Sunteți pe pagina 1din 182

Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Capitolul 13.
Elementele topografice ale terenului.

Introducere

Topografia face parte din știința denumită Geodezie. Geodezia se ocupă cu determinarea
formei și dimensiunilor Pământului. În Volumele I și II am prezentat pe larg modul în care se pot
face determinări geodezice pentru determinarea geoidului, a coordonatelor naturale și elipsoidale,
realizarea rețelelor geodezice, etc. În cadrul Geodeziei putem distinge următoarele componente:
geodezia, topografia, fotogrammetria, cartografia matematică, teledetecția.
Geodezia are mai multe componente: geodezia fizică, geodezia elipsoidală, poziționare
planimetrică și altimetrică, poziționare tridimensională. Geodezia, în principal oferă un schelet de
puncte cu coordonate cunoscute, unitar pe întreaga țară la care se pot referi apoi toate ridicările
topografice, zborurile fotogrammetrice, sateliții GNSS (Global Navigation Satellite System –
Sistem de Poziționare și Navigație Globală), GIS-urile (Geographic Information System – Sistem
Informatic Geografic). Aceste puncte sunt marcate pe teren și au poziția planimetrică și altimetrică
(nu totdeauna) cunoscută în sistem de coordonate național sau internațional. Poziția lor a fost
determinată prin măsurători la teren și prelucrarea acestora prin metoda celor mai mici pătrate.
Topografia se ocupă cu întocmirea planurilor și hărților pe suprafețe mici. Planurile și
hărțile trebuie să reprezinte cât mai fidel obievtele de pe teren. Întocmirea planurilor și hărților se
face prin utilizarea aparaturii „clasice”, respectiv a teodolitelor sau a stațiilor totale. Practic se
determină la teren direcții orizontale, distanșe și unghiuri zenitale. Cu ajutorul acestor elemente și a
punctelor geodezice cu coordonate (poziție) cunoscută se determină poziția punctelor de detaliu cu
ajutorul cărora se alcătuiesc obiectele de pe teren.
Fotogrammetria se ocupă în principal tot cu întocmirea planurilor și hărților, dar pe
suprafețe mari. Fotogrammetria poate fi aeriană sau terestră funcție de preluarea imaginilor. Practic
se obțin niște fotografii speciale din aer sau de pe sol, denumite fotograme cu ajutorul cărora se
desenează obiectele de pe sol sau clădirile. În prezent precizia acestor planuri și hărți s-a îmbunătățit
substanțial și se pot intocmi chiar planuri de detaliu. Practic aparatele de zbor sau cele de pe sol au
fost dotate cu lasere care emit raze și care pot descrie obiectele atât în plan verical cât și orizontal.
Cartografia matematică se ocupă cu studiul deformațiilor care apar la reprezentarea unei
suprafete de pe scoarța terestră pe plan. După cum se știe, Pământul este rotund ca o portocală.
Atunci când dorim să repzentăm anumită suprafață în plan, calota sferică trebuie aplatizată. În acel
moment se porduc niște “rupturi”. Exemplul cu portocala este cel mai sugestiv, dacă decojim o
calotă dintr-o portocală și o presăm să devină plată se rupe. Aceste rupturi trebuie cunocute atunci
când reprezentăm o suprafață de teren. Altfel nu vom ști care este gradul de aproximare al
asemănării suprafețelor reprezentate, nu vom ști care este distanța reală dintre două puncte, care este
suprafața corectă a unui obiect, etc.
Teledetecția este după unii autori o ramură a fotogrammetriei. Sigur că utilizează multe
elemente din fotogrammetrie, dar astăzi teledetecția are propriul său drum. Ceeace prezintă
teledetecția nu este doar o imagine, este răspunsul obiectelor de pe sol și nu numai (pot fi nori,
oceane, calote glaciare, etc.) la semnalele pe care sateliții de teledetecție le emit către Pământ.
Fiecare din componentele Geodeziei poate constitui un curs separat.

13.1 Generalități.

Scopul principal al topografiei îl constituie întocmirea planurilor topografice pe suprafețe


mici. Planurile topografice pot fi realizate prin utilizarea unei anumite metodologii, adecvată
cerințelor finale. Fiecare metodologie urmărește în principiu realizarea unor pași obligatorii:
- recunoașterea terenului;
- măsurători la teren (direcții, distanțe și unghiuri zenitale);
- prelucrarea datelor cu programe specializate și calculatoare performante;
1
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

- editarea planului.
Suprafețele reprezentate pe planurile topografice sunt, așa cum am afirmat mai sus, mici.
Datorită acestui fapt se reprezintă pe un plan P0 prin proiecție ortogonală, neglijându-se
influența curburii Pământului asupra lungimii, unghiurilor și suprafețelor. Planul P0 este amplasat
„la nivelul mării” respectiv originea cotelor. Prin proiecția ortogonală a punctelor ABC, (Figura
13.1) distanțele de pe teren vor apărea reduse la planul de proiecție. Trebuie menționat în mod
expres că lungimile direct măsurate trebuie reduse corect la planul de proiecție utilizat (în cazul
României, Stereografic 1970, sau plan local în cazul anumitor lucrări speciale: exploatări miniere,
cadastru imobiliar edilitar, etc). Planul de proiecție are un sistem de coordonate bine definit. Axa x
a sistemului de coordonate este de obicei îndreptată către nord, iar axa y are sensul pozitiv către est.

Fig.13.1 Proiecția ortogonală

În prezent stațiile totale au introduse în memorie anumite operații simple: reducerea


distanțelor, calculul diferenței de nivel, calculul direct al coordonatelor. Este foarte important ca
aceste facilități să fie utilizate în conformitate cu cerințele noastre naționale: reducerea distanței la
planul stereografic 1970, proiectarea coordonatelor pe acest plan și nu pe planul orizontal generat
de cercul orizontal al aparatului. Cele mai mari probleme le au operatorii din județele Constanța,
Tulcea, Arad și Timișoara. Modulul deformației pe distanțe este de circa 50-70 cm/km. În acest caz,
utilizarea incorectă a reducerii distanței duce la neânchideri ale drumuirii sau la corecții mari în
compensarea rețelelor.
O suprafață de teren este definită pe contur de detalii naturale (ape, văi, dealuri, păduri, etc)
sau artificiale (localități, căi de comunicație, canale, etc.). Orice detaliu topografic (linia de contur,
linia de demarcare a suprafețelor, înălțimea obiectelor, etc.) poate fi determinat de punctele sale
caracteristice. Aceste puncte descriu obiectul și trebuiesc judicios alese pentru a reda cât mai fidel
conturul de pe teren. Puncte caracteristice sunt considerate toate punctele de schimbare de direcție a
liniilor detaliului și toate punctele de schimbare de pantă (Figurile 13.2, 13.3). Numărul punctelor
caracteristice este ales funcție de scară. Astfel, dacă dorim să reprezentăm o localitate, o comună, pe
planuri și hărți, în funcție de scara aleasă, va diferi și numărul de puncte caracteristice care o
definesc. Reprezentarea acestei localități pe harta lumii, scara 1:20.000.000 nu se poate face nici
măcar cu un punct. Reprezentarea pe harta României la scara 1:1.000.000 va fi un punct și
denumirea localității. Reprezentarea pe harta județului va fi deja prin câteva puncte care redau
conturul aproximativ. Reprezentarea pe harta 1:25.000 deja dă un contur apropiat de realitate. O
reprezentare pe planuri la scările 1:5.000 sau mai jos, ajunge la sute de puncte de contur. De

2
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

asemenea, numărul de puncte caracteristice la reprezentarea unei clădiri, poate diferi în funcție de
scara planului. Sunt anumite detalii arhitectonice care nu pot fi vizibile decât la scări foarte mari (un
intrând de 15 centimetri de exemplu, nu este vizibil nici pe planuri scara 1:500 unde ar fi de 0.3
milimetri, deci imposibil de reprodus).

H D

C 3
B
1
G 2
2
1
3
A
D E F C Fig.13.3
Fig.13.2
Puncte caracteristice Puncte caracteristice
(vedere in plan orizontal) (vedere in plan vertical)

Punctelor caracteristice, devenite prin măsurători de direcții, distanțe și unghiuri zenitale,


puncte topografice sau de detaliu, li se determină coordonatele plane rectangulare x, y, dar și
altitudinea h (Figura 13.1). Coordonata x a unui punct oarecare A, este distanța măsurată de la
originea axelor de coordonate până la perpendiculara din punctul A pe axa x. Coordonata y a unui
punct oarecare A, este distanța măsurată de la originea axelor de coordonate până la perpendiculara
din punctul A pe axa y. Altitudinea sau cota, h, a unui punct oarecare A este distanța pe verticală
între planul orizontal P0 și punctul A de pe sol.

13.2 Elementele topografice ale terenului.

Elementele topografice ale terenului determină poziția reciprocă în spațiu a punctelor


topografice ce aparțin unui detaliu oarecare. Elementele topografice sunt:
- liniare (aliniamentul, lungimile înclinate și orizontale, diferențele de nivel);
- unghiulare (unghiuri verticale și direcții orizontale din care rezultă unghiurile
orizontale).
Elementele topografice ale terenului se obțin prin măsurători la teren cu instrumente
topografice. Considerând că punctele din Figura 13.2 sunt materializate pe teren prin țăruși sau
borne, se pot vizualiza elementele topografice ale terenului între aceste materializari.

13.2.1 Elementele topografice liniare ale terenului.

Aliniamentele A-B, B-C, C-1, etc, rezultă din intersecția suprafeței terenului cu plane
verticale ce trec prin A și B, B și C, C și 1, etc. În plan, aliniamentele reprezintă linii drepte obținute
ca rezultat al geometrizării suprafeței terenului, iar în înălțime linii sinuoase, care dacă nu au
aceeași înclinare pe toată lungimea aliniamentului, ca în cazul aliniamentului CD, trebuie
geometrizat și în înălțime, cu punctele suplimentare 1, 2 și 3.

Distanța (lungimea) înclinată,

 = () 13.1

este segmentul de linie înclinată ce unește punctele A și B din spațiu (Figura 13.4). Acest segment

3
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

se măsoară pe teren cu instrumente topografice.

Distanța (lungimea) orizontală,

 =  ( ) 13.2

și este proiecția distanței înclinate pe un plan orizontal, adică proiecția aliniamentului AB (Figura
13.4). Distanța orizontală rezultă din formulele:

 = Dcos  13.3
 =  sin 
în care α este unghiul de pantă, iar z este unghiul zenital.

Diferența de nivel a punctului A față de punctul B este

∆ℎ = (ℎ − ℎ ) =  13.4 a

adică distanța pe verticală măsurată între planurile orizontale ce trec prin punctele B și A (Figura
13.4). Diferența de nivel este o mărime algebrică, respectiv pozitivă sau negativă, în funcție de
altitudinile punctelor care o definesc.

∆ℎ = −∆ℎ
13.4 b

D(L)

hB
∆ h AB

z
α
A B0
hA D 0 (L 0 )
Ρ0

Fig.13.4 Elementele topografice liniare ale terenului

13.2.2 Elementele topografice unghiulare ale terenului.

Unghiul zenital între punctele AB este unghiul dintre direcția zenitului și distanța înclinată
AB. Direcția zenitului este dată de prelungirea direcției firului cu plumb spre zenit (pentru a
înțelege mai bine noțiunile de zenit și nadir, se va consulta cursul de Topografie – Geodezie vol. I,
cap. 1). În practica topografică clasică se utiliza și unghiul de pantă al terenului α, situat în planul
vertical ce trece prin AB și pe care îl face dreapta înclinată AB cu planul orizontal. Unghiurile α și
z sunt complementare.
Între diferența de nivel, distanța înclinată, distanța redusă și unghiul zenital sau de pantă se
4
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

pot scrie relațiile:

ℎ =  sin  = D tan 

ℎ = cos  =  cot  13.4c

și relațiile 13.3

Direcția orizontală este direcția citită pe cercul orizontal (H0) al teodolitului din punctul de
stație către punctul vizat. Considerând cercul orizontal al teodolitului ca un raportor circular,
punctul de stație S ca centrul raportorului circular, din centrul S putem duce direcții către orice
punct vizat (ex. direcția SA, direcția SB, etc.) (Figura 13.5).

zenit

zA

zB
B

βS

A’
B’

Figura 13.4.1 Unghi zenital, unghi orizontal.

Unghiul orizontal βC este unghiul dintre proiecțiile pe planul orizontal P0 a două direcții
orizontale ale cercului orizontal al teodolitului. Unghiul orizontal se obține din diferența a două
direcții orizontale:

 =  !ț" #   !ț" # 13.5

Unghiul orizontal între două puncte vizate din aceeași stație rămâne același indiferent de
locul pe care îl ocupă originea cercului (Figura 13.6).

5
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

(vA) (vB)
B

LA LB
∆hB
∆hA (H0 )
αΑ
δ α B

SA SB
βS
A0
B0

Fig.13.5 Unghiul orizontal

g
0

g
100
g
0
βS βS

g g
300 100
S S

g
200
300 g

g
200

Fig.13.6 Unghiul orizontal măsurat cu origini diferite ale cercului

13.3 Orientarea topografică, magnetică și astronomică.

Orientarea unei direcții se face față de o direcție cunoscută, de exemplu staționând cu


aparatul în stația S, direcție de referință va fi direcția SN. Toate celelalte direcții se vor raporta la
direcția de referință, obținându-se orientarea fiecărei direcții $ , $ , $& etc.

6
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

În topografie direcția de referință este direcția nord, iar prin orientarea unei direcții se
înțelege în mod convențional unghiul pe care îl face acea direcție cu direcția nord, unghi măsurat de
la direcția nord spre dreapta, adică în sens orar.

Există trei direcții nord:


- nordul geografic;
- nordul magnetic;
- nordul dat de direcția x a sistemului de coordonate.
Direcția nordului geografic este direcția dată de meridianul locului. Se determină prin
calcule. Se mai poate determina practic prin măsurători asupra soarelui la amiază, înainte și după
ora prânzului. Ca direcție de referință reprezintă unirea unui punct cu nordul geografic. Orientarea
măsurată față de nordul geografic se notează cu $' .
Direcția nordului magnetic este direcția dată de acul busolei. Reprezintă linia care unește un
punct cu nordul magnetic. Orientarea măsurată față de nordul magnetic se notează cu $(' .

Fig. 13.7 Orientarea topografică

Direcția nordului sistemului de coordonate este dată de o paralelă la axa x a sistemului de


coordonate utilizat pe planul respectiv. Orientarea măsurată față de paralela la axa x se notează
cu $.
În topografie și geodezie sunt cazuri în care se utilizează orientarea geografică, magnetică
sau topografică. Din acest motiv este necesară determinarea în fiecare punct a diferențelor dintre
aceste direcții de bază. După cum se observă din Figura 13.8 între diferitele orientări se formează
două unghiuri:
- declinația magnetică este unghiul dintre orientarea geografică și orientarea magnetică
* ;
- convergența meridianelor este unghiul dintre orientarea topografică și orientarea
geografică +.

13.4 Coordonate relative, coordonate absolute, coordonate polare, relații între ele.

Poziția punctelor în plan se definește în topografie prin coordonate rectangulare (relative sau
absolute) sau polare. Considerând două puncte A și B în planul de proiecție (Figura 13.9),
coordonatele rectangulare absolute sunt pentru punctul A: xA și yA, iar pentru punctul B: xB și yB.
Coordonatele rectangulare relative ale punctului B față de punctul A sunt ∆xAB și ∆yAB.
7
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

, = ,  , 13.6
- = -  -

Fig.13.8 Convergenta meridianelor, declinatia magnetică

Coordonatele polare ale punctului B în raport cu punctul A: θAB, D0AB. Coordonatele polare au un
caracter relativ deoarece precizează totdeauna poziția unui punct în raport de altul. Din triunghiul
ABB’ (Figura 13.9) se pot scrie relațiile:

, =  ./ !01$ 13.7


- =  ./ sin $

Fig. 13.9 Coordonate absolute, coordonate relative, coordonate polare

Sau, cunoscând coordonatele punctului A și ∆xAB și ∆yAB, se pot determina coordonatele punctului
nou B (relația 13.6).

, = , 2 , 13.8
- = - 2 -

sau, înlocuind relația 13.7 în 13.8,

8
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

, = , 2  ./ cos $ 13.9


- = - +  ./ sin $
13.5 Cerc topografic, cerc trigonometric.

În relațiile matematice pentru determinarea coordonatelor punctelor de interes intervin funcții


trigonometrice (relațiile 13.7, 13.9). Cercul topografic se prezintă diferit față de cercul
trigonometric (Figura 13.10). Deosebirea dintre cele două cercuri constă în următoarele elemente:
- la cercul topografic, sensul de măsurare al unghiurilor este cel al sensului acelor de
ceasornic, spre deosebire de cel trigonometric unde sensul este invers;
- originea măsurării unghiurilor sau arcelor este alta (zero al cercului);
- cadranele sunt numerotate ca în Figura 13.10;
- cercul topografic are 400 de grade (sistem centesimal), iar cercul trigonometric 360 de
grade (sistem sexagesimal).
g
0
o
o 0 tg θ
90 ctg β

sin θ
II I IV θAB ctg θ
sin β tg β cos θ
β g I g
o o 300 100
180 cos β 0 o 90 o
A 270
III II
III IV

270
o 180 o
g
200
Cercul trigonometric Cercul topografic
Fig.13.10

Pentru măsurarea unghiurilor se utilizează ca unitate de măsură gradul sexagesimal și


submultiplii lui, sau gradul centezimal și submultiplii lui. Utilizarea stațiilor totale și a
calculatoarelor performante a făcut posibilă utilizarea în același aparat atât a gradelor sexagesimale
cât și centezimale, cu posibilitatea de a alege. Datele sunt descărcate în calculator și prelucrate cu
programe speciale. Transformările de unghiuri din centezimal în sexagesimal și invers fac obiectul
matematicilor din clasele primare.
Creșterile de coordonate sunt mărimi algebrice, semnul depinzând de cadranul în care se află
(Figura 13.11). Axa x a sistemului de coordonate are originea în centrul cercului, sensul pozitiv spre
nord, iar sensul negativ spre sud. Axa y a sistemului de coordonate are originea în centrul cercului,
sensul pozitiv spre est, iar sensul negativ spre vest. Având coordonatele a două puncte cunoscute se
poate determina orientarea dintre cele două puncte (Figura 13.9):

34./
tan $ = 13.10
35./
-
cot $ =
,

9
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Valoarea tangentei poate fi pozitivă sau negativă, funcție de valorile creșterilor de


coordonate. Pentru a stabili cu precizie în ce cadran se află orientarea, în programul de calcul al
orientării trebuie ținut cont de semnul creșterilor de coordonate (Figura 13.11, Tabel 13.1).
Funcțiile trigonometrice au valorile și semnul ca în Tabelul 13.2.
x

g
θ4 = 300 +ω 4
4
∆y θ1= ω 1
∆x ∆x 1

ω4 ω1 I
IV
∆y
-y ∆y ω2
∆ x Fig.13.11 y
III ω3 ∆ x II 2 g
g 3 θ = 100 +ω 2
θ3 = 200 +ω
2
3
∆y

-x

Figura 13.11

Tabelul 13.1
Semnele creșterilor de coordonate ∆x și ∆y în cele patru cadrane ale cercului topografic

Orientarea θ ∆x ∆y
cadranul I + +
cadranul II - +
cadranul III - -
cadranul IV + -

Tabelul 13.2
Unghiurile de calcul în cele patru cadrane

Funcții
trigonometrice cadran I cadran II cadran III cadran IV
g g
ω1= θ 1 ω 2= θ 2-100 ω 3= θ 3-200 ω 4= θ 4-100g
sin θ + sin ω 1 + cos ω 2 - sin ω 3 - cos ω 4
cos θ + cos ω 1 - sin ω 2 - cos ω 3 + sin ω 4
tg θ + tg ω 1 - ctg ω 2 + tg ω 3 - ctg ω 4
ctg θ + ctg ω 1 - tg ω 2 + ctg ω 3 - tg ω 4

10
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Capitolul 14
Utilizarea hărților și planurilor topografice

14.1 Generalități.

Planurile și hărțile au un domeniu foarte larg de utilizare, nu numai în scopuri topografice.


Să luăm exemplul geologiei și geofizicii, care nu își pot desfășura activitatea fără utilizarea
planurilor sau a hărților. De asemenea, proiectarea drumurilor, a construcțiilor noi se face tot pe
baza unor planuri topografice existente. Un foarte important domeniu de aplicație îl constituie
planurile cadastrale, derivate din planurile topografice de bază. Planurile și hărțile pot avea mai
multe destinații:
- Planul de bază este întocmit de obicei la scara 1:5000. El cuprinde toate elementele de
planimetrie și altimetrie pentru scara respectivă;
- Planul cadastral reprezintă proprietățile. Nu poate exista nici 1m2 de teren fără să aibă
proprietarul identificat, indiferent de natura lui (particular, de stat, domeniu public, etc);
- Planul topografic reprezintă relieful fie în curbe de nivel, fie ca plan cotat sau ca Model
Digital al Terenului (MDT). În limba engleză se numește Digital Terrain Model (DTM). Din
acest motiv în literatura de specialitate este notat cu DTM sau MDT, dar reprezintă același
lucru. In afara reliefului pe plan se reprezintă și elemente de planimetrie fără să facă referire
la proprietăți. De exemplu casele, gardurile, drumurile, etc;
- Planuri derivate. Aceste planuri pot fi realizate pentru diverși beneficiari: clase de sol, hărți
geologice, clase de arbori, etc.
- Alte genuri de planuri și hărți.

14.2 Plan topografic, hartă topografică

Planul topografic este o reprezentare convențională a unor porțiuni restrânse ale suprafeței
topografice, imaginea micșorată dar asemenea a unor suprafețe de teren. Planul topografic dă o
reprezentare directă a proiecției punctelor terenului pe un plan orizontal fără să se țină cont de
curbura Pământului. Este utilizat în special în scopuri tehnice.
Planurile topografice de bază se întocmesc în proiecție stereografică 1970 și au scările:
1:10.000, 1:5.000 și 1:2.000. Planurile topografice la scări mai mici: 1:1.000, 1:500 se pot întocmi
și în sisteme de proiecție locale, în funcție de scopul pentru care au fost elaborate.
În prezent, Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară a elaborat Normele tehnice de
întocmire a planurilor și hărților topografice prin care orice plan topografic recepționat de OCPI la
nivel de județ să fie realizat și în proiecția națională, sau cel puțin să aibă marcat caroiajul în sistem
stereografic.
Harta topografică este o reprezentare convențională a suprafețelor. Dă o imagine
generalizată a unor porțiuni mari de teren, ținând seamă de curbura Pământului. Harta redă o vedere
de ansamblu a suprafeței respective de teren, cu detalii mai puține.
Hărțile topografice, în funcție de scop, pot fi:
- Hărți topografice, care reprezintă suprafețele de teren la scările 1:10.000, 1:25.000, 1:50.000
și 1:100.000;
- Hărți topografice de ansamblu, care se reprezintă la scările: 1:200.000, 1:500.000 și
1:1.000.000;
- Hărți geografice care se reprezintă la scări mai mici decât 1:1.000.000.

11
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Harta topografică scara 1:25000

14.3 Elementele componente ale planurilor și hărților topografice.

14.3.1 Scara planurilor și hărților topografice.

Scara este un raport constant între distanța orizontală de pe plan sau hartă și corespondenta ei pe
teren. D0AB și dAB trebuie să fie exprimate în aceleași unitate de măsură.
După forma sub care se prezintă, scările pot fi grafice sau numerice.

12
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

14.3.1.1 Scara numerică. Se exprimă sub formă de raport:

1"8 1: ;
6
14.1
7

în care numărătorul reprezintă unitatea iar numitorul arată de câte ori proiecțiile orizontale D0 ale
liniilor de pe teren sunt micșorate pe plan sau hartă. Scara numerică nu depinde de sistemul de
unitate de măsură liniară.
< 6
=
= 7 14.2
>

Dacă se împarte numitorul N al unei scări cu 1.000, se obține un număr care arată câți metri pe teren
corespund la 1 milimetru pe plan. De exemplu, pentru scara 1:25.000,
?@.
6.
= 25. Deci, la 1 milimetru pe hartă corespund 25 de metri pe teren. Cu cât numitorul scării
planului este mai mic, cu atât scara este mai mare.

14.3.1.2 Scara grafică. Scara grafică este de fapt reprezentarea liniară a scării numerice. Se
desenează pe plan sau pe hartă. După modelul de construcție pot fi scări grafice simple și scări
grafice transversale.
Scara grafică simplă sau liniară (Figura 14.1). Se compune din scara propriu zisă și un talon.
Scara propriu zisă este formată dintr-un număr întreg de baze, reprezentate grafic la scara numerică
dată, iar talonul are valoarea bazei. Precizia scării grafice depinde de mărimea ultimei gradații a
bazei, adică 1:10 din mărimea bazei.
În mod practic, pentru a determina o distanță cu ajutorul scării grafice simple, se încadrează
distanța de pe hartă sau de pe plan între brațele unui compas. Fără a mișca brațele compasului, se
deplasează compasul pe scara grafică, astfel încât unul din brațe să fie situat pe diviziune întreagă a
bazei, iar celălalt braț să intre în talon. Se citește diviziunea întreagă a bazei, iar în talon se
aproximează diviziunile mici.

Talon

20 10 0 20 40 60 80

Bază

Număr întreg de baze

Fig. 14.1 Scară grafică simplă

Scara grafică transversală (figura 14.2). Sunt mai precise decât scările grafice simple, respectiv
1:100 din valoarea bazei. Principiul de măsurat este similar cu cel al scării grafice simple.
Compasul este poziționat cu unul din picioare pe o diviziune întreagă a bazei, iar celălalt să intre în
talon. Se deplasează pe diviziunea întreagă a bazei, în sus sau jos, până când piciorul compasului
din talon se suprapune pe o intersecție a liniilor talonului. Se citește diviziunea întreagă a bazei, iar

13
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

în talon se citesc diviziunile orizontale apoi cele verticale până la punctul în care piciorul
compasului înțeapă talonul.

0 20 40 60 80 100
Fig. 14.2 Scara grafică ransversală

14.3.1.3 Hărți vectorizate puse în scară. In prezent scările grafică simplă sau transversală nu mai
sunt utilizate în practică. Sunt desenate în continuare pe planuri și hărți, dar au doar un caracter
simbolic. Metodele moderne de realizare a planurilor și hărților utilizează stocarea acestora pe
suport magnetic, cu vizualizare în programe de tip CAD: AUTOCAD, INFOCAD, GEO MEDIA,
etc. Astfel, planurile și hărțile stocate pe suport magnetic pot fi vizualizate atât pe ecran cât și
plotate pe suport analogic (hârtie). Pe planul plotat, determinarea distanțelor între două puncte se
realizează așa cum a fost descris mai sus. Pentru planul stocat și vizualizat, determinarea
distanțelor se face direct prin program, utilizând sistemul de coordonate în care s-a lucrat. Comanda
DIM.

14.3.2 Precizia grafică a planurilor și hărților topografice.

Precizia de citire grafică și de raportare a coordonatelor și distanțelor pe planuri și hărți topografice


depinde direct proporțional de scara acestora. Se pornește de la premiza că precizia de citire pe
planuri și hărți este de 0.2 – 0.3 milimetri. Funcție de scara planului sau a hărții, putem scrie:
C 6
= 14.3
DE 7

sau

FG = ;10IJ 14.4

În care:
PP este precizia planului exprimată în metri (corecția de 10-3 pentru transformare din milimetri în
milimetri);
N numitorul scării planului sau al hărții;
E = 0.2 – 0.3 milimetri.
De exemplu, pentru harta scara 1:25.000 FG = 0,3 × 25.000 × 10IJ = ±7,5 O P. Deci, o
coordonată extrasă de pe harta 1:25.000 nu poate avea o precizie de metru.

14
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

14.3.3 Semne convenționale topografice.

Planurile și hărțile topografice cuprind foarte multe elemente planimetrice și altimetrice.


Multe din aceste elemente nu pot fi reprezentate la scara respectivă. De exemplu, un stâlp de beton
de înaltă tensiune are un diametru de circa 0.8 metri. Reprezentat pe o hartă la scara 1:25.000 ar fi
un punct de dimensiunea 0.032 milimetri, deci imposibil de redat. Deoarece un stâlp electric de
înaltă tensiune este un reper foarte important pe un plan sau hartă, trebuie reprezentat. Pentru
obiectele care nu pot fi reprezentate pe contur, la scară, se utilizează semnele convenționale.
Semnele convenționale diferă de la o scară la alta și există atlase de semne convenționale pentru
fiecare scară. Exemplul stâlpului de înaltă tensiune, reprezentat la scara 1:500 este un cerc cu
diametrul de 1.6 milimetri. La reprezentarea prin semne convenționale se urmărește generalizarea
maximă a semnului pentru a-l face simplu la desen și explicit pentru detaliul pe care îl reprezintă.
Semnele convenționale nu reprezintă, în general, forma adevărată și dimensiunile reduse la scară ale
obiectului.
Acele obiecte care se pot reprezenta pe planuri și hărți la dimensiunile lor, se reprezintă pe
conturul lor real, însoțit de semne convenționale care definesc ce există în interior.

a b c
Fig. 14.3 a- punct geodezic
b – punct al rețelei de ridicare
c – punct al rețelei de

14.3.3.1 Semne convenționale pentru planimetrie. Semne convenționale de contur. Reprezintă


obiectele care pot fi desenate la scara planului sau a hărții (păduri, mlaștini, proprietăți, etc.).
Semnele convenționale din interior nu indică poziția reală a unui anumit detaliu din interiorul
conturului și nici dimensiunile lui (figura14.4).

$ $ $
a$ $ $
a $ $ $
b
d

Mo
0,3Pi
21Br 0,25Go
Fa

25 Pa

Fig. 14.4 Semne convenționale de contur:


a – cale ferată; b – livadă; c – fâneață; d – vie; e – pădure

15
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Semne convenționale explicative. Sunt notări convenționale pe planuri și hărți pentru a da o


caracteristică mai deplină detaliilor topografice. De exemplu, la o pădure, în interiorul conturului se
scriu semne explicative care indică specia, înălțimea, grosimea, etc. (Figura14.4 e).
Se mai consideră semne convenționale explicative și diverse inscripții și cifre care însoțesc anumite
semne convenționale (Figura 14.5).

F8–
200

Fig. 14.5 Semne convenționale explicative


F – fier; 8 – înãlțimea fațã de nivelul apei (metri); 200 – lungimea podului
).
14.3.3.2 Semne convenționale pentru altimetrie. Semne convenționale pentru altimetrie servesc la
reprezentarea pe planuri și hărți a diferitelor forme de relief: dealuri, văi, mameloane, gropi, râpe,
etc.
Reprezentarea reliefului. Relieful cuprinde totalitatea neregularităților, convexe și concave
ale terenului. Relieful este studiat din punctul de vedere al configurației, al formelor caracteristice și
al elementelor componente. Este foarte importantă reprezentarea lui corectă și expresivă pe plan sau
hartă. Reprezentarea reliefului se face în principal prin următoarele metode:
- curbe de nivel;
- model digital al terenului;
- planul cotat;
- profilelor;
- hașurilor;
- umbre cu tente;
- planuri în relief.
Cea mai utilizată metodă de reprezentare a reliefului pe planuri și hărți la momentul actual este
metoda curbelor de nivel. De asemenea, în școli și pentru design se utilizează hărțile în relief. Cea
mai modernă și corectă reprezentare a reliefului este modelul digital al terenului. Seamănă cu hărțile
în relief cu caracter didactic, dar au o acuratețe de reprezentare mult mai mare.
Metoda curbelor de nivel. Se mai numește și metoda orizontalelor. Redă sugestiv relieful și
permite să se rezolve o serie de probleme tehnice.
Curba de nivel este proiecția în plan orizontal a liniei care unește punctele de aceeași cotă.
Curbele de nivel se obțin prin secționarea formei de relief respective cu suprafețe de nivel
perpendiculare pe direcția gravitației. Pe suprafețe mici, suprafețele de nivel sunt asimilate cu
suprafețe plane orizontale.
Pentru reprezentarea reliefului în curbe de nivel se alege o echidistanță a curbelor, E, care reprezintă
distanța constantă pe verticală dintre suprafețele care secționează terenul. Are de obicei valoarea
unui număr întreg de metri: 1, 2, 5, 10, 20, etc. Echidistanța este specifică fiecărui plan și depinde
de precizia care se urmărește, de accidentația terenului și de scară. În general, pentru hărțile scara
1:25.000 E = 5 metri, pentru hărțile scara 1:50.000 E = 10 metri, pentru hărțile scara 1:100.000 E =
20 metri. În regiunile muntoase, unde terenul este foarte accidentat, echidistanța se dublează sau se
renunță la o parte a curbelor. După cum se observă din Figura 14.6, acolo unde panta terenului este
mai mare, deci teren foarte accidentat, curbele de nivel reprezentate pe planul orizontal se apropie
foarte mult una de alta. Acolo unde curbele nu se mai disting, se poate renunța la unele curbe de
nivel.

16
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

120 6 7
110
5 8
100
4 9
90
3 10
80
2 11
70
1 12

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

Fig. 14.6 Reprezentarea curbelor de nivel

Corespunzător echidistanței, curbele de nivel sunt de mai multe feluri:


normale – aceste curbe se trasează pe plan sau hartă cu o linie subțire și continuă; au echidistanța
naturală normală E pentru întregul plan sau hartă;
principale – sunt curbe de nivel normale îngroșate și se trasează la cote rotunde mari (de obicei a-5-
a curbă normală);
ajutătoare – se trasează acolo unde relieful este puțin accidentat și curbele de nivel normale nu
reușesc să reprezinte corect relieful. De exemplu o movilă la câmpie, care are sub 10 m înălțime nu
ar putea fi reprezentată pe o hartă scara 1:100000. Se trasează prin linii întrerupte, având
echidistanța egală cu jumătatea echidistanței curbelor de nivel normale (Figura 14.6);
accidentale – se trasează la ¼ din echidistanța curbelor de nivel normale. Se utilizează în cazul
terenurilor plane, acolo unde nici curbele de nivel ajutătoare nu redau fidel relieful. Se trasează prin
linii întrerupte și foarte mici.

Fig. 14.7 Unghiul de cea mai mare pantă


1II
17
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Linia cea mai scurtă, perpendiculară pe două curbe de nivel vecine (linia 1-2 din Figura 14.7) este
linia de cea mai mare pantă. Din punctul 2 se pot duce o infinitate de drepte, fiecare dreaptă având o
anumită lungime și corespunzându-i un unghi de pantă.
Reprezentarea formelor tip de relief. Relieful poate fi pozitiv, plat sau negativ. Pentru fiecare din
aceste tipuri există reprezentări tipice.
Forme tip de înălțimi:
- piscul ;
- mamelonul;
- botul de deal;
- șaua.

150
140 15 15 14
130 16 13
16
120 12
110
100 11
a b c d
Fig. 14.8.1 a – piscul; b – mamelonul; c – botul de deal; d -

Forme tip de adâncituri:


- căldarea;
- valea.
Valea este linia de unire a doi versanți care coboară și se întâlnesc pe linia de împreunare a apelor
(talveg). Punctele importante ale unei văi sunt: originea văii (izvorul), firul văii și gura văii
(vărsarea).

160 13
140150 14
13
15
16

b
Fig. 14.8.2 a – Căldarea; b – Valea

Trasarea curbelor de nivel. Se caută pe desen toate punctele care au aceeaşi valoare pentru cotă. Se
unesc între ele aceste puncte, în prima etapă prin linii subţiri punctate (provizorii).
Desenul obţinut trebuie prelucrat pentru a obţine o configuraţie a curbelor de nivel care să ţină
seama de configuraţia reală a terenului. Astfel, liniile subţiri punctate (provizorii) vor fi rotunjite şi

18
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

transformate în linii curbe. Se vor nota de-a lungul lor valorile cotelor. Rezultă în final oleata
curbelor de nivel prezentată în continuare:

3 4 4 3 2
3 5 5 5 4 2
3 4 4 3
5 5 2
6 6 6
4 4
6 7 7 6 5
5 6 7 7 6 4 3
5
7 8 8 7
6 3
8 7 5
6
9 8 4
5
7 8 9 9 7 6 4 3
9
9 5 3
8 7 6
8 2
8 7 5
7 2
7 7 6 5 4 3 2
Figura 14.8.3 Reprezentarea curbelor de nivel

În prezent, când există calculatoare și programe specializate pentru orice tip de aplicații, curbele de
nivel se pot interpola cu ajutorul unor programe de firmă. Printre cele mai cunoscute: SURFER,
AUTOCAD MAP, GEO MEDIA, etc. Fiecare program are mai multe opțiuni pentru interpolarea
curbelor de nivel. Este foarte important la reprezentarea reliefului să se aleagă opțiunea care redă
cât mai fidel terenul pe care dorim să îl reprezentăm.

