răspunsurile alternative sunt de la
început codificate, în timp ce pentru chestionarele deschise acesta urmează să realizeze
codificarea în urma analizei răspunsurilor în vederea stabilirii şi evaluării din punct de
vedere cantitativ şi calitativ a răspunsurilor.
Redactarea întrebărilor trebuie să aibe în vedere mai multe recomandări printre
care amintim:
- să conţină o singură interpretare;
- întrebările să fie relativ scurte şi precise;
- conţinutul întrebărilor să fie neutru;
- să nu sugereze dinainte răspunsul;
- să fie confidenţiale;
- să păstreze secretul analizei şi interpretării;
- întrebările să fie cuprinzătoare;
- pentru sondarea motivaţiei, întrebările trebuie să se adreseze indirect.
Chestionarul din punct de vedere tehnic, va fi redactat pe o singură faţă de coală
şi va purta toate datele de identificare:
- titlul chestionarului codificat;
- data realizării chestionarului;
- ora începerii şi ora terminării chestionarului;
- locul aplicării chestinarului;
- date personale despre eşantion sau subiectul supus chestionarului (numele,
vârsta, clasa, sex, talia, greutatea, etc.).
Anchetatorul trebuie să aibe în vedere şi operaţiile ulterioare, când va ţine
seama, de cerinţele codificării răspunsurilor, în vederea prelucrării şi analizei acestora.
Interviul este o altă metodă a anchetei, în care pregătirea lui nu diferă de cea a
chestionarului, decât în ceea ce privesc detaliile redactării formularului şi a pregătirii
operatorului care efectuează interviul.
O altă metodă, a acestui gen de investigare, este ancheta pilot care se realizează
după principiul "încercare şi eroare", pe un eşantion numeric redus şi care nu este
acelaşi din cercetarea de bază. Acest mod de anchetare reprezintă o repetiţie generală,
care verifică atât condiţiile se eşantionare, cât şi caracterul adecvat al întrebărilor sau
eficienţa aplicării chestionarului.
Redactarea chestionarului, trebuie realizat în vederea cuprinderii celor mai
reprezentative aspecte ale fenomenului anchetat, iar chiar de la începutul alcătuirii lui,
operatorul este obligat să înţeleagă faptul că, un bun chestionar nu se poate alcătui chiar
de la prima redactare. Pentru a ajunge la o formă definitivă, se trece printr-o serie de
corectări şi verificări, ultima constituind-o ancheta pilot.
Prelucrarea rezultatelor obţinute cu ajutorul chestionarelor se realizează în
conformitate cu obiectivul urmărit, operatorul fiind obligat de a crea o atmosferă
destinsă şi de încredere din partea subiectului.
Începerea interviului (chestionarului), se va caracteriza prin întrebări, cu caracter
general, lăsând subiectului o posibilitate sporită de răspuns. Operatorul, va orienta
discuţia spre o anumită temă, direcţie, dar nu va face aprecieri asupra răspunsurilor.
O atenţie deosebită se va acorda celui intervievat, care va fi abordat, după
prezentarea în prealabil a scopului urmărit şi după ce acesta îşi va da acordul participării
Locul de desfăşurare al interviului, este bine să se aleagă a fi cel de la locul desfăşurării
activităţii (în timpul antrenamentului, după concurs, etc.) şi nu în momente lipsite de
încordare fizică sau psihică speciale.
Abordarea unei astfel de anchete, cere din partea operatorului, o mare încordare
a atenţiei şi a gândirii, iar în caz de oboseală este indicată întreruperea convorbirii şi
continuarea ei ulterior, fapt ce va stimula subiectul, în continuare.
Prelucrarea datelor obţinute prin metodele de anchetă, cere o muncă de mare
dificultate şi durată, dacă aceasta nu se efectuează cu aparatură electronică, numărul de
operaţii constând în: verificarea răspunsurilor, codificarea, clasificarea, centralizarea
tabelară şi analiza.
