Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Elaborarea chestionarului
Având în vedere diversitatea domeniilor de investigaţie precum şi
particularităţile acestora, elaborarea unui chestionar nu este un lucru uşor de realizat,
datorită faptului că nu este uşor de a “gândi” întrebările.
În elaborarea chestionarului, operatorul trebuie să ţină cont de modul cum se vor
adopta întrebările la particularităţile persoanei la care acestea se adresează.
Elaborarea chestionarului porneşte întotdeauna de la stabilirea obiectivului
specific prin care se urmăreşte evaluarea acestuia.
Acest principiu constituie punctul de referinţă în demersul elaborării
chestionarului, urmează apoi o întrebare care se referă la modul în care se va analiza
răspunsul. Pe măsură ce întrebările sunt formulate, este important să se pregătească un
tabel în alb în care să fie incluse răspunsurile, posibilităţile de comparare, ca şi
eventualele clasificări ale acestora care ţin de analiza şi interpretarea informaţiilor ce
trebuie selecţionate şi catalogate.
Este foarte important în continuare să se stabilească forma în care se vor pune
întrebările, care din punct de vedere ştiinţific acestea se regăsesc în:
1. – întrebări deschise cum ar fi: “vă place domeniul de specializare pe care l-aţi
ales ?”. Acestea sunt cele mai simple pentru operatorul cercetător.
Acest tip de întrebare oferă subiectului o mare libertate de exprimare privind
sentimentele de susţinere şi dezvoltare a ideilor. Chiar dacă întrebările deschise au
numeroase avantaje în elucidarea informaţiilor, asta nu înseamnă că nu au şi anumite
limite, care deschide un câmp larg întrebărilor închise, majoritatea subiecţilor nu
agreează întrebările deschise, dar şi chestionarele în general.
Un alt impediment este acela că se limitează controlul asupra răspunsului,
deoarece subiectul de multe ori se îndepărtează de întrebare.
De cele mai multe ori folosirea întrebărilor deschise se utilizează în vederea
formulării unor întrebări închise. Ca un exemplu putem lua chestionarele destinate
studenţilor, elevilor, invitându-i pe aceştia să alcătuiască o situaţie cu tot ceea ce le este
util sau inutil la o anumită prelegere sau curs. Pe baza acestora se construiesc întrebări
închise prin structurarea şi sistematizarea pe diferite categorii a răspunsurilor la
întrebările deschise.
2. – întrebări închise. Acestea prezintă o foarte mare varietate de forme. Printre
întrebările de acest gen, cel mai des sunt utilizate cele care se referă la clasificarea,
raţionalizarea, sistematizarea, gradaţia, răspunsurile fiind absolut categorice.
Un exemplu elocvent este întrebarea scalată: “Clasificaţi sau sistematizaţi
preferinţele exerciţiilor sportive în următoarele modalităţi de petrecere a timpului liber”.
În acest tip de întrebare se foloseşte de regulă o numerotaţie de la “1” la “n”. 1 (unu)
reprezentând activitatea preferată şi “n” activitatea sau exerciţiul care vă place cel mai
puţin.
Alt gen de întrebări se referă la frecvenţa cu care subiecţii se implică în
executarea de diferite sarcini pe parcursul unei anumite perioade de timp (an de
învăţământ, semestru, etc.).
După anumiţi autori scalarea cuprinde cinci gradaţii, pornind de la premisa că
între răspunsuri sunt intervale egale.
Prezentăm în continuare un exemplu semnificativ: “În contextul unui program
de educaţie fizică obligatoriu pentru studenţi, aceştia ar trebui să participe cel puţin la o
oră de gimnastică aerobică”. Iată cum se prezintă itemul scalat:
5 4 3 2 1
Sunt de acord întru totul Sunt de acord Nu sunt sigur Nu sunt de acord Sunt cu totul împotrivă
Pe scala răspunsurilor se pot utiliza diferite cuvinte cum ar fi: excelent, bun,
destul de bun, slab, foarte slab sau foarte important, important, nu foarte important, slab,
foarte slab, etc.
O altă categorie sunt răspunsurile categorice care nu îi oferă subiectului decât
două forme de răspuns: “da” sau “nu”, “adevărat” sau “neadevărat”. Acest tip de
răspuns nu oferă şi alte opţiuni.