Modelul digital al terenului. În principiu, pentru a obține modelul digital trebuie să avem fie puncte
cotate fie curbe de nivel pe un plan existent. Procedeul este descris în Capitolul 21.

Metoda planului cotat. Fiecare punct reprezentat pe plan are scrisă cota. Formele de relief nu apar
sugestiv. Este piesa de bază pentru trasarea pe plan a curbelor de nivel.

Metoda hașurilor. Se reprezintă prin liniuțe ce reprezintă gradul de iluminare al versanților de către
soare, considerând razele căzând perpendicular pe teren. Cu cât suprafața este mai puțin înclinată,
cu atât este mai luminată, deci hașurile mai rare. Hașurile se desenează pe linia de cea mai mare
pantă.

Metoda umbrelor cu tente. Se utilizează la hărțile geografice și cele cu caracter didactic. Cu cât
tentele sunt mai puternice, cu atât relieful este mai pronunțat.

Metoda planului sau hărții în relief este o reprezentare sugestivă, dar foarte puțin precisă a
reliefului. Este utilizată în scopuri didactice sau pentru decor.

19
Cornel Păunescu
unescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu
P : Curs de Geodezie

Imaginea 14.8.4 Trasarea curbelor de nivel de pe un model stereoscopic

a b

Imaginea 14.8.4 Model digital al terenului


terenului. a-roșu înălțimi, albastru zonele joase; b
verde zonele joase

20
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

14.4 Folosirea planurilor și hărților

În prezent tehnologia de realizare a planurilor și hărților a fost modernizată datorită


accesului ușor la calculatoare de mare capacitate și a aparaturii care poate înregistra date la teren,
stoca și apoi descărca în calculator de unde se obțin planurile și hărțile în format digital. Stațiile
totale moderne și receptoarele GPS au propriile lor aplicații cu ajutorul cărora, lucrând pe coduri se
poate obține planul și harta direct la teren. Sunt apoi descărcate în calculator și de acolo pot fi
plotate. Având în vedere aceste noi posibilități, în curs va fi prezentată atât metoda clasică, utilizând
harta prezentată analogic (pe hârtie) cât și utilizând imaginea din calculator. La laborator se prezintă
ambele metode. Determinările utilizând calculatorul sunt raportate la utilizarea programului de tip
AUTOCAD care este studiat la laboratorul de topografie. Metodologia este simplă și nu necesită
efort foarte mare. Trebuie însă înțelese câteva noțiuni de bază cum ar fi: scanare, digitizarea unui
plan sau a unei hărți, vectorizare, plan vector, punere în scară, realizarea unui nodel digital, etc.
Toate aceste noțiuni sunt tratate la laboratorul de topografie.

14.4.1 Determinarea coordonatelor geodezice B și L.

Pe foile de hartă, mai puțin pe foile de plan este prezentat pe margine caroiajul așa numit
“geografic”, în realitate acest caroiaj fiind geodezic.
Pe foaia de hartă 1:25.000 sistemul de coordonate geodezice se prezintă ca în figura 14.9.
- latitudinea B pe direcția NS;
- longitudinea L pe direcția EV;

54045 Perpendiculara pe axa



latitudinii A
Perpendiculara pe axa
Latitudinea BA

longitudinii

54040

18000 Longitudinea LA ’’
’ 18007’30

Figura 14.9 Determinarea coordonatelor geodezice B și L pe planuri și hărți.

Pentru a determina coordonatele geodezice ale punctului A, trebuie duse perpendiculare pe cele
două axe (care nu sunt paralele la caroiajul rectangular trasat pe hartă). Se notează pe margine
locurile în care aceste perpendiculare intersectează axa latitudinii, respectiv axa longitudinii.

Determinarea latitudinii B.
Pe axa latitudinii sunt notate valorile extreme:
- 54°40' în sud;
- 54°45' în nord;

21
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Între aceste valori sunt cuprinse cele 5' marcate grafic pe hartă cu linii albe și negre. Latitudinea B
punctului A este cuprinsă între 54°44' și 54°45'. Pentru a determina cât mai exact această valoare,
trebuie calculat numărul de secunde de la valoarea 54°44' și până în dreptul semnului trasat.
Numărul de secunde se calculează astfel:
dacă la distanța D (mm) măsurată cu rigla pe hartă corespunzătoare la 60" (1'=60") pe latitudine;
atunci la distanța d (mm) măsurată cu rigla pe hartă, vor corespunde x" pe latitudine.

Determinarea longitudinii L.
Pe axa longitudinii sunt notate valorile extreme:
- 18°00' în vest;
- 18°07'30" în est;
Între aceste valori sunt cuprinse cele 7'30" marcate grafic pe hartă cu linii albe și negre.
Longitudinea L a punctului A este cuprinsă între 18°05' și 18°06'. Pentru a determina cât mai exact
această valoare, trebuie calculat numărul de secunde de la valoarea 18°05' și până în dreptul
semnului trasat.
Numărul de secunde se calculează astfel:
dacă la distanța D (mm) măsurată cu rigla pe hartă, corespund 60" pe longitudine;
atunci la distanța d (mm) măsurată cu rigla pe hartă, vor corespunde x" pe longitudine.
Un exemplu de calcul este prezentat în Caietul de lucrări, Lucrarea nr. 1.
Atunci când harta este scanată sau este în format vector, perpendicularele se duc cu comanda din
AUTOCAD. Se notează apoi distanța pe care o are un minut, calculata cu comanda dist. De
asemenea se calculează distanța de la punct până la începutul minutului. Restul calculelor sunt
identice cu cele utilizate pentru format analogic.

14.4.2 Determinarea coordonatelor rectangulare ale unui punct pe planuri și hărți.

Pe fiecare hartă sau plan este prezentat sistemul de coordonate rectangular, iar pe marginea planului
se notează valorile coordonatelor.
Pe foaia de hartă 1:25.000 sistemul de coordonate rectangular se prezintă sub forma unei rețele
kilometrice (distanța dintre două linii alăturate este de 1 km pe teren). Axa x este orientată pe
direcția NS, iar axa y este orientată pe direcția EV. Aceste axe nu sunt paralele cu axele caroiajului
“geografic”. Pentru a determina coordonatele rectangulare ale punctului A, trebuie duse
perpendiculare pe cele două axe x și y (sau paralele la caroiajul rectangular trasat pe hartă). Se
notează locurile în care aceste perpendiculare intersectează axa x, respectiv axa y (este mai comod
să se lucreze chiar în pătrățelul în care se găsește punctul A). Pe axa x sunt notate valorile
kilometrilor pentru fiecare linie. Coordonata x a punctului A este cuprinsă între două valori întregi
ale caroiajului.
60,72
km

D
X A
A
d

60,71 km

Figura 14.10 Determinarea coordonatelor rectangulare pe planuri și

22
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Valoarea fracționară, care trebuie adunată la valoarea întreagă, se calculează astfel:


dacă la distanța D(mm) măsurată cu rigla pe hartă, corespund 1000 m (1km=1000m) pe teren;
atunci la distanța d (mm) măsurată cu rigla pe hartă, vor corespunde r metri pe teren;
Coordonata y se calculează identic (un exemplu de calcul este prezentat în Caietul de lucrări,
Lucrarea nr. 1).
În cazul utilizării hărților scanate și aduse în coordonate sau a hărților de tip vector, coordonatele
rezultă direct și sunt citite în bara din stânga jos. Trebuie avut în vedere că pe ecran apar coordonata
x și y care sunt de fapt axa est și nord (în sistem calculator), invers decât în sisten Stereografic
1970.

14.4.3 Raportarea pe hartă sau plan a unui punct prin coordonate rectangulare.

Raportarea unui punct prin coordonate rectangulare este operația inversă determinării
coordonatelor. Astfel, distanța d care reprezenta practic diferența de coordonată dintre valoarea
caroiajului și coordonata punctului de determinat, este acum raportată pe plan. Să presupunem că
valoarea coordonatei x este cunoscută. Se face diferența față de valoarea întreagă a caroiajului cel
mai apropiat (cu valoare mai mică). Această diferență se notează cu d (în metri). Cunoscând
valoarea lui D, distanța în metri între două valori întregi ale caroiajului, și valoarea în milimetri la
scara planului, se poate determina valoarea lui d în milimetri la scara planului. Această valoare se
raportează față de axa x și respectiv față de axa y.
În cazul hărților scanate sau vectorizate, puse în scară, după cum am afirmat mai sus, coordonatele
se citesc în colțul din stânga jos al ecranului. Coordonatele se citesc practic pe poziția de moment a
cursorului. La deplasarea cursorului se modifică și valoarea coordonatelor practic în fiecare
moment. Atunci când pe ecran apar coordonatele punctului pe care dorim să îl raportăm, cursorul
este oprit și se marchează punctul, apoi se scrie denumirea.

73

72

D d A
d
71

D
70
23 24 25 26 27 Y
Fig 14.11 Raportarea pe hartă sau plan a unui punct prin
rectangulare
14.4.4 Determinarea distanțelor pe planuri și hărți.

La determinarea distanțelor pa planuri și hărți se pot distinge mai multe cazuri:


14.4.4.1 Determinarea distanței între două puncte.Se poate realiza prin:
- măsurare cu rigla și transformare utilizând formula scării planului:

23
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

d/D = 1/N 14.5

în care d este distanța măsurată cu rigla, D este distanța de determinat, iar N este numitorul scării
planului.
- măsurare cu compasul sau rigla și comparare cu scara grafică;
- determinarea coordonatelor capetelor distanței și utilizarea formulei cunoscute:

DAB =
(X A
− X B ) + (Y B−YA ) 14.6

73

xB B

72 d

xA A
yB
71
yA

70
23 24 25 26 27 Y

Figura 14.12 Determinarea distanței între douã puncte

14.4.4.2 Determinarea unei distanțe frânte între două puncte (A și B), cu trecere impusă prin alte
puncte (1, 2, 3) (Figura 14.13). Fiecare segment, respectiv A1, 12, 23 și 3B se determină printr-o
metodă descrisă mai sus, apoi se însumează pentru a obține distanța frântă AB.
3
1

2
A B
Fig 14.13 Determinarea unei distanțe frânte

14.4.4.3 Distanța dintre cele două puncte este o linie sinuoasă. În acest caz se utilizează un aparat
denumit curbimetru (Figura 14.14). Acest aparat este format dintr-o rotiță care descrie linia curbă și
un contor care înregistrează numărul de rotații. Cunoscând circumferința rotiței și numărul de rotații
se poate determina lungimea distanței funcție de scara planului. Este asemănător cu kilometrajul
automobilului.

24
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

a B
70 75 80
65 85
A 60 20 25 30 90
15 35
55 10 40 95
5 45
50 90 50
100 b
45 85 5 55
80 60
40 75 70 65 10
35 15
30 25 20

Figura 14.14 Determinarea unei lungimi sinuoase;


a – Traseu sinuos care trebuie măsurat; b - curbimetru

Un exemplu de calcul este prezentat în Caietul de lucrări, Lucrarea nr. 1.

14.4.4.4 Determinarea distanței în cazul planurilor și hărților scanate sau vectorizate și aduse în
coordonate teren. Atunci când distanța este o linie dreaptă, se aleg cele două puncte și se tastează
comanda dist. Programul calculează automat distanța în sistemul de proiecție în care este scalată
harta. În cazul distanței între două puncte la care se ajunge prin alte puncte obligate (frânte), se
însumează fiecare segment pentru a obține distanța finală.
Atunci când distanța este curbă, se digitizează traseul prin puncte. Cu cât punctele sunt mai dese cu
atât distanța finală va fi mai aproape de valoarea reală.

14.4.5 Determinarea orientării unei direcții.

Se poate realiza în două moduri:


- prin măsurare directă cu raportorul față de caroiajul rectangular;
- prin calcul, în funcție de coordonatele capetelor direcției:

5/ I5. 
P"Q R = 4/ I4. 
14.7

Un exemplu de calcul este prezentat în Caietul de lucrări, Lucrarea nr. 1.


În cazul hărților scanate sau vectorizate și aduse în coordonate, orientarea unei drepte se poate citi
direct in autocad. Trebuie însă avut în vedera faptul că această orientare este calculată conform
cercului matematic și nu trigonometric. Diferențele sunt ușor calculabile ținând cont de Capitolul
13, figura 13.10. De asemenea trebuie ales sistemul de grade: sexagesimal, centesimal sau radiani.

14.4.6 Orientarea pe teren a planurilor și hărților.

Se poate realiza tot în două moduri:


- prin compararea elementelor de pe teren cu corespunzătorul lor pe hartă;
- prin utilizarea busolei.
Prin compararea elementelor de pe teren cu cele de pe hartă: se alege un element de pe teren
care se regăsește și pe hartă. Se rotește harta până când elementele de pe teren se regăsesc pe
aceeași direcție cu cele de pe hartă (Figura 14.15).

25
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie
A
A

A Râul A
Râul

B
B

B
a b
Teren B

Figura 14.15 Orientarea pe teren a hãrților dupã direcții corespondente:


a – hartã neorientatã fațã de teren; b – hartã orientatã

Planul este orientat atunci când elementele de pe plan sunt paralele cu omoloagele lor de pe teren și
au același sens cu ele.
Atunci când este ceață sau din punctul observatorului nu este vizibilitate (vale, pădure, etc),
atunci pentru orientarea planurilor și hărților se utilizează busola. Aceasta se realizează ca în Figura
14.16. Planul se rotește până când acul busolei devine paralel cu caroiajul geografic. Dacă se
dorește o precizie mai bună (deși în general nu este cazul), se aplică și declinația magnetică.

N
V E
S V
E

450 40’
450 40’
240 30’ 240 30’

b
Fig 14.16 Orientarea planurilor și hărților

14.4.7 Determinarea altitudinii punctelor de pe hărți și planuri în curbe de nivel.

Pe o foaie de plan sau hartă curbele de nivel normale (linii maron continui) au echidistanța E
(între două curbe de nivel alăturate diferența pe cotă este E m), curbele de nivel principale (linii
maron groase) au echidistanța de 5 E, iar curbele de nivel ajutătoare (linii maron punctate) au
echidistanța de ½ E. Pe hartă doar unele curbe de nivel au scrise valorile cotelor. Pentru celelalte
curbe de nivel valorile cotelor trebuie deduse. Punctul M, căruia dorim să-i determinăm cota, se

26
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

găsește între curba de 180 și 190 m. Prin punctul M se duce linia de cea mai mare pantă (linia cea
mai scurtă care unește curbele de 180 și 190 și trece prin punctul M). În mod normal, prin punctul
M se pot duce o infinitate de linii care unesc curbele de 180 și 190, dar numai una este cea mai
scurtă (Figura 14.17).

B M
190 d1 A
d2
180

170

Figura 14.17 Linia de cea mai mare pantă

Se măsoară distanța AB (linia de cea mai mare pantă) precum și d1 și d2. Controlul:

6 2 ? =  14.8

Dacă se secționează terenul cu un plan vertical ce trece prin linia de cea mai mare pantă se obțin
niște triunghiuri asemenea, ca în Figura 14.18.

B 190

∆hMBM
B BI M
E
∆hAM

BII d1 d2 A
m 180
D
b a
Fig 14.18 Determinarea altitudinii unui punct

Triunghiurile asemenea sunt: ABBII, AMm și MBBI. Se pot scrie rapoartele:

∆S.T <U
C
= =
14.9

De unde rezultă ∆hAM, diferența de nivel dintre curba de nivel de 180 și poziția punctului M. De
aici rezultă altitudinea punctului M:

ℎV = 180 2 ∆ℎV 14.10


27
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Pentru control:

∆ST/ <X
= 14.11
C =

De unde rezultă ∆MB, diferența de nivel dintre poziția punctului M și curba de nivel de 190.
De aici rezultă controlul altitudinii punctului M:

ℎV = 190  ∆ℎV 14.12

Dacă măsurătorile au fost corecte, altitudinea punctului M, hM trebuie să fie identică din
ambele determinări.
Un exemplu de calcul este prezentat în Caietul de lucrări, Lucrarea nr. 1.
Atunci când se utilizează hărți vectorizate și cu modelul digital al terenului atasat,
altitudinea unui punct este citită direct pe ecranul calculatorului, asemănător cu citirea
coordonatelor planimetrice.

14.4.8 Determinarea pantei liniei terenului între două puncte situate pe planuri și hărți.

Panta între cele două puncte trebuie să fie constantă, altfel nu mai are o semnificație fizică.
După cum se vede din Figura 14.20, panta este înclinarea dreptei care unește cele două puncte față
de un plan orizontal. Se consideră că se cunoaște altitudinea punctelor A și B (Figura 14.19). Panta
terenului se calculează cu formula:

∆S./
Z = P"Q ∝= = 14.13
>./

În care:
- α este unghiul de pantă;
- ∆hAB este diferența de nivel dintre capetele laturii căreia i se calculează panta;
- DAB este distanța orizontală dintre capetele laturii căreia i se calculează panta.

∆hAB

A B

D0AB
α
A

100 110 120 130 140 150

Fig 14.19 Determinarea pantei între două puncte Fig 14.20 Determinarea pantei între două
– vedere în plan puncte–vedere în plan vertical

28
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Panta se mai poate exprima în grade sexagesimale sau în procente:

∆S./
Z% = ] ^ 100 14.14
=./

Un exemplu de calcul este prezentat în Caietul de lucrări, Lucrarea nr. 1.


Pentru a determina panta pe planurile și hărțile vectorizate, este necesar ca acestea să aibă și
modelul digital al terenului atașat. În acest caz se poate citi direct panta terenului între punctele
respective daca este activat POLAR din meniul de jos.

14.4.9 Trasarea între două puncte de pe plan sau hartă a unei linii de pantă constantă.

La proiectarea căilor de comunicație este foarte important să se păstreze o anumită pantă, în


special în terenurile accidentate. Este cunoscut că peste o anumită pantă vehiculele obișnuite nu mai
pot urca. În principiu, dacă între două puncte A și B se dorește construirea unui drum sau a unei căi
ferate cu panta constantă, se calculează distanța corespunzătoare pantei între punctul A și prima
curbă de nivel, apoi între prima curbă de nivel și a doua, până se ajunge în punctul B. Este evident
că distanța pe care panta este constantă, între două curbe de nivel cu aceeași echidistanță, este egală
(Figura 14.21).

1 d1 2
d1
3
A
d1 3I
d1 d1
d2
d2 d1
1I 4
2I d1 d3
150 d3
151 152
4I
153 B
154
155

Fig 14.21 Trasarea pe plan a unei linii de pantă constantă

Formula de determinare a distanței intre două puncte cu pantă impusă se deduce din relația 14.14.

∆./
 = ] ^ 14.15
G%

Distanța calculată se transformă la scara planului:

=
 = ] 7> ^1000 14.16

În care:
- D este distanța calculată în metri;
- N este scara planului;
- d distanța la scara planului transformată în milimetri.

29
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

După cum se observă din Figura 14.21, se calculează trei distanțe: d1, d2 și d3, care proiectate pe
plan duc de la punctul A la punctul B pe un traseu cu panta constantă p%.

14.4.10 Întocmirea profilului topografic al terenului între două puncte de pe hartă sau plan.

Prin secționarea terenului cu un plan vertical ce trece prin cele două puncte se obține profilul
topografic al terenului între cele două puncte. Acest plan va intersecta suprafața fizică a pământului.
Pentru a reprezenta corect profilul topografic al terenului este nevoie de puncte cu cotă cunoscută.
Acestea sunt cele două puncte ale capetelor profilului (A și B) și intersecția profilului cu fiecare
curbă de nivel: 1, 2, 3…. (Figura 14.22a).

B
12
10 11
8 9 200
7
6
5
175
4
170
3
Râul Alb 165
2
1
A
167,5
175 170 165

Fig 14.22 a – Stabilirea punctelor profilului

Profilul topografic ca realizare are aspectul unui grafic bidimensional în care pe axa
orizontală este trecută distanța, iar pe axa verticală cotele absolute. Având în vedere diferența între
valoarea distanțelor și valoarea cotelor, scara de reprezentare a cotelor se alege de 10, 20 sau 25 de
ori mai mare decât scara distanțelor, funcție de accidentația reliefului. Raportarea cotelor se face
față de un plan orizontal referit de obicei la cota cea mai mică a profilului.
Punctul A, de plecare este considerat punctul 0 al profilului (0 al axei orizontale). De
asemenea, pentru cote punctul de placare este cota cea mai mică sau o valoare întreagă sub această
cotă. Fiecare profil are un cartuș în care se notează date foarte importante pentru profil:
- denumirea punctului;
- cota punctului;
- distanța parțială, adică distanța dintre două puncte caracteristice (între punctul A și punctul
1, punctul 1 și 2, etc);
- distanța cumulată, sau suma distanțelor parțiale pornind cu 0 de la punctul A;
- panta terenului între două puncte caracteristice.
Prin unirea punctelor rezultate în urma raportării grafice se obține profilul topografic al terenului
între două puncte (Figura 14.22b).

30
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Cote [m]

B
220 12
215 11
210
205 10
200
195 9
190
185 8
180 7
175 A
1 6
170 2
3 4 5
165

Distanțe
Denumire punct A 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
B
Distanțã parțialã [m] 100 312 175 312 312 200 200 75 62 75 87 62 62
Distanțã cumulatã [m]

1611

218,2 2034
1211

1411

1972
1686
1748

1823

1910
899
412

587
100
0

Cotã teren [m]


172,9

167,5

164
165

200

215
170

190

210
175
180
170
165

Pantã teren [%]

+16,1
+13,3

+11,5
-2,9

-0,8

-0,8

-0,8

+5,2
+2,5
-1,4

+8,1
+2,5

+6,6
Fig 14.22 b – Profilul topografic între punctele A și B

În imaginile de mai sus sunt prezentate profile topografice rezultate din modelul digital al terenului
(DTM) obținut din scanarea de tip LiDAR (Capitolul 22).

31
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Metodologia de întocmire a profilului topografic al terenului este descrisă pe larg în Caietul


de lucrări, Lucrarea nr. 5.
Trasarea profilelor pe planuri vectorizare și care au și modelul digital al terenului se poate
face automat cu programe aditionale. Rezultă profilul topografic care poate fi și printat (plotat)
pentru a-l putea prezenta beneficiarului. Trebuie avut în vedere că profilul topografic prezentat în
curs este un profil general. Sunt anumite domenii în care este necesar ca în profil să apară și alte
date decât cele prezentate mai sus. Astfel, pentru căile de comunicații trebuie calculat volumul de
săpătură sau umplutură față de linia terenului. Pentru profile transversale executate la râuri este
nevoie de cote pe fundul râului. Trebuie în acest caz executată batimetrie, adică determinate puncte
din care să rezulte adâncimea apei și astfel cota albiei.

14.4.11 Determinarea suprafețelor pe planuri și hărți.

În principiu, ca metode de determinare a suprafețelor pe planuri și hărți se cunosc următoarele:


- numerică;
- grafică;
- mecanică;
- prin utilizarea mijloacelor electronice de calcul.

14.4.11.1 Metoda numerică. Se utilizează pentru suprafețe cu un contur regulat. Se bazează pe


relații matematice aplicabile figurilor geometrice.
Determinarea suprafețelor utilizând relații geometrice. Se consideră un poligon care poate
fi descompus în triunghiuri (Figura 14.23). În aceste triunghiuri se pot determina fie toate laturile,
fie laturi și înălțimi. În acest caz se pot aplica următoarele relații:

# = _ZZ  "Z  `Z  ! 14.17

x 1=i

2=i+1
SI
5=i-1 SII

SIII
3
4

0 y

Fig 14.23 Determinarea suprafețelor prin procedeul analitic

În care:

abcbd
Z= ?
14.18
și este considerat semiperimetrul triunghiului respectiv, iar a, b și c sunt laturile riunghiului.

32
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

e
S= ?
14.19

În care B este baza iar I este înălțimea triunghiului.

Determinarea suprafețelor utilizând relații trigonometrice. Se consideră cunoscute atât laturi cât și
unghiuri ale triunghiurilor. Relațiile de determinare:

cd ad ac
# = ] ? ^ 1Q  = ] ? ^ 1Q  = ] ? ^ 1Qf 14.20

În care a, b și c sunt laturile triunghiului iar A, B și C sunt unghiurile triunghiului.

Determinarea suprafețelor prin metoda analitică. Utilizează în calcule coordonatele punctelor pe


contur al triunghiului, respectiv ale poligonului. Este cea mai precisă metodă de determinare a
suprafețelor, atunci când coordonatele sunt determinate prin măsurători la teren. Se calculează
analitic suprafețele celor trei triunghiuri în care s-a descompus poligonul (Figura 14.23):

,6 -6 1
2#e = ,? -? 1 = ,6 -? + ,? -J + ,J -6 − ,J -? − ,6 -J − ,? -6
,J -J 1

,6 -6 1
2#ee = ,? -? 1 = ,6 -J + ,J -J + ,J -6 − ,@ -J − ,6 -@ − ,J -6 14.21
,J -J 1

,J -J 1
2#eee = ,g -g 1 = ,J -g + ,g -@ + ,@ -J − ,@ -g − ,J -@ − ,g -J
,@ -@ 1

Se însumează și se grupează termenii după x:

2# = ∑jik6 ,i -6b6 − -iI6  14.22

Sau, grupând după termenii y:

2# = ∑jik6 -i ,iI6 − ,ib6  14.23

Formula se pretează la programe pe calculator. Pentru punctul 5, termenul i + 1 este punctul


1 (punctul care urmează). La fel pentru punctul 1, termenul i - 1 îl reprezintă punctul 5 (punctul
dinainte).

14.4.11.2 Metoda grafică. Nu este foarte precisă. Depinde de scara planului de pe care se determină
elementele. Cu cât scara planului este mai mică, cu atât precizia determinării suprafețelor este mai
mare. De asemenea, determinările trebuie să fie efectuate de două ori, pentru control.
În principiu, funcție de tipul suprafețelor de determinat se disting două metode: descompunere în
figuri geometrice simple (pentru suprafețe regulate) și aproximarea în trapeze și pătrate a
suprafețelor curbe.

33
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Determinarea suprafețelor prin descompunerea poligoanelor în figuri geometrice simple se


realizează prin împărțirea unui poligon în triunghiuri și trapeze (Figura 14.24). Formulele de calcul
sunt cele prezentate mai sus.

Metoda paralelelor echidistante. Se aplică suprafețelor neregulate curbe și prelungite (Figura


14.25). Pe o foaie transparentă (calc, astralon, etc) se desenează linii paralele și echidistante. Foaia
transparentă se suprapune peste suprafața de determinat. Se măsoară toate laturile notate cu bi.
Echidistanța a se determină de asemenea. Se consideră că figura rezultată între două baze (bi, bi+1
sau bi-1) este un trapez cu bazele b și înălțimea a. Suprafața totală rezultă din însumarea
suprafețelor tuturor trapezelor:

cX bcU cU bcl cmnX bcm


#=" + " +. . . . . . . . . . . . " 14.24
? ? ?

Considerând că b1 și bn sunt egale, se poate scrie:

# = " ∑ `i 14.25

i2 SII
2 B2 4
5
i3
SI
i1 B1=B6 B5 SIII
SIV
Sv
B3=B4

SVI
1 i5 i4
i6

6
7 3

a
2 4
SIII SIV 5
SII
SVIII
SI
SVII
SVI
1 Sv

6
7

Fig 14.24 Determinarea graficã a suprafețelor


a – prin descompunere în triunghiuri; b – prin descompunere în trapeze și triunghiuri

34
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

b1 b2 b3 b4 b5 b6 b7 b8 b9 b10 b11 b12 b13

a a a a a a a a a a a a a

Figura 14.25 Metoda paralelelor echidistante

După cum se observă, la capete rămân două triunghiuri care se calculează și adaugă separat.
Este foarte important ca a și bi să fie exprimate în distanțe reale la teren și nu în milimetri la scara
planului. Este mai dificil de transformat ulterior.

Metoda pătratelor module. Se aplică suprafețelor neregulate, curbe, de formă rotunjită. Ca și în


cazul precedent se desenează pe o foaie transparentă o rețea de pătrate cu latura a (Figura 14.26). Se
suprapune foaia transparentă pe suprafața de determinat. Conturul suprafeței va intersecta anumite
pătrate, iar alte pătrate, întregi, se vor afla în interiorul suprafeței de determinat.

Figura 14.26 Metoda pătratelor module

Metoda de determinare este simplă, dar puțin precisă. Se numără pătratele întregi și se
notează cu n. De asemenea se apreciază numărul pătratelor aproximate (intersectate de suprafața de
determinat), n’. Suprafața finală:

# = "? oQ + Q΄ p 14.26

35
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

14.4.11.3 Metoda mecanică. Utilizează pentru determinarea suprafețelor un instrument denumit


planimetru. În accepția clasică se folosește planimetrul mecanic, iar în accepția modernă
planimetrul electronic. Planimetrul se utilizează pentru determinarea suprafețelor cu contur sinuos.
Planimetrul clasic este de mai multe feluri: polar, cu disc, cu role, liniar, automat, etc. În cursul de
față va fi descris planimetrul polar. Acesta este compus din două brațe: brațul polar P și brațul trasor
T, care se mai numește și brațul căruciorului. Cele două brațe se întâlnesc în punctul O (Figura
14.27). Brațul polar P are lungime fixă, iar la un capăt are o greutate. Această greutate se numește
pol și rămâne fix în timpul planimetrării. Punctul O, de intersecție a celor două brațe, împarte
lungimea brațului trasor în două: L și l. Lungimea L este reglabilă în funcție de scară. La un capăt
are un stilet (D) care urmărește conturul suprafeței de determinat. La celălalt capăt este amplasată o
rotiță care se rotește în funcție de deplasarea brațului trasor. Rotița este cuplată la un contor de
înregistrare (Figura 14.27 b).
La determinarea suprafețelor, acestea se asimilează cu un dreptunghi care are ca laturi
circumferința parcursă de rotița înregistratoare și lungimea L a brațului trasor.

# = Q 14.27

În care:
n este numărul rotațiilor rotiței înregistratoare;
r este circumferința rotiței înregistratoare.

P
R O D
T
s

Suprafața
S
a

5
0 9 8
10 1 7
4 2 6
3 5
0 4
3
C

V R

b
Fig 14.27 Planimetrul polar:
a – schema de alcătuire; b – detaliu de cărucior;
P – braț polar; T – braț trasor; O – articulație; s – stilet; p – pol;
R – ruletă integratoare; V – dispozitiv de citire (vernier); C – contor.

36
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Valoarea rL este diferită în funcție de lungimea L a brațului trasor și scara planului de pe


care se determină suprafața. De obicei se notează cu Ks. De asemenea, n, numărul rotațiilor nu este
de obicei un număr întreg. Se calculează exact prin citirea gradațiilor la contorul de înregistrare a
rotiței înregistratoare la pornirea în planimetrare (C1) și la sfârșitul planimetrării (C2). Astfel,
formula de determinare a suprafeței devine:

# = qr f?  f6  14.28

Pentru determinarea efectivă a suprafețelor se parcurg două etape. Prima este determinarea
constantei planimetrului, Ks, utilizând o suprafață cunoscută:

qr = 14.29
&U I&X

În care:
- S este o suprafață cunoscută (un cerc cu raza cunoscută);
- (C2 – C1) citirile la contorul rotiței înregistratoare la pornirea în planimetrare și la
terminarea planimetrării pentru suprafața cunoscută.
Planimetrarea se poate efectua cu polul planimetrului situat în interiorul suprafeței de
planimetrat sau în exteriorul suprafeței de planimetrat. Formula 14.28 este valabilă pentru suprafețe
determinate cu polul în exterior. Pentru suprafețele determinate cu polul în interior, formula devine:

# = f ± Qqr 14.30

14.4.11.4 Determinarea suprafețelor utilizând mijloace electronice de calcul. În cazul hărților de


tip raster (scanate). Pe ecranul calculatorului apare harta sau planul cu obiectele desenate. Obiectele
cu o formă regulată se pot digitiza ușor, având puncte foarte clare de delimitare. Obiectele cu o
formă neregulată se digitizează prin punctele de pe contur. Punctele trebuie alese cât mai aproape
unul de altul pentru a reda forma originală a obiectului cât mai fidel. După digitizare, indiferent de
forma obiectului, rezultă un poligon. Pentru a calcula suprafața obiectului respectiv se selectează
obiectul și se tastează comanda AREA. În urma acestei comenzi rezultă suprafața în metri pătrați.
În cazul hărților de tip vector. Baza hărților de acest tip o constituie punctul definit în coordonate
absolute într-un anumit sistem de proiecție (coorodonate). Punctele sunt unite astfel încât să
recompună obiectele de la teren. Coordonatele punctelor pot rezulta în mai multe moduri:
- în urma prelucrării datelor din stația totală (măsurători de direcții, distanțe și unghiuri
zenitale sau verticale);
- în urma determinărilor cu tehnologie GNSS (GPS, GLONASS, GALILEI, COMPASS);
- în urma prelucrării unor imagini fotogrammetrice și apoi digitizarea lor pe obiecte;
- în urma prelucrării unor imagini de teledetecție și apoi digitizarea lor pe obiecte;
- în urma digitizării unor hărți sau planuri mai vechi, care sunt aduse în coordonate teren.
Calculul suprafețelor în acest caz este similară cu determinarea în cazul anterior, respectiv se
selectează obiectul și cu ajutorul comenzii area rezultă suprafața obiectului respectiv.

37
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Capitolul 15
Studiul teodolitelor.

15.1 Generalități.

Teodolitul este un instrument care servește la măsurarea direcțiilor orizontale între două sau mai
multe puncte de pe teren, precum și înclinarea acestora. Înclinarea se măsoară față de un plan
orizontal ce trece prin punctul de stație. Cu ajutorul direcțiilor măsurate se calculează unghiurile
orizontale. Înclinarea față de planul orizontal se numește unghi vertical (Figura 15.1).
Teodolitele moderne măsoară complementul acestui unghi, unghiul zenital, determinat față de
direcția zenitului.
Utilizând teodolitul, se pot determina cu ajutorul firelor stadimetrice și distanțe, fără a
parcurge distanța respectivă, purtând numele de tahimetru.
Teodolitele, în funcție de precizia realizată, pot fi:
- teodolite de mică precizie (1c) – Theo 120, Theo 030, Theo 020, etc;
- teodolite de precizie (1cc) – Theo 010 Wild T2, etc.
În prezent teodolitele sunt înlocuite pe scară largă de stațiile totale. Acestea pot determina
concomitent direcții, unghiuri zenitale și distanțe utilizând un sistem de prisme, sau, mai modern, cu
rază laser. Capitolul de stații totale este tratat în Volumul II al cursului, Capitolul 9.4.

P1

Plan PV1
oriz. P2
P1
PV2
P2

β1-2
α1
α2 β 2- P3

S
α3

PV3

P3

Fig. 15.1 Unghiuri măsurate cu teodolitul într-o stație.

Practic, din punctul de stație S se măsoară direcția orizontală către punctele în spațiu P1, P2 și P3, de
asemenea unghiurile verticale a1, a2 și a3. Planul orizontal este descris de cercul orizontal al
teodolitului și este paralel cu planul orizontal de bază (Figura 13.1).

38
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

15. 2 Descrierea teodolitului.

Descrierea teodolitului a fost tratată în Volumul II al cursului, Capitolul 9.1.