Prezentarea rezultatelor unei anchete trebuie să ţină seama de anumite
recomandări practice, ale oficiilor de statistică, privind întocmirea rapoartelor de
anchetă selectivă, care în domeniul activităţii omului în mişcare, au o aplicaţie selectivă
după cum urmează:
1. descrierea generală a raportului, scopul, materialul cuprins, metoda de
colectare a răspunsurilor, de eşantionizare, data, durata, exactitate a datelor, etc.;
2. descrierea proiectului de anchetă;
3. prezentarea metodelor de selecţionare a eşantioanelor;
4. denumirea personalului şi echipamentului folosit;
5. analiza statistică şi procedeele de calcul folosite;
6. analiza costului anchetei;
7. eficienţa anchetei.

Elaborarea anchetei sub formă de interviu


Ca şi chestionarul şi interviul ca proceduri ale investigaţiei prin anchetă se
derulează având la bază o etapizare precisă şi logică.
Prima etapă în desfăşurarea interviului este pregătirea acestuia prin alegerea
subiecţilor, care trebuie să se realizeze ca şi în cazul chestionarului ca fiind
reprezentativ pentru investigaţia propusă.
În general pentru interviu se recomandă folosirea unor eşantioane mai mici, mai
ales când ancheta se efectuează de un tânăr cercetător. Pentru reuşita interviului este
importantă o cooperare permanentă încă de la contactarea subiecţilor.
Pentru realizarea unui interviu eficient este necesară o pregătire atentă a
acestuia. Persoana care realizează interviul trebuie să cunoască în detaliu problematica
acestuia. Acesta trebuie să revadă în întregime tehnicile interviului, care se
îmbunătăţesc şi se îmbogăţesc continuu. În acest context este indicat să se realizeze un
interviu pilot (de probă). Operatorul cercetător îşi poate da seama dacă vocabularul este
adecvat şi dacă întrebările au acelaşi sens pentru toţi subiecţii indiferent de vârstă sau
nivel educaţional.
În vederea obţinerii de informaţii valoroase, este necesar ca întrebările să vizeze
precis problematica abordată, aşa cum numeroşi reporteri de televiziune realizează
interviuri bine apreciate de auditoriu.
Un rol important în succesul unui interviu depinde de personalitatea celui care ia
interviul, fiecăruia dintre aceste persoane fiindu-i proprie o anumită personalitate.
Pentru realizarea unui bun interviu întrebările nu trebuie să sugereze un răspuns
prin “da” sau “nu”, şi nici întrebări multiple reunite într-o singură frază. Întrebările
trebuie să fie punctuale, în care operatorul să nu încerce să-şi impună un punct de
vedere personal.
Din acest punct de vedere trebuie să se stabilească avantajele în comparaţie cu
chestionarul printre care amintim:
- interviul poate fi uşor de adaptat. Întrebările putând fi reformulate, punându-se
şi după caz întrebări suplimentare;
- interviul are o mai mare revabilitate în raport cu receptivitatea subiectului;
- operatorul reporter are posibilitatea de a observa modul în care răspunde
interviul;
- datorită faptului că subiectul este contactat în prealabil, interviurile au un
procent mai mare de răspuns, comparativ cu chestionarul. În plus oamenii preferă să-şi
exprimă verbal ideile, opiniile, decât să completeze un chestionar.
Aşa cum sunt prezentate de diferiţi autori, interviurile pornesc de la tipul
întrebării, ajung la aşa zisul “avocatul diavolului”, se continuă cu situaţia ideală şi se
încheie cu interpretarea răspunsului.
Iată cum se prezintă un interviu cadru după Jerry R. Thomas şi Jack K. Nelson.
Tipul întrebării Exemplu: Nominalizarea întrebării
 Ipoteză: Subiectul va fi întrebat ce va Să presupunem că este prima experienţă
face sau ce părere ar avea despre o anumită de predare. Cum s-ar desfăşura lucrurile ?
situaţie, de obicei se începe cu “ce-ar fi
dacă” sau “să presupunem că …”
 Avocatul diavolului: Subiectul este pus Unele persoane consideră că pregătirea
faţă în faţă cu un punct de vedere contrar pedagogică de specialitate nu este de nicio
părerilor sale. utilitate în relaţia profesor – student. Ce
le-aţi răspunde unor astfel de persoane ?