Răspunsurile categorice oferă un timp de completare mai scurt în comparaţie cu
răspunsurile gradate, de asemenea şi gradul de intensitate al afinităţii subiectului este
mai redus.
Atunci când subiectul răspunde prin “da”, va fi dirijat spre alte întrebări care să
elucideze cât mai obiectiv răspunsul.
Atunci când subiectul răspunde categoric prin “nu”, acesta va fi invitat fie să se
oprească fie să treacă la o altă secţiune care urmează.
Prezentăm câteva reguli prin care diferiţi autori propun elaborarea unui
chestionar:
- întrebările trebuie formulate clar pentru a avea aceeaşi semnificaţie pentru toţi
subiecţii şi a nu da naştere la diferite interpretări;
- se vor utiliza întrebări simple şi scurte pentru a fi uşor de înţeles;
- nu se vor utiliza fraze care conţin idei separate, reunite în cadrul aceleiaşi
întrebări cum ar fi:
“Deşi toţi studenţii trebuie să frecventeze cursurile ca activitate cotidiană, nu
este obligatorie absolvirea facultăţii”
Un alt exemplu ar fi: “în cadrul facultăţii dumneavoastră, înscrierea la masterat
sau doctorat este condiţionată în prealabil de un examen ?”
Acest gen de întrebare este confuz deoarece, în cadrul facultăţii respective, este
posibil să existe un examen pentru înscrierea la masterat dar nu şi la doctorat. Dacă
condiţia de răspuns ar fi “da” şi “nu”, un răspuns “nu” ar însemna că în ambele cazuri
nu ar exista un examen, din contră dacă răspunsul ar fi “da”, examenul se subânţelege
s-ar da în ambele cazuri.
- întrebările să nu fie formulate prin utilizarea unei exprimări negative cum ar fi:
“Educaţia fizică nu poate fi predată de antrenori”. Aceste formulări negative creează
confuzii, de multe ori subiectul poate formula un răspuns pentru polul opus (pozitivist);
- este indicat să nu se folosească un limbaj tehnic şi specializat;
- dirijarea subiectului să nu se canalizeze în direcţia unui anumit răspuns;
- formularea întrebărilor să fie în concordanţă cu vocabularul limbii române.
Toate chestionarele elaborate prin aspectul lor global trebuie să corespundă unui
anumit aspect şi design. Contează foarte mult aşezarea acestuia în pagină, chestionarele
care dau impresia unei lipse de organizare şi pregătire superficială vor avea un impact
negativ asupra subiecţilor.
În chestionar trebuie să apară numele şi adresa persoanei care efectuează studiul.
Întrebările de început a chestionarului trebuie să fie uşoare. Nu sunt indicate întrebări
care cer eforturi mari subiecţilor şi care solicită numeroase informaţii.
Cao regulă generală, chestionarele trebuie să fie scurte, prin aceasta eficienţa lor
creşte, de asemenea interesul celor la care se adresează.
formale
b) interviuri
neformale
Ancheta normativă
Acest tip de anchetă a fost mai puţin prezentat în manualele de cercetare. Aşa
cum este şi denumită, acest tip de anchetă stabileşte normele cu privire la capacitatea,
performanţele, atitudinea, etc. indivizilor.
Etapele în desfăşurarea anchetei normative sunt de regulă aceleaşi ca şi în cazul
chestionarului, diferenţele fiind făcute de modul de culegere a datelor.
Cercetătorul selecţionează cele mai eficiente teste în scopul măsurării
performanţelor sau capacităţilor vizate (exemplu componentele capacităţii fizice,
pregătirii tehnice, fizice, etc.).
În orice anchetă normativă, este esenţial ca testarea să se desfăşoare într-un mod
strict standardizat. Orice deviere de la modul stabilit de efectuare a măsurătorilor
conduce la obţinerea de rezultate fără valoare ştiinţifică.
Datele anchetei se colectează şi se analizează pe baza metodei de normare, ca de
exemplu funcţiile de repartiţie, scorurile, timpurile de odihnă, etc.