V

O
H

H
O

V’

Figura 15.1 a Axele teodolitului

15.3 Părțile componente ale teodolitului.


15.3.1 Luneta teodolitului.

Luneta topografică este un dispozitiv optic ce servește în principal la vizarea de la distanță a


obiectivelor (semnalelor). Datorită sistemului optic al lunetei obiectele se pot vedea clare și mărite
pentru a fi punctate corect. La teodolit, luneta servește și la măsurarea indirectă a distanțelor
(stadimetric). La stațiile totale luneta are rol doar de punctare.
Luneta topografică se compune din două tuburi coaxiale:
- tubul obiectiv care conține obiectivul lunetei;
- tubul ocular ce conține ocularul lunetei.

1 7 8 9 2

O2

O1 6 5
x x
r

a (variabil)
3 10 9 4
p’ (constant)

Fig. 15.2 Lunetă topografică:


1 – tub obiectiv; 2 – tub ocular; 3 – obiectiv; 4 – ocular; 5 – reticul; 6 – lentilă divergentă de focusare; 7 – buton de
focusare; 8 – dispozitiv de deplasare cu cremalieră; 9 – șuruburi antagoniste de rectificare a reticulului; 10 – locul
formării imaginii dacă nu ar exista lentila de focusare; r – centrul reticulului; O1 – centrul optic al obiectivului; O2 –
centrul optic al ocularului; xx – axa geometrică a lunetei; O1O2 – axa optică a lunetei; a – distanța variabilă a lentilei
de focusare față de obiectivul fix; p’ – distanța imaginii față de obiectiv.
39
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Obiectivul lunetei are funcția de a forma imaginea obiectului vizat care este micșorată,
reală, inversă sau directă și situată între ocular și focarul lentilei ocular.
Ocularul lunetei mărește imaginea obiectului formată de obiectiv, deci are rol de lupă.
Pentru vize foarte înclinate se folosește ocularul cotit (Volumul II, Capitolul 9.1.5, Figura 9.7).
Reticulul lunetei este o placă de sticlă pe care sunt gravate foarte fin (1 – 2 µ) niște
trăsături denumite fire reticulare, protejate prin lipirea unei pelicule de protecție cu o substanță
transparentă. Firele reticulare sunt orizontale și verticale. Tot pe plăcuța firelor reticulare sunt
gravate și firele stadimetrice cu ajutorul cărora se poate citi distanța (Figura 15.3c).
Pe axa geometrică a lunetei xx, sunt centrate reticulul și luneta de focusare. Plăcuța firelor
reticulare este fixată în tubul ocular. Lentila de focusare este fixată în tubul obiectiv și culisează
în lungul axei rO1 pentru a clarifica imaginea obiectului vizat. Culisarea se face prin utilizarea
manșonului de focusare. Odată cu clarificarea imaginii, trebuie clarificată și imaginea firelor
reticulare. Aceasta se realizează din tubul ocular care poate culisa în interiorul tubului obiectiv
prin rotirea obiectivului.

S3 S3

S1 S2

S4 S4
a b
Fig. 15.3.a Reticulul lunetei
a – vedere; b – secțiune;S1…S4 – șuruburi de rectificare;

1 2 3 4 5
Fig. 15.3 b Tipuri de reticule
40
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Firele reticulare trebuie să fie perpendiculare între ele (cele orizontale cu cele verticale și firele
stadimetrice cu firele verticale). De asemenea, firele orizontale trebuie să fie perfect orizontale față
de un plan orizontal, iar cele verticale perfect drepte. Aceasta se poate verifica prin plonjarea
lunetei. Dacă firele reticulare nu îndeplinesc toate condițiile, atunci ele pot fi reglate din șuruburile
de rectificare (Figura 15.3 a).
Axele lunetei:
- xx, de simetrie;
- O1O2 unește centrul optic al obiectivului și al ocularului;
- r O1 unește centrul firelor reticulare cu centrul optic al obiectivului.

Punerea la punct a lunetei se realizează în două etape:


1. Clarificarea firelor reticulare. Se îndreaptă luneta către o suprafață luminoasă și se rotește
ocularul până când firele reticulare se văd clar. Aceasta se face la începutul operației de
măsurare cu teodolitul și rămâne așa până la sfârșitul măsurătorii.
2. Clarificarea imaginii obiectului vizat se realizează prin focusare. Se prinde în cătare obiectul pe
care dorim să îl vizualizăm și se rotește manșonul de focusare până când imaginea devine clară.
Focusarea se realizează pentru fiecare obiect în parte. Rotirea manșonului de focusare este
diferită, funcție de depărtarea stației față de obiect.
Punctarea obiectelor vizate se realizează în prima fază cu ajutorul cătării. Cătarea este fixată pe
lunetă, atât în poziția I cât și în poziția a II-a. După ce obiectul este fixat în cătare se blochează
mișcarea teodolitului pe orizontală și pe verticală și se acționează manșonul de focusare până când
imaginea devine clară. Cu ajutorul șuruburilor de fină mișcare se punctează pentru citirea direcției
orizontale, a unghiului vertical și a distanței. Punctarea se face diferit pentru direcția orizontală sau
unghiul zenital.
Caracteristicile tehnice ale lunetei:
- puterea de mărire este raportul dintre distanța focală a obiectivului și cea a ocularului, sau de câte
ori imaginea unui obiect privit prin lunetă apare mai mare decât văzută cu ochiul liber. Fiecare
tip de lunetă are puterea ei de mărire, care variază de la 15 X la 60X. Puterea de mărire a lunetei
este trecută în prospectul aparatului sau se calculează.
- câmpul de vizare al lunetei este invers proporțional cu puterea de mărire;
- puterea de separare; A
- luminozitatea;
- precizia de vizare. ω B

1
I1B-
2
ω1 I2A-
I1A- ω
2
I2B-

Fig. 15.4.a Cerc orizontal


i1 ; i2 – indecși de citire; 1 – cerc alidad; 2 – limb.

41
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

15.3.2 Cercurile teodolitului.

După cum se observă din fig. 15.2, teodolitul are două cercuri: cercul orizontal și cercul
vertical.

15.3.2.1 Cercul orizontal. Se compune din cercul gradat numit limb și un alt cerc, alidad, care
poartă suprastructura teodolitului și are doi indecși de citire, diametral opuși. La măsurarea
unghiurilor orizontale limbul rămâne fix, iar indecșii de citire ai cercului alidad parcurg diviziunile
limbului. Luneta se rotește odată cu indecșii, parcurgând același unghi orizontal, ω (Figura 15.4a).
Unghiul ω rezultă din diferența citirii indecșilor:

ω1I = i1A-I – i1B-I 15.1


ω2I = i2A-I – i2B-I

În care:
- i1A-I este citirea direcției către punctul A la indexul 1, în poziția I a lunetei;
- i1B-I este citirea direcției către punctul B la indexul 1, în poziția I a lunetei;
- i2A-I este citirea direcției către punctul A la indexul 2, în poziția I a lunetei;
- i2B-I este citirea direcției către punctul B la indexul 2, în poziția I a lunetei.
Unghiul ωI determinat în poziția I a lunetei, rezultă ca o medie a unghiurilor ω1I și ω2I.
t6u bt?u
s"e = ?
15.2

Deci, în poziția I a lunetei se pot obține două valori pentru valoarea unui unghi.
Pentru a determina valoarea corectă a unui unghi este necesară măsurarea acelorași direcții
în poziția a IIa a lunetei (Figura 15.4b). În acest caz, indecșii de citire își inversează poziția. Astfel,
Indexul 1 ia locul indexului 2 și invers. Unghiul ω rezultă la fel ca pentru poziția I, numai că citirile
la același index și către același punct vor diferi cu 200G.

s1ee = 1Iee − 1Iee 15.3

s2ee = 2Iee − 2Iee

În care:
- i1A-II este citirea direcției către punctul A la indexul 1, în poziția II a lunetei;
- i1B-II este citirea direcției către punctul B la indexul 1, în poziția II a lunetei;
- i2A-II este citirea direcției către punctul A la indexul 2, în poziția II a lunetei;
- i2B-II este citirea direcției către punctul B la indexul 1, în poziția II a lunetei.
Unghiul ωII determinat în poziția II a lunetei, rezultă ca o medie a unghiurilor ω1II și ω2II.
t6uu bt?uu
s"ee = 15.4
?

Unghiul ω final rezultă ca o medie a valorilor medii calculate în urma măsurătorilor în


poziția I și în poziția a II a.
tu btuu
s= ?
15.5
Cercurile orizontale trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- cercul gradat să fie orizontal și fixat în timpul măsurării unghiurilor;
- cercul alidad să fie orizontal și centric cu cercul gradat.

42
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

La măsurarea direcțiilor orizontale poate apare eroarea de colimație datorită


neperpendicularității dintre axa de vizare a teodolitului și axa orizontală a teodolitului (Volumul II,
Figura 9.1). Practic, eroarea de colimație este diferența dintre direcția citită către un punct A în
prima poziție și direcția citită către același punct A în poziția a II a, ținând cont de diferența de
200G.

! = Iee − Iee ± 200v  15.6

În care:
- c este eroarea de colimație;
- dirSA-I este direcția citită din stația S către punctul A, în poziția I a lunetei;
- dirSA-II este direcția citită din stația S către punctul A, în poziția a II a lunetei;
Eroarea de colimație se elimină prin calcularea mediei celor două valori:
<iwx. bo<iwx.nuu ±? y p
 = 15.7
?

La stațiile totale eroarea de colimație se determină prin măsurarea în poziția I și în poziția a


II a lunetei a direcțiilor către câteva puncte. La măsurarea punctelor de detaliu, unde de obicei se
măsoară doar în poziția I, se poate seta ca eroarea de colimație să se corecteze instantaneu. Atenție
ca după măsurarea radiatelor să se revină la setarea inițială, altfel toate direcțiile viitoare
(către puncte unde se măsoară în ambele poziții ale lunetei) se va aplica eroarea de colimație,
rezultatul fiind o măsurătoare eronată.

15.3.2.2 Cercul vertical. Are rolul de a măsura unghiurile verticale sau zenitale. Cercul vertical se
rotește solidar cu luneta în jurul axei orizontale hh. Dispozitivele de citire a gradațiilor cercului
vertical sunt niște indecși (microscoape) de citire care rămân ficși pe timpul măsurătorii. Linia
indecșilor de citire rămâne în planul orizontal hh. Indecșii de citire sunt amplasați pe un braț
purtător și aducerea lor în planul orizontal hh se realizează cu ajutorul unei nivele torice sau a unui
compensator (compensatorul funcționează identic cu cel descris în Volumul II, Capitolul 9.2.1,
Figura 9.10). Z
V
A

o 2
N 5 S N
α

h i α 0 i h
α
3 1
4
r

6 7

V
Fig. 15.5 Cerc vertical; 1–lunetă;2–cerc vertical gradat;3–brațul purtător de
indecși;4–furcă;5–nivelă zenitală;6–tub fix cu cartuș;7–șurub de basculare;
i1i2–indecși de citire.
Linia
indecșilor de citire nu rămâne permanent în planul orizontal hh. Din acest motiv, la teodolitele vechi
exista o nivelă torică specială numai pentru orizontalizarea indecșilor de citire la cercul vertical care
43
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

trebuia calată pentru fiecare direcție în parte. La teodolitele moderne, linia indecșilor de citire la
cercul vertical sunt menținuți într-un plan vertical de către compensator. Gradul de funcționare al
compensatorului este de ± 8c. Cu toate acestea, linia indecșilor de citire la cercul vertical are un
unghi de înclinare față de linia orizontală hh. Aceasta duce la eroarea de index. Eroarea de index se
regăsește în compararea măsurătorilor unghiului zenital în cele două poziții. Astfel, suma lor ar
trebui să facă 400G. Diferența dintre sumă și 400G este eroarea de index.
 = 400v  Z0e  Z0ee  15.8a

În care:
- i este eroarea de index;
- pozI este unghiul zenital citit în poziția I.
- pozII este unghiul zenital citit în poziția a II a.
Eroarea de index, ca și în cazul erorii de colimație se elimină prin citirea în ambele poziții și
corectarea erorii prin împărțirea la cele două măsurători (poziția I și poziția a II a).

15.3.3 Dispozitivele de citire ale direcțiilor orizontale și unghiurilor verticale.

De-a lungul timpului sistemele de citire la cercurile gradate ale teodolitelor au evoluat
permanent, ca și aparatura. Cele mai vechi sisteme, care nu se mai folosesc astăzi se bazau pe un
sistem lupă atașat indecșilor de citire, care avea rolul de a mări gradațiile marcate pe cercuri. Citirea
se efectua direct pe cerc. Prin anii ’60 au apărut sistemele optice de citire. Alidadului i-a fost atașată
o altă lunetă, paralelă cu luneta clasică a teodolitului, în care apar gradațiile cercului deasupra
cărora se află amplasați indecșii de citire. Această lunetă este prevăzută cu ocular care poate
clarifica imagine și cu un reticul în dreptul căruia se pot citi valorile direcțiilor orizontale sau ale
unghiurilor zenitale. Gradațiile apar suprapuse de la indexul 1 și indexul 2, cu gradele de la indexul
1. Deci mediază citirile, conform formulelor 15.2 și 15.4. Acest sistem de citire are mai multe
variante. Una din ele este vizualizată în Volumul II, Figura 9.3. În acest capitol se vor studia două
sisteme de citire. Precizia citirii este dată de gradațiile cercului. Cu cât sunt mai fine, cu atât precizia
citirii este mai mare.

Microscopul optic cu scăriță. Este specific teodolitelor cu precizia de 20cc (Theo 020). În
câmpul vizual al operatorului apare o imagine ca în Figura 15.6.

v
292 291

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

372 371

Hz

Fig. 15.6 Citirea în câmpul microscopului cu scãriță la Theo 020 (citire centralizată)
44
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Citirea valorilor măsurate se face în funcție de reticul. Se citesc gradele din partea
superioară a fantei. Scărița este împărțită în minute (100 de gradații), scrise din 10 în 10. Reticulul
se poziționează între două gradații de minut sau chiar pe unul din ele. Atunci când se poziționează
între două gradații se citește gradația din stânga. Pentru citirea secundelor, o gradație este împărțită
în două (deci 50cc), în trei (33cc), patru (25cc) sau cinci (20cc). Pentru citirea din Figura 15.6,
valoarea citită este: 101G96C50CC.

Microscopul cu micrometru optic cu coincidență. Este specific teodolitelor cu precizia de


2CC (Theo 010). În luneta de citire a gradațiilor apare o imagine ca în Figura 15.7 a.

313 313
111 111

0 0
312 312
112 5 112 5
1 1

311 311
113 113

a b
Fig. 15.7. Microscopul cu micrometru optic cu coincidență

Cu ajutorul micrometrului optic se suprapun liniuțele ce reprezintă un grad. În momentul


suprapunerii liniuțelor apare o imagine ca în Figura 15.7 b și se poate efectua citirea. Gradele se
citesc în partea stângă a imaginii, de asemenea zecile de minute. Minutele se citesc în partea stângă
a imaginii, la stânga micrometrului. Secundele se citesc în partea dreaptă a micrometrului, fiind
gradate din două în două secunde.

15.3.4 Dispozitive de calare și centrare.

15.3.4.1 Nivelele teodolitului. Așa cum reiese din Figura 9.2, teodolitul are două nivele: sferică și
torică. Acestea servesc la verticalizarea și orizontalizarea de drepte sau planuri ale instrumentelor
topografice.
- Nivela torică servește la calarea fină a instrumentului.
- Nivela sferică servește la calarea aproximativă a teodolitului.

15.3.4.2 Trepiede și dispozitive de centrare. Trepiedul folosește la susținerea instrumentului


deasupra punctului de stație în timpul măsurării. Este format din platformă, șurub de prindere și
picioare culisabile. Dispozitivele de centrare au rolul de a face ca axa VV a aparatului să se
suprapună cu verticala locului punctului matematic stationat. Ca dispozitive de centrare utilizate
frecvent:
- firul cu plumb;
- centrare optică (un ocular fixat în ambază);
- baston de centrare;
- raza laser (la stațiile totale moderne).

45
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

15.3.4.3.Așezarea în stație a teodolitului. Rolul măsurătorilor topografice este diferit, în funcție de


scopul lucrării. Totuși, sunt anumite condiții care trebuiesc respectate indiferent de scopul
măsurătorilor.
Aparatul este gata pentru măsurători când axa principală de rotație, VV este verticală și trece
prin punctul matematic de stație, marcat la sol. Aceasta se face prin două operații:
- centrarea pe punct;
- calarea.
Când centrarea se face cu ajutorul firului cu plumb, operațiile de centrare și calare se succed. La
celelalte metode de centrare ele se realizează aproximativ concomitent.

Calarea. Faza I. Se poziționează aparatul astfel încât nivela torică să fie amplasată pe direcția a
două șuruburi de calare (S1 – S2). Se acționează de aceste două șuruburi în sens contrar până când
bula nivelei torice ajunge între repere. Din cel de al treilea șurub de calare (S3), se acționează până
când bula nivelei sferice ajunge în cerc (Figura 15.8 A). Dacă pe direcția S1 – S2 bula nivelei
sferice nu mai este între repere, se reface calarea din șuruburile S1 și S2, acționându-le în sens
contrar.

S3 S3 S3

S1 S2 S1 S2 S1 S2
a b c
Fig. 15.8 Calarea nivelei sferice: a – nivela torică este în poziția I, nivela sferică este
calată; b – nivela torică se află la 90o fațã de prima poziție, nivela sferică nu mai este
calată; c - oricare ar fi poziția nivelei torice, ambele nivele rămân calate

Faza II. Se rotește aparatul astfel încât nivela torică să fie perpendiculară pe direcția șuruburilor
S1 – S2. Se acționează de șurubul S3 până când bula nivelei torice ajunge între repere.
Rotind aparatul aleator, pe orice direcție ar trebui să fie calat. Dacă nu este așa, se reface
operația de calare. Dacă după refaceri succesive tot nu se calează, aparatul trebuie dus la rectificat.
La operația de calare trebuie să se țină cont de următoarele recomandări:
- nu se calează aparatul pe ale căror nivele bate soarele;
- nu se recalează aparatul în timpul măsurătorii. Dacă aparatul este foarte decalat și trebuie
refăcută operația în timpul măsurătorii, după recalare se reia măsurătoarea de la început.

În cazul teodolitelor cu centrare optică, centrarea și calarea se efectuează concomitent.


a) Aparatul este amplasat deasupra punctului matematic deasupra căruia se măsoară. Un picior
al trepiedului este deja fixat, celelalte două se mișcă ușor, operatorul privind prin centrarea
optică, până când punctul matematic de jos este în reticulul centrării optice.
b) Atunci când punctul matematic este în mijlocul reticulului centrării optice, picioarele
trepiedului sunt apăsate puternic pentru a căpăta stabilitate. Se verifică dacă punctul
matematic a rămas în cadrul reticulului centrării optice. De asemenea, dacă bulele nivelelor
teodolitului sunt aproape de repere. Dacă nu, se culisează un picior al trepiedului, sau se
reface operația anterioară.

46
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

c) Se privesc cele două bule ale nivelelor teodolitului. În funcție de modul lor de amplasare se
acționează de picioarele trepiedului prin culisare până când bulele nivelelor ajung foarte
aproape de repere.
d) Se verifică dacă punctul matematic mai este în centrul reticulului centrării optice. Dacă este
foarte departe se reiau toate operațiile.
e) Se calează aparatul conform celor descrise mai sus. Se verifică centrarea. Dacă nu este
perfectă se desface ușor șurubul pompă și se centrează teodolitul. Se strânge la loc șurubul
pompă și aparatul este perfect centrat și calat.

15.4 Verificarea și rectificarea teodolitului. Condiții de construcție ale teodolitului.

Verificarea și rectificarea teodolitului. În timp, datorită manipulării, transportului, piesele


teodolitului se uzează, se degradează sau se dereglează. De aceea este necesar ca la începerea
măsurătorilor sau periodic, teodolitele să fie verificate. Verificarea constă în cercetarea pieselor și a
îndeplinirii condițiilor constructive și geometrice. Rectificarea constă în efectuarea de operații care
să elimine eventualele dereglări și să restabilească poziția justă a pieselor.
Verificarea este efectuată, în general, de operatori. De asemenea, este necesar ca aparatele să fie
duse periodic la Institutul de Metrologie pentru a fi verificate.
Rectificarea este bine să se facă în ateliere specializate, de către personal calificat.

a b

Fig. 15.9 Centrarea teodolitului

a b
Fig. 15.10. Calarea teodolitului: a – necalat; b - calat

47
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Condiții de construcție ale teodolitului. Din Volumul II, Figura 9.1, apar foarte clar axele
teodolitului: axa principală V-V, axa secundară H-H, axa de vizare O-O, directricea nivelei torice
de calare N-N. Condițiile de construcție sunt următoarele:
a) axa V-V să coincidă cu verticala locului;
b) axa V-V ⊥ axa H-H;
c) axa O-O ⊥ axa H-H;
d) linia hh a indecșilor cercului vertical să fie într-un plan orizontal.
Modul de rezolvare al acestor condiții, pentru fiecare caz în parte:
a) prin calare
b) prin construcție
c) nu este niciodată pe deplin rezolvată, din acest motiv rezultând eroarea de colimație
d) ca și punctul c. rezultă eroarea de index a cercului vertical.

c a
i

a b c d

Figura 15.10.1 Erori instrumentale. a – înclinarea axei verticale (aparat necalat); b – eroarea de
index (cerc vertical neorizontalizat); c – eroarea de colimație (axa OO nu este perpendiculară pe
HH); d – înclinarea axei orizontale.

În Figura 15.9 - b se prezintă un teodolit centrat, la care verticala punctului de stație A, VA –


VA se suprapune cu axa principală a teodolitului, V – V și un teodolit centrat, la care verticala
punctului de stație A, VA – VA nu se suprapune cu axa principală a teodolitului (15.9 – a), V –
V. În acest al doilea caz, coordonatele punctului de stație A nu sunt aceleași cu ale centrului
aparatului, cel care primește sau transmite coordonate.

Un teodolit care nu este


calat în timpul măsurătorii va
arăta ca în Figura 15.10 a. În
acest caz nu se pot efectua
măsurători. Măsurătorile se pot
efectua numai atunci când
aparatul este perfect centrat și
calat.

48
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

15.5 Măsurarea direcțiilor orizontale și a unghiurilor verticale.

Până la apariția pe scară largă aparatelor de măsurat distanțe și ulterior a stațiilor totale,
măsurarea direcțiilor orizontale și a unghiurilor verticale a fost operația de bază în topografie.
Oricum, determinarea poziției planimetrice și altimetrice a oricărui punct de pe suprafața
pământului (în accepția clasică) nu se poate face fără aceste două determinări. Desigur, la ora
actuală există metodologia GPS care poate da poziția planimetrică și altimetrică prin determinări
față de sateliți. De asemenea există trilaterația care poate da poziția planimetică a punctelor, dar nu
și poziția altimetrică.
La efectuarea propriu zisă a observațiilor unghiulare se impune ca fiecare operator să respecte
anumite reguli de măsurare;
- măsurarea în mod egal în ambele poziții ale lunetei pentru eliminarea erorilor de poziție
a axelor teodolitului;
- aparatul (verificat și rectificat) se instalează în stație cu circa ½ ore înainte de începerea
observațiilor pentru a se acomoda cu temperatura mediului ambiant;
- punctarea inițială (aproximativă) se face prin cătare;
- punctarea obiectului vizat se face diferit pentru direcții orizontale și unghiuri zenitale
(Figura 15.11):
a) cu firul reticular vertical pentru direcții orizontale;
b) cu firul reticular orizontal pentru unghiuri verticale.

Punctarea se poate face prin încadrare sau bisectoare cu firele reticulare.

a Fig. 15.11 Punctarea b obiectelor vizate: c


La măsurarea
a – vizare direcțiilor
aproximativă; b – în rețeleleladebaza
punctare triangulație
jalonului;regulile impuse
c- punctare pe se înmulțesc
verticala datorită preciziei
punctului
mari care trebuie realizată (Volumul II, Capitolul 10.1.2).
Procesul de determinare al unui unghi orizontal și al unui unghiurilor zenitale. Presupunând
că în stația S este amplasat un teodolit și se dorește determinarea unghiului dintre două puncte A și
B vizibile din această stație și a unghiurilor zenitale. Pentru aceasta se vor măsura, pe rând,
direcțiile în ambele poziții spre cele două puncte, și unghiurile zenitale astfel (Figura 15.12):
- se îndreaptă luneta teodolitului în poziția I, rotind alidadul spre dreapta (sensul
topografic), spre punctul A. Atunci când punctul A este prins în cătare, se blochează
mișcarea pe orizontală și pe verticală. Se focusează până când imaginea punctului A
devine clară. Se rotesc șuruburile de fină mișcare până când se punctează pentru citirea
direcției orizontale spre a și a unghiului zenital. Valorile citite, respectiv CAI pentru
direcția orizontală și zAI pentru unghiul zenital se notează într-un tabel de tipul celui
prezentat în Tabel 15.1. În cazul stațiilor totale, acestea au un sistem de înregistrare al
datelor, care apoi sunt descărcate în calculator. Valoarea CAI este notată cu AI deoarece
este citirea valorii în poziția I. Din cauza erorii de colimație nu se vor obține aceleași
valori pentru prima și a doua poziție.
- se deblochează mișcarea alidadului și, fiind în poziția I a lunetei, se rotește în sensul
acelor de ceasornic până când în cătare apare punctul B. Se blochează mișcarea pe
orizontală și verticală. Se focusează până când imaginea punctului B devine clară. Se
rotesc șuruburile de fină mișcare până când se punctează pentru citirea direcției

49
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

orizontale spre a și a unghiului zenital. Valorile citite, respectiv CBI pentru direcția
orizontală și zBI pentru unghiul zenital se notează în Tabelul 15.1.
- se deblochează mișcarea alidadului și se dă luneta peste cap pentru a o aduce în poziția a
II a. Din acest moment se rotește în sens trigonometric, invers acelor de ceasornic. Se
caută punctul B. Când este prins în cătare se blochează mișcarea pe orizontală și
verticală. Se focusează până când imaginea punctului B devine clară. Se rotesc
șuruburile de fină mișcare până când se punctează pentru citirea direcției orizontale spre
a și a unghiului zenital. Valorile citite, respectiv CBII pentru direcția orizontală și zBII
pentru unghiul zenital se notează în Tabelul 15.1. Valorile sunt notate cu BII fiind cele
din poziția a II a.
- se caută punctul A, se repetă toate operațiile și se obțin valorile CAII și zAII care se
înscriu în Tabelul 15.1.

AI
A
AI
I

BI
B
BII
Fig. 15.12 Determinarea unui unghi orizontal

Zenit

Poz. II 0 Poz. I
C1=Z1
α2 Z2 α1
Plan
300 100

200

Fig. 15.13 Determinarea unghiurilor zenitale

50
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Tabelul 15.1
Punct vizat Direcție orizontală Unghiuri verticale Distanță
CAI zAI sus
A
CAII zAII mijloc
CA zmedA jos
CBI zBI sus
B CBII zBII mijloc
CB zmedB jos

După cum se observă din Tabelul 15.1, valoarea medie a direcțiilor orizontale se obține cu
formula de mai jos, asemănătoare cu Formula 15.7:

&.u bo&.uu ±? y p
f = 15.8b
?
&/u bo&/uu ±? y p
f =
?

Unghiul orizontal ωAB se obține din diferența direcțiilor medii CA și CB.

ωAB = CB - CA 15.9

La unghiurile zenitale, media dintre poziția I și poziția a II a se calculează cu formula:

}.u bg ~ I}.uu 


{(|< = 15.10
?

51
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

În general dintr-o stație nu se măsoară doar două direcții ci mai multe (nu mai mult de 8). În
acest caz se determină fiecare unghi, separat, din diferența direcțiilor (Figura 15.15):

ωAB = CB - CA
ωAC = CC - CA
ωBC = CB - CC 15.11
ωBD = CD - CB
……………..
ωDE = CE - CD

A
E AI

E A
II II
E
I
I
II

BI
D B
II B
D D
I II

C CI
II
C

Fig. 15.15 Măsurarea direcțiilor prin metoda seriilor.


15.6 Metode de măsurare a unghiurilor orizontale.

15.6.1 Metoda turului de orizont.

În principiu, considerând figura 15.15 ca referință, se măsoară direcțiile orizontale către


fiecare punct vizat: A (plecare), B, C, D, E și din nou A ca închidere în poziția I și apoi, pornind de
la A închidere, se reiau în poziția a II a (E, D, C, B, A). Este cea mai folosită metodă în practica
topografică. Direcția către punctul A este deci determinată de două ori: la plecare în turul de orizont
și la sosire. Între aceste două valori este o diferență, denumită eroarea de neînchidere în turul de
orizont.

j= G|daw| − îjdSi<|w| ≤  15.12


 = √Q 15.13

52
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

În care:
- en este eroarea de neînchidere în turul de orizont;
- T este toleranța neînchiderii turului de orizont;
- e este precizia aparatului cu care se măsoară direcțiile orizontale;
- n numărul direcțiilor măsurate în turul de orizont.

q este corecția unitară aplicată fiecărei direcții orizontale măsurată.


|
ƒ=− m 15.14
j

fd G|daw| = f + ƒ × 0 15.15


fd = f + ƒ × 1

.....................................
fd îjdSi<|w| = f îjdSi<|w| + ƒ × Q

CcA plecare reprezintă direcția A plecare, corectată cu corecția unitară.

15.6.2 Metoda seriilor complete.


Metoda a fost descrisă pe larg în Volumul II, Capitolul 10.1.3.

15.6.3 Metoda sectoarelor.

După cum a fost menționat mai sus, într-un tur de orizont nu este recomandat să se vizeze
mai mult de 8 puncte. În cazul în care numărul vizelor depășește cifra 8, acestea se vor concentra în
sectoare conținând fiecare maxim 8 direcții (Figura 15.16). Condiția este ca fiecare sector să aibă
cel puțin o viză comună cu sectorul alăturat. De exemplu, între sectorul I și sectorul II, viza comună
este direcția 2. Între sectorul II și sectorul III viza comună este direcția 3, iar între sectorul I și
sectorul III, viza comună este direcția 1.
Pentru a determina unghiul dintre două direcții aparținând a două sectoare diferite, se va
trece prin viza comună. Pentru determinarea unghiului dintre direcția 3.4 și direcția 1.5, se vor
efectua următoarele calcule:

s6I6.@ =  !ț"6.@ −  !ț"6 15.16


sJ.gI6 =  !ț"6 −  !ț"J.g

Unghiul cerut, ω1.5 – 3.4 rezultă ca sumă a celor două unghiuri determinate cu relația 15.16:

ω3.4 – 1.5 = ω1-1.5 + ω3.4-1 15.17

15.6.4 Metoda punctului de referință.

Se aplică atunci când la măsurarea punctelor în turul de orizont nu toate punctele de


determinat sunt vizibile în același moment. Este specific vârfurilor de munte, unde apar porțiuni cu
ceață, sau punctul care trebuie vizat este acoperit de nori. Pentru rezolvarea situației se amplasează
în apropierea punctului de stație un punct de reper. Acest punct de reper trebuie să fie amplasat la o
distanță convenabilă pentru a nu introduce erori mari datorită distanței mici și, de asemenea, trebuie
să fie punctiform (Figura 15.17). Reperul R trebuie vizat în fiecare tur de orizont deoarece este
elementul de legătură între diversele măsurători.

53
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Sector III
3
3.2 3.3
3.1 3.4
2.6
3.5
2.5 3.6

2.4 1
Sector II
2.3
1.1
2.2
1.2
1.3
2.1 1.4
Sector I
1.5
2
Fig. 15.16 Metoda sectoarelor

De exemplu, într-o zi nu se vede decât punctul A, a doua zi doar punctul B, iar a treia zi se
văd punctele C, D și E. Pentru a determina unghiul dintre punctul A și punctul E, se vor efectua
următoarele calcule:

s„ =  !ț"   !ț"„ 15.18


s„C =  !ț"C   !ț"„
sC = s„C  s"„ 15.19

E A

D B

Fig. 15.17 Metoda punctului de referință

54
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

15.6.5 Metoda cuplelor (Schreiber).

A fost metoda utilizată la determinarea triangulației României. Numărul de serii la determinarea


fiecărui unghi a fost de 24 deoarece s-a constatat că peste 24 de serii precizia nu mai crește
semnificativ. La această metodă se măsoară fiecare pereche de direcții în toate combinațiile posibile
(Figura 15.15), respectiv:
- direcția AB, direcția AC, direcția AD, direcția AE
- direcția BC, direcția BD, direcția BE
- direcția CD, direcția DE
- direcția DE
Numărul determinărilor, N:

jjI6
; = fj? = ?
15.20

Combinații de n direcții luate câte două.


În concluzie, fiecare unghi rezultă din cele t serii (maxim 24), plus t(n-2) determinări
indirecte din combinațiile liniare ale măsurătorilor directe. De exemplu unghiul dintre A și C rezultă
ca măsurătoare direct, dar și din următoarele combinări:

ωAC= ωAB + ωBC 15.21


ωAC = 400 – (ωCD + ωDE + ωEA), etc.

55
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Capitolul 16
Măsurarea distanțelor.
16.1 Generalități.

Măsurarea distanțelor este strict necesară la determinarea poziției planimetrice și altimetrice


ale punctelor. În timp, aparatele și metodele de măsurare a distanțelor au evoluat, în special în
ultimii 45 de ani. În măsurătorile topografice obișnuite, unde lucrările se desfășoară pe suprafețe
mici și nici nu este nevoie de precizie foarte mare, s-au folosit panglicile și ruletele, sau firul lui
Ciurileanu. În geodezie, unde precizia determinării punctelor este foarte importantă, determinarea
distanțelor cu precizie foarte mare a fost întotdeauna o problemă. Cea mai utilizată metodă la
determinarea distanțelor în rețelele geodezice naționale de ordin superior a fost cea a firului de
invar. Dacă menționăm că determinarea unei distanțe de câțiva kilometri dura o vară și necesita cel
puțin 8 persoane este suficient să ne facem o imagine despre greutățile inerente.
Din anii 1960 au apărut pe piață aparate care puteau măsura distanțe mari (50 kilometri), cu
precizii foarte bune, fabricate în Africa de Sud. Aceste aparate există și astăzi și au la bază același
principiu, determinarea distanței pe baza utilizării undelor radio.
În anii ’70 au apărut aparate care pot măsura distanțe relativ mari (până în 10 km) pe baza
razelor laser.
După acestea au apărut aparate care măsoară distanțele pe baza undelor electromagnetice
(Volumul II, Capitolele 9.3 și 10.2). Cu timpul s-au transformat în stații totale.
În principiu, măsurarea distanțelor poate fi clasificată în funcție de modul de obținere a
distanței:
- măsurarea directă a distanțelor, atunci când distanța este comparată direct cu un etalon;
- măsurarea indirectă a distanțelor, atunci când distanța rezultă din calcule.

16.2 Măsurarea directă a distanțelor.

Panglicile și ruletele sunt instrumentele folosite în mod curent la măsurarea directă a


lungimilor. După cum a fost specificat mai sus, în geodezie a fost utilizat firul de invar. Panglicile
de oțel, ca și ruletele, au lungimi de la 20 – 50 – 100 metri. Panglicile au diviziuni decimetrice, doar
la capete având diviziuni centimetrice. Ruletele sunt gradate centimetric pe toată lungimea lor.
Atunci când lungimea de determinat nu depășește lungimea ruletei, măsurătoarea se efectuează prin
fixarea zero al ruletei la un capăt al lungimii, celălalt capăt al ruletei se poziționează la limita
distanței de măsurat. Distanța se determină direct, prin citirea diviziunii ruletei la capătul lungimii
de determinat. La măsurarea distanțelor cu panglica sau ruleta trebuie avut în vedere următoarele
reguli:
- ruleta trebuie verificată prin compararea cu o distanță cunoscută;
- ruleta trebuie perfect întinsă atât pe aliniament cât și în plan vertical pentru a nu face
săgeată;
- panta terenului trebuie să fie constantă pe porțiunea măsurată;
- ruleta trebuie să fie întinsă la capete cu un dinamometru.
Atunci când lungimea distanței de măsurat depășește lungimea nominală a panglicii sau ruletei
trebuiesc luate măsuri speciale pentru a obține distanța corectă. În primul rând aliniamentul trebuie
jalonat. În cazul în care terenul dintre capetele lungimii de determinat este plat sau are panta
constantă, jalonarea se face doar la capete. Dacă terenul schimbă panta pe parcursul lungimii de
măsurat, se jalonează fiecare schimbare de pantă. Jalonarea se face cu ochiul liber, dacă se poate,
sau cu un aparat topografic cu lunetă. Determinarea distanței finale se va face pe porțiuni de pantă
constantă, pentru a putea reduce distanța înclinată la orizont. Distanța finală redusă la orizont este
suma distanțelor parțiale reduse la orizont (Relația 16.2, Figura 16.1).