 Situaţie ideală: Subiectul este invitat să Cum credeţi că ar trebui să fie un program
descrie o situaţie ideală. ideal de predare la diferite nivele
universitare ?
 Cu interpretare: Oferă interpretări cu Deci ceea ce vreţi să spuneţi este că relaţia
privire la afirmaţiile subiectului, aşteptând profesor – student este alta decât v-aţi
reacţia acestuia. imaginat-o dumneavoastră.

Una din modalităţile simple şi cu eficienţă în abordarea interviurilor este


interviul telefonic care se caracterizează prin:
- interviul telefonic este mai puţin costisitor. Găsirea celor mai bune metode de
diminuare şi eliminare a costurilor constituie pentru toţi operatorii un aspect deosebit de
important;
- operatorul care ia interviurile îşi poate desfăşura activitatea într-un punct
central, ceea ce facilitează supravegherea şi controlul calităţii interviului, creând în
acelaşi timp condiţii optime de desfăşurarea acestuia;
- contactul telefonic cu persoanele intervievate se realizează mai uşor decât prin
deplasare la domiciliu;
- răspunsul subiecţilor la întrebări delicate se dă cu mai multă sinceritate;
- interviul prin telefon acoperă o arie geografică mai mare decât în cazul
interviului “faţă în faţă”;
- utilizarea computerului în luarea interviurilor prin telefon constituie un mijloc
eficient de culegere, analiză şi interpretare a datelor.
Desigur unul din impedimentele interviului prin telefon constă în aceea că unele
persoane nu au telefon, în special când este vorba de categoriile sociale defavorizate, cu
toate că procentul acestora este foarte redus.

Ancheta normativă
Acest tip de anchetă a fost mai puţin prezentat în manualele de cercetare. Aşa
cum este şi denumită, acest tip de anchetă stabileşte normele cu privire la capacitatea,
performanţele, atitudinea, etc. indivizilor.
Etapele în desfăşurarea anchetei normative sunt de regulă aceleaşi ca şi în cazul
chestionarului, diferenţele fiind făcute de modul de culegere a datelor.
Cercetătorul selecţionează cele mai eficiente teste în scopul măsurării
performanţelor sau capacităţilor vizate (exemplu componentele capacităţii fizice,
pregătirii tehnice, fizice, etc.).
În orice anchetă normativă, este esenţial ca testarea să se desfăşoare într-un mod
strict standardizat. Orice deviere de la modul stabilit de efectuare a măsurătorilor
conduce la obţinerea de rezultate fără valoare ştiinţifică.
Datele anchetei se colectează şi se analizează pe baza metodei de normare, ca de
exemplu funcţiile de repartiţie, scorurile, timpurile de odihnă, etc.
Orice studiu normativ prezintă impedimente legate de modul de selectare a
testelor pentru măsurarea comportamentului şi standardizarea procedeelor de testare în
colectarea datelor. Un real impediment este acela în care selectarea instrumentului de
testare poate deveni o metodă de generalizare pe baza testelor specifice. De exemplu,
dacă unul din punctele testării (flotările, tracţiunile) este utilizat în scopul unei anumite
componente motrice specifice – forţa -, se poate întâmpla să se acorde o prea mare
importanţă punctajului. Cu alte cuvinte şi flotările şi tracţiunile sunt influenţate negativ
de greutatea corporală şi solicită în primă instanţă musculatura braţului şi umărului. Prin
aceasta nu se evaluează şi forţa altor exemple ale corpului, neputându-se presupune să o
evoluţie pozitivă şi în alte teste de forţă.

Cercetarea de dezvoltare
În investigaţiile structurate pe metoda anchetei un rol important revine cercetării
de dezvoltare. Aceasta are la bază modificările de comportament care apar la diferite
nivele de vârstă.
Studiile cercetării de dezvoltare au la bază cercetarea longitudinală şi
transversală.
Studiile longitudinale prezintă importanţă datorită faptului că modificările în
comportament de-a lungul interviului studiat se produc la aceiaşi subiecţi. Prin natura
lor ele sunt însă de durată. Spre exemplu, un studiu longitudinal privind performanţele
la săritura în lungime cu elan a copiilor de 6, 8 şi 10 ani va necesita obligatoriu o
perioadă de 4 ani.