Orice studiu normativ prezintă impedimente legate de modul de selectare a
testelor pentru măsurarea comportamentului şi standardizarea procedeelor de testare în
colectarea datelor. Un real impediment este acela în care selectarea instrumentului de
testare poate deveni o metodă de generalizare pe baza testelor specifice. De exemplu,
dacă unul din punctele testării (flotările, tracţiunile) este utilizat în scopul unei anumite
componente motrice specifice – forţa -, se poate întâmpla să se acorde o prea mare
importanţă punctajului. Cu alte cuvinte şi flotările şi tracţiunile sunt influenţate negativ
de greutatea corporală şi solicită în primă instanţă musculatura braţului şi umărului. Prin
aceasta nu se evaluează şi forţa altor exemple ale corpului, neputându-se presupune să o
evoluţie pozitivă şi în alte teste de forţă.
Cercetarea de dezvoltare
În investigaţiile structurate pe metoda anchetei un rol important revine cercetării
de dezvoltare. Aceasta are la bază modificările de comportament care apar la diferite
nivele de vârstă.
Studiile cercetării de dezvoltare au la bază cercetarea longitudinală şi
transversală.
Studiile longitudinale prezintă importanţă datorită faptului că modificările în
comportament de-a lungul interviului studiat se produc la aceiaşi subiecţi. Prin natura
lor ele sunt însă de durată. Spre exemplu, un studiu longitudinal privind performanţele
la săritura în lungime cu elan a copiilor de 6, 8 şi 10 ani va necesita obligatoriu o
perioadă de 4 ani.
O altă problemă a studiilor longitudinale este aceea că subiecţii se familiarizează
din ce în ce mai mult cu obiectivele testate, iar din această cauză pot apărea modificări
mai mari sau mai mici de comportament.
Studiile transversale necesită un timp mai scurt. Ele implică testarea mai multor
grupe de vârstă (6, 8 şi 10 ani) în acelaşi punct temporal. Deşi aceste studii sunt mai
eficiente decât cele longitudinale, din punct de vedere al duratei, ele prezintă un
impediment care se referă la toate grupele de vârstă care aparţin aceluiaşi segment de
populaţie (cohorte), dar nu întotdeauna se comportă identic.
Un exemplu de dezvoltare transversală ni-l oferă Jerry R. Thomas (1983) prin
care este examinată dezvoltarea memoriei pe direcţia informaţiilor cu privire la distanţă,
prin selecţionarea unor diverse grupuri de vârstă. Se compară astfel efectele unei
strategii puse în practică în scopul memorării distanţei la fiecare nivel de vârstă, pentru
a se arăta că utilizarea unei strategii adecvate determină reducerea diferenţelor de vârstă
în ceea ce priveşte memorarea distanţei.
Toate aceste studii prezintă şi dezavantajele inerente ale studiilor de dezvoltare.
Deşi ambele metode prezintă anumite limite, ele constituie singurele mijloace de
studiere a dezvoltării de care dispunem. Atât studiul longitudinal cât şi cel transversal
sunt metode reprezentative ale cercetării descriptive.
Indiferent de tipul studiului longitudinal sau transversal există numeroase
probleme metodologice. Una dintre ele este punctajul nereprezentativ ce apare în studiul
pe ansamblu, la punctele extreme ale eşantioanelor (copii şi persoane în vârstă).
În vederea înlăturării acestor punctaje nereprezentative este necesar să se aplice
următoarele metode:
- planificarea testării într-un interval de timp adecvat, care să permită o
concentrare a atenţiei;
- organizarea testării în aşa fel încât să nu existe motive de distragere a atenţiei;
- capacitatea de a recunoaşte un punctaj nereprezentativ în care acesta apare pe
parcursul studiului.
Un aspect esenţial ce trebuie urmărit permanent este acela de a evita apariţia şi
utilizarea punctajelor nereprezentative fie în cursul testării fie în distribuţia datelor.
O altă problemă care apare în cazul studiilor de dezvoltare este cea legată de
semantică. Aceasta presupune faptul că pentru fiecare grup de subiecţi trebuie folosit un
limbaj adecvat care să explice clar diferitele sarcini ce le revin pe parcursul testările.
Cercetătorul trebuie să explice testul în aşa fel încât subiectul să-l înţeleagă şi să
verifice dacă alţi subiecţi de diferite vârste au înţeles în ce constă testarea şi semnul
acesteia.
O a treia problemă pe care o ridică cercetarea de dezvoltare este lipsa de
reabilitate. Aceasta este reprezentată de punctajul obţinut de un subiect la o vârstă mică,
punctaj care să fie fiabil, adică atunci când se reface testul rezultat să fie aproximativ
acelaşi. Pentru o astfel de cerinţă cercetătorul trebuie să efectueze frecvent verificări ale
fiabilităţii pe tot parcursul şedinţelor de testare, atunci când acestea folosesc tehnici
apropiate.