56
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

2 3

A 1 1

O1 A 1 2 3 B

O2
Fig. 16.1 Jalonarea unui aliniament

 6 = 6 1Q 6 = 6 !01 6


6 = 6? 1Q 6? = 6? !01 6? 16.1
 ?J = ?J 1Q ?J = ?J !01 ?J
 J = J 1Q J = ?J !01 J

În care:
- DA1 distanța înclinată între punctele A și 1, măsurată cu panglica;
- zA1 unghiul zenital dintre punctele A și 1;
- αA1 unghiul vertical dintre punctele A și 1;
- D0A1 distanța redusă la orizontul punctului A dintre punctele A și 1;

  =  6 2  6? 2  ?J 2  J 16.2

La determinarea distanței mai mari decât lungimea nominală a ruletei este nevoie de minim
două persoane, de fișe pentru întinderea capetelor ruletei, de întinzătoare și de dinamometre (Figura
16.2). Se poziționează zero al ruletei la unul din capetele de măsurat de către una din persoanele
care participă la măsurătoare. Cealaltă persoană se îndreaptă spre celălalt capăt al aliniamentului. El
va fi dirijat atunci când nu mai este pe aliniament. Când ruleta a ajuns la capăt se oprește și este
dirijat final pe aliniament. Cu ajutorul unui întinzător și al dinamometrului se va întinde perfect
ruleta. În acest moment va înfige o fișă pe diviziunea din capăt a ruletei. Fișa rămâne pentru a marca
persoanei care vine din urmă unde să fixeze 0 al ruletei.
Operațiunea se repetă până se ajunge la capătul distanței sau a porțiunii de pantă constantă.
La final se va citi diviziunea pe ruletă în dreptul jalonului care marchează capătul distanței. Distanța
finală va fi:

 = Q × … 2 …΄ 16.3

În care:
- D distanța înclinată totală;
- l lungimea ruletei;
- l’ segmentul de panglică citit la final;
- n de câte ori a fost întinsă panglica la lungimea nominală.

57
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

1 Sensul măsurătorii 2
6

3 4 5

0 50 B

l = 50 m

Fig 16.2 Măsurarea lungimilor cu panglica de 50 m:


1, 2 – întinzătoare; 3 – panglică; 4 – fișă; 5 – dinamometru; 6 - jalon

Corecții aplicate lungimilor măsurate cu panglica sau ruleta.


Corecția de etalonare. Diferența dintre lungimea nominală ln a panglicii și lungimea reală lr,
cunoscută la etalonare sau comparare:

…† = …w  …j 16.4

Pentru lungimi mai mari decât lungimea ruletei, corecția de etalonare are forma:

=
† = …† ] ^ 16.5

Corecția de tensiune (întindere). Se aplică atunci când la măsurare nu se acționează cu aceeași


forță de întindere ca la etalonare. Forța de întindere se măsoară cu dinamometrul. Această corecție
este foarte mică, deci poate fi neglijată.

Corecția de temperatură. Se aplică atunci când temperatura de măsurare diferă de temperatura de


la etalonare, t00 = 200 C. Lungimea panglicii la măsurare, funcție de temperatură va fi:

…ˆ = …o1 2 P  P p 16.6


α = 0.0115mm/10 C 16.7

În care:
- l lungimea ruletei;
- α coeficientul de dilatare termică a oțelului;

Corecția termică de temperatură pentru o lungime de ruletă:

…ˆ = …ˆ  … = … P − P  16.8

58
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Pentru o lungime oarecare a ruletei:

=
ˆ = …ˆ ]  ^ =  P − P  16.9

În final, lungimea corectată va fi:

ˆ = ( + † + ˆr + ˆ 16.10

Precizia măsurării directe a distanțelor. Formula de calcul:

=
= = ± 0,03‰6 = ± 0,003√ 16.11

sau, 3 cm/100 m în teren șes.

Eroarea la măsurarea directă a distanțelor se mai prezintă și sub formă relativă:

| 6
w = ± ] Š^ = Š 16.12
=
‹Š

sau, pentru exemplul din 16.11,


, J J 6
w = ± 6 = ± 6 ≅ JJJJ 16.13

16.3 Măsurarea indirectă a distanțelor.

Determinarea indirectă a distanțelor sugerează că acestea se obțin prin diverse calcule


matematice. Măsurătorile directe sunt de cu totul altă natură (direcții în cazul mirei Bala, citiri la
firele stadimetrice pe miră în cazul teodolitelor, viteza undelor în cazul aparatelor electromagnetice
sau stații totale). Fiecare metodă are un principiu și un mod propriu de calcul al distanțelor. În
Volumul II, Capitolul 10.2, la metode de măsurare a distanțelor, se prezintă în special măsurarea
distanțelor cu ajutorul undelor electromagnetice.

16.3.1 Determinarea distanțelor utilizând mira orizontală de invar (Bala).

Este un procedeu care astăzi nu mai este utilizat, dar îl vom prezenta în primul rând pentru a
înțelege principiul ingenios de determinare a distanței prin utilizarea matematicii aplicate.
Mira de invar este utilizată în colaborare cu un teodolit de mare precizie (1cc – 5cc) și împreună
formează un dispozitiv tahimetric autoreductor, care determină distanța redusă la orizont după
principiul tahimetriei paralactice.
Mira de invar, ca și mirele de invar utilizate în nivelmentul geometric de mare precizie, au în
componența lor un fir metalic dintr-un aliaj de nichel și crom care are variații mici de lungime la
variații mari de temperatură (are un coeficient de dilatație foarte mic).
Mira de invar arata ca în Figura 16.3. Este amplasată pe o ambază, iar aceasta este fixată cu
șurubul de prindere pe un trepied. Centrarea mirei Bala se realizează cu firul cu plumb. De
asemenea, mira este calată. Condiția esențială este ca unghiul β din Figura 16.4 să fie unghi drept,
deci mira să fie amplasată perpendicular pe direcția teodolit mira. Această condiție se verifică prin
măsurători. Practic, la teren se măsoară din stația S1 trei direcții: S1 – 1, S1 – 2, S1 – 3. Punctul 1
este capătul stâng al mirei Bala, punctul 2 este mijlocul mirei, iar punctul 3 este capătul drept al
mirei. Lungimea totală (între punctul 1 și 3) a mirei este de 2 metri. Jumătate (1 – 2 și 2 – 3) este de
59
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

un metru. Având aceste direcții măsurate, se poate calcula unghiul γ/2 de două ori. Astfel, se poate
verifica dacă unghiul β este unghi drept. Diferența dintre cele două jumătăți de unghiuri nu trebuie
să fie mai mare de precizia impusă (formula 16.15). Aceasta rezultă din determinarea preciziei
măsurării distanței (respectiv a unghiului). Din triunghiurile dreptunghice S1 12 și S1 23, se poate
calcula distanța S1 – 2 care reprezintă distanța de determinat. Ținând cont că distanțele 1 – 2 și 2 –
3 sunt fiecare de un metru:
dˆ 
= ?
16.14

dˆ Ž
Z= = P"Q  16.15
?

În care:
- pD precizia determinării distanței;
- γ’/2 unghiul cu care s-a calculat distanța;
- ε diferența dintre γ/2 calculat din diferența direcțiilor S1 – 1, S1 – 2, și γ/2 calculat din
diferența direcțiilor S1 – 2, S1 – 3.
Modul în care se calculează reiese din Figura 16.4 a și este pentru distanțe mici.

2m

1m
2 8 1
1 3

9
2
4
5
6
7

10

Fig 16.3 Miră orizontală de invar de 2m (miră BALA):


1 – brațele mirei; 2 – mărci de vizare; 3 – reper central; 4 – ambază; 5 – ýurub de calare; 6 – placă de
tensiune; 7 – platforma trepiedului; 8 – nivelă sferică; 9 – colimator; 10 – umerii trepiedului.

3
D
γ S1
β A γA
S1
2 γS1 b

D 1
1 2 3
2
a. b. m

Fig 16.4 Măsurarea distanțelor cu mira Bala


60
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Această metodologie de determinare este valabilă pentru distanțe sub 200 metri. Peste această
distanță precizia scade considerabil, chiar măsurată cu teodolite de precizie. În acest caz se poate
determina distanța S1A folosind o bază ajutătoare (Figura 16.4 b). În prima fază se determină baza
b, din stația S1 care poate avea o lungime maximă de 200 metri. Mira BALA este amplasată în
punctul 2. Se măsoară practic unghiul γS1. Teodolitul se amplasează apoi în stația A, astfel încât
unghiul AS12 să fie unghi drept. Se măsoară de mai multe ori unghiul γA și la final se face media.
c
P"Q + = = 16.16

În care:
- γA rezultă ca diferență a direcțiilor AS1 și A2;
- b este determinat cu formula 16.14.
Determinarea distanțelor cu mira Bala era utilizată în drumuiri unde se dorea o precizie mai
mare, la determinarea reperilor fotogrammetrici situați și zone greu accesibile, etc.

16.3.2 Măsurarea distanțelor cu teodolitul.

Teodolitul cu ajutorul căruia se determină și distanțe poartă numele de tahimetru. În general


tahimetrele măsoară direcții orizontale și unghiuri verticale cu precizie medie, iar distanțele se
măsoară la firele stadimetrice (Caiet de lucrări, pag. 17). Pentru a citi distanța este nevoie ca la
celălalt capăt al bazei de măsurat să fie amplasată o miră. Mira este un instrument auxiliar,
confecționat din lemn sau din aluminiu, gradată centimetric (Caiet de lucrări, pag. 17).
Pentru determinarea formulei de calcul a distanței între două puncte S2S1 pe teren, se consideră
cazul particular când axa de vizare O -O cade perpendicular pe suprafața mirei (Figura 16.5).

O h H

f b

S1 S2
D

16.5 Determinarea distanțelor cu teodolitul în cazul terenurilor plane

La aparatura modernă imaginea obiectivului se formează pe axa verticală a aparatului, în


punctul numit centru de analism (O). Triunghiurile Oab și OAB sunt asemenea:

∆Oab ∼ ∆OAB 16.17

de aici:
61
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie
= 
d
= S
16.18

sau:

d
 = ‘] ^ 16.19
S

În care:
- D este distanța de determinat;
- H – diferența pe miră între citirile la firele stadimetrice (citirea A – citirea B, Caiet de
lucrări, pag 17);
- h distanța între firele stadimetrice gravate pe plăcuța firelor reticulare (Volumul III,
Capitolul 15.3.1);
- c este o constantă a lunetei.
d
S
= 100 prin construcția lunetei.

 = q‘ 16.20

Considerând K = c/h = 100, formula (16.20) devine:

 = ‘ × 100 16.21

Această formulă este valabilă în cazul terenului plan. În cazul terenurilor cu pantă între
capetele distanței de determinat (Figura 16.6), formula pentru a obține distanța înclinată diferă. În
afara citirilor la firele stadimetrice se face și citirea unghiului zenital z sau vertical α între stațiile S1
și S2.

62
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Mira este ținută vertical în stația S2, deci se vor efectua citirile C1 și C2 pe miră. Pentru a
reduce cazul măsurării distanței în terenuri cu pantă la terenuri fără pantă (Formula 16.21), mira ar
trebui ținută perpendicular pe direcția S1M. În acest caz citirile C! și C2 devin C1’ și C2’.
Formula 16.21 devine:

 = q × ‘΄ 16.22

și dă distanța înclinată între S1 și S2.

În care:

H’ = citirea C1’ – citirea C2’ 16.23

Din triunghiul MC1’C1, cu un unghi aproximativ drept în C1’, se poate scrie:


= ? !01 
΄
?
16.24

sau,

‘΄ = ‘ × !01  16.25

Deci, distanța reală citită va fi:

 = q × ‘ !01  16.26

sau, în funcție de unghiul zenital z,

 = q × ‘ 1Q  16.27

Pentru a obține distanța redusă la planul orizontal descris de stația S1, notată D0, se reduce distanța
înclinată D obținută cu formula 16.26 sau 16.27:

 = 100‘ !01  !01  = 100‘!01 ?  16.28

sau, în funcție de unghiul zenital z,

 = 100‘1Q1Q = 100‘1Q?  16.29

Diferența de nivel între cele două stații se poate obține cu formula cunoscută (Volumul III,
Capitolul 13, Formula 13.4), sau, în funcție de diferența citirilor la miră:

∆h=  P"Q  = 100‘ 1Q  !01  16.30

∆h=  !0P  = 100‘ 1Q  !01  16.31

Precizia de determinare a distanței utilizând teodolitul este de ± 10 - ± 20 cm/100 m.


Ținând cont de apariția pe piața Românească a stațiilor totale și la prețul din ce în ce mai
mic al acestora, teodolitele vor rămâne în curând doar o amintire.

63
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

16.3.3 Măsurarea distanțelor cu stația totală.

În Volumul II, Capitolul 10.2 este tratat pe larg acest subiect, iar în același volum, Capitolul
9.3 și Capitolul 9.4 sunt descrise aparatele de măsurat distanțe și stațiile totale. Desigur, subiectul
este forte larg și poate deveni el singur un volum. Nu acesta este scopul cursului nostru și de aceea
vom completa doar ceea ce considerăm strict necesar pentru acumularea unui minim de cunoștințe.

16.3.3.1 Scurt istoric. Stațiile totale așa cum sunt astăzi pe piață au apărut la sfârșitul deceniului
nouă și începutul deceniului zece al secolului trecut (1987-1992).
Inițial au apărut aparatele electronice și cele electrooptice de măsurat distanțe. Primele
aparate au fost fabricate în Africa de Sud (Volumul III, Capitolul 16.1), funcționând pe principiul
determinării distanței utilizând unde radio. Metoda necesita două aparate, amândouă putând fi atât
emițător cât și receptor. Greutatea lor era foarte mare, de asemenea necesitau baterii de autoturism
pentru funcționare. Un asemenea aparat, DI50 a fost achiziționat și în țara noastră la “Comitetul
Geologic”, azi denumit “Prospecțiuni SA”. Conform datelor din prospect, distanța maximă de
măsurat era de 50 km. Totuși, s-a reușit performanța de a determina o bază de 108 km, între Vf.
Furnica din Sinaia și clădirea întreprinderii din București.
La apariția aparatelor care utilizează emisia razelor de lumină pentru determinarea
distanțelor, modalitatea de determinare s-a simplificat (prin 1974). Astfel, necesita un singur
instrument, la celălalt capăt al bazei fiind amplasat un sistem de prisme care returnau raza
luminoasă. Dezavantajul acestor aparate consta în determinarea numai a distanțelor. Pentru
determinarea direcțiilor, aparatul de măsurat distanțe era înlocuit cu un teodolit. Aparate de tip EOT
și RECOTA fabricate de firma Zeiss au fost precursoarele stațiilor totale și au unit pentru prima
oară aparatul de măsurat distanțe cu un teodolit (a fost dat exemplul firmei Zeiss deoarece la acel
moment au fost singurele aparate importate de România; există, desigur, multe alte firme care au
produs asemenea tip de aparate dar nu fost cunoscute la noi). Stațiile totale de azi sunt într-o
continuă îmbunătățire a performanțelor. Au apărut stații totale care au un sistem de căutare a
prismei fără operator. Atunci când este găsită se face automat înregistrarea datelor (direcție
orizontală, unghi zenital și distanță). De asemenea, au apărut stații totale cu centrare laser. Din
gama acestora fac parte și stațiile totale care pot măsura distanțe relativ mari fără a utiliza prisme, ci
utilizând o rază laser. La început erau de 100 metri, acum au ajuns la 3000-4000 metri. Este foarte
periculos însă utilizarea acestui sistem la măsurarea distanțelor unor puncte de detaliu, deoarece
raza laser poate întâlni un alt obiect între stație și punctul în care se dorește măsurarea distanței
(frunze, sârme, crengi, etc). În acest caz distanța nu este cea reală, deci poziția planimetrică și
altimetrică a punctului vizat (căruia dorim să îi determinăm coordonatele) este alta. Tot la aceste
tipuri de stații totale calarea se poate face pe imagine electronică. Ultima generație de stații totale
sunt cuplate cu un receptor GPS care dă poziția stației totale prin înregistrări satelitare. Sigur,
precizia determinării depinde de tipul receptorului GPS (Curs GPS).

16.3.3.2 Reducerea distanțelor la măsurarea cu stații totale. Din Volumul II, Capitolul 10.2
rezultă trei reduceri pentru o distanță măsurată:
- corectarea distanței măsurate cu indicele de refracție (Formula 10.45);
- reducerea distanței rezultată cu formula 10.45 este apoi redusă la elipsoid cu formula 10.57;
- reducerea distanței la planul de proiecție (Capitolul 10.2.6.2).
Ne vom referi în cele ce urmează la reducerea distanței la planul de proiecție.
În topografie, conform celor afirmate în Volumul III, Capitolul 13, lucrările se desfășoară pe un
teritoriu restrâns. În acest caz nu se utilizează un plan de proiecție național sau chiar local (definit
pentru o localitate, zone miniere, hidrotehnice, etc.) ci un plan dat de planul orizontal al aparatului.
Utilizarea acestor aproximații a fost impusă în primul rând de tehnica de calcul. Ținând cont și de
precizia aparatelor utilizate la acel moment aproximarea era justificată. Formula de reducere a
distanței era cea utilizată în Volumul III, Capitolul 13.2.1, Formula 13.3.

64
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Atunci când lucrarea este încadrată într-un sistem de coordonate bine definit (Stereografic 1970,
Gauss fus de 6° sau Gauss fus de 3°, UTM, miner, hidrotehnic, etc), distanța trebuie redusă
conform formulelor date de cartografia matematică. În calcul se va utiliza distanța redusă deja la
elipsoid, DE (Volumul II, Capitolul 10.2.6.1, Formula 10.57).
Pentru reducerea distanței la planul de proiecție Gauss fus de 6° se calculează în prima fază
coeficientul de deformație liniară µ (Volumul I, Capitolul 5.5.2.3, Formula 5.64).

GGw = C ’ 16.32 a

sau:
U
=“ 5” U
= 35” = 5•
GGw = C 2 ? „U
2 ?g“ „U
 6?“ „”• 16.32 b

în care:
5 b5
- -( = X ? U este ordonata medie a laturii, sau y1 și y2 sunt coordonatele y ale capetelor
laturii;
- - ? = -?  -6 este diferența coordonatelor y ale capetelor laturii;
- R este raza medie de curbură Gauss (Volumul I, capitolul 3.2.4).
-
Pentru reducerea distanței la planul de proiecție stereografică 1970 se calculează modulul de
deformație:

GGw = C ’ 16.33 a

în care:
U b5 U
4” ?=“
µ= 1 + ”
− ,- ?
g„>U „>l

sau:
U b5 U
4” 3– U b35U
GGw = C + C ”
+ C 16.33 b
g„>U g—„>U

în care:
4 b4
- ,( = X ? U este abscisa medie a laturii, sau x1 și x2 sunt coordonatele x ale capetelor
laturii;
5 b5
- -( = X ? U este ordonata medie a laturii, sau y1 și y2 sunt coordonatele y ale capetelor
laturii;
- , ? = ,? − ,6 este diferența coordonatelor x ale capetelor laturii;
- - ? = -? − -6 este diferența coordonatelor y ale capetelor laturii;
- R este raza medie de curbură Gauss (Volumul I, capitolul 3.2.4).

După cum se observă din Figura 16.7, distanța înclinată AB măsurată la teren devine:
- distanța e  e redusă la planul orizontal descris de punctul A;
- distanța ee ee redusă la elipsoid;
- distanța eee  eee redusă la planul de proiecție Stereografic 1970.

65
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie
B

A BI
AI

AII BII

AIII BIII

16.7 Reducerea distanțelor la orizont, elipsoid și plan de proiecție

Diferențele între aceste distanțe pot ajunge în unele zone depărtate de cercul de deformație
nulă până la 60 cm/km. Este deci total greșit să se utilizeze distanțe reduse la orizontul stației când
se lucrează într-un sistem de coordonate unitar! Coordonatele calculate cu aceste distanțe sunt
greșite datorită folosirii unei distanțe eronate din calcule (Figura 16.8). Neînchiderea coordonatelor
va fi repartizată greșit fie în calculul drumuirii fie în calculul compensării.

C
103’ B
’ D


101
102’
A B
101 103

102

Fig 16.8 Coordonate greșite datoritã folosirii unei distanțe eronate din calcule

Stațiile totale au posibilitatea setării determinării direct a coordonatelor, cunoscând


coordonatele punctului de plecare și cel puțin ale unui punct vizat. De asemenea, calculează distanța
redusă la orizont. Nu este greșit acest mod de determinare dacă în stația totală au fost deja introduși
parametrii specifici ai proiecției utilizate ( elipsoid, coeficient de deformare al distanței, etc).
Atenție! Nu toate proiecțiile stereografice care se regăsesc în setările stațiilor totale sunt echivalente
cu proiecția Stereografică 1970. Trebuie verificată proiecția pe care stația o are introdusă. Cel mai
important este introducerea corectă a modulului zonei calculat cu formula 16.33.
Este de preferat în orice lucrare să se preia de la teren direcțiile orizontale, unghiurile
zenitale și distanțele înclinate. Cu ajutorul unor programe produse în România și care utilizează

66
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

reducerea distanțelor la orice plan utilizat la noi, se poate ajunge la coordonatele corecte. Multe din
acuzele care se aduc preciziei și corectitudinii rețelei geodezice naționale sunt nefondate și pornesc
de la prelucrarea incorectă a datelor.
Dacă reducerea distanțelor măsurate nu este corectă (dusă la planul care trebuie), nici
transcalculele de coordonate nu vor da rezultatul scontat. Vina se va da pe una din rețele. La
realizarea transcalculului apare acel coeficient de scară (Volumul I, Capitolul 5.5.3.2, Formula 5.72
pentru transcalculul bidimensional și Volumul II, Capitolul12.3.1, Formula 12.22 pentru
transcaclulul tridimensional) la care aportul distanței este esențial.
Tema transcaculului va fi reluată la determinări GPS unde apare din nou rețeaua națională și
cea locală în raport cu rețeaua pe WGS 84.

67
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Capitolul 17
Nivelment.

17.1 Generalități.

În topografie măsurătorile se desfășoară pe suprafețe mici. În topografia clasică, efectuată cu


teodolitul și cu mira, sistemul de referință pentru cote îl reprezintă un plan orizontal, paralel cu
planul orizontal al stației (Volumul III, Capitolul 13.1, Figura 13.1). De fapt, există suprafețe de
nivel la care referim sistemul de cote. În țara noastră sistemul de cote este referit la Marea Neagră și
utilizează ca suprafață de referință cvasigeoidul (sistemul de cote normal). Toate acestea sunt tratate
pe larg în Volumul I, Capitolele 2.2.4 și 4.
Nivelmentul, ca metodologie de realizare poate fi:
- barometric;
- hidrostatic;
- trigonometric;
- geometric;
- tehnologie GNSS.

17.2 Nivelment barometric.

Nivelmentul barometric nu este utilizat în topografie decât cu titlu informativ. Precizia este
mult sub nivelul cerut în asemenea lucrări. Principiul determinării cotelor este cunoscut din fizică:
variația presiunii atmosferice în funcție de înălțime.
Pe scurt, cunoscând cota unui punct, se măsoară și presiunea în punctul respectiv. Se
deplasează apoi în punctul căruia se dorește determinarea cotei. Funcție de variația de presiune,
există o formulă cu ajutorul căreia se determină altitudinea punctului respectiv.

17.3 Nivelment hidrostatic.

Nivelmentul hidrostatic este o metodă mai puțin utilizată în lucrările topografice curente.
Este utilizată cu precădere în lucrările inginerești. Se bazează pe principiul vaselor comunicante.
Metoda a fost utilizată spre exemplu la deplasarea bisericilor de pe locul inițial al construcției în
locuri în care nu “deranja” arhitectonic (în epoca comunistă). Construcția era deplasată pe un sistem
de șine și nu trebuia să se încline în nici o direcție. Pentru aceasta s-au amplasat de jur împrejur un
sistem de furtunuri cu apă alimentate din același bazin. Fiecare furtun avea un senzor pentru
avertizare sonoră în cazul în care lichidul din el se ridica sau cobora.
O aplicație frecventă a nivelmentului hidrostatic este utilizată de dulgheri pe șantierele de
construcții. În funcție de cota zero a construcției, dată de topograf într-un singur punct, pe baza
furtunurilor umplute cu lichid, pot da același nivel construcției.
Atunci când este cuplată cu senzori, metoda poate fi foarte precisă.

17.4 Nivelment trigonometric.

Principiul nivelmentului trigonometric constă în calcularea diferenței de nivel între două


puncte în funcție de distanța orizontală și unghiul vertical sau zenital dintre ele (Figura 17.1).
Aparatul utilizat poate determina numai unghiul vertical sau zenital atunci când distanța se cunoaște
din determinări anterioare sau din coordonatele punctelor de la capete sau poate determina și
distanțe. În acest din urmă caz poate fi un teodolit cuplat cu miră (sau cu un aparat care măsoară
numai distanțe) sau o stație totală.

68
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Cu aparatul instalat în punctul A se vizează semnalul, mira sau prismele din punctul B. Distanța
pe verticală de la planul P0 (planul de cotă zero) până la punctul A (la sol) este cota punctului A, hA.
Distanța pe verticală de la planul P0 (planul de cotă zero) până la punctul B (la sol) este cota
punctului B, hB. Diferența pe verticală între cele două cote o reprezintă diferența de nivel, ∆hAB
(Volumul III, Capitolul 13.2.1, Formula 13.4). Din punctele A, A”, B și B” se duc plane paralele cu
planul orizontal P0. Paralela la acest plan, dusă din punctul A” înțeapă verticala B’B” în punctul M.

ℎ = ℎ  ℎ 17.1

Pentru a determina cota punctului B în raport de cota punctului A, trebuie să ducem cota de
la punctul A situat pe sol la nivelul aparatului (în punctul A”). Pentru aceasta se măsoară, cât mai
precis, înălțimea aparatului în punctul A, respectiv iA (segmentul AA”). Cota transmisă prin calcule
în punctul B nu va fi la sol ci în partea superioară a fluturelui semnalului, respectiv în punctul B”.
Pentru a o transmite la sol este nevoie de măsurarea cât mai precisă a înălțimii semnalului SB
(segmentul BB”).
Segmentul B”M se poate determina cu formula:

"™ =  P"Q  =  !0P  17.2

Din Figura 17.1 se observă că segmentul iA adunat cu B”M este egal cu segmentul SB adunat cu
∆hAB:

 !0P  2  = ∆ + # 17.3

sau:

∆ =  !0P  2   # 17.4

69
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Înlocuind relația 17.4 în relația 17.1, rezultă:

ℎ = ℎ 2  !0P  2   # 17.5

Relația 17.5 este utilizabilă în cazul distanțelor mai mici de 300 de metri. Peste această
distanță intervine corecția de sfericitate și refracție, k. În topografie, valoarea lui k este:

š = 6,83 œ 10I—  ? (O) 17.6

În care D2(m) reprezintă pătratul distanței dintre cele două puncte, exprimată în metri.
În geodezie valoarea lui k este variabilă, în funcție de mediul în care se măsoară, de ora din
zi, etc. (Volumul II, Capitolul 10.3.2).
Relația 17.5, utilizată pentru distanțe mai mari de 300 metri, devine:

ℎ = ℎ 2  !0P  2 š 2   # 17.7

Figura 17.1.1 Determinarea înălțimii unei clădiri

Nivelmentul trigonometric nu oferă o precizie foarte mare. Precizia altitudinii punctelor din
rețeaua geodezică a României determinate prin nivelment trigonometric este de circa ± 15 cm. Deci,
determinarea altitudinii unor puncte noi, constrânse pe puncte ale rețelei geodezice nu poate depăși
precizia specificată mai sus. Acolo unde rețeaua este determinată cu stația totală și distanțele dintre
puncte nu depășesc 300 – 350 metri, precizia determinării poate deveni centimetrică. Aceasta este
posibil în special prin compensarea măsurătorilor utilizând metoda măsurătorilor indirecte.
Ca o concluzie generală:
- nivelmentul trigonometric pe distanțe mici și cu aparatură foarte precisă poate duce la
precizii foarte bune;
- nivelmentul trigonometric poate fi utilizat ca metodă de determinare a altitudinii pe distanțe
mai mici de 3000 metri cu precizie de ± 15 cm;
- la distanțe de până la 5000 metri, metoda poate fi aplicată atunci când condițiile
meteorologice sunt favorabile;
- la distanțe de peste 5000 de metri, metoda poate da erori foarte mari;

70
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

- pentru eliminarea erorilor se poate folosi nivelmentul trigonometric reciproc și simultan


(Volumul II, Capitolul 10.3.1) care poate da rezultate bune la distanțe foarte mari.

17.5 Nivelment geometric.

Nivelmentul geometric utilizat în geodezie a fost tratat în Volumul II, Capitolul 10.4.
Nivelmentul geometric mai este cunoscut și sub denumirea de nivelment direct (diferența de nivel
se obține din diferența citirilor pe miră). Este utilizat pe scară largă datorită preciziei foarte bune pe
care o realizează. Se execută cu instrumente de nivelment (Volumul II, Capitolul 9.2) denumite
nivele. Axa lor de vizare poate fi adusă în poziție orizontală.
După locul în care se așează instrumentul de nivelment, nivelmentul geometric poate fi de
mijloc și de capăt.

17.5.1 Nivelmentul geometric de mijloc.

Scopul nivelmentului este determinarea diferenței de nivel dintre două puncte A și B. Pe fiecare din
cele două puncte se amplasează câte o miră în poziție perfect verticală. Diviziunea 0 a mirei este în
partea de jos. La jumătatea distanței dintre punctele A și B se amplasează instrumentul de nivelment
(abaterea amplasării nivelei față de mijlocul distanței este în funcție de ordinul rețelei de nivelment
care se execută – Volumul II, Capitolul 10.4.1, Tabelul 10.4). Distanța dintre miră și nivelă se
numește portee, iar distanța dintre cele două mire se numește niveleu.

22

2101
21

20
1946
fir
19 nivelor
Mira
1892 înainte
18

niveleu

Mira portee portee


înapoi
hv

b
B
a

∆hAB
S
A
hB
hA
Suprafaþa de nivel zero
71
Fig 17.2 Nivelment geometric de mijloc
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Considerând sensul de la A la B, mira amplasată în punctul A se numește miră spate, iar


mira amplasată în punctul B mira față sau dinainte. În funcție de acest sens se calculează diferența
de nivel care poate fi pozitivă sau negativă. Planul orizontal descris de luneta nivelei atunci când
este calată va intersecta cele două mire la o anumită înălțime. Acest plan orizontal este vizualizat de
firul reticular orizontal al nivelei. Se efectuează astfel două citiri cu firul reticular orizontal, una pe
mira spate una pe mira față. Citirea pe mira spate se notează cu a, iar citirea pe mira față se notează
cu b (Caiet de lucrări, Lucrările 3 și 4). Considerând P0 ca planul de cotă zero, din punctul A se
duce o paralelă la acest plan. De asemenea, planul orizontal descris de luneta aparatului este paralel
cu acest plan.
Din Figura 17.2 se poate observa:

ℎ = ℎ  ℎ 17.8

În care:
- ∆hAB diferența de nivel dintre punctele A și B;
- hB altitudinea punctului B față de planul P0;
- hA altitudinea punctului A față de planul P0.

Tot din Figura 17.2 se poate scrie:

ℎ = "  ` 17.9

Citirile a și b fiind directe, se poate calcula diferența de nivel. Cunoscând cota unuia din
puncte, de exemplu a punctului A, se poate determina cota celuilalt punct, B din relația 17.8:

ℎ = ℎ 2 ℎ 17.10

Cunoscând altitudinea punctului A și având citirea a pe mira spate, se poate calcula altitudinea
planului de vizare, hV sau înălținea planului de vizare iv. Altitudinea planului de vizare (planul
orizontal descris de luneta nivelei) este distanța pe verticală dintre planul P0 și planul de vizare.

 = ℎ 2 " 17.11

Altitudinea punctului B rezultă din altitudinea planului de vizare:


ℎ =   ` 17.12

Altitudinea planului de vizare se utilizează atunci când se dorește determinarea unui număr mare de
puncte cotate în jurul nivelei (construcții, irigații, etc).

17.5.2 Nivelmentul geometric de capăt.

În cazul nivelmentului geometric de capăt, nivela se amplasează deasupra punctului A sau în


apropierea lui. Aparatul este centrat pe punct și se măsoară înălțimea aparatului, i (la nivelul
planului de vizare). Atunci când aparatul este amplasat pe punctul A avem o singură portee și este
egală cu niveleul. În cazul amplasării nivelei foarte aproape de punctul A, porteile nu sunt egale
(Figura 17.3).

ℎ =   ` 17.13

 = ℎ 2  17.14

72
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

niveleu

portee
iv

I
b

∆H

A
B
a.

niveleu

portee portee

iv

A
B
b.
Fig 17.3 Nivelment geometric de capăt
a – nivelă instalată deasupra punctului A;b – nivelă instalată în apropierea punctului A

Cota punctului B se calculează cu relațiile 17.10 sau 17.12.


Precizia acestui tip de nivelment este mică deoarece erorile de măsurare sunt foarte mari în
acest caz (Volumul II, Capitolul 10.4.2). Nu este utilizat la determinarea cotelor în topografie sau
geodezie. Poate fi utilizat în special în aplicații inginerești.

73
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

17.6 Drumuiri de nivelment geometric.

Drumuirile de nivelment au rolul de a îndesi rețeaua altimetrică de sprijin, sau în lipsa


acesteia, de creare a unei asemenea rețele.

17.6.1 Condiții tehnice de executare a unei drumuiri.

La executarea unei drumuiri de nivelment trebuiesc respectate anumite reguli pentru a


realiza lucrarea în cele mai bune condiții și pentru a avea erori cât mai mici. Drumuirile de
nivelment geometric au niște caracteristici generale comune, dar în principal fiecare ordin are
condițiile sale proprii (Volumul II, Capitolul 10.4.1). Cele descrise mai jos sunt specifice
nivelmentului de ordinul V:
- lungimea unui traseu nu trebuie să fie mai mare de 15 km;
- drumuirile de nivelment geometric se execută pe teren stabil și relativ drept (cu pante line)
pentru ca lungimea minimă a porteii să nu fie mai mică de 10 metri;
- lungimea maximă a unei portei nu trebuie să depășească 150 metri;
- raza de vizare trebuie să treacă la mai mult de 30 centimetri deasupra solului;
- raza de vizare trebuie să treacă la mai mult de 30 centimetri de partea superioară a mirei;
- citirea pe miră se va face la cele trei fire (orizontal și cele două stadimetrice), iar dacă mira
are două fețe, citirea se va face pe ambele fețe;
- nivela trebuie ferită de soare pe timpul măsurătorii;
- mirele se verticalizează cu ajutorul nivelei sferice;
- materializarea punctelor rețelei de nivelment se realizează prin repere și mărci (Volumul II,
Capitolul 8.3).

17.6. 2 Clasificarea drumuirilor de nivelment.

O primă clasificare, pe ordine, a fost prezentată în Volumul II, Capitolul 10.4.1.


Clasificarea drumuirilor de nivelment în funcție de forma pe care o au:
- izolate (fig. 17.4a);
- cu punct nodal (fig. 17.4d).

Clasificarea drumuirilor de nivelment după modul de sprijin (Figura 17.4):


- izolate (sprijinite la ambele capete – fig. 17.4a);
- închise pe punctul de plecare (fig. 17.4b);
- suspendate (în vânt) (fig. 17.4e).