O altă problemă a studiilor longitudinale este aceea că subiecţii se familiarizează
din ce în ce mai mult cu obiectivele testate, iar din această cauză pot apărea modificări
mai mari sau mai mici de comportament.
Studiile transversale necesită un timp mai scurt. Ele implică testarea mai multor
grupe de vârstă (6, 8 şi 10 ani) în acelaşi punct temporal. Deşi aceste studii sunt mai
eficiente decât cele longitudinale, din punct de vedere al duratei, ele prezintă un
impediment care se referă la toate grupele de vârstă care aparţin aceluiaşi segment de
populaţie (cohorte), dar nu întotdeauna se comportă identic.
Un exemplu de dezvoltare transversală ni-l oferă Jerry R. Thomas (1983) prin
care este examinată dezvoltarea memoriei pe direcţia informaţiilor cu privire la distanţă,
prin selecţionarea unor diverse grupuri de vârstă. Se compară astfel efectele unei
strategii puse în practică în scopul memorării distanţei la fiecare nivel de vârstă, pentru
a se arăta că utilizarea unei strategii adecvate determină reducerea diferenţelor de vârstă
în ceea ce priveşte memorarea distanţei.
Toate aceste studii prezintă şi dezavantajele inerente ale studiilor de dezvoltare.
Deşi ambele metode prezintă anumite limite, ele constituie singurele mijloace de
studiere a dezvoltării de care dispunem. Atât studiul longitudinal cât şi cel transversal
sunt metode reprezentative ale cercetării descriptive.
Indiferent de tipul studiului longitudinal sau transversal există numeroase
probleme metodologice. Una dintre ele este punctajul nereprezentativ ce apare în studiul
pe ansamblu, la punctele extreme ale eşantioanelor (copii şi persoane în vârstă).
În vederea înlăturării acestor punctaje nereprezentative este necesar să se aplice
următoarele metode:
- planificarea testării într-un interval de timp adecvat, care să permită o
concentrare a atenţiei;
- organizarea testării în aşa fel încât să nu existe motive de distragere a atenţiei;
- capacitatea de a recunoaşte un punctaj nereprezentativ în care acesta apare pe
parcursul studiului.
Un aspect esenţial ce trebuie urmărit permanent este acela de a evita apariţia şi
utilizarea punctajelor nereprezentative fie în cursul testării fie în distribuţia datelor.
O altă problemă care apare în cazul studiilor de dezvoltare este cea legată de
semantică. Aceasta presupune faptul că pentru fiecare grup de subiecţi trebuie folosit un
limbaj adecvat care să explice clar diferitele sarcini ce le revin pe parcursul testările.
Cercetătorul trebuie să explice testul în aşa fel încât subiectul să-l înţeleagă şi să
verifice dacă alţi subiecţi de diferite vârste au înţeles în ce constă testarea şi semnul
acesteia.
O a treia problemă pe care o ridică cercetarea de dezvoltare este lipsa de
reabilitate. Aceasta este reprezentată de punctajul obţinut de un subiect la o vârstă mică,
punctaj care să fie fiabil, adică atunci când se reface testul rezultat să fie aproximativ
acelaşi. Pentru o astfel de cerinţă cercetătorul trebuie să efectueze frecvent verificări ale
fiabilităţii pe tot parcursul şedinţelor de testare, atunci când acestea folosesc tehnici
apropiate.
Ultima problemă ce trebuie rezolvată o constituie problemele statistice. Un
mijloc frecvent utilizat în scopul efectuării de comparaţii între diferitele grupe de vârstă
se bazează pe metoda ANOVA care porneşte de la premisa că grupurile care se compară
între ele prezintă variaţii egale (distribuţia punctajelor în raport cu media).
Cercetătorul trebuie să aibă în vedere această problemă precum şi capacitatea de
a o rezolva. Utile în acest sens sunt studiile pilot pe probleme de interes din punct de
vedere al obiectivelor studiului respectiv.