Ultima problemă ce trebuie rezolvată o constituie problemele statistice. Un
mijloc frecvent utilizat în scopul efectuării de comparaţii între diferitele grupe de vârstă
se bazează pe metoda ANOVA care porneşte de la premisa că grupurile care se compară
între ele prezintă variaţii egale (distribuţia punctajelor în raport cu media).
Cercetătorul trebuie să aibă în vedere această problemă precum şi capacitatea de
a o rezolva. Utile în acest sens sunt studiile pilot pe probleme de interes din punct de
vedere al obiectivelor studiului respectiv.
Interviul anamnestic şi ancheta sociometrică
Acest interviu se realizează de obicei, pentru diagnosticarea unei persoane. El
necesită o atenţie specială, deoarece constituie unul din instrumentele utilizate în
activitatea de educaţie fizică şi sport, precum şi în domeniul medical.
Convorbirea purtată cu subiectul intervievat, este deobicei o completare
indispensabilă a psihodiagnozei şi are loc la sfârşitul cercetărilor, în vederea elucidării
anumitor răspunsuri, date de cel intervievat, la testele la care a fost supus.
Convorbirea psihologică care completează interviul anamnestic are un caracter
de psihodiagnosticare şi de multe ori terapeutic. Şi într-un caz şi în celălalt, ea
reprezintă un ansamblu de comunicări între două persoane, dintre care una, datorită
poziţiei sale, se foloseşte de acestea, în vederea aprecierii şi influenţării celeilalte.
Obiectivele convorbirii anamnestice se referă la :
- controlul, verificarea, analiza şi interpretarea datelor psihomotrice;
- depistarea, datelor şi informaţiilor, ce nu pot fi obţinute prin altă modalitate de
investigaţie;
- raţionalizarea şi sistematizarea aspectelor dominante, obţinute din datele
culese;
- furnizarea de date şi informaţii subiectului intervievat, în vederea cunoaşterii
de sine a personalităţii, precum şi relaţia acestuia cu realitatea înconjurătoare.
Convorbirea anamnestică, poate însă să nu conducă la rezultatele scontate,
datorită în special a subiectivităţii individului anchetat. Pentru aceasta, convorbirea
trebuie să se încadreze în anumite limite, pentru a nu distorsiona culegerea
informaţiilor.
Atitudinea greşită a operatorului, ca şi subiectivismul subiectului, pot contribui
la:
- apariţia sistematică a greşelilor, prin tendinţa optimismului exagerat şi
aprecierea nonobiectivă a caracterului sau ţinutei morale a subiectului;
- apariţia greşelilor cu tendinţă centristă sau de neutralitate, provenită din
comoditate, sau imposibilitatea aprecierii (pozitive sau negative);
- apariţia greşelilor de contrast, care dirijează convorbirea spre tendinţa de a
aprecia un individ, în contrast cu felul propriu de a fi, (cel fricos apreciază pe altul ca
îndrăzneţ, cel cuminte apreciază pe altul ca fiind neastâmpărat, etc.);
- apariţia greşelilor de proiectare a convorbirii, care duce la tendinţa inconştientă
de a imprima modul personal de gândire şi trăire altora.
De o importanţă deosebită în metoda interviului anamnestic trebuie să se bucure
poziţia, calitatea şi orientarea profesională a examinatorului. Atitudinile de bază ale
examinatorului, trebuie să se caracterizeze prin sinceritate, moderaţie, înţelepciune şi
neutralitate, aspecte, care vor contribui la crearea unui climat propice, colaborării cu
subiectul.
Examinatorul trebuie să posede calităţi personale, care să ducă la punct final
interviul şi care se pot aprecia prin: vârstă cu experienţă de viaţă corespunzătoare (peste
20 de ani), decenţă în convorbire, discreţie, o bună adaptare socială, răbdare, respect
faţă de cel intervievat, încredere în capacitatea proprie, discernământ, etc.