Drumuirea izolată este cela mai utilizată în lucrările topografice: se pleacă de pe un punct de
cotă cunoscută, se trece prin punctele de determinat și se închide pe un alt punct cunoscut (Figura
17.4 a)
Drumuirea închisă pe punctul de plecare utilizează același punct de cotă cunoscută pentru
plecare și pentru închidere (Figura 17.4 b). Metodologia de lucru și de compensare este aceeași ca la
drumuirea izolată.
Drumuirea în vânt nu este recomandată deoarece nu are punctul de cotă cunoscută pentru
închidere. Punctele cotate în acest mod nu au control, deci utilizarea lor este riscantă. Se recomandă
ca după închiderea pe punctul final, să se pornească o drumuire înapoi pe punctul de plecare. În
acest mod se transformă într-o drumuire închisă pe punctul de plecare și punctele determinate în
drumuire au cote sigure.
Clasificarea drumuirilor de nivelment după modul de preluare al datelor:
- simple;
- duble.

74
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Drumuirile de nivelment simple sunt cele la care, pe un niveleu, se obține doar o diferență de
nivel.
Drumuirile de nivelment duble sunt cele la care, pe un niveleu se obțin două sau chiar patru
valori ale diferenței de nivel. Două valori se obțin fie utilizând mirele gradate pe ambele părți, fie
utilizând mire de invar cu gradații duble (Caiet de lucrări, Lucrarea 4). Patru valori se obțin atunci
când se utilizează mira de invar cu gradații duble și măsurând cu două orizonturi.

17.6.3 Măsurători și calcule la drumuirea de nivelment geometric.

Se cunosc altitudinile punctelor A și B, respectiv hA și hB. Trebuie determinate cotele


punctelor 1, 2, 3 și 4 (Figura 17.5).
Se amplasează o miră pe punctul A (punctul A trebuie să fie marcat, deci cu posibilitatea de a
amplasa corect mira pe el). Cealaltă miră se amplasează pe punctul 1. Dacă punctul 1 este marcat se
poziționează pe marcă, dacă nu, pe o broască de nivelment (Volumul II, Capitolul 9.2.3).

B(hB)
A(hA)
eh
L;n

A(hA) L;n
a b

M
L1 ;n1
Σh1 L2 ;n2 IV
Σh2
L1.2 ; n1.2

C(hC)
M
I e h
1
I
A(hA) II eh2
Σh1.2

L1.4 ;n1.4 N
L2.3 ;n2.3 III
Σh1.4 N
A(hA)
Σh2.3
IV III II B(hB)
eh 4
Σh4.3

eh3 Σh3
L4.3 ; n4.3

P
L4 ;n4 Σh4 L3 ;n3

R
c d
Fig 17.4 Drumuiri izolate de nivelment geometric (traseu în plan):
a – drumuire sprijinită pe puncte de cotă cunoscută A(HA) și B(Hb); b – drumuire închisă pe punctul
de plecare; c – rețea liberă de nivelment geometric; d – rețea legată; L – lungimea drumuirii (în
kilometri); n – numărul stațiilor; A, B, C – repere de nivelment de cote cunoscute; M, N, P, R –
repere de nivelment ce trebuie determinate; en – neînchiderea în poligon; Σh – suma diferențelor de
nivel.

Aparatul de nivelment este amplasat la mijlocul niveleului, în toleranța impusă de


normative, în stația S1. Mira de pe punctul A devine miră spate iar mira de pe punctul 1 devine miră

75
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

față. Nivela este calată și se efectuează citirile la nivelul înălțimii de vizare pe mira spate, a1 și pe
mira față, b1. Citirile se notează în carnetul de teren sau dacă nivela este digitală se înregistrează și
se fac verificările de rigoare. Dacă acestea corespund, mira (m1) din punctul A este ridicată și se
amplasează pe punctul 2. Mira (m2) din punctul 1 se rotește către punctul 2. Nivela se amplasează
la mijlocul niveleului dat de punctele 1 și 2, în stația S2. După calare se efectuează citirile pe mira
spate din punctul 1, a2 și pe mira față din punctul 2, b2. Citirile sunt notate (înregistrate) și
verificate.
Operația se repetă pentru niveleul trei, respectiv citirile a3 pe mira din punctul 2 (spate) și b3 pe
mira din punctul 3 (față) și pentru niveleul 4 (citirile a4 și b4). Citirea b4 este efectuată pe mira
amplasată în punctul B, deci s-a efectuat închiderea.
Din figura 17.5 se poate observa și dispunerea drumuirii în planul orizontal P0.

a3 S3 b3

n S4 m
a4 b4
a2 S2 b2
m
3
S1 b1
a1
2 ∆h23
d3
∆h34
∆h12
B
1 d2 d4
A ∆hA1 ∆hA-B
d1
HB
hA
Plan de referință

Fig 17.5 Metoda drumuirii

Pentru fiecare niveleu se calculează diferența de nivel între capete:

ℎ6 = "6  `6
ℎ6? = "?  `? 17.15
ℎ?J = "J  `J
ℎJ = "g  `g

Cu diferențele de nivel rezultate din măsurători se calculează cotele pentru fiecare punct al
drumuirii:

ℎ6 = ℎ 2 ℎ6
ℎ? = ℎ6 2 ℎ6?
ℎJ = ℎ? 2 ℎ?J 17.16
ℎˆw = ℎJ 2 ℎJ

Între cota punctului B, hB cunoscută din determinări anterioare sau din inventarele de
coordonate și htrB (cota punctului B transmisă prin măsurători) apare o diferență, datorită erorilor
inerente din timpul măsurătorii, dar și datorită preciziei determinării cotelor punctelor A și B.
Această eroare, denumită eroarea de neânchidere a drumuirii de nivelment se notează cu eh.

76
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

S = žℎ  ℎ = žℎ  ℎ  ℎ  = ž"  ž`  ℎ  ℎ  17.17

 = ℎˆw  ℎ 17.18

Eroarea de neânchidere a drumuirii de nivelment trebuie să se înscrie într-o toleranță, T.


Valorile toleranțelor sunt prezentate în Volumul II, Capitolul 10.4.1, Tabelul 10.4.

T = eroarea/km _žšO) 17.19

Corecția unitară rezultă din împărțirea erorii de neânchidere a drumuirii de nivelment la


suma distanțelor pe fiecare niveleu:
|
fŸ =  ∑  = 17.20

Pentru fiecare diferență de nivel se aplică o corecție:

fi = fŸ × i 17.21

În care:
- Ci este corecția diferenței de nivel a niveleului i;
- Cu corecția unitară
- Di mărimea niveleului i.

Diferența de nivel corectată, ∆hci a niveleului i se calculează astfel:

‘id = ‘i 2 fi 17.22

Cu diferențele de nivel corectate se calculează cotele corectate pentru punctele drumuirii,


respectiv 1, 2 și 3.

ℎ6d = ℎd 2 ℎ6


d
d d d
ℎ? = ℎ6 2 ℎ6?
ℎJd = ℎ?d 2 ℎ?J
d
17.23
 = J + J
ˆw d d d

În acest caz, drumuirea fiind compensată, cota punctului B transmisă și corectată trebuie să
fie egală cu cota cunoscută din determinări anterioare sau din inventarele de coordonate.

‘cˆwd = ‘ 17.24

În cazul drumuirii de nivelment închisă pe punctul de plecare,

S = ∑  = ∑ " − ∑ ` = 0 17.25

Restul operațiilor sunt identice.

77
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

17.6.4 Drumuirea de nivelment cu punct nodal.

Este cazul prezentat în figura 17.6. Mai multe tronsoane de nivelment concură într-un punct: N.

A(hA) B(hB)

D1
N D2

D3

C(hC)
Fig 17.6 Drumuire de nivelment geometric cu punct nodal

Considerând că se cunosc cotele punctelor A, B și C, cota punctului N trebuie să satisfacă


închiderile celor trei drumuiri.
Punctul N va primi cotă din drumuirea pornită din punctul A, dar și din cea pornită din punctul B
sau C. Pentru a obține valoarea cea mai probabilă a cotei punctului N, se face media celor trei
valori. Ținând cont că fiecare tronson de drumuire are o anumită lungime, fiecare aduce automat
niște erori. Cu cât lungimea tronsonului e mai mare, cu atât eroarea transmisă în cota punctului N va
fi mai mare. Din acest motiv în cota punctului N determinată din acest tronson vom avea cea mai
puțină încredere. Cota finală a punctului N va fi obținută din media ponderată a celor trei valori.
Ponderea sau gradul de încredere este invers proporțional cu lungimea tronsonului de drumuire.

X U l
S¡ 4GX bS¡ 4GU bS¡ 4Gl
7 = 17.26
GX bGU bGl

6
Z6 = = 17.27
X
1
Z? =
?
1
ZJ =
J

În care:
- pi este ponderea tronsonului i;
- Di este distanța cumulată pe tronsonul respectiv;
- hiN este cota punctului N transmisă pe tronsonul i.

78
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

17.7 Instrumente de nivelment geometric.

Subiectul a fost tratat pe larg în Volumul II, Capitolul 9.2. Din acest motiv vom descrie doar
modul de citire la firele reticulare. Mirele de nivelment și broaștele de nivelment au fost de
asemenea descrise în capitolul 9.2.3.
Modul de citire la firele reticulare este diferit, în funcție de tipul nivelei. La nivelele de mică
precizie câmpul vizual al lunetei arată ca în Figura 17.7 a. Se efectuează trei citiri: una la firul
reticular orizontal iar celelalte două la firele stadimetrice. Dacă citirea este corectă există un control:

rŸr b £r
O¢…0! = ?
17.28

20 9 93
3 32
19

18
9 92
Fig
3 17.7 31

a b c

Fig. 17.7
În care:
- mijloc este citirea la firul reticular orizontal;
- sus este citirea la firul stadimetric de sus;
- jos este citirea la firul stadimetric de jos.
La nivelele de mare precizie câmpul lunetei arată ca în Figura 17.7 b sau c. Mirele sunt speciale,
din invar și au gradații atât pe partea dreaptă a mirei cât și pe stânga. Dacă citirea este corectă,
atunci:

fr − f< = 606500 17.29

În care:
- Cs este citirea pe partea stângă a mirei;
- Cd este citirea pe partea dreaptă a mirei;
- 606500 este constanta mirei.

Diferența citirilor nu este totdeauna 606500, există, în funcție de ordinul nivelmentului care se
execută, o toleranță în care se încadrează această diferență.

79
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Mire de nivelment. Sunt rigle divizate care se țin vertical în punctele în care se determină diferența
de nivel. Pe mire se citește înălțimea axei de vizare a instrumentului față de punctul marcat pe teren
(la nivelul planului de vizare). Mirele de nivelment sunt de două feluri:

- Mire obișnuite – divizate centimetric, grupate câte cinci pentru a ușura citirile. Metri și
decimetri sunt notați pe miră, centimetri se numără, iar milimetri se apreciază (Figura 17.7
a). Gradațiile mirei încep din partea de jos. Unele mire au gradații duble (pe ambele fețe),
diferența dintre cele două citiri fiind egală. Au înălțimi de 3 sau 4 metri. Cele de 4 metri se
pliază. Mirele se verticalizează cu nivele sferice, sau, la modelele vechi, cu firul cu plumb.
- Mire de precizie – sunt speciale, au o bandă de invar pe mijloc. Verticalizarea se realizează
cu o nivelă sferică. Citirea pe aceste mire se face cu nivele de precizie, dotate cu micrometru
optic cu tambur.

17.8 Verificarea și rectificarea instrumentelor de nivelment.

Ca și în cazul teodolitelor, aparatele cu ajutorul cărora se pot determina diferențe de nivel,


respectiv nivelele, se pot deregla în timp datorită manipulării proaste, a transportului în condiții
improprii, etc. Dereglările pot avea urmări mai mari sau mai mici asupra măsurătorilor efectuate cu
nivele. Unele probleme se pot rezolva mai ușor, altele mai greu. Problemele grave, legate de
neparalelismul dintre axe se recomandă să se rezolve în laborator.
Principala problemă care poate interveni la instrumentele de nivelment este
neorizontalizarea direcției de vizare. La aparatele moderne, prevăzute cu compensator, poate fi din
cauza faptului că firul nivelor nu este centric cu mijlocul obiectivului (ca la teodolite).
Modul de verificare. Se alege un niveleu între două puncte A și B. Se instalează aparatul (nivela)
exact la mijlocul niveleului și se efectuează citirile a și b pe mira spate, respectiv mira față. Dacă
axa de vizare este înclinată cu un unghi α, atunci se vor efectua citirile a1 și respectiv b1. Fiind
situați la mijlocul niveleului, cantitățile x sunt egale (Figura 17.8):

" = "6  , 17.30


` = `6  ,

ℎ = "  ` = "6  ,  `6  ,  17.31

După obținerea diferenței de nivel se mută nivela foarte aproape de mira din punctul B, la distanța
minimă de vizare. Se face o nouă citire pe mira spate rezultând citirea a2 și pe mira față, rezultând
citirea b2. Cantitatea a2 va fi eronată puternic datorită unghiului α, în timp ce citirea b2 va fi foarte
aproape de valoarea reală datorită apropierii de mira față. Dacă citirea în punctul A ar fi corectă, pe
mira spate trebuia citit:

" = ℎ + `? 17.32

Cantitatea în plus sau în minus este datorată înclinării lunetei. Deci, dacă:

"? ≠  + `? 17.33

aparatul trebuie dus la rectificat.

80
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

D
x α α x
b1 b
B
a1
a ∆hAB

P0

x α α x
b2 b ∆hAB

B
a a2

P0

b
Fig. 17.8 Verificarea instrumentului de nivelment:
a – nivela la mijlocul distanței, b – nivela mult apropiată de punctul B

81
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Capitolul 18
Sistemul de pozitionare globală GPS.

Printre realizările cele mai de seamă ale celei de a doua jumătăți a secolului XX, un loc
deosebit de important îl ocupă tehnica spațială care, în cursa pentru supremația mondială declanșată
după cel de al doilea război mondial între marile puteri ale lumii, a condus la realizări deosebit de
spectaculoase care au depășit cele mai optimiste previziuni ale oamenilor de știință din prima
jumătate a secolului 20.
După lansarea primului satelit artificial al Pământului, Sputnik 1, la 04.10.1957,
tehnica spațială s-a impus ca o nouă eră în dezvoltarea științifică și tehnologică, constituind un
factor dinamizator al procesului tehnico–economic, în domenii de interes major ale actvității umane.
Domeniile de utilizare ale sateliților artificiali specializați sânt numeroase și deosebit
de diversificate, printre acestea, de o deosebită importanță strategică în domeniul militar și de largă
utilitate în domeniul civil fiind dezvoltarea tehnologiilor satelitare de navigație care permit
poziționarea deosebit de precisă a mijloacelor de transport aeriene, maritime și terestre aflate în
mișcare s-au în repaus.
Această tehnologie și-a găsit, deasemenea, o largă aplicabilitate și în domeniul
geodeziei și geodinamicii prin realizarea unor rețele geodezice la nivel global sau național,
contribuții la determinarea formei și dimensiunilor Pământului și a câmpului său gravitațional,
determinarea deplasărilor plăcilor tectonice, etc.
La ora actuală funcționează în paralel mai multe sisteme de poziționare globală,
respectiv sistemul de poziționare NAVigation Satellite Timing And Ranging Global Positioning
System (NAVSTAR GPS), cunoscut sub denumirea GPS, realizat și gestionat de Statele Unite ale
Americii și sistemul de poziționare GLObal NAvigation Satellite System (GLONASS), realizat și
gestionat de Federația Rusă, sistemul lansat de Europa, Galilei și sistemul chinesz, Compas.
Cele patru sisteme sunt asemănătoare din punct de vedere al concepției, al modului de
funcționare și al performanțelor ce le oferă utilizatorilor, lucrarea urmând a face referiri numai la
sistemul american, GPS.
În Volumul II există un subcapitol dedicat aparaturii de tip GPS. Întrucât în acest moment anul III
Geofizică studiază un semestru de GPS, va urma un curs pe probleme de GPS.

82
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Capitolul 19
Ridicări topografice (întocmirea planurilor și hărților).

19.1 Generalități

Ansamblul lucrărilor efectuate pe teren și la birou pentru întocmirea planului sau a hărții
topografice se numește ridicare topografică. Dacă se urmărește numai determinarea coordonatelor x
și y, ridicarea se numește planimetrică sau de contur. Dacă se dorește și obținerea curbelor de nivel,
deci altimetria, operația se numește ridicare planimetrică.
Măsurătorile efectuate în topografie au ca scop poziționarea punctului topografic în spațiu,
în funcție de un sistem de referință legat de suprafața pământului și implicit problema reprezentării
punctului. Față de un sistem de referință spațial, poziția unui punct A este definită pe cele trei axe:
x, y, și h. Valorile x și y stabilesc poziția planimetrică A0 a punctului A în planul orizontal xOy față
de originea O și axele x și y, iar cota h precizează poziția altimetrică sau altitudinea punctului A față
de o suprafață de referință (Figura 19.1).
Obiectele pe care dorim să le reprezentăm pe planuri și hărți se unesc apoi prin punctele care
le compun. Obiectele pot fi: punctuale (canale, stâlpi de înaltă tensiune,etc), liniare (rețele electrice.
Canale de irigații, drumuri, etc) sau poligoane (păduri, lacuri, parcele, construcții, etc).

Av A

hA
Plan
D orizontal
yA Ao
xA
D0
z α xA
θ

O yA y
Fig.19.1 Determinarea punctului topografic în spațiu

Legătura dintre coordonatele carteziene și poare sunt date de relația de mai jos și este dedusă din
figura 19.1:

 = !01  =  1Q 
, =  !01 $ abscisa
- =  1Q $ ordonata 19.1
ℎ =  P"Q  =  !0P 
83
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

În care:
- D este distanța înclinată;
- D0 este distanța redusă;
- xA este coordonata absolută a punctului A pe direcția nord (abscisa);
- yA este coordonata absolută a punctului A pe direcția est (ordonata);
- hA = D0 tg α = D0 ctg z altitudinea absolută a punctului A;
- θ orientarea direcției OA;
- α unghiul de pantă dintre planul orizontal și distanța înclinată D;
- z unghiul zenital dintre direcția pozitivă a sistemului de altitudini h și distanța înclinată D.

Imaginea 19 a Ridicări topografice realizate în zone foarte frământate, unde stația totală nu este
eficientă.

Originea sistemului de coordonate se alege astfel încât coordonatele să fie întotdeauna pozitive.
La realizarea unui plan topografic se măsoară punctele de detaliu, care alcătuiesc diferite obiecte
sau care definesc relieful. Aceste puncte de detaliu trebuiesc alese astfel încât să contureze obiectul
cât mai fidel posibil. În cazul obiectelor asemănătoare figurilor geometrice lucrurile sunt limpezi,
spre deosebire de obiectele care au conturul curb. Aici numărul punctelor care definesc obiectul este
diferit, în funcție de curbură și de scara planului. Cu cât scara planului este mai mare, cu atât
numărul punctelor de detaliu este mai mare. Aceste puncte de detaliu au fost definite în Volumul
III, Capitolul 1.1 ca puncte caracteristice (Figurile 1.2, 1.3).
Scopul ridicărilor topografice îl constituie realizarea unui plan topografic în care să apară
planimetria și curbele de nivel. La teren se măsoară direcții orizontale, unghiuri verticale sau
zenitale și distanțe. Unghiurile orizontale (rezultate din diferența direcțiilor orizontale) sunt
proiectate pe planul orizontal și cu ajutorul lor se pot determina orientările θ. Unghiurile zenitale
servesc la reducerea distanței înclinate și la determinarea altitudinilor. Distanțele măsurate sunt
84
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Imaginea 19b, descrierea unui punct geodezic. Stânga sus marcare cu bornă tip FENO, stânga
jos receptor GPS amplasat pe un punct geodezic, dreapta punctul marcat pe ortofotoplan

reduse la planul orizontal al aparatului sau la planul de proiecție utilizat. Aparatul cu ajutorul
căruia se obțin datele la teren trebuie să fie orizontalizat în timpul măsurătorii iar axa verticală a
aparatului trebuie să se suprapună cu verticala punctului de stație (Volumul III, Figurile 15.9, 15.10
din Capitolul 15). Punctele din care se efectuează ridicările topografice trebuie să fie bine marcate
la teren. De asemenea, toate aceste puncte care servesc la determinări planimetrice trebuie să fie
determinate în același sistem de referință. Ele se constituie într-o rețea geodezică de referință.
Ridicările topografice mai pot fi executate și cu ajutorul receptoarelor de tip GPS, măsurători în
timp real (Curs GPS Capitolul 2 și 5). De asemenea un plan topografic poate rezulta în urma
prelucrării unui zbor fotogrammetric sau LiDAR (Capitolele 21 și 22).

19.2 Rețele geodezice.

Acest subiect a fost tratat pe larg în Volumul II, Capitolul 6. De asemenea, tot în Volumul II
au fost abordate, legat de rețelele geodezice, “Proiectarea rețelelor geodezice” (Capitolul 7) și
“Materializarea în teren a rețelelor geodezice” (Capitolul 8).

19. 3 Metode de determinare a coordonatelor planimetrice.

Determinarea coordonatelor a constituit preocuparea de bază a geodeziei. De asemenea, precizia


determinării acestor coordonate.
Până la apariția pe scară largă a aparatelor de măsurat distanțe aparatul cel mai utilizat în
măsurătorile terestre l-a constituit teodolitul de mare sau de mică precizie. Din acest motiv metodele
cele mai cunoscute de determinare a coordonatelor au fost legate doar de măsurarea direcțiilor
orizontale. La momentul anului 2010 metodele de determinare a coordonatelor au evoluat. Există
stațiile totale care pot măsura distanțe foarte rapid și foarte precis, deci pot determina coordonate.
De asemenea s-a dezvoltat tehnologia GPS care poate da coordonate în timp record. Tehnologia
LiDAR a devenit ușor de utilizat iar produsele se traduc în coordonate ale oricărui punct sau model
digital al terenului (DTM).

85
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Imaginea 19c Descrierea unui punct GPS dintr-o rețea geodezică


86
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

19.3.1 Determinarea coordonatelor doar prin măsurători de direcții (metoda intersecțiilor).

În Volumul II, Capitolul 10.6 a fost dezvoltat subiectul intersecțiilor pe larg, cu


demonstrații. Intersecția înapoi a fost demonstrată prin metoda Pothenot. Vom prezenta în
continuare o demonstrație originală.
După cum se știe, se staționează punctul căruia nu i se cunosc coordonatele (nou) P(xP, yP),
și se vizează punctele cu coordonate cunoscute (vechi): A(xA, yA), B(xB, yB) și C(xC, yC) (Figura
19.2).
B
D1 D2
A δ ε C
µ
γ

D4
Fig.19.2 Retrointersecția
D3 D5
β
α

Fig. 19.2 Retrointersecția

Se măsoară direcțiile PA, PB și PC din care se determină unghiurile α și β:

α = direcția PB – direcția PA 19.2


β = direcția PC – direcția PB

Distanțele D1 și D2, orientările θBA și θBC se calculează din coordonatele punctelor A, B și C:

6 = _,  , ?  -  - ?
? = _,&  , ?  -&  - ? 19.3

Se urmărește calcularea unghiurilor γ, δ, ε și µ. Cu aceste date se determină orientările către punctul


nou. Cu formulele 10.112 și 10.113 din Volumul II se determină apoi coordonatele punctului nou.

În triunghiul PAB se poate scrie teorema sinusului:


=X = =
rij ¥
= rijl¦ = rij• = !6 19.4

Coeficientul c1 se poate determina deoarece raportul D1/sin α se poate calcula cunoscând


atât D1 cât și sin α. Și în triunghiul PBC se poate scrie teorema sinusului:
=U =¨ =•
= = = !? 19.5
rij § rij © rij ª

87
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Coeficientul c2 se poate determina deoarece raportul D2/sin β se poate calcula cunoscând


atât D2 cât și sin β.Din relațiile 19.4 și 19.5 se poate scrie:

g = !6 1Q + 19.6
g = !? 1Q ’ 19.7

Sau:

!6 1Q + = !? 1Q ’ 19.8

Ecuația 19.8 este prima din ecuațiile pentru determinarea celor patru unghiuri necunoscute:
γ, δ, ε și µ.

O altă ecuație, suma unghiurilor într-un patrulater:

 2  2 + 2 * 2 « 2 ’ = 400v 19.9

Sau:

+ 2 * 2 « 2 ’ = 400v   2   19.10

O ecuație care rezultă din diferența orientărilor:

* 2 « = $  $& 19.11

Înlocuită în ecuația 19.10 rezultă:

+ 2 ’ = 400v   2   $  $&  19.12

Notând:

!J = 400v   2    $  $&  19.13

ecuația 19.12 devine:

+ 2 ’ = !J 19.14

Ecuațiile 19.8 și 19.14 au două necunoscute: γ și µ. Din 19.14:

+ = !J  ’ 19.15

Sau:

1Q + = 1Q!J  ’  19.15a

Din ecuația 19.8:


dU
1Q + = 1Q ’ 19.16
dX

De aici:

88
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie
dU
1Q!J  ’ = 1Q ’ 19.17
dX

d
1Q !J !01 ’  !01 !J 1Q ’ = U 1Q ’ 19.18
d X

d
1Q !J !01 ’ = 1Q ’ ]!01 !J 2 U ^ 19.19
dX

Împărțind cu cos µ:

rij dl
P"Q ’ = ~ 19.20
dr dl b U
~X

De aici rezultă valoarea unghiului µ. Din ecuația 19.15 rezultă unghiul γ. Unghiurile δ și ε
rezultă din condiția ca unghiurile din triunghiurile PBA și PBC să aibă suma de 200G. De
asemenea, trebuie să satisfacă ecuația 19.11.

* = 200v   2 +
« = 200v   2 ’ 19.21

Având toate unghiurile calculate și orientările θBC și θBA se poate face transmiterea
orientărilor către punctul nou P:

$D = $ 2 +
6
$D = $  * 19.22
?
$D = $& 2 «
$&D = $&  ’

Având orientările transmise se pot calcula coordonatele punctului nou P cu formulele 10.112
și 10.113 din Volumul II, capitolul 10.6.2.

Concluzii privind metoda intersecțiilor. Este o metodă simplă și eficientă, bazată doar pe
măsurarea direcțiilor orizontale. Din păcate, pentru măsurarea direcțiilor orizontale spre puncte ale
rețelei geodezice de stat este nevoie de semnalizarea punctelor. Majoritatea punctelor rețelei de stat
nu mai sunt semnalizate iar resemnalizarea lor costă foarte mult.

La intersecția înainte, după cum a fost demonstrat (Volumul II, Capitolul 10.6.2), este nevoie de
minim două puncte cu coordonate cunoscute. Această determinare este la limită. Dacă unul din
puncte a fost confundat sau are coordonatele greșite, coordonatele punctului nou vor fi eronate. Din
acest motiv nu se determină niciodată coordonatele unui punct nou doar din două puncte vechi.
Staționarea unui alt punct vechi, al treilea, aduce posibilitatea calculului coordonatelor punctului
nou în trei variante (C23 = 3). Nici această soluție nu este optimă. Dacă unul din cele trei puncte
este confundat sau greșit, una din variantele de calcul (din cele trei) este bună, celelalte două sunt
greșite. Depistarea variantei bune este laborioasă și nu este niciodată sigură. Din acest motiv, la
intersecția înainte pot exista următoarele variante:
- determinarea la limită a punctului nou cu minim două puncte cu coordonate cunoscute. Nu
este recomandată deoarece nu are control;
- determinarea punctului nou staționând trei puncte cu coordonate cunoscute. Are control, dar
în cazul unui punct confundat sau cu coordonate greșite nu se poate depista valoarea bună;
- determinarea punctului nou staționând patru (sau mai multe) puncte cu coordonate
cunoscute. Considerând că doar unul din punctele vechi este eronat, vom avea trei valori
bune ale coordonatelor punctului nou.

89
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

La intersecția înapoi (retrointersecția), Volumul II, Capitolul 10.6.3, se staționează punctul nou
și se vizează puncte cu coordonate cunoscute. Din demonstrație rezultă că este nevoie de minim trei
puncte cu coordonate cunoscute. Urmând logica intersecțiilor înainte, avem următoarele cazuri:
- determinarea la limită a punctului nou cu minim trei puncte cu coordonate cunoscute. Nu
este recomandată deoarece nu are control;
- determinarea punctului nou vizând patru puncte cu coordonate cunoscute. Are control, dar în
cazul unui punct confundat sau cu coordonate greșite nu se poate depista valoarea bună;
- determinarea punctului nou vizând cinci (sau mai multe) puncte cu coordonate cunoscute.
Considerând că doar unul din punctele vechi este eronat, vom avea trei valori bune ale
coordonatelor punctului nou.

În cazurile limită de determinare există totuși un control al coordonatelor. Dacă sunt determinate
cooordonatele poziției corecte ar trebui ca valorile altitudinilor transmise din punctele vechi să fie
apropiate ca valoare. Este valabil atunci când apar erori mari în poziția planimetrică a punctului nou
determinat.
Atunci când există măsurători suplimentare se poate aplica metoda celor mai mici pătrate pentru
aflarea valorii cele mai probabile a coordonatelor punctului nou. De asemenea, atunci când punctele
determinate se constituie într-o rețea geodezică se aplică automat comensarea prin metoda celor mai
mici pătrate (Volumul II, Capitolul 11).

19.3.2 Determinarea coordonatelor doar prin măsurători de distanțe.

Se presupune staționarea punctelor cu coordonate cunoscute A(xA, yA) și B(xB, yB) sau staționarea
punctului nou P(xP, yP). Punctele trebuie să fie toate staționabile pentru a putea măsura distanțele
(Figura 19.3). Se măsoară la teren distanțele D2 și D3 între punctele AP și BP.
Distanța D1 se calculează din coordonatele punctelor A și B. Distanțele D2 și D3 au fost
măsurate și reduse la planul de proiecție utilizat la lucrarea respectivă. În triunghiul APB, având
determinate toate trei distanțele se pot calcula toate trei unghiurile, respectiv α, β și γ utilizând
teorema cosinusului:

6? = ?? 2 J?  2? J !01 +


6? = ?? 2 J?  2? J !01  19.23
J? = 6? 2 ??  26 ? !01 

N D2 D3

α
β
A D1 B
Fig. 19.3 Determinarea coordonatelor prin măsurători de distanțe
90
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Având unghiurile calculate se pot determina orientările θAP și θBP după ce în prealabil a fost
determinată orientarea θAB:

$D = $   19.24


$D = $ 2 

Coordonatele punctului nou P vor fi determinate cu formula:

,D = , 2 ? !01 $D 19.25


-D = - 2 ? 1Q $D

sau:

,D = , 2 J !01 $D 19.26


-D = - 2 J 1Q $D

Această determinare este la limită. Pentru a verifica coordonatele este nevoie de cel puțin
încă un punct cu coordonate cunoscute din care sau către care să se determine distanța. Atenție:
distanțele trebuiesc reduse corect la planul de proiecție utilizat. Nu se lucrează cu distanțe reduse
doar la planul orizontal al aparatului decât în cazuri speciale.

19.3.3 Determinarea coordonatelor prin măsurători combinate (direcții și distanțe).

19.3.3.1 Cazul în care se staționeazä punctul cu coordonate cunoscute A(xA, yA) și se vizează
punctul cu coordonate cunoscute B(xB, yB) și punctul nou P(xP, yP) (Figura 19.4). Către punctul nou
P se măsoară și distanța D2. Distanța va fi redusă la planul de proiecție cerut în lucrare.
Din punctul A se măsoară direcțiile AP și AB și distanța AP. Punctul B nu trebuie să fie
obligatoriu staționabil (biserică, castel de apă, antenă GSM, etc). Având orientarea θAB calculată din
coordonate, unghiul α rezultat din diferența direcțiilor AB și AP, se determină orientarea θAP
(Formula 19.24). Coordonatele se determină cu formula 19.25.

D2

A
D1
B

Fig. 19.4 Determinarea coordonatelor prin măsurători combinate în cazul în care se staționează
punctul cu coordonate cunoscute
91
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

19.3.3.2 Cazul în care se staționează punctul nou. Se măsoară direcțiile PA și PB și doar o


distanță, D2 (Figura 19.5). Se determină unghiul α ca diferență a direcțiilor PB și PA. Distanța D2
este redusă la lanul de proiecție utilizat. Distanța D1 se calculează din coordonate. Punctul B nu este
obligatoriu să fie staționabil. Utilizând teorema sinusului rezultă unghiul β:

γ
D2
D1

α
P β
D3
B
Fig. 19.5 Determinarea coordonatelor prin măsurători combinate în cazul în care se
staționează punctul nou

=X =
= rijU§ 19.27
rij ¥
6
1Q  = 1Q 
?

Având orientarea θBA calculată din coordonate, unghiul β rezultat din relația 19.27, se determină
orientarea θBP (Formula 19.24). Coordonatele se determină cu formula 19.25.

Se măsoară direcțiile PA și PB și distanțele D2 și D3 (Figura 19.5). Punctul B trebuie să fie


staționabil pentru a determina distanța D3. În acest caz unghiurile β și γ se vor determina fie cu
teorema sinusului fie cu teorema cosinusului. La prelucrarea datelor apare o condiție suplimentară:

 +  + + = 200v 19.28

19.3.4 Determinarea coordonatelor prin metoda drumuirii.

Drumuirile au scopul de a îndesi rețeaua de puncte cu coordonate cunoscute necesare


ridicărilor topografice. În principiu, la drumuire se pleacă de pe un punct cu coordonate cunoscute
(din rețeaua geodezică sau determinat prin intersecții sau cu tehnologie GNSS), se determină pe
parcurs un număr de puncte noi, punctul final al drumuirii fiind tot un punct de coordonate
cunoscute. Atât la plecare cât și la închiderea drumuirii este necesar să se vizeze cel puțin un punct
de coordonate cunoscute pentru a transmite orientarea și a calcula neînchiderile pe orientare.

19.3.4.1 Clasificarea drumuirilor. Drumuirile se pot clasifica după mai multe criterii.

După forma traseului:


a) drumuire cu două capete. La drumuirea cu două capete se disting mai multe variante, în
funcție de numărul punctelor cu coordonate cunoscute vizate din cele două capete (Figura
19.6 a,b);
b) drumuire închisă pe punctul de plecare (cu circuit închis) (Figura 19.6 c);

92
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

5(x5, y5, h5)


3(x3, y3, h3)
H)
2(x2, y2, h2)
103
101
6(x6, y6, h6)
102
4(x4, y4, h4) 1(x1, y1, h1)

a 4 (x4, y4, h4)


3(x3, y3, h3)

103
101 2 (x2, y2, h2)
102
1 (x1, y1, h1) b
1 (x1, z1, h1)

N
θ41 1 (x1, z1, h1)
101 N
4 (x4, z4, h4)

102 θ4- 101


103
105
102
4 (x4, z4, h4)
104 103

c d
d

N 2 (x2, z2, h2)

θ1-2

1 (x1, z1, h1) 101


102

N NOD N
106
105 104
θ4-3 103 θ 3-2
4 (x4, z4, h4) 3 (x3, z3, h3)

e
Fig. 19.6 Tipuri de drumuire

93
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

103
101
B
102
A

109
112 104

117
110 105
116
115
113
106
114
111
108 C

107
D

Fig. 19.7 Clasificarea drumuirii

c) drumuire suspendată sau în vânt. În acest caz este necesar ca drumuirea să se execute și
întors pentru a avea închidere pe punctul de plecare (Figura 19.6 d);
d) drumuire cu punct nodal (Figura 19.6 e).

După grad:
a) primară (principală). Este drumuirea executată între două puncte ale rețelei geodezice de
sprijin sau între puncte care au foarte bine determinate coordonatele anterior drumuirii. Ex.
Traseul A – 101 – 102 – 103 – B în care punctele A și B sunt din rețeaua geodezică (Figura
19.7);
b) secundară. Se sprijină pe cel puțin un punct din drumuirea primară. Punctul de închidere a
drumuirii este tot un punct din drumuirea principală sau un punct cu coordonate bine
determinate. Ex. Traseul B – 104 – 116 - 106, în care punctul B aparține rețelei geodezice
iar punctul 106 provine dintr-o drumuire principală (Figura 19.7);
c) terțiară. Se sprijină pe cel puțin un punct al drumuirii secundare, celălalt capăt al drumuirii
fiind un punct din drumuire (principală sau secundară) sau un punct din rețeaua geodezică.
Ex. traseul 114 – 115 – 113 – 117 – 116, punctele 114 și 116 provenind dintr-o drumuire
secundară (Figura 19.7).