Interviul anamnestic şi ancheta sociometrică
Acest interviu se realizează de obicei, pentru diagnosticarea unei persoane. El
necesită o atenţie specială, deoarece constituie unul din instrumentele utilizate în
activitatea de educaţie fizică şi sport, precum şi în domeniul medical.
Convorbirea purtată cu subiectul intervievat, este deobicei o completare
indispensabilă a psihodiagnozei şi are loc la sfârşitul cercetărilor, în vederea elucidării
anumitor răspunsuri, date de cel intervievat, la testele la care a fost supus.
Convorbirea psihologică care completează interviul anamnestic are un caracter
de psihodiagnosticare şi de multe ori terapeutic. Şi într-un caz şi în celălalt, ea
reprezintă un ansamblu de comunicări între două persoane, dintre care una, datorită
poziţiei sale, se foloseşte de acestea, în vederea aprecierii şi influenţării celeilalte.
Obiectivele convorbirii anamnestice se referă la :
- controlul, verificarea, analiza şi interpretarea datelor psihomotrice;
- depistarea, datelor şi informaţiilor, ce nu pot fi obţinute prin altă modalitate de
investigaţie;
- raţionalizarea şi sistematizarea aspectelor dominante, obţinute din datele
culese;
- furnizarea de date şi informaţii subiectului intervievat, în vederea cunoaşterii
de sine a personalităţii, precum şi relaţia acestuia cu realitatea înconjurătoare.
Convorbirea anamnestică, poate însă să nu conducă la rezultatele scontate,
datorită în special a subiectivităţii individului anchetat. Pentru aceasta, convorbirea
trebuie să se încadreze în anumite limite, pentru a nu distorsiona culegerea
informaţiilor.
Atitudinea greşită a operatorului, ca şi subiectivismul subiectului, pot contribui
la:
- apariţia sistematică a greşelilor, prin tendinţa optimismului exagerat şi
aprecierea nonobiectivă a caracterului sau ţinutei morale a subiectului;
- apariţia greşelilor cu tendinţă centristă sau de neutralitate, provenită din
comoditate, sau imposibilitatea aprecierii (pozitive sau negative);
- apariţia greşelilor de contrast, care dirijează convorbirea spre tendinţa de a
aprecia un individ, în contrast cu felul propriu de a fi, (cel fricos apreciază pe altul ca
îndrăzneţ, cel cuminte apreciază pe altul ca fiind neastâmpărat, etc.);
- apariţia greşelilor de proiectare a convorbirii, care duce la tendinţa inconştientă
de a imprima modul personal de gândire şi trăire altora.
De o importanţă deosebită în metoda interviului anamnestic trebuie să se bucure
poziţia, calitatea şi orientarea profesională a examinatorului. Atitudinile de bază ale
examinatorului, trebuie să se caracterizeze prin sinceritate, moderaţie, înţelepciune şi
neutralitate, aspecte, care vor contribui la crearea unui climat propice, colaborării cu
subiectul.
Examinatorul trebuie să posede calităţi personale, care să ducă la punct final
interviul şi care se pot aprecia prin: vârstă cu experienţă de viaţă corespunzătoare (peste
20 de ani), decenţă în convorbire, discreţie, o bună adaptare socială, răbdare, respect
faţă de cel intervievat, încredere în capacitatea proprie, discernământ, etc.
Pentru o reuşită corespunzătoare interviul trebuie să urmărească o anumită
tehnică, ce se bazează pe acordarea (după Chiari), a priorităţii direcţiei de bază a
semistandardului, care permite tehnica existenţială. Elementele comune oricărei
convorbiri ar fi:
1. vârsta;
2. nivelul de pregătire;
3. starea de sănătate;
4. traumatisme sau accidente;
5. cariera în activitatea personală şi planurile de viitor;
6. activitatea în afara profesiunii proprii;
7. preocupările culturale, ştiinţifice şi situaţia socială;
8. perspectivele în anii următori;
9. legăturile sentimentale şi afective;
10. temeri şi griji;
11. eşecuri şi umilinţe;
12. aspiraţii şi imbolduri;
13. atitudini faţă de activitatea conjugală;
14. concepţia despre religie;
15. concepţia despre viaţă.