Pentru o reuşită corespunzătoare interviul trebuie să urmărească o anumită
tehnică, ce se bazează pe acordarea (după Chiari), a priorităţii direcţiei de bază a
semistandardului, care permite tehnica existenţială. Elementele comune oricărei
convorbiri ar fi:
1. vârsta;
2. nivelul de pregătire;
3. starea de sănătate;
4. traumatisme sau accidente;
5. cariera în activitatea personală şi planurile de viitor;
6. activitatea în afara profesiunii proprii;
7. preocupările culturale, ştiinţifice şi situaţia socială;
8. perspectivele în anii următori;
9. legăturile sentimentale şi afective;
10. temeri şi griji;
11. eşecuri şi umilinţe;
12. aspiraţii şi imbolduri;
13. atitudini faţă de activitatea conjugală;
14. concepţia despre religie;
15. concepţia despre viaţă.
În cadrul convorbirilor anamnestice, întâlnim însă şi anumite elemente specifice
domeniului, cum ar fi:
1. situaţia familială, aprecieri despre fraţi, părinţi, modul în care aceştia
apreciază activitatea sportivă, etc.;
2. care este cauza alegerii unei anumite ramuri de sport;
3. cum apreciază (se simte) mediu sportiv şi deosebirile acestuia de mediul
familial, şcolar, etc.;
4. dacă performanţele sunt mai bune la antrenamente sau în competiţii şi de ce;
5. emoţile trăite de sportiv, înainte, în timpul sau după competiţie, contribuie la
încredere în forţele proprii sau la demobilizarea lui;
6. dacă manifestă anumite excese (plâns, mâhnire, extaz) la srarşitul competiţiei;
7. care este simţul său de răspundere şi cum se manifestă în colectivitate;
8. dovedeşte perseverenţă şi consecvenţă în pregătirea sportivă, în obţinerea
performanţelor, în competiţii;
9. care sunt relaţiile sale socio-umane cu colegii, cu antrenorii, cu prietenii, cu
cei care îi aprobă sau îi dezabrobă activitatea, etc.;
10. dacă este des, victima accidentelor;
11. dacă are preocupări în afara sportului, cum îşi foloseşte timpul liber, ce
pasiuni dovedeşte, etc.;
12. autoevaluarea caracterului său, dacă se consideră ghinionist, norocos şi în ce
mod.
Pentru o corectă desfăşurare a interviului anamnestic trebuie să se respecte o
serie de norme printre care amintim: (după Antonelli - Salvini)
- să se asigure documentaţia necesară înaintea convorbirilor;
- să fie conştient de limitele convorbirii;
- să se transpună în postura subiectului, prin excluderea propriilor prejudecăţi;
- să se stabilească relaţii pozitive, de amiciţie cu subiectul, dobândindu-i acestuia
încrederea;
- să se limiteze numai la ceea ce vrea subiectul să relateze;
- întrebările adresate subiectului să nu solicite gândirea îndelungată a acestuia, să
nu sugereze dinainte răspunsul;
- să se lase subiectul să vorbească, fără a manifesta nerăbdare;
- să se evite discuţiile pe ton de sfătuitor;
- să nu se acţioneze sub influenţa unei simpatii sau antipatii;
- să se evite sfaturile aşa zise moralizatoare sau sub formă de avertisment;
- să se interpreteze cu discernământ tăcerea subiectului, în cazul în care se
doreşte să se cunoască anumite lucruri personale;
- să se observe orice asociaţie de idei ale subiectului;
- să se înregisteze lacunele şi contradicţiile cu semnificaţie ascunsă a interviului;
- să se observe în detaliu comportarea subiectului (gesturile, mimica, mişcările,
comportamentul);
- să nu se facă însemnări în prezenţa subiectului;
- să se respecte personalitatea subiectului.
Studiul direcţiei manifestărilor cu caracter social al relaţiilor inter-umane şi a
raporturilor dintre componenţii anumitor colectivităţi, precum şi cercetarea diferitelor
aspecte ale structurii şi dinamicii grupurilor de lucru (clase de elevi, grupuri sportive,
echipe sportive, etc.), se realizează cu ajutorul metodei de anchetă sociometrică,
apreciată ca metodă, bazată pe tehnica chestionarului, prin aşa zisul "test sociometric".
Deosebirile acestei metode, de metoda chestionarului şi interviului, derivă din
faptul că, metoda sociometrică, din punct de vedere metodologie, priveşte diferit
conţinutul întrebărilor, modul de administrare al lor, precum şi modul de prelucrare a
răspunsurilor.