La momentul anului 2010 când există calculatoare performante, dar și programe specializate,
compensarea drumuirilor se poate face nu cum va fi descrisă mai jos ci prin metoda celor mai mici
pătrate (Volumul II, cap. 11). Coordonatele din drumuie pot servi doar ca și coordonate provizorii.

19.3.4.2 Proiectarea traseului drumuirii. Se realizează pe planuri existente, de preferință 1:5000


sau mai mici. Pe aceste planuri se raportează punctele rețelei geodezice existente pentru a stabili
traseele optime ale drumuirii. Ținând cont de evoluția aparaturii nu sunt probleme legate de
mărimea distanței ci de vizibilitate între punctele drumuirii. Este foarte important ca la proiectare să

94
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

se aibă în vedere și posibilitatea de vize din punctele drumuirii către puncte cu coordonate cunocute
din rețeaua de stat sau puncte determinate anterior într-o altă drumuire sau rețea geodezică.
Vizibilitatea între puncte se poate determina prin generarea profilului terenului între cele două
puncte.

19.3.4.3 Operații de teren la drumuiri. Presupunând că a fost proiectat traseul drumuirii între
punctele cu coordonate cunoscute A(xA, yA) și B(xB, yB) cu trecere prin punctele noi 101(x101, y101),
102(x102, y102) și 103(x103, y103) se trece la recunoașterea traseului drumuirii (fig. 19.8). Operațiile
de teren sunt:
a) recunoașterea la teren a traseului drumuirii și a punctelor din care pleacă și se închide
drumuirea, respectiv A și B. De asemenea se recunoaște amplasamentul punctelor 101, 102
și 103. Pe punctele A și B se staționează cu binoclul pentru a stabili dacă punctele C și D
care orientează drumuirea la plecare și la sosire sunt vizibile. De asemenea se studiază
vizibilitatea către puncte vechi ale rețelei geodezice din punctele noi ale drumuirii (101, 102
și 103). Orice viză în plus pe traseul drumuirii dă posibilitatea depistării erorilor acumulate
pe parcurs. În acest mod se stabilește amplasamentul final al fiecărui punct de drumuire.
Vizibilitate trebuie să existe în primul rând între punctele drumuirii.
b) Marcarea punctelor de drumuire se realizează concomitent cu operația de recunoaștere a
terenului și constă în marcarea fiecărei stații cu un țăruș cioplit lateral în partea superioară
pentru a scrie numărul stației. De asemenea, mijlocul țărușului va fi punctat cu un cui. La
drumuirile efectuate în localități, marcarea se realizează cu buloane metalice.
c) Măsurarea distanțelor se realizează în funcție de aparat. În cazul teodolitelor cu ruleta sau cu
mira, în cazul stațiilor totale cu ajutorul prismelor. Mărimea distanțelor este proiectată în
funcție de tipul aparatului. Distanța rezultată în urma măsurătorilor poate fi înclinată, sau, în
cazul stațiilor totale, redusă. Este foarte important ca în cazul determinării distanțelor
reduse, în meniul stației totale să fie introduși parametrii corecți de reducere a distanței
(elipsoid, plan de proiecție).
d) Măsurarea direcțiilor orizontale se face în fiecare stație la fel: stație spate și stație față, apoi
orice alt punct cu coordonate cunoscute, vizibil. Obligatoriu se vor face determinări în
ambele poziții ale lunetei. În stația A, de plecare, viza spate este către punctul C de
coordonate cunoscute. La stația de închidere, B, viza față este către punctul D, de
coordonate cunoscute.
e) Măsurarea unghiurilor zenitale sau verticale se realizează separat pentru fiecare punct în
parte. Este obligatorie vizarea în ambele poziții ale lunetei. De asemenea, este important să
se noteze înălțimea la care se vizează pentru unghiul zenital atât la stația spate cât și la stația
față.

19.3.4.4 Operații de calcul la drumuiri. Compensări. Scopul drumuirilor constă în determinarea


coordonatelor punctelor noi având ca puncte de plecare puncte de coordonate cunoscute și
măsurători de distanțe, direcții orizontale și unghiuri zenitale.
În cazul din Figura 19.8, punctele cu coordonate cunoscute sunt: A(xA, yA, hA), B(xB, yB,
hB), C(xC, yC, hC) și D(xD, yD, hD). Punctele de determinat: 101(x101, y101, h101), 102(x102, y102, h102)
și 103(x103, y103, h103).

1. Calculul orientărilor. Orientările de plecare și sosire se calculează cu formula cunoscută:

∆4 4 I4
P"Q $& = ∆5.¬ = 5¬ I5. 19.29
.¬ ¬ .
∆,= ,=  ,
P"Q $= = =
∆-= -=  -

95
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

x
N N
C
θ101-102 θ103-B
N β1 N β3
θ102-103
θA-101
θA-C 101 103 N
β2

102
B βî
A

θB-D

D
y
Fig. 19.8 Drumuirea

Dacă din punctele de plecare și sosire se vizează mai multe puncte cu coordonate cunoscute
(Figurile 19.9 și 19.10), se vor calcula toate orientările de plecare, respectiv și θAE și θBF. Dacă
numărul punctelor cu coordonate cunoscute, vizate din punctele de plecare și sosire ale drumuirii
este mai mare, precizia coordonatelor va fi mai bună.

E N

N θB-F β2Î

θA-E θA-101 β1Î


θB-D
β2Pl
C
θA-C 103 B
A β1Pl

101

Fig. 19.9 Calculul orientărilor la Fig. 19.10 Calculul orientărilor la


plecarea în drumuire închiderea drumuirii

Se calculează unghiurile drumuirii: βi, βpl, și βî, respectiv direcția (viza) înainte minus direcția
(viza) înapoi. Acolo unde sunt mai multe puncte vechi vizate se calculează mai multe unghiuri βpl,
și βî, respectiv β1pl, și β1î.
96
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Transmiterea orientărilor:
6
$I6 6 = $& 2 6G 19.30
?
$I6 6 = $C 2 ?G

Dacă este un singur punct vechi vizat, atunci rămâne o singură valoare a orientării: θA101.
Atunci când sunt mai multe valori și diferența dintre ele se încadrează în toleranța impusă se face
media.
O altă modalitate de calcul a valorii orientării de plecare este prin calculul modulului stației
(unghiul de orientare al stației):

™6 =  !ţ"&  $& 19.31a


™? =  !ţ"C  $C

Unghiul de orientare stației îl reprezintă diferența dintre direcția citită pe cercul orizontal al
aparatului și orientarea calculată din coordonate (Figura 19.11). Având mai multe determinări se
poate calcula modulul mediu al stației.
X U
V. bV.
™(|<iŸ = 19.31 b
?

Orientarea către un punct nou, respectiv 101, poate fi calculată având calculat modulul
mediu și măsurată direcția:

$I6 6 =  !ţ"I6 6  ™(|<iŸ 19.32

N
101

θA-C
direcție A-101
A

E
Figura 19.11 Modulul stației

După ce s-a calculat orientarea primei laturi a drumuirii (relațiile 19.30 și 19.32), se pot
calcula și celelalte orientări prin adunarea unghiurilor β:

$6 6I = $I6 6 ± 200v


$6 6I6 ? = $6 6I 2 6
97
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

$6 ?I6 6 = $6 6I6 ? ± 200v 19.33


$6 ?I6 J = $6 ?I6 6 2 ?
$6 JI6 ? = $6 ?I6 J ± 200v
$6 JI = $6 JI6 ? 2 J
$I6 J = $6 JI ± 200v
ˆw
$I= = $I6 J 2 i

θTrBD este orientarea transmisă cu ajutorul unghiurilor βî. Atât punctul B cât și D sunt puncte cu
coordonate cunoscute, deci θBD s-a determinat cu relația 19.29.

Eroarea de neînchidere a orientării într-o drumuire. Între θTrBD, respectiv orientarea transmisă și
θBD calculată din coordonate apare o diferență datorată erorilor de măsurare a unghiurilor βi, dar și
preciziei de determinare a coordonatelor punctelor A, B, C, D utilizate la transmiterea orientărilor.
În acest caz sunt considerate puncte fixe, dar ipoteza nu este corectă. Pentru lucrări de topografie,
desfășurate pe suprafețe mici, ipoteza se acceptă, dar atunci când este nevoie de precizie mai mare,
aceste puncte fixe pot primi corecții (Vol. II, cap. 11). Eroarea de neînchidere este dată de relația:
¯w
® = $=  $= 19.34

Această eroare trebuie să fie sub toleranța admisă:

® ≤ ® 19.35
® = Z√Q 19.36

În care:
- p este precizia de citire a aparatului la care se citesc direcțiile;
- n numărul stațiilor drumuirii.

Corecția unitară:

f® =  j
19.37

Calculul orientărilor definitive. Fiecare orientare calculată prin transmiterea unghiurilor βi este
eronată (valoare provizorie), așa cum a fost demonstrat mai sus. Pentru a calcula orientările
definitive trebuie să împărțim eroarea unitară, egal, fiecărei orientări determinate direct (provizorie).
Orientarea de plecare fiind calculată din coordonatele punctelor fixe nu este corectată:
d
$I6 6 = $I6 6 + 1 × f® 19.38
$6 6I6 ? = $6 6I6 ? + 2 × f®
d

$6 ?I6 J
d
= $6 ?I6 J + 3 × f®
$6 JI
d
= $6 JI + 4 × f®
$=
d
= $=¯w
+ 5 × f®

2. Calculul și compensarea creșterilor de coordonate în drumuire.


Creșterile de coordonate sunt coordonatele relative: ∆x, ∆y și ∆h. Pentru a determina aceste
coordonate se utilizează relațiile 13.7, 13.8, 13.9, 17.5 sau 17.7 (Volumul III, Capitolul 13 și 17).
Orientările au fot determinate mai sus, este necesară determinarea distanței reduse la planul de
proiecție Stereografică 1970 sau la alt plan utilizat în lucrare (plan local, plan Gauss, etc).
Determinarea distanței reduse se face dublu, respectiv dus-întors (de exemplu distanța A – 101 și
101 – A). Dacă diferența între cele două valori se înscrie în precizia aparatului, se face media și
coordonatele se calculează cu valoarea medie. De asemenea, pentru diferențele de nivel determinate
98
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

trigonometric se determină câte două valori (relația 17.4 Volumul III, Capitolul 17). Pentru valorile
care se apropie se face media și această valoare intră în compensare. Atunci când valorile pentru
distanțe și diferențe de nivel între dus și întors sunt mari, între stațiile respective se refac
măsurătorile.

Având deci determinate datele primare se calculează coordonatele relative între stațiile
drumuirii:

∆,I6 6 =  I6 6 !01 $I6 6 ∆-I6 6 =  I6 6 1Q $I6 6 19.39


∆,6 6I6 ? =  6 6I6 ? !01 $6 6I6 ? ∆-6 6I6 ? =  6 6I6 ? 1Q $6 6I6 ?
∆,6 ?I6 J =  6 ?I6 J !01 $6 ?I6 J ∆-6 ?I6 J =  6 ?I6 J 1Q $6 ?I6 J
∆,6 JI =  6 JI !01 $6 JI ∆-6 JI =  6 JI 1Q $6 JI

Coordonatele absolute provizorii ale stațiilor de drumuire se calculează cu formulele


cunoscute:

,6 6 = , 2 ∆,I6 6 -6 6 = - 2 ∆-I6 6 19.40


,6 ? = ,6 6 2 ∆,6 6I6 ? -6 ? = -6 6 2 ∆-6 6I6 ?
,6 J = ,6 ? 2 ∆,6 ?I6 J -6 J = -6 ? 2 ∆-6 ?I6 J
,¯w = ,6 J 2 ∆,6 JI -¯w = -6 J 2 ∆-6 JI

Coordonatele xTrB și yTrB sunt coordonatele transmise punctului B, punct considerat fix.
Datorită erorilor inerente la determinarea distanțelor, între coordonatele fixe și coordonatele
transmise apar diferențe. Aceste diferențe se numesc erori de neînchidere pe axa x și pe axa y:

4 = ,¯w  , 19.41
¯w
5 = -  -

Eroarea totală liniară:

ˆ =_ ?
4 2 ?
5 19.42

Această eroare trebuie să nu depășească toleranța impusă. Toleranța este dată de precizia
aparatului cu care se lucrează. Cea descrisă mai jos este pentru utilizarea teodolitului cuplat cu o
miră:
=
 = ±0,003√ + @ 19.43
În care D este distanța totală a drumuirii:

 = ∑  19.44

Dacă erorile se încadrează în toleranță se calculează corecțiile unitare:


|
f4 = − =± 19.45

f5 = −
=

99
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Corecțiile unitare se aplică fiecărei diferențe de coordonate, ∆x, ∆y, pe metru liniar,
proporțional cu mărimea diferenți de coordonate:

f4I6 6 = f4 ∆,I6 6 f5I6 6 = f5 ∆-I6 6 19.46


f46 6I6 ? = f4 ∆,6 6I6 ? f56 6I6 ? = f5 ∆-6 6I6 ?
f46 ?I6 J = f4 ∆,6 ?I6 J f56 ?I6 J = f5 ∆-6 ?I6 J
f46 JI = f4 ∆,6 JI f56 JI = f5 ∆-6 JI

Coordonatele relative se corectează fiecare cu corecțiile calculate cu relația 19.46:


d d
∆,I6 6 = ∆,I6 6 2 f4I6 6 ∆-I6 6 = ∆-I6 6 2 f5I6 6 19.47
d d
∆,6 6I6 ? = ∆,6 6I6 ? 2 f46 6I6 ? ∆-6 6I6 ? = ∆-6 6I6 ? 2 f56 6I6 ?
d d
∆,6 ?I6 J = ∆,6 ?I6 J 2 f46 ?I6 J ∆-6 ?I6 J = ∆-6 ?I6 J 2 f56 ?I6 J
d d
∆,6 JI = ∆,6 JI 2 f46 JI ∆-6 JI = ∆-6 JI 2 f56 JI

Coordonatele absolute finale se calculează cu ajutorul coordonatelor relative corectate:


d ? d ?
,6 6 = , 2 ∆,I6 6 -6 6 = - 2 ∆-I6 6 19.48
d ? d ?
,6 ? = ,6 6 2 ∆,6 6I6 ? -6 ? = -6 6 2 ∆-6 6I6 ?
d ? d d
,6 J = ,6 ? 2 ∆,6 ?I6 J -6 J = -6 ? 2 ∆-6 ?I6 J
d ? d d
, = ,6 J 2 ∆,6 JI - = -6 J 2 ∆-6 JI

În final, dacă toate calculele s-au efectuat corect, xcB, respectiv coordonata x a punctului B,
corectată, trebuie să fie egală cu coordonate xB care a fost considerată fixă.

Pentru determinarea altitudinilor se procedează identic. Din relațiile cunoscute din nivelmentul
trigonometric, vom folosi relația 17.7 care este mai complexă (Volumul III, Capitolul 17.4).
Coordonata relativă, ∆h, după cum a fost menționat mai sus, se calculează dus-întors și se face
media. Semnul se păstrează cel pentru dus:

∆ℎ =  !0P  2 š 2   # 19.49

În care k este coeficientul de refracție și sfericitate al Pământului, A este punctul de stație, iar B este
punctul vizat (Volumul III, Capitolul 17.4).

ℎ6 6 = ℎ 2 ∆ℎI6 6 19.50
ℎ6 ? = ℎ6 6 2 ∆ℎ6 6I6 ?
ℎ6 J = ℎ6 ? 2 ∆ℎ6 ?I6 J
ℎ¯w = ℎ6 J 2 ∆ℎ6 JI

hTrB este altitudinea transmisă a punctului B, punct considerat fix. Datorită erorilor inerente la
determinarea unghiurilor zenitale și distanțelor, între altitudinea considerată fixă și altitudinea
transmisă apare o diferență. Această diferență este eroarea de neînchidere pe altitudine:

S = ℎ¯w  ℎ 19.51

Eroarea de neînchidere pe altitudine nu trebuie să depășească toleranța impusă de precizia


aparatului, dar mai ales de mărimea laturii de drumuire. În condițiile actuale se pot realiza drumuiri
cu laturi de 3 sau chiar 4 kilometri. Pe axele x și y nu sunt probleme majore, dar pe altitudine apar
diferențe între dus-întors. În acest caz, dacă se doresc precizii bune, trebuie executat nivelment
trigonometric simultan, care elimină coeficientul de refracție (Volumul II, Capitolul 10.3).
100
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

 = ±0.25√ 19.52

Formula 19.52 este valabilă pentru măsurători efectuate cu teodolitul și mira.


Dacă eh se încadrează în toleranță, se calculează corecțiile unitare:
|
fS = − =  19.53

Aceste corecții se aplică pe fiecare diferență de nivel, proporțional cu mărimea diferenței de nivel:

fSI6 6 = fS ∆ℎI6 6 19.54


fS6 6I6 ? = fS ∆ℎ6 6I6 ?
fS6 ?I6 J = fS ∆ℎ6 ?I6 J
fS6 JI = fS ∆ℎ6 JI

Diferențele de altitudini se corectează cu corecțiile calculate cu relația 19.54:


d
∆ℎI6 6 = ∆ℎI6 6 2 fSI6 6 19.55
d
∆ℎ6 6I6 ? = ∆ℎ6 6I6 ? 2 fS6 6I6 ?
d
∆ℎ6 ?I6 J = ∆ℎ6 ?I6 J 2 fS6 ?I6 J
d
∆ℎ6 JI = ∆ℎ6 JI 2 fS6 JI

Altitudinile finale se calculează utilizând coordonatele relative corectate:


d
ℎ6 6 = ℎ 2 ∆d ℎI6 6 19.56
d
ℎ6 ? = ℎ6 6 2 ∆d ℎ6 6I6 ?
d
ℎ6 J = ℎ6 ? 2 ∆d ℎ6 ?I6 J
d
ℎ = ℎ6 J 2 ∆d ℎ6 JI = ℎ

Dacă compensarea s-a efectuat corect, hcB, altitudinea corectată a punctului B, trebuie să fie egală
cu altitudinea hB care a fost considerată fixă.

19.4 Drumuiri executate cu busola topografică.

Busola topografică este un teodolit de mică precizie al cărui cerc orizontal, când este lăsat
liber se orientează cu zero al cercului pe direcția nordului magnetic (figura 19.12). Atunci când
cercul orizontal se blochează, busola poate fi utilizată ca un teodolit obișnuit. Avantajul busolei
topografice este faptul că măsoară direct orientarea magnetică, deci nu este nevoie de puncte cu
coordonate cunoscute de la care să transmită orientările.
Problema este că se măsoară orientări magnetice, dar în calcule, pentru a încadra lucrarea în
sistemul Stereografic 1970 este nevoie de orientări topografice, referite la o paralelă la axa x a
sistemului de coordonate. Deci, trebuie determinat unghiul δ (declinația topografică), dintre nordul
magnetic și o paralelă la axa x a sistemului de coordonate (Figura 19.13). Acest unghi este diferit de
unghiul de declinație magnetică δ definit în Volumul III, Capitolul 1.3. Acela se referea la diferența
dintre orientarea magnetică și geografică.
Declinația magnetică este practic diferită în fiecare punct matematic. Diferența este însă
foarte mică pe suprafețe relativ mici. În general poate fi considerată constantă pe o suprafață de
10/10 kilometri. De asemenea, declinația topografică are o variație diurnă, lunară, anuală, știut fiind
că polul magnetic se deplasează permanent. Din acest motiv, dacă lucrările efectuate cu busola
topografică se întind pe o durată mai mare, declinația topografică trebuie determinată periodic
pentru a introduce în calcul o valoare cât mai apropiată de valoarea reală.
101
0
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian PopescuO Vlad
mg Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

B
E

θA-B

θA-C

D
C

Fig. 19.12 Orientarea magnetică

Ntopografic
Nmagnetic

θmgA-B
B
δ

θA-B
A θA-C θmgA-C
θA-D

θmgA-D

D
C

Fig. 19.13 Calculul declinației magnetice

Determinarea practică a declinației topografice se face astfel:


- Se staționează cu busola topografică un punct A de coordonate cunoscute din care se vizează
alte puncte de coordonate cunoscute: B, C, D și E;
- Se măsoară direct orientarea magnetică cu busola topografică din punctul A către celelalte
puncte (θmgAB, θmgAC, θmgAD, θmgAE);
- Se calculează orientarea topografică din coordonatele punctelor cunoscute θAB, θAC, θAD,
θAE;

102
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

- Se calculează declinația topografică a stației A pentru fiecare direcție în parte:


* = $('  $ 19.57
*& = $('&  $&
*= = $('=  $=
*C = $('C  $C

Dacă valorile celor patru declinații topografice sunt apropiate (funcție de precizia
aparatului), se face media. Operația se repetă în cât mai multe puncte cu coordonate cunoscute din
zona în care se vor efectua măsurători. Aceste puncte trebuie să fie amplasate astfel încât să acopere
zona pe margini. Zona de măsurat trebuie să fie cuprinsă în interiorul poligonului format de aceste
puncte (Figura 19.14). Zona de interes este zona hașurată. Figura 19.14 a reprezintă cazul ideal, iar
Figura 19.14 b este un caz în care punctele cunoscute sunt amplasate prost. În acest din urmă caz,
trebuie depistate sau determinate prin măsurători.

a b
Fig.19.14 Zona de măsurat cu puncte vechi cu care se determină declinația magnetică:
a – corect; b-incorect.

Valorile declinației topografice obținute în toate punctele staționate cu busola topografică


trebuie să fie apropiate. Atunci când ele diferă pot exista cel puțin două explicații:
- busola este defectă și trebuie dusă la verificat;
- în zonă există anomalii magnetice și se va lucra cu busola topografică în sistem teodolit (cu
cercul orizontal blocat).
Având declinația topografică determinată pentru întreaga zonă, se pot efectua măsurătorile.
Operațiile sunt identice cu cele de la drumuirea clasică. Se pleacă de pe puncte cu coordonate
cunoscute, dar nu mai este nevoie de vizarea altor puncte cu coordonate cunoscute pentru
transmiterea orientării. Măsurând direct orientarea magnetică, se corectează cu declinația
topografică și rezultă orientarea topografică utilizată în calcule:

$ = $('  *³ja 19.58

Restul calculelor sunt identice cu cele de la drumuirea clasică.

19.5 Determinarea punctelor de detaliu (radiate).

19.5.1 Metoda radierii (coordonatelor polare).

Metoda radierii se aplică la ridicarea detaliilor aflate în jurul unu punct de coordonate
cunoscute: din rețeaua geodezică, din intersecții, din drumuire, etc. Raza în jurul punctului cunoscut
pe care se determină puncte de detaliu este în funcție de scara planului, dar și de aparatura utilizată.

103
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Coordonatele punctului din care se radiază trebuie să fie sigure, la fel și punctul pe care se
orientează, deoarece pe ele se bazează radierile care altfel nu au decât un control slab.
La teren se măsoară direcții orizontale, unghiuri zenitale și distanțe. Acestea se măsoară față de
punctul de orientare (este suficientă doar direcția) și față de fiecare punct radiat. Măsurătorile sunt
însoțite de schița la teren, sau, în cazul stațiilor totale, de codurile care reprezintă fiecare punct sau
obiect (suprafață). Numărul punctelor radiate se stabilește în funcție de:
- scara planului;
- gradul de încărcare cu detalii;
- accidentarea reliefului.

Figura 19.14.1 Puncte radiate.

Scopul întocmirii unui plan topografic este reprezentarea pe planul respectiv a tuturor detaliilor
de pe teren și a reliefului, cu o cât mai mare fidelitate. După cum s-a specificat mai sus, primul
criteriu de a alege numărul de puncte caracteristic este scara. Cu cât scara este mai mică, cu atât
numărul de puncte este mai mare. De exemplu, pentru a reprezenta planul topografic al unei
localități, scara convenabilă este 1/500 sau, în cel mai nefericit caz 1/1000. Altfel nu se pot vedea
canalele rețelelor edilitare sau clădirile cu multe ieșinduri. De asemenea, dacă pe planul topografic
se reprezintă multe obiecte (un obiect este un contur închis), numărul punctelor este mare. Dacă
scara nu este convenabilă, se poate schimba cu una mai mică pentru ca obiectele, detaliile să fie
vizibile, iar denumirea punctelor să fie lizibilă. Acolo unde relieful este frământat, pentru a reda
configurația terenului cu ajutorul curbelor de nivel este nevoie de foarte multe puncte de detaliu,
practic la fiecare schimbare de pantă.
O posibilă situație la teren este prezentată în Figura 19.15.

104
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Pd. Pd.
1004

1005
1006 1009 101 102 θ102-103
1008

1003 1100
A 1007

1011 Lac
103
1010

x
Fig.19.15 Ridicarea punctelor de detaliu

Calculele sunt simple, se bazează pe formulele cunoscute:

,66 = ,6 ? 2  !01 $6 ?I66 19.59


-66 = -6 ? 2  1Q $6 ?I66
ℎ66 = ℎ6 ? 2  !0P  2 š 2 6 6 2 #66

Punctul de stație este 102 și are coordonatele determinate printr-o anumită metodă (rețea
națională, intersecții, drumuiri, etc), iar punctul de detaliu este 1100. Distanța D0 este redusă la
planul de proiecție utilizat, z este unghiul zenital, θ102-1100 este orientarea dintre stație și punctul
radiat, k este coeficientul de refracție și sfericitate, i101 este înălțimea aparatului în stație, iar S1100
este înălțimea la care s-a vizat pe miră sau la prismă în punctul 1100. Unghiul β este unghiul sub
care se vede punctul radiat 1100 si punctul de statie 103 din statia 102.

$6 ?I66 = $6 ?I6 J  6 JI66 19.60


6 ?
6 JI66 =  !ţ"6 ?I6 J   !ţ"6 ?I66

Controlul punctelor radiate se realizează prin mai multe metode:


- compararea planului obținut cu schița întocmită la teren;
- dublă radiere pentru punctele de interes deosebit;
- verificarea distanțelor măsurate pe plan sau determinate din coordonatele punctelor de
detaliu prin determinare directă la teren (de exemplu compararea lungimii unei clădiri
calculate din coordonate cu lungimea rezultată prin măsurare directă cu ruleta).

105
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Figura 19.15.1 Plan topografic executat cu stația totală.

19.5.2 Metoda coordonatelor echerice (coordonate rectangulare).

Este utilizată în special în localități, acolo unde sunt multe puncte de detaliu pentru
determinarea cărora ar fi necesare foarte multe puncte de stație (Figura 19.16). Dezavantajul este că
în urma acestor determinări nu rezultă altitudini pentru punctele de detaliu.
Se consideră latura de drumuire 101-102 ca axa y’ a unui sistem local de coordonate. De pe
această axă se coboară perpendiculare pe fiecare punct de detaliu (colț de clădire, colț de
proprietate, margine de râu, etc). Aceste perpendiculare sunt paralele cu cealaltă axă a sistemului
local de coordonate, x’. Perpendicularitatea este dată cu ajutorul echerelor topografice.
Coordonatele în sistem național pentru fiecare punct astfel determinat se calculează diferit, funcție
de amplasamentul față de axa 101-102, respectiv dreapta sau stânga:

,i = ,6 6 2 o-i΄ !01 $6 6I6 ? 2 ,i΄ !01$6 6I6 ? 2 100v p 19.62


-i = -6 6 2 o-i΄ 1Q $6 6I6 ? 2 ,i΄ 1Q$6 6I6 ? 2 100v p

Pentru punctele situate la dreapta axei 101-102. Trebuie avut în vedere că x’i este negativ, semnul
lui va fi automat (-).
,i = ,6 6 2 o-i΄ !01 $6 6I6 ? 2 ,i΄ !01$6 6I6 ? 2 300v p 19.63
v p
-i = -6 6 2 o-i 1Q $6 6I6 ? 2 ,i 1Q$6 6I6 ? 2 300
΄ ΄

106
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

x
+x’

11 Râul R
12
101 13 14 15

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 102 y’
-x’

O y
Fig. 19.16 Metoda coordonatelor echerice

Pentru punctele situate la stânga axei 101-102.


În care:
- i este punctul situat la dreapta axei;
- j este punctul situat la stânga axei;
- x, y sunt coordonate în sistem național;
- x’, y’ sunt coordonate în sistemul local 101-102, respectiv distanțele măsurate de la 101 la
punctul i sau j pe direcția lui 102 și perpendicularele pe această direcție către punctul i sau j.

19.6 Redactarea planurilor și hărților.

Planurile și hărțile trebuie să reprezinte obiectele de pe teren într-un mod cât mai fidel. În
general vorbind, fidelitatea reprezentării obiectelor de pe teren pe hartă este dată de următorii
factori:
- Scara de reprezentare;
- Tipul de proiecție ales pentru reprezentare;
- Aparatura cu care s-a măsurat, imaginea de pe care a fost vectorizat obiectul.
Scara de reprezentare este esențială. Din Capitolul 13, „Elementele topografice ale terenului”,
obiectele sunt reprezentate la scară unind punctele carecteristice (Figura 13). Cu cât scara este mai
mare, cu atât numărul de puncte este mai mic. La scară mică și numărul de puncte de pe contur este
mai mai mare. Astfel, dacă harta este obținută prin digitizeazare, păstreză precizia hărții originale.
De exemplu la scanarea de pe o hartă la scara 1:25000, care are 1 milimetru egal cu 25 metri pe
teren, un obiect cum ar fi o parcelă cu lățimea de 20 de metri, nu poate fi vizualizată decât
aproximativ.
După cum a fost menționat în Capitolul 5, proiecții cartografice, reprezentarea obiectelor este
deformată funcție și de tipul de proiecția aleasă. Proiecția Stereografică 1970 este o proiecție
conformă. Păstrează nedeformate asemănările obiectelor, în schimb deformează distanțele și
suprafețele.
Aparatura utilizată la măsurători este importantă. Utilizarea stației totale sau a tehnologiei GPS de
precizie poate duce la o reprezentare corectă a obiectelor. Utilizarea însă a receptoarelor GPS pentru
navigație poate distrorsiona coturul real al obiectelor.
În cazul în care planurile sau hărțile se obțin prin măsurători la teren realizarea planurilor şi
a hărţilor se concretizează prin unirea punctelor de detaliu conform schiţei întocmită la teren sau al
codurilor introduse în staţia totală. Prin unirea acestor puncte se refac obiectele măsurate la teren,

107
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

respectând geometria existentă. Obiectele pot fi de tip contur închis (tarlale, parcele, clădiri, păduri,
etc), liniare (drumuri, căi ferate, canale de irigaţii, malurile apelor, etc) sau puncte (hidrant, scurgere
pluvială, copac izolat, stâlp de iluminat, etc). Numărul punctelor determinate trebuie să fie
suficiente pentru a păstra o asemănare convenabilă, funcţie de scara planului sau a harţii (Capitolul
13, puncte caracteristice).
Atunci când planurile sau hărțile sunt obținute prin digitizare de pe imagini obținute din aer
su din imagini de teledetecție se face o descifrare a obiectelor sau o comparare cu hărțile deja
existente. Punctele de contur sunt alese funcție de scară.
Atunci când planurile sau hărțile sunt obținute din scanări laser, tehnologia este descrisă în
Capitolul 22. Norul de puncte va fi periat tot funcție de scara de reprezentare.
Un plan topografic poate fi întocmit pentru a întregi planul general al României la scara
respectivă sau poate fi întocmit pentru un beneficiar local. Indiferent de scopul pentru care a fost
realizat trebuie să îndeplinească nişte reguli de întocmire universal valabile. Conţinutul trebuie să
fie conform cu normele în vigoare:
- Definirea unui cadru exterior care să încadreze elementele din interiorul planului sa
Pentru hărţile de interes naţional se trasează şi un cadru interior, la 8 milimetri de cadrul exterior.
- Reţeaua kilometrică se trasează cu un caroiaj din 10 în zece centimetri, în interiorul planului.
- În interiorul planului se vor trasa obiectele şi se vor realiza scrierile conform atlasului de
semne convenţionale.
În afara cadrului sunt obligatorii de trecut urmatoarele elemente:
- Scara numerică şi scara grafică;
- Date privind executantul şi beneficiarul;
- Data masuratorilor la teren şi data la care s-a editat planul;
- În partea stângă, jos, se desenează cadrul planului miniaturizat, cu schema limitelor
administrative (atunci când este cazul).
Planurile derivate din planul de bază pot avea mai multe scopuri.

Planurile cadastrale au ca scop reprezentarea fiedcărei proprietăţi, atât în intravilan cât şi în


extravilan. În intravilan proprietăţile se inchid pe sectoare cadastrale mărginite în principal de străzi.
În extravilan proprietăţile se închid pe tarlale. Tarlalele sunt mărginite de detalii naturale sau
artificiale (răuri, culmi, limite de pădure, drumuri, căi ferate, canale de irigaţii, diguri, etc). Pe
aceste planuri nu sunt trecute elemente de relief.

Planurile topografice la diverse scări. Pe aceste planuri de reprezintă atât elemente planimetrice
cât şi elemente care descriu relieful: puncte de cotă, curbe de nivel, model digital al terenului.
Funcţie de scara la care sunt reprezentate avem mai multe sau mai puţine elemente în interior.

Planurile topografice de detaliu sunt realizate de obicei în anumite scopuri:


- În localităţi pentru a avea elemente imobiliar-edilitare;
- În cazul lucrărilor inginereşti (construcţii de baraje, de căi ferate, de căi de comunicaţie, etc).
-
Modelul digital al terenului se poate realiza separat pentru anumite scopuri: ralizarea unui plan
topografic, hărţi de risc pentru inundaţii sau alunecări de teren, studiul vizibilităţii între două
puncte, etc.
Punctele de detaliu sunt caracterizate de poziţia unică pe care o ocupă în spaţiu. Formulele
cu care se determină depind de modul în care au fost determinate. Dacă determinarea s-a efectuat cu
teodolitul sau staţia totală, formulele de calcul sunt de tipul 19.59. Dacă determinarea s-a efectuat
cu aparatură de tip GPS formulele se găsesc în Cursul GPS şi depind de metoda folosită: statică,
timp real, ROMPOS, etc. În cazul metodei fotogrammetrice, detalii se găsesc în Capitolul 21 din
acest curs.

108
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Figura 19.17 Cadrul Hartilor

109
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

După ce au fost calculată poziţia fiecărui punct acesta se raportează pe planul topografic.
Raportarea se face funcţie de aparatura avută la dispoziţie. Astfel, în cazul în care nu există
echipamente moderne, se poate face cu raportorul şi cu rigla, funcţie de elementele măsurate la
teren şi reduse la planul de proiecţie, respectiv direcţii şi distanţe. Având în vedere că în acest
moment calculatoarele şi programele care pot face automat raportarea se pot procura la preţuri
modice, punctele sunt incărcate într-un program de tip AUTOCAD, GEOMEDIA, etc. Unirea
punctelor de detaliu se poate face în mai multe moduri:
- clasic, manual, pe plan cu rigla;
- utilizând programe specializate de tip AUTOCAD, GEOMEDIA, etc.
- utilizând coduri direct la măsurători cu staţia totală (Volumul II, Capitolul 9.4).
După cum am menţionat mai sus, metoda clasică nu mai este utilizată în prezent decât de
persoanele care nu deţin un calculator. Utilizarea programelor specializate este utilizată pe scară
largă. Datele sunt preluate din staţia totală. Se calculează punctele reţelei de sprijin prin diverse
metode (intersecţii, drumuire, compensare prin metoda celor mai mici pătrate, etc). Cu ajutorul
acestor puncte se determină coordonatele punctelor de detaliu. Acestea apar pe ecranul
calculatorului şi sunt unite conform schiţei întocmite la teren. Atenţie la programele de reducere a
distanţelor. Distanțele trebuie reduse la planul de proiecție utilizat pentru ralizarea planului în lucru.
După cum s-a menționat în Capitolul 20, pot exista mai multe tipuri de sisteme de proiecție:
Stereografic 1970, Local Bucureșri, Local Valea Jiului pentru exploatarea minieră din zonă, local
Arad, etc. Poziția punctelor de detaliu este corectă atunci când distanțele care le dau poziția sunt
reduse corect.