În cadrul convorbirilor anamnestice, întâlnim însă şi anumite elemente specifice
domeniului, cum ar fi:
1. situaţia familială, aprecieri despre fraţi, părinţi, modul în care aceştia
apreciază activitatea sportivă, etc.;
2. care este cauza alegerii unei anumite ramuri de sport;
3. cum apreciază (se simte) mediu sportiv şi deosebirile acestuia de mediul
familial, şcolar, etc.;
4. dacă performanţele sunt mai bune la antrenamente sau în competiţii şi de ce;
5. emoţile trăite de sportiv, înainte, în timpul sau după competiţie, contribuie la
încredere în forţele proprii sau la demobilizarea lui;
6. dacă manifestă anumite excese (plâns, mâhnire, extaz) la srarşitul competiţiei;
7. care este simţul său de răspundere şi cum se manifestă în colectivitate;
8. dovedeşte perseverenţă şi consecvenţă în pregătirea sportivă, în obţinerea
performanţelor, în competiţii;
9. care sunt relaţiile sale socio-umane cu colegii, cu antrenorii, cu prietenii, cu
cei care îi aprobă sau îi dezabrobă activitatea, etc.;
10. dacă este des, victima accidentelor;
11. dacă are preocupări în afara sportului, cum îşi foloseşte timpul liber, ce
pasiuni dovedeşte, etc.;
12. autoevaluarea caracterului său, dacă se consideră ghinionist, norocos şi în ce
mod.
Pentru o corectă desfăşurare a interviului anamnestic trebuie să se respecte o
serie de norme printre care amintim: (după Antonelli - Salvini)
- să se asigure documentaţia necesară înaintea convorbirilor;
- să fie conştient de limitele convorbirii;
- să se transpună în postura subiectului, prin excluderea propriilor prejudecăţi;
- să se stabilească relaţii pozitive, de amiciţie cu subiectul, dobândindu-i acestuia
încrederea;
- să se limiteze numai la ceea ce vrea subiectul să relateze;
- întrebările adresate subiectului să nu solicite gândirea îndelungată a acestuia, să
nu sugereze dinainte răspunsul;
- să se lase subiectul să vorbească, fără a manifesta nerăbdare;
- să se evite discuţiile pe ton de sfătuitor;
- să nu se acţioneze sub influenţa unei simpatii sau antipatii;
- să se evite sfaturile aşa zise moralizatoare sau sub formă de avertisment;
- să se interpreteze cu discernământ tăcerea subiectului, în cazul în care se
doreşte să se cunoască anumite lucruri personale;
- să se observe orice asociaţie de idei ale subiectului;
- să se înregisteze lacunele şi contradicţiile cu semnificaţie ascunsă a interviului;
- să se observe în detaliu comportarea subiectului (gesturile, mimica, mişcările,
comportamentul);
- să nu se facă însemnări în prezenţa subiectului;
- să se respecte personalitatea subiectului.
Studiul direcţiei manifestărilor cu caracter social al relaţiilor inter-umane şi a
raporturilor dintre componenţii anumitor colectivităţi, precum şi cercetarea diferitelor
aspecte ale structurii şi dinamicii grupurilor de lucru (clase de elevi, grupuri sportive,
echipe sportive, etc.), se realizează cu ajutorul metodei de anchetă sociometrică,
apreciată ca metodă, bazată pe tehnica chestionarului, prin aşa zisul "test sociometric".
Deosebirile acestei metode, de metoda chestionarului şi interviului, derivă din
faptul că, metoda sociometrică, din punct de vedere metodologie, priveşte diferit
conţinutul întrebărilor, modul de administrare al lor, precum şi modul de prelucrare a
răspunsurilor.
Studierea grupurilor a devenit o necesitate, datorată dorinţei de cunoaştere a
unor aspecte psiho-sociologice de importanţă deosebită, cum ar fi: unitatea grupului,
legăturile ce există între membrii grupurilor, structura grupului, gradul de ierarhizare în
grup, etc.
Principalul mijloc de dezvăluire a acestor particularităţi ale grupului este,
studierea realţiilor preferenţiale dintre membrii acestuia.
