Sunteți pe pagina 1din 2

Războiul sfârşitului lumii

De Mario Vargas Llosa

„Destinul esste acea parte din timp în care istoria îşi imprimă voinţa ei asupra noastră. De aceea trebuie să-i
rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în spectacol”, într-un război al sfârşitului lumii.

O carte bine scrisă în care extremele vieţii predomină, adevărul şi minciuna, religia şi politica,
pacea şi războiul. Toate acestea se ascund în subconştientul fiecăruia dintre noi reliefând un război format
din nevoia de a fi, de a ne urma cursul firesc şi nevoia de revoltă împotriva legilor socio-politice. Cu o
acţiune plasată în sertón, în Brazilia secolului al XIX-lea, romanul se bazează pe un eveniment real,
rebeliunea Sebastianiştilor, o milenaristă condusă de Antonio Sfătuitorul în Canudos. “ Micile amănunte
alcătuiesc, ca să zicem aşa, frunzişul marilor evenimente şi ele se pierd în depărtarea răscoalelor istoriei.”
(Victor Hugo) Astfel totul se complică, viziunile se dezvoltă, concepţiile se schimbă, comportamentele
evoluează, lumea aflându-se într-o continuă mişcare. “ Canudos nu e o istorie, ci o arborescentă ramificare
de istorii.” Fiecare personaj dă consistenţă propriei poveşti existenţiale, aspiraţiile lor constituind dorinţa
de a fi mai buni, la fel şi implicarea lor faţă de izbăvirea Braziliei.
Romanul Războiul sfârşitului lumii coagulează conflictul dintre religie şi stat, dintre Antihrist
ce reprezenta Republica şi Sfătuitor, un nou Mesia. „Din raţiuni religioase, pentru prima oară
colonizatorul îşi pune întrebări despre justeţea colonizării şi, în dezbateri aprinse dintre teologi şi
jurişti, găseşte motive omeneşti şi divine pentru a-şi justifica cuceririle. Din acel moment – fără a
înceta să fie ceea ce a fost întotdeauna, respectiv o acţiune de forţă şi jaf –colonizarea îşi atribuie o
misiune de creştinare şi de civilizare a teritoriului colonizat: umanizarea celor care trăiesc într-un
stadiu animalic, cu ajutorul creştinismului şi al culturii occidentale rezultate din el.”
În spatele întregii poveşti şi a personajelor se ascunde o experienţă îngrozitoare împotriva
unei dictaturi, împotriva nefericirii, brutalităţii şi nedreptăţii.
Aceste mişcări avangardiste împotriva Republicii au dus iraţionalismul simbolist, până la
ultima lui consecinţă, sebastianiţii negând principiul logic al identităţii.
La terminarea cărţii rămâi cu o mie de întrebări, pentru că autorul te lasă liber arbitru, să
alegi să crezi în ceea ce doreşti, în ceea ce îţi respectă principiile punându-te faţă în faţă cu
fanatismnul, religia, credinţa, politica şi raţionalul.
În această lume deschisă de Llosa, întâlnim revolta împotriva legilor de supravieţuire în
lumea contemporană preferându-se, în cazul fanaticilor, involuţia către viaţa animală, unde femeia este
subordonată, fără drepturi. Este un loc în care există cererea exagerată a mântuirii, chiar obligată,
devine lege pentru cei din Canudos. Secta respectivă nu face altceva decât să devină o barieră în calea
evoluţiei omului, în calea libertăţii de alegere, în calea adevăratului viitor. O religie prost înţeleasă
care duce la un război al sfârşitului celor care au creato. Acest sfătuitor, un fals Mesia, crează lumea în
care legile impuse de autorităţi erau ignorate cu desăvârşire, dar în care credinţa realizează umilinţa
supremă, chiar înjosirea tuturor oamenilor ce credeau în el. Acest Mesia manipulează sufletul omului,
înveninându-l cu spiritual animalic, iraţional, cu o religie care duce la dezumanizare. De la primul
cuvânt al capodoperei lui Llosa toată lumina „cade“ pe acest personaj care susţine întregul edificiu
epic. Este unul dintre acele personaje de neuitat care legitimează umanitatea. Iată-l aparând: „Omul era
înalt şi atât de slab încât părea mereu văzut din profil. Avea pielea smeadă, oasele proeminente, iar
ochii îi ardeau cu foc nestins. Purta sandale de păstor şi tunica vineţie îi cădea pe trup ca veşmântul
acelor misionari care, din când in când, vizitau satele din serton – numele vastelor podişuri înalte din
Nord – botezând copii cu nemiluita şi cununând perechi de concubini. Era cu neputinţă să-i afli vârsta,
obârşia, istoria, dar avea ceva pe faţa lui liniştită, în obiceiurile-i frugale, în neclintita lui seriozitate,
ceva ce-i atrăgea pe oameni înca înainte ca el să le dea sfaturi […] Silueta lui lungă se decupa în
lumina asfinţitului sau a primilor zori, pe când străbătea unica stradă a asezării, cu paşi mari, zoriţi
parcă. Înainta hotarât printre capre cu clopoţei la gât, printre câini şi copii ce îi făceau loc privindu-l
curioşi, nerăspunzând la salutul femeilor care îl cunoşteau deja şi îi făceau mici plecăciuni, dând zor
apoi să-i aducă ulcele cu lapte de capră şi străchini cu pasat – farinha – şi fasole […] Uneori plângea,
şi plânsul îi aţâţa văpăi cumplite în focul negru al ochilor. Apoi se ruga“.
Există o artă a naraţiunii spectaculoasă desfăşurându-se pe mai multe planuri descriptive ce
conturează viaţa fiecărui personaj în parte ca victimă a unei puteri superioare,destinul. Fiecare
personaj are povestea trecutului, nevrednică în faţa falsului Mesia, ce nu mai poate fi schimbată de zeii
destinului. Lucrurile care se află în trecut nu mai pot fi reparate niciodată, dar schimbarea viitorului
constă în soartă, în alegerile pe care le facem, fiind bune sau rele doar după concepţiile şi principiile pe
care le are fiecare om. Niciodată nu au fost mânioşi pe Dumnezeu, niciodată nu au zis că viaţa este în
altă parte pentru că sufereau din simplul fapt că îşi asumau responsabilităţi, că suportau consecinţele
faptelor lor. Învăţau din mers cum să facă faţă unor provocări, totul derulându-se uşor, cu o precizie şi
cu o trecere grabnică a vremii într-un alt plan. Ei rămân aceeaşi, tulburaţi de emoţii, sensibilizaţi de
atmosferă, abătuţi de dezamăgire, “admiraţi” de iluzie şi “sărutaţi” de adevăr. “ Poate că acesta e
singurul destin: ceea ce ţinem minte.” (Octavian Paler)
Viaţa e simplă, de aceea “ scopul istorie…..”, însă personajele au spor în a o complica şi a-i
oferi dimensiuni de trăire extra- intensă pentru că din momente reflectate în conştiinţă se naşte
procesul de resemnare a lumii şi devalorizare a sinelui. Astfel în acest roman vedem cum este
transpusă viaţa yagunzilor, şi este mult mai complexă cu încercarea de percepere a semnificaţiilor,
întâmplărilor din fiecare clipă, destinul lucrând prin amănunte.