Metoda utilizării codurilor la teren este de asemenea utilizată pe scară largă. Are dezavantajul că
măreşte timpul de efectuare a măsurătorilor la teren. De asemenea, un punct poate fi comun mai
multor obiecte şi în acest caz trebuie introdus de mai multe ori. Are avantajul că după calculul
coordonatelor obiectele apar direct în calculator.

După unirea obiectelor în calculator se ataşează codurile de semne convenţionale specific fiecărui
obiect. Este obligatoriu ca fiecare plan sau hartă topografică să aibă anexată o Legendă a semnelor
convenţionale utilizate la realizarea planului respectiv. De asemenea, este obligatoriu pe plan să
existe caroiajul de coordonate şi să se specifice sistemul de coordonate. Trebuie menţionat
executantul, beneficiarul şi scopul ridicării topografic.

Aparatele moderne determină automat şi unghiul zenital. Având măsurat şi înălţimea la care s-a
vizat, automat se calculează şi altitudinile. Pentru planurile topografice executate în extravilan este
foarte important să se determine curbele de nivel. De asemenea există programe specializate care au
posibilitatea realizării curbelor de nivel, trasării profilelor topografice şi vizualizării în
tridimensional. La Capitolul 22 am introdus un subcapitol special de determinare a modelului
digital al terenului utilizând laserul aeropurtat (Lidar).

110
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Figura 19.18 Plan topografic realizat prin metode clasice (stație totală).
111
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Figura 19.19 Model digital al terenului.

112
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Capitolul 20
Elemente de cartografie matematică.
Generalități

În Volumul I, Capitolul 5, au fost descrise pe larg Proiecțiile cartografice și în special


deformațiile specifice fiecărui tip de proiecție în parte. Capitolul de față va aduce doar unele
specificații legate de aplicabilitatea practică a acestora.
Proiecțiile cartografice studiază modul de reprezentare a detaliilor de pe teren pe un plan și
rapoartele matematice ce se stabilesc între acestea. La proiectarea unor detalii pe plan se
deformează fie distanțele, fie unghiurile, fie amândouă. Aceste deformații se pot determina
matematic (Volumul I, Capitolele 5.31, 5.3.2 și 5.3.3). La întocmirea unui plan se ține cont de
utilizarea lui viitoare și se va alege acea proiecție care asigură minim de deformații.

Proiecții Proiecții Proiecții


drepte oblice transversale

Q0
P Q0 P P

E E’ E E’ Q0 E E’ Q

P’ P’ Q P’
Q

Q0 P
P P
Q0

E E’ E E’ Q0 E E’ Q

Q
Q P’
P’ P’
Q0
Q0
P P P

E E’ E E’ Q0 E E’ Q

Q
P’ Q P’ P’

Fig. 20.1 Tipuri de proiecții


113
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

20.1 Clasificări ale proiecțiilor.

După cum s-a observat din Volumul I, Capitolul 5, principalele tipuri de proiecții sunt
următoarele:
- cilindrice;
- azimutale;
- conice.

Clasificările proiecțiilor sunt următoarele:


1. După natura elementelor care se deformează:
- conforme;
- echivalente;
- echidistante.
2. După poziția polului:
- drepte;
- oblice;
- transversale.
3. După aspectul rețelei normale.
- rețea principală;
- rețea normală.
În Figura 20.1 se prezintă aspectul principalelor tipuri de proiecții.

20.2 Tipuri de proiecții utilizate în România.

Notațiile utilizate mai jos au fost definite în Capitolele 3 și 5, dar le vom reitera.
a = semiaxa mare a elipsoidului
b = semiaxa mica a elipsoidului
aIc
f = turtirea=
a
"? − `?
?
= ZO" ,! QP!P"P ? = = ´ 2 − ´
"?

"? − ` ? ?
´2 − ´
′?
= " 08" ,! QP!P"P ? = = =
`? 1− ? 1 − ´ ?
aIc µ
n= =
abc ?Iµ
ao6I| U p
M = raza de curbura a meridianului = l
6I| U rijU  ¶U
a
N = raza de curbura in primul vertical= X = ·1 + ′?
!01 ?  
6I| U rijU  ¶U
¸ = ′ !01 
P = P"Q 
6"
·" = 6[wa<iaji]

20.2.1 Proiecția Gauss – Kruger.

Proiecția Gauss-Kruger a fost utilizată în România în perioada 1951-1970. Din anul 1970
specialiștii civili au renunțat la această proiecție înlocuind-o cu proiecția Stereografică 1970.
Sectorul militar a utilizat-o până la integrarea României în NATO, când a adoptat elipsoidul
WGS84 și proiecția Universal Transversal Mercator (UTM). Proiecția Gauss-Kruger este
convenabil de utilizat pentru țări sau grupuri de țări care se întind pe suprafețe foarte mari.

114
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Pământul este împărțit în fuse de 6°, fiecare fus având două meridiane marginale și un meridian
central sau axial (Figura 20.2). Fusele sunt numerotate de la 1 la 60, pornind de la meridianul de
180° spre vest.
Pentru fiecare fus se realizează câte o reprezentare plană separată. Meridianul axial se
reprezintă ca o linie dreaptă, care se ia ca axă Ox. Celelalte meridiane se reprezintă prin niște curbe
cu concavitatea îndreptată spre interior. Arcul de ecuator dîntre meridianele marginale ale fusului se
reprezintă printr-un segment de dreaptă care se intersectează la 90° cu meridianul axial și este luată
ca axă Oy. Paralele se reprezintă prin curbe oarecare, simetrice atât față de axa Ox cât și de axa Oy
(Figura 20.2). Fiecare fus are un șistem propriu de axe de coordonate. Țara noastră este cuprinsă pe
două fuse: 34 și 35. Din acest motiv, în proiecția Gauss Kruger pentru România există două sisteme
de coordonate: al fusului 34 și al fusului 35.
În volumul I, Capitolul 5.5.2 se prezintă modul în care se pot transforma coordonatele plane
x, y în coordonate geodezice B și L, respectiv latitudine și longitudine utilizând formulele cu
coeficienți constanți. În acest Capitol vom prezenta o altă posibilitate, prin utilizarea formulelor
consacrate. De asemenea și pentru transformarea inversă, din B și L în x și y.

20.2.1.1 Transformarea coordonatelor geodezice B, L în coordonate rectangulare x, y. Se dau


coordonatele geodezice ale unui punct oarecare A, respectiv BA, LA. Trebuie să determinăm
coordonatele rectangulare plane x, y în sistemul de proiecție Gauss-Kruger. Se poate calcula ∆L în
secunde sexagesimale.

∆L = L – Lo
20.1

În care:
- L este latitudinea punctului A de determinat;
- L0 este latitudinea meridianului axial a fusului în care se află punctul A de determinat.
De asemenea mai definim X ca fiind coordonata x a meridianului axial al fusului în care se află
punctul A de determinat.

N
x= X2 ∆L? sin B cos B 2 ?gρ"• ∆Lg sin B cos ? B (5 − t ? 2 9η? 2 4ηg )
N
? ρ"U
2 À? ρ"Á ∆L sin B cos @ B (61 − 58t ? + t g 
N Â

20.2
7 7 7
-=  !01  + !01  1 − P + ¸
J ? ?
+ 6? Ã"¨  5 − 18P + P + 14¸ − 58¸ P 
@ ? g ? ? ?
Ã" ÂÃ"l

20.2.1.2 Transformarea coordonatelor plane Gauss în coordonate geodezice pe elipsoid. Se dau


coordonatele rectangulare plane x, y în sistemul de proiecție Gauss-Kruger ale unui punct oarecare
A, respectiv xA, yA. Trebuie să determinăm coordonatele geodezice BA, LA. Se calculează ∆y:

-′ = -  Ä 20.3

În care Y este valoarea coordonatei y a meridianului axial.


Se definește B0 ca fiind latitudinea uni punct ajutător aflat în apropierea punctului A de determinat.
Valoarea lui B0 poate fi extrasă de pe o hartă existentă funcție de poziția punctului A, sau, mai nou,
de pe Google Earth cunoscând poziția punctului A. Trebuie să ținem cont că pe Google Earth
coordonatele latitudine și longitudine sunt referite la elipsoidul WGS 84 în timp ce în Romania se
lucrează pe elipsoidul Krasovski.

 =  2 ? - ′? 2 g -′g 2 Â - ′Â 20.4

115
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

 =  2 6 - ′ 2 J -′J 2 @ -′@

În care:
Ã"
? =  ?7U P 1 2 ¸ ? )
>

P 5 2 3P ? 2 6¸ ? − 6P ? ¸ ? − 3¸ g − 9P ? ¸ g 
Ã"
g =
?g7>•

Ã"
 = P 61 − 90P ?  45P g  20.5
À? 7>Á
Ã"
6 
7> dr >

Ã"
J  1 2 2P ? 2 ¸ ? 
Â7>l dr >

Ã"
@  5 2 28P ? 2 24P g 2 6¸ ? 2 8¸ ? P ? 
6? 7>¨ dr >

N0, t0 și η0 se referă la latitudinea punctului ajutător, B0.

-1740 1800

1
2

30 31 32 +180
+120
0
00 +6

Fig. 20.2 Proiecția Gauss – Kruger

Reducerea distanței în proiecția Gauss Kruger are formula:


U
=“ 5” U
=“ ∆5” •
=“ 5”
GGw  C 2 2  20.6
? „U ?g „ U 6? „ •

Formula se regaseste și in capitolul 16, respectiv 16.32.


Reprezentarea teritoriului României în această proiecție se face pe două foi de plan distincte: fusul
34 și fusul 35.

20.2.2 Sistemul de coordonate UTM. Proiectia UNIVERSAL TRANSVERSAL


MERCATOR (UTM)

116
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

20.2.2.1 Generalități. Proiecția Mercator este o proiecție cilindrică și are mai multe variante, în
funcție de poziția cilindrului. Cand cilindrul este tangent la ecuatorul elipsoidului, proiecția este
normală sau directă. Când cilindrul este tangent la un meridian dat, proiecția este transversală.
Proiecția Mercator a fost definită în anul 1569 de catre matematicianul olandez Gerhard Kremer
cunoscut și sub pseudonimul Mercator (1512-1594). Varianta normală a fost folosită inițial de
Mercator și descrisă apoi de Wright (1599). Varianta transversală a fost descrisă de Lambert in anul
1772, dezvoltată de Gauss între anii 1825-1830 și adaptată pentru cartografie de Kruger în anul
1912. Datorita acestui fapt, varianta transversală poartă și numele de proiecție conformă Gauss-
Kruger. În anul 1950 s-a început elaborarea unui sistem de referință universal, pentru întreaga
suprafață terestră, introdus pentru hărțile topografice utilizate de țările membre NATO denumit
UTM (Universal Transversal Mercator). Prin sistemul de proiecție UTM se poate reprezenta
aproape întreaga suprafață a globului terestru cu excepția zonelor polare.
Sistemul UTM acoperă suprafața cuprinsă între paralela de 80o latitudine sudica și paralela
de 84 latitudine nordica. Datorita acestui fapt fusele terestre cu lățime de 6o în longitudine (definite
o

la fel ca și în proiectia Gauss-Kruger) cuprinse între aceste paralele poartă denumirea de zone. Peste
limita de 84o latitudine nordica pâna la pol, respectiv peste limita de 80o latitudine sudica pâna la
pol se aplica un alt sistem de proiectie denumit UPS (Universal Polar Stereografic).
Sistemul UTM este deosebit de alte proiecții cilindrice prin faptul că parametrii proiecției
UTM au fost calculați pentru mai mulți elipsoizi de referință diferiți, în scopul de a ajunge la o
unificare mondială, astfel: Clarke 1886 (America de Nord), Clarke 1880 (Africa), Bessel 1841
(fostele țări sovietice, Japonia și partea de sud-est a Asiei), Everest 1830 (India și părțile alăturate
ale sud-estului Asiei) și Hayford 1909 (celelalte părți ale lumii). În urma progreselor facute în
geodezia spațială, în anul 1984 s-a introdus proiecția UTM pe elipsoidul asociat sistemului World
Geodetic System 1984, determinat cu ajutorul sateliților artificiali ai Pământului. Elipsoidul de
rotație ales astfel este WGS84, folosit pentru utilizarea în scopuri militare și civile a sistemului de
poziționare cu sateliți GPS (Global Positioning System).
Parametrii care definesc un elipsoid au fost definiți în Capitolul 3, Volumul I.

117
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Fig. 20.2 a Proiecția Universal Transversal Mercator

Proiectia UTM prezintă avantajul reducerii deformațiilor liniare prin introducerea unui
factor de scară subunitar de-a lungul meridianului axial (central) al fusului. In proiecția Gauss-
Kruger deformațiile liniare de-a lungul meridianului axial (central) al fusului sunt nule (modulul de
deformație liniar este egal cu 1), acestea crescând pe măsură ce ne îndepărtăm de meridianul axial,
ajungând la o valoare maximă în apropierea meridianelor din marginile fusului (la latitudinea medie
a României deformațiile ajung la aproximativ 75-77 cm/km). In proiecția UTM aceste deformații
maxime, în vecinatatea meridianelor din marginile fusului, se înjumatățesc prin introducerea
factorului de scară subunitar de-a lungul meridianului axial al fusului (zonei). Factorul de scară
subunitar care apare de-a lungul meridianelor axiale ale fuselor se datorează faptului că, în acest
caz, cilindrul nu mai este tangent la meridianul axial (central) al fusului ca la proiectia Gauss-
Kruger, ci secant. Intersecția dintre suprafața terestră și suprafața cilindrului se face dupa doua
meridiane numite meridiane de secanță. Proiectia UTM face parte din grupa proiecțiilor cilindrice
transversale conforme, care dau o reprezentare a elipsoidului de referința direct pe planul
cilindrului. Reprezentarea suprafeței terestre se face pe fuse de 6o diferenta de longitudine, proiectia
UTM fiind o proiecție conformă, deci unghiurile nu sunt deformate (modulul de deformație
unghiulară este egal cu 1). Datorită faptului că deformațiile liniare sunt mici, iar deformările
unghiulare sunt nule, crește precizia reprezentării terenului pe o hartă topografică executată în
proiecția UTM. Fusele în proiecția UTM se numerotează începând de la meridianul de longitudine
180o (meridianul opus meridianului care trece prin punctul Greenwich), cu cifre arabe de la 1 la 60,
în sens antiorar.
Suprafața elipsoidului pe plan se proiecteaza astfel:
- reprezentarea este conformă (modulul de deformație unghiulară este nul);
- reprezentarea meridianului axial (central) al unui fus este o dreaptă față de care proiecția
este simetrică;
- factorul de scară pe direcția meridianului axial este ko = 0.9996, deci cilindrul care este
circumscris elipsoidului nu mai este tangent la meridianul axial, ca în cazul proiecției
GAUSS-KRUGER, ci secant, dupa doua meridiane simetrice față de meridianul axial,
numite meridiane de secanță;
- sistemul de coordonate este propriu fiecarui fus.
Intr-un fus de 6o există linii de secanță (cu deformații liniare nule) situate la aproximativ
180000m E și V fata de meridianul axial (central) al fusului respectiv.
Pentru evitarea coordonatelor negative, meridianului axial (central) i se atribuie o valoare
falsă a estului de 500000 m, practic, meridianul axial al fusului de 6o este translatat spre stanga cu
500000 m. Astfel meridianele de secanță se află la coordonata 320000 m E și respectiv 680000 m E.
Axele sistemului rectangular al unui fus de 6o in proiectia UTM sunt inversate față de
proiecția GAUSS- KRUGER:
- axa Ox (abscisa) este pe orizontală și este dată de proiecția ecuatorului în planul hărții
topografice.
- axa Oy (ordonata) este pe verticala și este dată de proiecția meridianului central (axial) al
fusului respectiv.
In proiectia U.T.M. factorul de scară este 1.000 de-a lungul liniilor (meridianelor) de secanță,
descrește până la 0.9996 de-a lungul meridianului axial și crește până la 1.0010 în zonele
meridianelor de la marginile zonei.
Meridianele și paralele se reprezintă în proiecția UTM prin curbe oarecare, meridianele fiind
simetrice față de meridianul axial al zonei care conform condiției puse se reprezintă printr-o linie
dreaptă. Paralelele sunt simetrice fata de Ecuator, care se reprezintă printr-o linie dreaptă.
Poziția unui punct oarecare în planul proiecției (în planul hărții) se determină într-o rețea de
coordonate rectangulare x, y. Grila rectangulară se realizează ducând linii paralele la axele de

118
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

coordonate ale fiecărui fus. Toate coordonatele x în proiecția UTM conțin translația de 500000 m.
Pentru a afla poziția exactă a unui punct oarecare față de meridianul central al zonei respective, se
va scădea 500000 m din valoarea coordonatei x.
In emisfera sudică apare particularitatea referitoare la coordonatele y (ordonate) negative.
Pentru a evita coordonate negative, în emisfera sudică se adoptă ca Ecuatorul să aibă ordonata de
10000000 m (valabil numai pentru coordonatele din emisfera sudică). Această valoare se justifică
astfel: de la Ecuator la Polul Sud sunt 90o latitudine, distanța de teren acoperită de 1o de latitudine
este de cca. 111 km, deci: 90o x 111km ≈ 9900000 m ≈ 10000000 m
Coordonatele geografice sunt exprimate în măsuri unghiulare, mai precis în grade
sexazecimale începând cu valoarea de 0o la Ecuator, paralelele fiind numerotate până la valoarea de
84o N și 80o S. Deoarece latitudinea poate avea aceeași valoare numerică la N sau la S de Ecuator,
se va indica întotdeauna direcția N sau S.
Longitudinea se măsoară atât spre Est cât și spre Vest începând de la meridianul de origine
(meridianul ce trece prin punctul Greenwich). Meridianele la Est de meridianul origine merg până
la valoarea de 180o și sunt identificate ca longitudine estică. Similar se procedează și cu
longitudinile vestice.
Romania se află pe fusele 34 și 35, marginea de jonctiune dintre cele două zone este
meridianul de longitudine de 24o, situat aproximativ la jumatatea României.
Existenta mai multor zone în proiecția UTM (ca și în cazul proiecției GAUSS-KRUGER)
impune posibilitatea transformării coordonatelor dintr-un fus în celălalt. Această operațiune este
cerută în cazul unor lucrări care se execută pe suprafețe din două zone învecinate (adiacente).

20.2.2.2 Transformarea coordonatelor geodezice B, L în coordonate rectangulare x, y. Se


dau coordonatele geodezice ale unui punct oarecare A, respectiv BA, LA. Trebuie să determinăm
coordonatele rectangulare plane x, y în sistemul de proiecție UTM.
Având în vedere că între proiecția Gauss Kruger și UTM diferența este doar ca una este
tangentă la elipsoid iar cealaltă este secantă, între determinarea coordonatelor în cele două sisteme
este doar o diferență foarte mică. Primul pas în determinarea coordonatelor este utilizarea
formulelor 20.2 pentru a junge la coordonatele x și y referite la sistemul de proiecție Gauss Kruger.
Între cele două sisteme de proeicție este un coeficient constant și anume raportul dintre diastanțe:

<irˆajța îj Gwi|dți| ůV


š  <irˆajța îj Gwi|dți| vaŸrr ÆwŸ'|w  0,9996 20.7

Coordonata nord (y) a punctului A în sistemul de proiecție UTM va fi:

;  -IůV  ,IvaŸrr ÆwŸ'|w š 20.8

Coordonata est (x) a punctului A în sistemul de proiecție UTM va fi:

Ç  ,IůV  -IvaŸrr ÆwŸ'|w š 20.9

Modulul de deformație liniară în proiecție UTM se calculează similar:

’ůV  ’vaŸrr ÆwŸ'|w š 20.10

În care ’vaŸrr ÆwŸ'|w este dat de formula 5.64 din Volumul I, Capitolul 5.

20.2.2.3 Transformarea coordonatelor plane UTM în coordonate geodezice pe elipsoid. Se dau


coordonatele rectangulare plane x, y în sistemul de proiecție Gauss-Kruger ale unui punct oarecare
A, respectiv xA, yA. Trebuie să determinăm coordonatele geodezice BA, LA.

119
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Raționamentul de determinare este același, în sens invers. Astfel, se transformă coordonatele


punctului A din sistem UTM în sistem Gauss Kruger utilizând formulele 20.8 și 20.9.
5.nÈÉT
,IvaŸrr ÆwŸ'|w  †>
20.11

4.nÈÉT
-IvaŸrr ÆwŸ'|w  20.12
†>

Cu ajutorul formulelor 20.4 se calculează apoi coordonatele geodezice B și L pentru punctul A.

20.2.3 Proiecția Stereografică 1970.

Principalele elemente ale proiecției Stereografice 1970 au fost descrise în Volumul I, Capitolul
5.5.1. Avantajul acestei proiecții constă în reprezentarea întregului teritoriu al României pe un
șingur plan. După cum se știe, deformațiile liniare în această proiecție sunt negative în interiorul
cercului de deformație nulă și pozitive în exterior. Șistemul de coordonate rectangulare plane are ca
origine imaginea plană a punctului central, axa Ox pe nord și axa Oy pe est. Formula de calcul a
distanței redusă la planul de proiecție Stereografic 1970 are forma:
U b5 U
4” ” ∆4 U b∆5U
GGw  C 2 C 2 C
g„>U g—„>U
20.13

În volumul I, Capitolul 5.5.2 se prezintă modul în care se pot transforma coordonatele plane
x, y în coordonate geodezice B și L, respectiv latitudine și longitudine utilizând formulele cu
coeficienți constanți. În acest Capitol vom prezenta o altă posibilitate, prin utilizarea formulelor
consacrate. De asemenea și pentru transformarea inversă, din B și L în x și y.

20.2.3.1 Transformarea coordonatelor geodezice B, L în coordonate rectangulare x, y. Se dau


coordonatele geodezice ale unui punct oarecare A, respectiv BA, LA. Trebuie să determinăm
coordonatele rectangulare plane x, y în sistemul de proiecție Sterografic 1970.
Formulele de determinare sunt următoarele:

Se calculează inițial:

∆B = B − B0 ∆L = L − L0 20.14
∆B ′ = ∆B ′′⋅ 10 −4 ∆L′ = ∆L ′′⋅ 10 −4
În care B0=460 iar L0=260 iar ∆B” și ∆L” sunt valorile lui ∆B și ∆L exprimate în secunde
centezimale.

,′  " 2 "6  2 "?  ? 2 "J  J 2 "g  g 2 "@ @ 2 "Â  Â 2


2" ? ? 2 "6? ? 2 "?? ? ? 2 "J?  J ? 2 "g? g ? 2
2" g g 2 "6g g 2
2" Â Â
20.15
-′  ` 6  2 `66  2 `?6  ?  2 `J6  J  2 `g6  g  2 `@6  @ +
2` J J 2 `6J J 2 `JJ  J J 2
2` @ @ 2 `6@ @

În care:
"  0
"6 = ; (1 − ¸ ? + ¸ g − ¸ Â )
120
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie
J
"?  ? ; P ¸ ?  2¸ g )
.........................................
6
" Â = ; P !01 g  (17 − 26 P ? + 2 P g ) 20.15a
6gg

` 6 = ; !01 
`66 = − ; P !01  (1 − ¸ ? + ¸ g )
6
`?6 = − g ; !01  (1 − ¸ ? + 6 P ? ¸ ? − 12 P ? ¸ g )
.............................................
6
`6@ = − ; P !01 @  (17 − 26P ? + 2 P g )
?g

Valorile obținute pentru x’ și y’ sunt valori pe planul tengent. Pentru a le duce pe planul secant
trebuie să le corectăm cu coeficientul de reducere, c:
x = x′ ⋅ c y = y′ ⋅ c 20.16
în care: c = 0,999750000.

Figura 20.2 b – Deformațiile distanțelor în proiecția Stereografică 1970


121
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Coordonatele x și y sunt referite la centrul sistemului de coordonate în valori reale, adică pot
fi pozitive sau negative. Pentru a avea toate valorile coordonatelor pozitive, în proiecția
Stereografică 1970 s-au adunat în centrul proiecției valorile 500000 metri pentru x și 500000 metri
pentru y. În acest mod toate valorile coordonatelor sunt pozitive oriunde în România. Astfel, pentru
a putea lucra cu aceste coordonate se adună valorile 500000 metri pentru x și 500000 metri pentru
y.

,rˆ|w| = , + 500000 O P 20.17


-rˆ|w| = - + 500000 O P

20.2.3.2 Transformarea coordonatelor plane Stereografic 1970 în coordonate geodezice pe


elipsoid. Se dau coordonatele rectangulare plane x, y în sistemul de proiecție Stereografic 1970 ale
unui punct oarecare A, respectiv xA, yA. Trebuie să determinăm coordonatele geodezice BA, LA.
Procedeul este descris în Capitolul 5.5.1.2 b.

20.3 Nomenclatura foilor de hartă în sistem Gauss – Kruger.

Nomenclatura reprezintă un sistem de poziționare a foilor pe hartă pe suprafața globului


terestru și totodată o metodă de identificare unică a acestora.
Hărțile și planurile au, în general, un cadru geografic, format din imaginile plane ale unor
arce de meridiane și paralele, care pe elipsoidul de rotație delimitează niște trapeze curbilinii
denumite în mod curent “trapeze”. Cunoscând regulile de stabilire a nomenclaturii se pot determina
coordonatele geografice ale colțurilor fiecărui trapez și a celor vecine.
Noțiunea de scară se leagă implicit de nomenclatură și astfel, în țara noastră, se folosesc
următoarele scări standard: 1:1.000.000, 1:500.000, 1:200.000, 1:100.000, 1:50.000, 1:25.000,
1:10.000, 1:5.000 și 1:2.000. Se folosesc curent noțiunile de ∆B – diferența de latitudine dintre
arcele de paralel care delimitează un trapez la sud și nord și ∆L – diferența de longitudine dîntre
arcele de meridian care delimitează trapezele la est și vest. Aceste valori se păstrează constante
pentru aceeași scară, deși lungimile se micșorează cu latitudinea.
Pentru a stabili nomenclatura se pornește de la scara 1:1.000.000. Dacă pe elipsoidul de
rotație se trasează meridianele marginale a celor 60 de fuse din 6° în 6° și paralele din 4° în 4°
începând de la ecuator, atunci rezultă niște trapeze curbilinii cu dimenșiunile ∆B = 4°; ∆L = 6°
(Figura 20.3). Fiecare trapez astfel obținut se reprezintă la scara 1:1.000.000. Nomenclatura se
constituie dintr-o literă și o cifră, adică zona (din 4° în 4° ) și fusul. Literele pornesc cu A de la
ecuator spre polul nord și cu A’ de la ecuator spre polul sud. Exemplu: L-34 și L-35.

P
Fus 31 Fus
1

0 18 19
6 12 18
zona
E ∆ zona
E’
∆ zona

P’
Fig. 20.3 Delimitarea trapezelor
curbilinii
122
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Țara noastră se încadrează în trei zone: K, L și M și în două fuse: 34 și 35 (Figura 20.4).

meridian 18° meridian 240 meridian 300

Zona M
M – 34 M – 35
paralela 480

Zona L L – 34 L – 35

paralela 440

Zona K K – 34 K – 35

Fig.20.4 Nomenclatura foilor de hartã în sistem Gauss – Kruger . Scara 1: 1.000.000

meridian 240 meridian 300

270 paralela 480

A B
460

C D
paralela 440

Fig. 20.5 Nomenclatura foilor de hartã în sistem Gauss – Kruger . Scara 1: 500.000

Din trapezul 1:1.000.000 se obține trapezul scara 1:500.000 prin împărțire în 4.


Nomenclatura va fi: L-35-D. Dimensiunile: ∆B = 2°; ∆L = 3° (Figura 20.5).
Pentru trapezul 1:200.000 s-a stabilit că dimenșiunile sunt de trei ori mai mici decât la scara
1:500.000. Astfel, luând ca bază trapezul la scara 1:1.000.000 se împarte în 36 de trapeze notate cu
cifre romane de la I la XXXVI. Nomenclatura va fi: L-35- VI, iar dimensiunile: ∆B = 40’; ∆L = 1°
(Figura 20.6).

123
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie
meridian 240 meridian 300

250 260 270 280 290 paralela 480


I II III IV V VI

VII VIII IX X XI XII

XIII XIV XV XVI XVII XVIII


I

XIX XX

XXXVI
paralela 440

Fig. 20.6 Nomenclatura foilor de hartã în sistem Gauss – Kruger . Scara 1: 200.000

Pentru trapezul scara 1:100.000 se ia ca bază nomenclatura trapezului scara 1:1.000.000.


Considerând că fiecare trapez 1:200.000 se împarte în 4, rezultă 144 de trapeze derivate din trapezul
de bază 1:1.000.000. Nomenclatura unui trapez 1:100.000 va fi: L-35-97, iar dimensiunile: ∆B =
20’; ∆ L =30’ (Figura 20.7).
0
24
0
0 30
48

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24
25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36
48
60
72
84
96
97 98 99 100 101 102 103104 105 106 107 108
109 110 111 112 113 114115 116 117 118 119 120
44
0 132
144

Fig. 20.7 Nomenclatura foilor de hartã în sistem Gauss – Kruger . Scara 1: 100.000

Trapezul 1:100.000 devine bază pentru nomenclatura trapezelor la scări mai mici. Pentru
trapezul 1:50.000 trapezul 1:100.000 se împarte în 4, notate cu litere mari: A, B, C și D.
Nomenclatura trapezului scara 1:50.000: L-35-97-C, iar dimensiunile ∆B = 10’; ∆L = 15’ (Figura
20.8).

124
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie
240 00’ 240 30’

240 450 20’


A B
450
C D
450 00’

Fig. 20.8 Nomenclatura foilor de hartă în sistem Gauss – Kruger . Scara 1: 50.000

Pentru trapezul scara 1:25.000, trapezul 1:100.000 se împarte în 16, sau trapezul 1:50.000 în
4 trapeze notate cu a, b, c și d. Nomenclatura: L-35-97-C-b, iar dimensiunile ∆B = 5’; ∆L = 7’ 30”
(Figura 20.9).

240 00’ 240 15’

240 07’ 30’’ 450 10’

a b

C 450 05’

c d
450 00’

Fig. 20.9 Nomenclatura foilor de hartă în sistem Gauss – Kruger . Scara 1: 25.000

Trapezul 1:25.000 devine bază pentru trapezele 1:10.000 prin împărțire în 4 notate 1, 2, 3 și
4. Nomenclatura: L-35-97-C-b-4, iar dimensiunile ∆B = 2’ 30’; ∆L = 3’ 45” (Figura 20.10).

Trapezul 1:10.000 devine bază pentru trapezele 1:5.000 prin împărțire în 4 notate I, II, III și
IV. Nomenclatura: L-35-97-C-b-4-I, iar dimensiunile ∆B = 1’ 15’; ∆L = 1’ 52”,5 (Figura 20.11).

240 07’ 30’’ 240 15’

240 11’ 15’’ 450 10’

1 2

b 450 07’ 30’’

3 4
450 05’

Fig. 20.10 Nomenclatura foilor de hartă în sistem Gauss – Kruger . Scara 1: 10.000
125
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie
240 11’ 15’’ 240 15’

240 12’ 07’’,5 450 07’ 30”

I II

4 450 06’ 15’’

III IV
450 05’

Fig. 20.11 Nomenclatura foilor de hartă în sistem Gauss – Kruger . Scara 1: 5.000

În tabelul 20.1 se reprezintă centralizat trapezele, nomenclatura fiecăruia și diferența pe


latitudine și longitudine specifică fiecăruia.

Tabel 20.1
Nr. crt. Trapez Nomenclatura ∆B ∆L
1 1:1.000.000 L-35 4° 6°
2 1:500.000 L-35-D 2° 3°
3 1:200.000 L-35-VI 40’ 1°
4 1:100.000 L-35-97 20’ 30’
5 1:50.000 L-35-97-C 10’ 15’
6 1:25.000 L-35-97-C-b 5’ 7’ 30”
7 1:10.000 L-35-97-C-b-4 2’ 30” 3’ 45”
8 1:5.000 L-35-97-C-b-4-I 1’ 15” 1’ 52”, 5

Nomenclatura foilor de hartă în proiecția UTM este diferită de aceea pentru foile de hartă în
proiecția Gauss-Kruger. In proiecția Gauss-Kruger, ca scară de bază se utilizează 1:25000, iar în
proiecția UTM sunt utilizate două scări de bază și anume: 1:50000 și 1:250000. Nomenclatura unei
foi de hartă la scara 1:250000 este formată din două grupuri de caractere alfanumerice despărțite
prin linioară astfel:
a) primul grup este alcatuit din doua litere și doua cifre cu urmatoarea semnificatie:
- prima litera reprezinta emisfera nordica (N) sau emisfera sudica (S);
- a doua litera reprezinta intervalul de 4o pe latitudine in care se afla foaia.
- Numerotarea incepe cu litera A de la Ecuator spre N și S. Ordinea literelor este cea din
alfabetul latin (de la A la V).
- grupul de doua cifre reprezinta numarul zonei (fusului in proiectia Gauss-Kruger). Dupa
cum stim, Romania se afla pe zonele (fusele) 34 și 35.
b) al doilea grup de caractere este format dintr-un numar ce reprezinta pozitia foii intr-un cadru
de 4o pe latitudine și 6o pe longitudine.
Exemplu: NL 34-06 se citeste astfel:
- N = emisfera nordica;
- L = intervalul cuprins între paralelele de 44o și 48o latitudine;
- 34 = zona 34 (a patra de la Greenwich spre est) care este cuprinsa între meridianele de 18o și
24o longitudine;
- 06 = a sasea foaie de harta din zona de 4o latitudine și 6o longitudine;

126
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Ca și in proiectia Gauss-Kruger, harta la scara 1:1.000.000 a fost luata ca bază pentru hărțile la
scara 1:250.000. Deci, pentru obtinerea unei foi de hartă la scara 1:250.000 s-a împărțit foaia de
hartă la scara 1:1.000.000 în 16 foi de hartă la scara 1:250.000 dacă suprafața reprezentată este
cuprinsă între ecuator și paralela de 40o latitudine nordică respectiv între ecuator și paralela de 40o
latitudine sudică. Dimensiunea unei astfel de foi de hartă la scara 1:250.000 este de 1o pe latitudine
și 1o30’ pe longitudine.
Foaia de harta la scara 1:1.000.000 se împarte în 12 foi de hartă la scara 1:250.000 dacă
suprafața reprezentată este cuprinsă între paralela de 40o latitudine nordică și paralela de 84o
latitudine nordică respectiv între paralela de 40o latitudine sudică și paralela de 80o latitudine
sudică. Dimensiunea unei astfel de foi de hartă la scara de 1:250.000 este de 1o pe latitudine
respectiv de 2o pe longitudine.
Nomenclatura unei foi de hartă la scara 1:250.000 se compune deci din nomenclatura foii de
hartă la scara 1:1.000.000 și numărul foii de hartă rezultat din împarțire.
Nomenclatura foii de hartă la scara 1:50.000 are ca bază tot harta la scara 1:1.000.000, dar
denumirile pornesc de la zonele și subzonele delimitate de interesul NATO. Dimensiunea unei foi
de hartă la scara 1:50.000 in zona României este de 15’ pe latitudine și 18’ pe longitudine. (În
proiectia Gauss-Kruger, foile de hartă la scara 1:50.000 au dimensiunile de 10’ pe latitudine și 15’
pe longitudine). Suprafața reprezentată la scara 1:50.000 în proiectia UTM este mai mare astfel
decât suprafața reprezentată la această scară în proiecția Gauss-Kruger.
Foaia de hartă la scara de 1:100.000, având dimensiunile de 30’ pe latitudine și 36’ pe
longitudine, se obține prin împărțirea unei foi de hartă la scara 1:1.000.000 in 80 de planșe.
Dimensiunile cadrului foii de hartă la scara 1:50.000 rezultă din împarțirea foii de hartă la scara
1:100.000 în patru.
Rețelele rectangulare (care redau caroiajul de coordonate) militare constau din linii paralele ce
se intersectează sub unghiuri drepte și care formează o rețea rectangulara. Liniile N – S se numesc
norduri, iar liniile E – V se numesc esturi. Intervalul dintre doua linii succesive ale unui astfel de
caroiaj rectangular este funcție de scara hărții topografice militare respective și sunt redate în
Tabelul 20.2. Pentru zonele terestre cuprinse între latitudinile de 84o N și 80o S se utilizează rețeaua
rectangulară UTM, deci și pentru România. Caroiajul rectangular militar de referință (MGRS) a fost
proiectat pentru a fi utilizat împreuna cu caroiajul rectangular UTM. MGRS reprezintă versiunea
alfa numerică a coordonatelor rectangulare numerice UTM.