Iniţiatorul metodei sociometrice, cercetătorul Moreno, consideră relaţiile
preferenţiale dintre membrii unui grup, ca fiind spontane, dar determinate însă de
condiţiile sociale ale dezvoltării fiecărui comportament al grupului.
Elementul de bază al testului sociometrie este, preferinţa sau alegerea pozitivă,
negativă sau indiferentă, exprimată ca răspuns la întrebările puse de cercetător. În
vederea realizării scopului propus, administrarea testului sociometrie trebuie să se facă
în următoarele condiţii:
1. Aplicarea cu eficienţă a testului se face când membrii colectivului se cunosc
foarte bine, fiind în măsură să exprime real preferinţele faţă de membrii grupului.
2. Membrii grupului să primească asigurări că răspunsurile lor nu vor fi
divulgate colegilor.
3. Întrebările adresate să se refere la situaţii bine determinate.
4. Preferinţele trebuie să fie exprimate ierarhizat.
Întrebările trebuie formulate în legătură cu problemele de interes pentru
cercetător, precizând însă calitatea alegerii (respingere, preferinţă, etc.) dar şi criteriul
alegerii şi numărul lor în ordine preferenţială.
Atunci când avem în vedere criteriul preferenţial ierarhizat, cercetătorul
stabileşte şi punctajul alocat. Acest punctaj se notează în documentele ulterioare
întocmite pentru prelucrarea şi analiza situaţiei cantitative a relaţiilor preferenţiale.
În vederea stabilirii precise a poziţiei individului în grup, precum şi preferinţa
membrilor lui, asupra unui individ al grupului, trebuie să se ţină cont de indicatorii
testului sociometrie şi anume:
1. lndicele statutului social al lui A.
r careîl preferăpe A n ( A)
nr.subiecţilo
I .S.S. = =
r ( n) minus 1 n − 1
nr.totalal subiecţilo
2. lndicele expansiunii afective a lui A.
nr.subiecţilo
r aleşide A
I .E .A. =
n− 1
3. Indicele statutului preferenţial al lui A.
r − nr.respingeri
nr.alergărilo lor lui A
I .S.P . =
n− 1
4. Indicele de coeziune al grupului.
nr.perechilorde alegeri
I .C .G. =
n( n − 1)
2
5. Indicele de expansivitate al grupului.
nr.alegerilorexprimatede grup
I .E .G. =
n
Analiza de către cercetător, a acestor indicatori statistici, duce la stabilirea
concretă a caracteristicii lor preferenţiale ale fiecărui membru al grupului, cât şi a
structurii grupului în ansamblul său.
Prelucrarea răspunsurilor la ancheta sociometrică se face prin alcătuirea tabelului
centralizator (matricea sociometrică), unde sunt înregistraţi subiecţii, alegerile, rangul
de clasificare şi punctele obţinute. Pe baza tabelului centralitzator, se calculează
indicatorii statistici şi se alcătuiesc graficele corespunzătoare sub formă de sociograme,
care prezintă o privire globală asupra structurii colectivului şi poziţia fiecărui membru
în cadrul acestuia.
Matricea sociometrică este alcătuită în raport cu conţinutul chestionarului şi
tipurile de alegeri preferenţiale.
Rioux şi Chapuis prelucrează datele testului sociometric astfel:

= respingeri reciproce
1-2-3-4 = rangul, ordinea de preferinţă exprimată
Val.P = valoarea numărului de preferinţe primite
Val. n = valoarea numărului de respingeri primite
Brut P = numărul brut de preferinţe primite
Brut n = numărul brut de respingeri primite
Sociograma se alcătuieşte plasând subiectul care întruneşte cel mai mare număr
de puncte în centrul cercurilor concentrice, pe orbitele celorlalte cercuri, urmând a fi
plasaţi în ordinea punctajului, ceilalţi componenţi ai grupului. Pe grafic se marchează
preferinţele ca şi respingerile unilaterale şi reciproce.

MIHAI EPURAN, METODOLOGIA CERCETARII ACTIVITATILOR


CORPORALE, EDITURA FEST, BUCURESTI, 2005

S-ar putea să vă placă și