Studierea grupurilor a devenit o necesitate, datorată dorinţei de cunoaştere a
unor aspecte psiho-sociologice de importanţă deosebită, cum ar fi: unitatea grupului,
legăturile ce există între membrii grupurilor, structura grupului, gradul de ierarhizare în
grup, etc.
Principalul mijloc de dezvăluire a acestor particularităţi ale grupului este,
studierea realţiilor preferenţiale dintre membrii acestuia.
Iniţiatorul metodei sociometrice, cercetătorul Moreno, consideră relaţiile
preferenţiale dintre membrii unui grup, ca fiind spontane, dar determinate însă de
condiţiile sociale ale dezvoltării fiecărui comportament al grupului.
Elementul de bază al testului sociometrie este, preferinţa sau alegerea pozitivă,
negativă sau indiferentă, exprimată ca răspuns la întrebările puse de cercetător. În
vederea realizării scopului propus, administrarea testului sociometrie trebuie să se facă
în următoarele condiţii:
1. Aplicarea cu eficienţă a testului se face când membrii colectivului se cunosc
foarte bine, fiind în măsură să exprime real preferinţele faţă de membrii grupului.
2. Membrii grupului să primească asigurări că răspunsurile lor nu vor fi
divulgate colegilor.
3. Întrebările adresate să se refere la situaţii bine determinate.
4. Preferinţele trebuie să fie exprimate ierarhizat.
Întrebările trebuie formulate în legătură cu problemele de interes pentru
cercetător, precizând însă calitatea alegerii (respingere, preferinţă, etc.) dar şi criteriul
alegerii şi numărul lor în ordine preferenţială.
Atunci când avem în vedere criteriul preferenţial ierarhizat, cercetătorul
stabileşte şi punctajul alocat. Acest punctaj se notează în documentele ulterioare
întocmite pentru prelucrarea şi analiza situaţiei cantitative a relaţiilor preferenţiale.
În vederea stabilirii precise a poziţiei individului în grup, precum şi preferinţa
membrilor lui, asupra unui individ al grupului, trebuie să se ţină cont de indicatorii
testului sociometrie şi anume:
1. lndicele statutului social al lui A.
r careîl preferăpe A n ( A)
nr.subiecţilo
I .S.S. = =
r ( n) minus 1 n − 1
nr.totalal subiecţilo
2. lndicele expansiunii afective a lui A.
nr.subiecţilo
r aleşide A
I .E .A. =
n− 1
3. Indicele statutului preferenţial al lui A.
r − nr.respingeri
nr.alergărilo lor lui A
I .S.P . =
n− 1
4. Indicele de coeziune al grupului.
nr.perechilorde alegeri
I .C .G. =
n( n − 1)
2
5. Indicele de expansivitate al grupului.
nr.alegerilorexprimatede grup
I .E .G. =
n
Analiza de către cercetător, a acestor indicatori statistici, duce la stabilirea
concretă a caracteristicii lor preferenţiale ale fiecărui membru al grupului, cât şi a
structurii grupului în ansamblul său.
Prelucrarea răspunsurilor la ancheta sociometrică se face prin alcătuirea tabelului
centralizator (matricea sociometrică), unde sunt înregistraţi subiecţii, alegerile, rangul
de clasificare şi punctele obţinute. Pe baza tabelului centralitzator, se calculează
indicatorii statistici şi se alcătuiesc graficele corespunzătoare sub formă de sociograme,
care prezintă o privire globală asupra structurii colectivului şi poziţia fiecărui membru
în cadrul acestuia.
Matricea sociometrică este alcătuită în raport cu conţinutul chestionarului şi
tipurile de alegeri preferenţiale.
Rioux şi Chapuis prelucrează datele testului sociometric astfel:
= respingeri reciproce
1-2-3-4 = rangul, ordinea de preferinţă exprimată
Val.P = valoarea numărului de preferinţe primite
Val. n = valoarea numărului de respingeri primite
Brut P = numărul brut de preferinţe primite
Brut n = numărul brut de respingeri primite
Sociograma se alcătuieşte plasând subiectul care întruneşte cel mai mare număr
de puncte în centrul cercurilor concentrice, pe orbitele celorlalte cercuri, urmând a fi
plasaţi în ordinea punctajului, ceilalţi componenţi ai grupului. Pe grafic se marchează
preferinţele ca şi respingerile unilaterale şi reciproce.