Tabelul 20.2
Scara Intervalul rețelei rectangulare
1: 25 000 1 km
1: 50 000 1 km
1: 100 000 1 km sau 10 km
1: 250 000 10 km
1: 500 000 10 km
1: 1 000 000 10 km

Globul terestru a fost divizat in 60 de zone (fuse) de 6o longitudine și fâșii latitudinale de 8o


(20 de astfel de fâșii latitudinale, începând de la paralela de 80o S și pana la paralela de 84o N).
Fâșiile latitudinale se noteaza cu literele alfabetului latin, majuscule incepand cu litera C și
terminand cu litera X, exceptand literele I și O (fașia X are 12o). Zonele de 6o se numeroteaza de la
1 la 60 începând de la antemeridian în sens antiorar. Deci, o regiune oarecare de pe glob este
localizată în sistemul MGRS prin identificarea zonei terestre (zona de 6o și fâșia latitudinală de 8o).
Această identificare este unică și se numește „denumirea zonei rețelei”. România se întinde în
zonele UTM 34 și 35 și în banda de latitudine T.

127
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

20.4 Transcalculul coordonatelor.

Noțiunea de transcalcul de coordonate apare în Volumul I, Capitolul 5.5.3 și se referă la


transformări în bidimensional și în Volumul II, Capitolul 12 și se referă la transformări de
coordonate în tridimensional. În capitolul de față vom relua și ne vom referi doar la transformări
bidimensionale.
Este frecventă practica transformării coordonatelor plane dintr-un sistem de coordonate
local în sistemul național sau între două sisteme locale, etc.
Fie punctul A cu coordonate în două sisteme: local notat cu p și național notat cu s (Figura
20.12). A(xp,yp) și A(xs,ys).

Fig. 20.12 Transcalculul coordonatelor

Relațiile 20.18 rezultă simplu din Figura 20.12, utilizând relațiile cunoscute din cursul de
Cartografie.

,  ,Ê′ 2 ,D !01   -D 1Q  20.18


-  -Ê′ 2 ,D 1Q   -D !01 

Și reprezintă cazul când relatia este pozitiva.

Relatiile 20.19 rezulta din figura 20.13:

,  ,Ê′ 2 ,D !01  2 -D 1Q  20.19


-  -Ê′ 2 ,D 1Q  2 -D !01 

128
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Combinând formulele 20.18 și 20.19 rezultă formulele generale:

,  ,Ê′ 2 ,D !01  ± -D 1Q  20.20


-  -Ê′ 2 ,D 1Q  ± -D !01 

Considerând două puncte A și B cu coordonate cunoscute în ambele sisteme, se pot scrie relațiile
(Figura 20.14):

,  , 2 ,D !01 2 -D 1Q 20.21


-  -  ,D 1Q 2 -D !01

De aici rezultă relațiile 5.70, 5.71 și 5.72 din Volumul II. Coeficientul de scară, m, relația
(5.72), rezultă și ca raport între aceeași distanță între două puncte, proiectată pe cele două plane de
proiecție. Pentru a determina parametrii de transcalcul, respectiv două translații (xO’, yO’) o rotație
(unghiul α) și factorul de scară m este nevoie de minim două puncte cu coordonate cunoscute. Cu
cât numărul de puncte cu coordonate cunoscute este mai mare, cu atât parametri de transcalcul sunt
mai bine determinați. După determinarea celor 4 parametri de transcalcul, toate punctele de
transcalculat pot fi determinate din sistemul S în sistemul P și invers.
Practic, într-o anumită zonă s-au determinat puncte într-un sistem local. Este însă necesar ca
aceste puncte să fie determinate în sistem Stereografic 1970. Pentru aceasta vom determina un
număr de puncte din punctele determinate în sistem local și în sistem Stereografic 1970. Pe baza
acestor pucnte comune se vor determina cei 4 parametri de transcalcul. Având acești 4 parametri,
toate punctele cu coordonate în sistem local vor fi determinate în sistem Stereografic 1970. Punctele
din care se calculează cei 4 parametri trebuie să fie amplasați optim față de punctele de
transcalculat.
La transcalcul trebuie avut în vedere anumite reguli:
- perechile de puncte din care se calculează msinα și mcosα trebuie să fie amplasate în
colțurile zonei în care se transcalculează;
129
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

- perechile de puncte foarte apropiate pot da erori foarte mari la determinarea lui msinα și
mcosα;
- punctele de transcalculat trebuie să fie amplasate în interiorul poligonului format de punctele
din care s-au calculat cei 4 parametri.
Din figura 20.14 se poate vizualiza modul în care trebuie să fie ampalsate punctele cu
coordonate comune în ambele sisteme. Figura 20.14 a prezintă situația cu doar două puncte
comune. Zona optimă de transcalcul este linia care unește cele două punct. Toate celelalte puncte de
transcalculat nu vor avea o precizie foarte bună. Figura 20.14 b prezintă situația cu trei puncte
comune. Zona optimă este în interiorul triunghiului format de cele trei puncte. Punctele de
transcalculat aflate în afara triunghiului, vor avea o precizie slabă. Figura 20.14 c prezintă modul
optim în care pot fi amplasate punctele cu coordonate comune. Figura 20.14 d prezintă modul
defectuos de amplasare a punctelor comune în raport cu punctele de transcalculat. Punctele din
afara patrulaterului vor avea o precizie slabă.

x x x x x x x x x x
x x x x x x x x x x
x xx x x x x xx x x x
xx x x x x xx x x x x
x x x x x x x x x x
x xx x x x x xx x x x
x x
x x x x x x x x x x
x x x x x x x x x x
x xx x x x x xx x x x
x x
x x x x x x x x x x
x x x x x x x x x x
x xx x x x x xx x x x
x x
x x x x x x x x x x

a b
x x x x x x x x x x
x x x x x x x x x x
x xx x x x x xx x x x
xx x x x x xx x x x x
x x x x x x x x x x
x xx x x x x xx x x x
x x
x x x x x x x x x x
x x x x x x x x x x
x xx x x x x xx x x x
x x
x x x x x x x x x x
x x x x x x x x x x
x xx x x x x xx x x x
x x
x x x x x x x x x x

c d

Figura 20.14 Puncte cu coordonate comune în ambele sisteme. a – două puncte comune; b – trei
puncte comune; c – patru puncte comune bine conformate; d - patru puncte comune prost
conformate; ∆ – puncte cu coordonate comune în ambele sisteme; x – puncte de transcalculat.

130
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Capitolul 21
Noțiuni de fotogrammetrie.

21.1 Generalități.

Ca și metodologia clasică de realizare a planurilor și hărților și fotogrammetria a suferit în


ultima perioadă de timp schimbări esențiale de tehnologie. Conform Manualului American de
Fotogrammetrie, Ed. IV, Fotogrammetria este definită drept știința și tehnologia de obținere a unor
informații sigure (metrice și calitative) asupra obiectelor din spațiu, asupra spațiului înconjurător,
prin procese de: înregistrare, măsurare, prelucrare a măsurătorilor efectuate și interpretare a
imaginilor fotografice și rezultatelor obținute, de la distanță, fără contact fizic cu obiectul,
utilizând drept suport al acestor informații întregul spectru al radiației electromagnetice, precum și
al altor forme de energie (magnetică, acustică, gravitațională, etc).

21.1.1 După domeniile în care se aplică, fotogrammetria poate fi:


- fotogrammetria topografică realizează planuri și hărți care reprezintă suprafața terenului;
- microfotogrammetria determină spațial corpurile mici și foarte mici, fixe sau deplasabile și
corpurile deformabile;
- fotogrammetria astronomică cercetează evoluția norilor, a fenomenelor astronomice, a
suprafeței planetelor.

21.1.2 După modul de preluare, fotogrammetria poate fi:


- aeriană;
- terestră.
Fotogrammetria aeriană preia fotogramele din aer, camerele fiind amplasate pe baloane,
elicoptere, avioane special amenajate. Fotogramele sunt preluate cu senzori, funcție de poziția
senzorului putând fi nadirale, înclinate sau panoramice. Senzorul poate fi un sistem radar și în acest
caz avem radargrammetrie. Imaginile pot fi sub formă de holograme, metoda fiind de numită
hologrammetrie. Fotogramele pot fi preluate și de pe platforme spațiale (rachete balistice, navete
spațiale sau sateliți), în acest caz metoda fiind denumită fotogrammetrie satelitară. În ultima
perioadă a fost dezvoltată o nouă tehnologie de tip fotogrammetric, bazată pe sistemul LiDAR.
Metoda este descrisă pe larg în Capitolul 22.
Fotogrammetria terestră utiliza fototeodolitul, fotogramele se preiau de pe sol. Ulterior
fototeodolitului s-au utilizat două camere fotografice amplasate pe o bară cu lungime cunoscută. În
prezent este utilizat pe scară largă laserscanerul terestru (Capitolul 22). Metoda este folosită la
perspectivarea suprafețelor de teren accidentat, la restaurarea monumentelor istorice, etc. Atunci
când distanța dintre aparat și suprafața de reprezentat este mai mică de 300 metri, pentru preluarea
fotogramelor se utilizează aparatură specifică și metoda se numește fotogrammetrie la scurtă
distanță.

21.1.3 După modul de exploatare a fotogramelor, fotogrammetria poate fi:


- fotogrammetria planimetrică are ca scop exploatarea fotogramelor separat, respectiv
fotogramă cu fotogramă. Se obțin numai rezultate planimetrice;
- stereofotogrammetria are ca scop exploatarea zonelor comune (de dublă acoperire) a
fotogramelor succesive care conțin aceeași suprafață de teren. Se bazează pe principiile
vederii stereoscopice indirecte.

21.1.4 Etapele parcurse de fotogrammetria în dezvoltarea ei:


- fotogrammetria planimetrică a apărut o dată cu inventarea stereoscopului cu oglinzi, a
fotografiei alb-negru și cu încercările de a utiliza fotogrammetria terestră în scopuri
cartografice;
131
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

1 1
1 2

5
Imaginea zonei a
1 aerofotografiate 6
7
8
9
10
11 12

1
1 1

17 18 9 19 20 21 22 16 15 13 23 24
1 1

Direcţia de zbor
b

1 1
25 26 27 28 29 30 10 9 14 31 32 33 34

Fig. 21.1 Fotograma aeriană și datele auxiliare înregistrate concomitent cu preluarea:


a – în mod analogic (camera MRB – Zeiss);
b – în mod digital (camera Wild R C 20);
1 – indicii de referință; 2 – imaginea nivelei sferice; 3 – ora; 4,5 – indicatorul înălțimii de zbor; 6 –
numărul conului obiectivului utilizat; 7 – constanta camerei; 8 – numărul casetei de film utilizate; 9
– denumirea proiectului; 10 – data preluării; 11 – numărul fotogramei; 12 – scara de gri; 13 – date
privind orientarea exterioară din timpul preluării; 14 – acoperirea; 15 – timpul de expunere; 16 –
compensarea trenării; 17 – scara fotogramei; 18 – numărul de foi de hartă; 19, 20, 21 – longitudinea,
latitudinea și altitudinea de preluare; 22 – viteza de deplasare a filmului; 23 – deschiderea
diafragmei; 24 – factorul de filtrare; 25 – utilizatorul; 26 – numărul de contract; 27 – tipul de film
utilizat; 28 – tipul de filtru; 29 – instituția care face zborul; 30 – echipajul; 31 – voltajul; 32 –
presiunea pompei de vacuum; 33 – cod de eroare; 34 – seria camerei.

- fotogrammetria analogică a apărut o dată cu realizarea primul stereoplanigraf în anul 1923.


Fotogramele sunt prezentate pe un suport transparent, sub formă analogică. Aparatura
analogică s-a dezvoltat și datorită utilizării intensive a sistemelor de calcul.

132
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

- fotogrammetria analitică utilizează modele matematice și algoritmi de calcul pentru


determinarea formei și dimensiunilor obiectelor din spațiul de exploatat pe baza
măsurătorilor efectuate pe fotogramă sau stereomodel. Metoda a creat suportul practic și
teoretic pentru fotogrammetria digitală.
- fotogrammetria digitală utilizează imagini digitale cu geometrie dinamică preluate cu
senzori optico-mecanici sau optico-electronici, precum și imagini analogice digitizate.
Volumul datelor de prelucrat este foarte mare în aceste condiții. Metodele de prelucrare
geometrică și radiometrică a imaginilor sunt specifice prelucrării automate. Datorită
dezvoltării rapide a tehnicilor de calcul (scanare cu rezoluție foarte mare, prelucrarea
imaginii, etc), fotogrammetria digitală beneficiază de tehnici noi: prelucrare geometrică și
radiometrică. Imaginile prelucrate pot fi obținute printr-un sistem de baleiere a spațiului
obiect sau prin scanarea fotogramei analogice.
- Fotogrammetria de tip LiDAR, care utilizează scanere amplasate la bordul avionului sau
elicopterului, de asemenea două receptoare GPS care dau poziția permanentă a obiectivului
camerei, a scanerului.

21.1.5 Principalele produse fotogrammetrice:


- fotograma reprezintă produsul primar obținut în fotogrammetrie și teledetecție. Rezultă în
urma aerofotografierii cu camere aerofotogrammetrice. Dimensiunile unei fotograme astfel
obținute sunt: 18/18 cm, 23/23 cm sau 30/30 cm. Fiecare fotogramă are anumite date
înscrise pe margine (Figura 21.1);
- fotograma cu geometrie constantă rezultă din camerele aerofotogrammetrice, camerele
fototeodolitelor, camerele multispectrale cu obiectiv, dintr-o unică expunere. Din Figura
21.2 se poate observa că există două unghiuri de înclinare față de verticala locului: Φ și Ω,
aceleași față de întreaga imagine. Pentru corectarea acestora, precum și pentru rezolvarea
distorsiunii sistemului optic, a refracției atmosferice, a efectului curburii Pământului, se pot
aplice legile cunoscute din matematică și fizică.
- fotograma cu geometrie dinamică este obținută printr-un sistem de baleiaj, utilizând senzori
optico-mecanici sau optico-electronici. Imaginea digitală se compune din pixeli, linii de
baleiaj sau cadru cu cadru (Figura 21.3). Camerele care pot prelua asemenea tip de
informație sunt: camerele fotoaeriene cu fantă, panoramice, dispozitivele optico-electronice
de baleiaj (uni sau bidimensionale). Precizia și calitatea produselor finale obținute depind în
mare măsură de calitatea geometrică și fotografică a imaginii preluate. Elementele de
orientare exterioară ale acestor imagini sunt diferite de la pixel la pixel, de la o linie de
imagine la alta, de la un grup de linii imagine la latul, în funcție de modul de baleiaj specific
senzorului utilizat. Fotograma analogică este obținută prin procedee optico-mecanice sau
optico-electronice și înregistrată pe un suport transparent. La realizarea fotogramei digitale
sub formă de raster se preia fiecare element imagine sau pixel. Poziția pixelului este dată de
linia și coloana în care se află amplasat. Fotograma analogică poate fi scanată și stocată pe
suport magnetic. Prin digitizare poate deveni fotogramă digitală. Aceste două tipuri de
prezentare digitală a fotogramelor pot fi exploatate geometric sau radiometric.
- mozaicul are rolul de a stabili zonele care nu sunt bine acoperite, dispunerea benzilor, etc.
- fotoplanul reprezintă fotogramele al căror ax optic al camerei a fost adus în poziție nadirală
și de asemenea au fost aduse la o scară dată.
- planul restituit este produsul cel mai important obținut din exploatarea fotogramelor.

21.2 Modul de preluare al fotogramelor aeriene

Preluarea fotogramelor aeriene se poate realiza de pe platforme spațiale, baloane, avioane,


elicoptere, etc. Cel mai utilizat mijloc de preluare al fotogramelor aeriene este avionul. Acesta este
dotat cu o cameră aerofotogrammetrică optico-mecanică sau digitală. Presupunând că zona de
fotografiat este ca în Figura 21.4, avionul zboară pe benzi fotogrammetrice și fotografiază terenul la

133
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

intervale de spațiu egale în așa fel încât două fotograme succesive ă aibă acoperire de 60 % una față
de alta (acoperire longitudinală), iar transversal, între benzi, o acoperire de 30 %. Distanța dintre
benzi este constantă și depinde de scara de zbor. Scara de zbor depinde la rândul ei de scara la care
se dorește realizarea planului sau a hărții. Fotograma are anumite elemente distinctive care ajută la
realizarea în bune condiții a planului (Figura 21.1).

zk
K
l y
1
ck Φ
O x

a b

Fig. 21.2. Obținerea și formarea fotogramei cu geometrie constantă:


a – camera aerofotogrammetrică; 1 – obiectivul; 2 – corpul camerei; 3 – caseta de film; 4 – bobina
receptoare; 5 – bobina debitoare; 6 – fotograma;
b – formarea fotogramei cu geometrie constantă; l – piramida optică interioară;
2 – piramida optică exterioară; K, Φ, Ω – elemente ungiulare de orientare exterioară a fotogramei;
l – latura fotogramei in planul imagine; L – latura fotogramei în teren; H – altitudinea de
aerofotografiere.

2
1 4 5 6 7 8 9
3
Fig. 21.3. Principalele părți componente ale unui sistem de preluare a imaginii digitale:
1 – motor; 2 – oglindă de baleiaj; 3 – sistem optic de focusare; 4 – sistem de dispersie; 5 –
detectori; 6 – sistem de amplificare; 7 – preluarea semnalului; 8 – transmisia la sol sau
înregistrarea pe suport magnetic.

Proiectarea lucrărilor de aerofotografiere. Calitatea planului final obținut prin metode


fotogrammetrice depinde de foarte mulți factori, în primul rând de calitatea zborului. Pentru a
obține o fotogramă de calitate nu este suficientă calitatea filmului, calitatea materialelor de
developat, firma care a produs camera fotogrammetrică, etc, ci și modul de realizare a zborului,
respectarea parametrilor tehnici, etc. Deci, procesul de aerofotografiere pentru obținerea
fotogramelor presupune respectarea condițiilor tehnice de respectare a itinerariului de zbor, scara

134
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

fotogramelor obținute, etc. Oricât de bine ar respecta pilotul instrucțiunile de zbor, aparatul de zbor
și deci implicit axa de vizare a camerei în momentul preluării imaginii nu este nadirală ci are două
unghiuri de înclinare și unul de rotație:
- Unghiul Φ, de aplecare a avionului în față sau în spate sau unghiul de înclinare longitudinal;
- Unghiul ω, de aplecare a avionului lateral (al aripilor) sau unghiul de înclinare transversal;
- Unghiul Κ, rotirea fotogramei față de planul de zbor.

BI

B II

B III

B IV

BV

Fig 21.4 Modul de preluare al fotogramelor aeriene

Primul pas la proiectarea lucrărilor de aerofotografiere îl constituie stabilirea camerei cu


care se vor prelua fotogramele. La realizarea fișei tehnice pentru realizarea zborului, trebuiesc
următoarele date:
1.Stabilirea dimensiunilor zonei de aerofotografiat. Lungimea și lățimea, notate cu Lt și lt se
stabilesc prin măsurători efectuate pe hărți la scara 1:50.000 sau 1:100.000, în funcție de zona de
aerofotografiat. Zona se încadrează de obicei pe aceste hărți prin dreptunghiuri cu orientare Nord-
sud sau Est-vest. De asemenea, se ține cont de obstacolele fizice din zonă (obiecte cu înălțimi foarte
mari) și de interdicții speciale (unități militare, zonă de graniță, etc). Un interes deosebit îl constituie
zonele de intrare în bandă, care prelungesc de regulă cu circa 5 kilometri limita zonei de interes.

Ω K

Φ
Fig 21.5 Înclinarea aparatului de zbor: unghiul de înclinare longitudinal (Φ); unghiul de înclinare
transversal (ω); rotirea fotogramei față de planul de zbor (unghiul K)

135
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

2.Stabilirea planului mediu de referință. Hmed se calculează în funcție de cotele care se


citesc pe harta 1:50.000 sau 1:100.000. Formula de calcul:

?V”˱ b”Ìm 
‘(|<  ‘(ij 2 21.1
J

În care:
- Hmed reprezintă cota planului mediu de referință;
- Hmin reprezintă cota minimă a zonei de interes;
- Hmax reprezintă cota maximă a zonei de interes.

6
3.Stabilirea scării fotogramelor. , în care N este numitorul scării fotogramelor, se calculează cu
7
formula:
6
7
 ! _OG 21.2

În care:
- mp este numitorul scării planului ce va fi realizat pe baza fotogramelor preluate în timpul
zborului respectiv;
- c reprezintă o constantă utilizată la exploatarea prin stereorestituție a cuplelor
fotogrammetrice. Pentru lucrările curente, c = 250.

4.Calculul înălțimii relative de zbor. H, înălțimea relativă de zbor se determină cu formula:


6 d‡
 21.3
7 

sau:

H=ck N 21.4

În care:
- ck este constanta camerei cu care se realizează aerofotografierea;
- H reprezintă înălțimea relativă de zbor.

5.Calculul înălțimii absolute de zbor. Notată cu Ha, formula de determinare este:

Ha = Hmed + H 21.5

6.Calculul suprafeței medii reprezentate pe un plan sau hartă. Suprafața medie se notează SF
și se calculează astfel:

#Í  1? ; ? = ? 21.6

În care l este latura fotogramei;

7.Calculul lungimii bazei de aerofotografiere. Baza de fotografiere, notată cu B este distanța


dintre două puncte de preluare a imaginii pentru două fotograme succesive (Figura 21.6). Formula
de determinare a bazei B:


 =  ]1 − ^ 21.7
6

136
Cornel Păunescu
unescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu
P : Curs de Geodezie
Geodezie-Topografie

longitudinal (Figura 21.6) (%) și poate lua următoarele


unde ax reprezintă acoperirea longitudinală toarele valori:
- 60% ≤ ax% ≤ 70% pentru întocmirea planului restituit;
- 25% ≤ ax% ≤ 30% pentru întocmirea fotoplanului.

ța dintre benzile
Fig 21.6 Proiectul de aerofotografier: B – baza de aerofotografiere; A – distanța
adiacente; ax – acoperirea longitudinalã; ay – acoperirea transversalã; O – punctele din care ss-
au realizat aerofotografiile

8.Calculul suprafeței
ei acoperite de un stereomodel. Notat cu SM, suprafa
suprafața unui model
stereoscopic se calculează astfel:

SM = (L – B) L 21.8

9.Calculul distanței
ei dintre itinerariile de aerofotografiere. Reprezintă
Reprezint distan
distanța dintre două
benzi fotogrammetrice (Figura 21.6) și se notează cu A:

Î
 =  ] Ï + 1^ 21.9


10.Calculul numărului dintr bandă. Se notează cu NM și se calculează


rului de stereomodele dintr-o calculeaz cu
formula

Î
;V = ] Ï + 1^ 21.10


11.Numărul dintr bandă. Se notează cu NF și se calculeazăă astfel:


rul de fotograme dintr-o

;Í = ;V + 1 21.11

137
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

12.Numărul de benzi din tot blocul. Este în funcție de distanța dintre itinerariile de
aerofotografiere. Se notează cu NB:


;Í = ( Ï + 1) 21.12


13.Calculul numărului total de fotograme. Este produsul dintre numărul de fotograme pe o


bandă și numărul de benzi și se notează cu NtF:

;ˆÍ = ; ;Í 21.13

14.Calculul metrajului de film. Este funcție de numărul total al fotogramelor și se notează cu


MF:

MF = NtF (1 + k) 21.14

Unde k reprezintă intervalul de film neexpus dintre negative.

15.Calculul vitezei de drum a avionului. Notată cu W, această valoare are în componență


viteza vântului dominant U și unghiul pe care îl face direcția vântului dominant cu direcția de zbor
notată cu Ψ, precum și viteza proiectată a avionului, V. De asemenea, viteza trebuie calculată
pentru dus și întors, ținând cont că sunt paralele.

Ð6,? = _Ñ ? + Ò ? ± 2ÒÑ!01 (180 − Ó) 21.15

16.Calculul timpului de așteptare. Se notează cu ta și are forma:



Pa,6,? = 21.16
ÔX,U

17.Calculul trenării funcție de timpul de expunere. Timpul de expunere, te1,2, este cunoscut
și determină trenarea, notată cu e:

ˆ‹,X,U ÔX,U
= 21.17
7

18.Calculul duratei zborului în zona de aerofotografiere. Se notează cu tZ și se calculează cu


formula:

†
tZ = {NtF (ta1 + ta2)} 21.18
?
Unde k = 1,3 reprezintă coeficientul de timp necesar avionului parcurgerii drumului de
întoarcere și înscrierea pe noua bandă.

Datele calculate și introduse în fișa tehnică pentru efectuarea zborului nu sunt perfecte. Aceste
date pot suferi abateri datorate următorilor factori:
- variații ale cotelor ternului în zona de interes;
- variații ale înălțimii de zbor;
- eroarea de menținere pe linia de zbor;
- variații ale celor două unghiuri de înclinare față de direcția de zbor și ale unghiului de
rotație.
La fixarea zonelor de întoarcere ale avionului trebuie avut în vedere amplasarea unor reperi de
intrare în bandă.

138
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

21.3 Studiul și exploatarea fotogramei.

În acest capitol se va analiza fotograma, modul de determinare a orientării interioare și


exterioare, metode de exploatare a fotogramei, redresarea fotogrammetrică.

21.3.1 Sisteme de coordonate.

În fotogrammetrie este foarte important ca determinarea fiecărui punct de interes de pe


fotogramă (de contur al unui obiect, detaliu, etc) să fie făcută într-un sistem de coordonate care să
poată fi utilizat în România, respectiv stereografic 1970, Gauss Kruger, UTM sau local. Sistemul de
coordonatele utilizat la teren poate fi integrat prin măsurători directe. Interesul este însă altul, să
determinăm aceste coordonate direct pe fotogramă. Pentru aceasta, fiecare fotogramă va avea un
sistem propriu de axe de coordonate.
z'

y’

O' x'

y'
ck
v
2

x'p
y'p
p
3 x'
1 n m
sensul de zbor

4
v

Fig. 21.7. Sistemul de coordonate imagine: n – punctul nadiral imagine; m – punctul mijlociu; p –
punctul principal; vv – verticala principală; 1, 2, 3, 4 – indici de referință; x'p, y'p – coordonatele
punctului principal

21.3.1.1 Sisteme de coordonate utilizate în România. Acest capitol a fost tratat în Volumul I,
Capitolul 5.5.1, 5.5.2, Volumul II, Capitolul 6.3.3.3.

21.3.1.2 Sistemul de coordonate al fotogramei. Originea sistemului este în centrul de proiecție.


Indicii de referință sunt cei care dau axele plane de coordonate, respectiv indicii 1 și 3 dau axa O’x’

139
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

(sensul pozitiv în sensul direcției de zbor), iar indicii 2 și 4 dau axa O’y’ (Figura 21.7). Axa O’z’
este perpendiculară pe planul fotogramei.
Punctul mijlociu al imaginii, notat cu m, se obține din unirea indicilor de referință
diametrali ai fotogramei. Punctul principal, notat cu p, se obține intersectând perpendiculara
coborâtă din O’ cu planul fotogramei. Perpendiculara astfel obținută este de fapt axul geometric al
sistemului optic al camerei de preluare a imaginii. Distanța de la punctul nodal posterior al
sistemului optic până la planul imaginii (punctul p) se notează cu ck și se numește constanta
camerei. Punctele p și m sunt foarte apropiate ca poziție, în unele lucrări fiind suprapuse. Punctul
nadiral n se obține unind verticala locului punctului O’ cu planul fotogramei. Corespondentul
acestui punct pe teren se notează cu N. Punctele p și n se găsesc pe verticala principală vv a
fotogramei.

21.3.1.3 Orientarea interioară a fotogramei. Orientarea interioară reconstituie fasciculul


fotogrammetric de la preluarea imaginii. Elementele de orientare interioară dau poziția centrului de
proiecție față de imagine prin următoarele elemente:
- coordonatele punctului principal x'p și y'p;
- constanta camerei ck;
- distorsiunea obiectivului camerei de preluare (acest parametru descrie modul de deformare a
fasciculului fotogrammetric).
Având centrul de proiecție și punctele imagine definite, se poate realiza reconstrucția
geometrică a fasciculului fotogrammetric din timpul preluării imaginii. Metoda de realizare este
congruența sau afinitatea.

h O (xo, yo, ho)

zo κ
ω x

y P
ν

xo

yo N

Fig. 21.8 Elementele de orientare exterioară ale fotogramei: x0, y0, h0, coordonatele centrului de proiecție
în sistemul teren; κ, unghiul de rotație a fotogramei; α, unghiul corespondent lui κ; ν unghiul de înclinare a
planului fotogramei față de planul orizontal.

140
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

21.3.1.4 Orientarea exterioară a fotogramei. Orientarea exterioară permite reconstrucția


fasciculului de raze proiective din momentul fotografierii (Figura 21.8). Practic se reproduc
condițiile de la preluarea fotogramelor. În acest mod, centrul de proiecție și fasciculul de raze
proiective sunt definite față de un sistem de referință teren. Elementele de orientare exterioară sunt:
x0, y0, h0, coordonatele centrului de proiecție în sistemul teren;
- K, rotația fotogramei în planul său;
- Φ, înclinarea longitudinală a fotogramei (pe direcția de zbor);
- Ω, înclinarea transversală a fotogramei (perpendicular pe direcția de zbor).
În anumite cazuri, pot fi utilizate alte elemente pentru determinarea orientării exterioare a
fotogramei:
- xO, yO, hO, coordonatele centrului de proiecție în sistemul teren;
- κ, unghiul de rotație a fotogramei în planul său în raport cu direcția verticalei principale
definită de punctele N și P;
- α, unghiul corespondent lui κ din spațiul obiect între proiecția verticalei principale
(intersecția planului vertical cu planul de proiecție) și axa y a sistemului teren;
- ν, unghiul de înclinare a planului fotogramei față de planul orizontal, se măsoară în planul
vertical principal definit de punctele O, N și P.
În funcție de valoarea acestui unghi, fotogramele se pot clasifica:
- ν = 0, fotograma este nadirală;
- ν ≤ 10°, fotograma este înclinată;
- 10° < ν ≤ 50°, fotograma este oblică;
- ν > 50°, fotograma este panoramică;
- ν ≈ 100°, fotogrammetria terestră.

21.3.1.5 Fotograma nadiral instantanee echivalentă. Fotograma, în momentul preluării este


înclinată față de sistemul de coordonate al terenului. Pentru a o aduce paralelă cu acest sistem este
nevoie de a efectua trei rotații: în jurul axei x, y și h (Figura 21.9).
Realizarea orientării exterioare a fotogramei constă în determinarea elementelor de orientare
în funcție de sistemul de referință spațiu-obiect. În funcție de cunoașterea sau necunoașterea
elementelor de orientare interioară, elementele de orientare exterioară se pot determina prin metode
parametrice sau neparametrice. Când elementele de orientare interioară nu se cunosc, metoda de
determinare a parametrilor de orientare exterioară este metoda proiectivă. Când elementele de
orientare interioară se cunosc, metodele de determinare a parametrilor de orientare exterioară sunt:
metoda coliniarității și metoda coangularității.

21.3.2 Scara fotogramei.

Dacă am considera terenul reprezentat pe o fotogramă ca fiind perfect plan, iar axul fotogramei
nadiral, atunci scara fotogramei este dată de relația:

6 d‡ <
7
= 
== 21.9

în care:
- H este înălțimea de zbor;
- d un element liniar de pe fotogramă;
- D corespondentul lui d pe teren.
În practică fotogramele nu sunt nadirale, deci ν ≠ 0, iar terenul are denivelări. În acest caz scara
nu va fi constantă pe întreg cuprinsul unei fotograme. Practic, valoarea scării se schimbă de la un
punct la altul pe parcursul fotogramei. Scara medie a fotogramei se calculează din media aritmetică
a scărilor unor zone mici și numeroase, distribuite pe fotogramă.

141
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie
h

y
z’ y’
x’
x
O’ F
x’m m
h x’
y y’m
M

Fig. 21.9 Fotograma nadiral instantanee echivalentă

21.3.3 Deformații pe fotogramă.

Se vor enumera, pe scurt, deformațiile care pot duce la erori în determinarea coordonatelor
pe fotograme:
- deformarea direcțiilor pe fotogramă datorită înclinării axei optice a camerei de preluare cu
unghiul ν;
- deformațiile liniare pe fotogramă datorită diferenței de nivel în planul terenului;
- deformația pe fotogramă datorată refracției atmosferice;
- deformația datorată curburii pământului;
- deformații datorate contracției suportului emulsiei fotografice.

21.3.4 Orientarea exterioară a fotogramei.

Pentru realizarea orientării exterioare trebuiesc determinate elementele de orientare față de


sistemul de referință teren. Metoda de determinare diferă în funcție de cunoașterea sau
necunoașterea elementelor de orientare interioară. Atunci când se cunosc elementele de orientare
interioară se utilizează metodele coliniarității și metoda coangularității. Când elementele de
orientare interioară nu se cunosc, metoda de determinare este metoda proiectivă.
La transformarea prin metoda coliniarității sunt necesari 9 parametri:
- 6 elemente ale orientării interioare, din care 3 elemente liniare care reprezintă coordonatele
centrului de proiecție în sistem teren și 3 elemente unghiulare reprezentând rotațiile;
- 3 elemente reprezentând coordonatele în sistem teren ale unui punct oarecare.

142
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

În cazul transformării proiective, relațiile sunt definite de legătura dintre coordonatele imagine
și coordonatele teren pentru un număr de puncte comune. Pentru definirea coeficienților de
transformare sunt necesare minim patru puncte comune cu coordonate în ambele sisteme.
Metoda coangularității are multe variante de rezolvare. Cea mai cunoscută a fost realizată de
Earl Church. Se bazează pe principiul egalității unghiurilor piramidei optice interioare și exterioare
generate de fasciculul fotogrammetric al fotogramei. Determinarea coordonatelor centrelor de
proiecție se bazează pe principiul intersecției înapoi. Calculul se bazează pe coordonatele comune
(imagine și teren) ale punctelor de sprijin.

21.3.5 Redresarea fotogrammetrică.

Se utilizează pentru obținerea unei imagini adusă în scară și nadirale. Aceasta nu se poate
obține decât în terenuri relativ plane, unde nu intervine eroarea datorată reliefului. Redresarea se
realizează în două etape:
- transformarea proiectivă a unei imagini oarecare într-o imagine cu orientare externă impusă
(fotogramă nadirală);
- aducerea în scară.
- Imaginea astfel obținută poate fi utilizată pentru determinări mai puțin precise (geologie,
silvicultură, etc).

21.4 Studiul și exploatarea stereogramei.

Capitolul 21.3 a prezentat metode de exploatare a fiecărei fotograme separat. După cum s-a
observat, exploatarea separată este posibilă numai pentru terenuri relativ plane. Cu ajutorul
modelului stereoscopic se pot determina dimensiunile și pozițiile spațiale ale obiectelor prin
folosirea elementelor perspectivei centrale înregistrate fotogrammetric. Pentru obținerea modelului
stereoscopic se utilizează două fotograme succesive, cu o acoperire de circa 66 %. Aparatele de
restituție sau, mai nou, fotogrammetria digitală, realizează un stereomodel. Etapele realizării
stereomodelului: orientarea relativă și orientarea absolută.

21.4.1 Vederea stereoscopică directă.

Ochiul uman percepe fiecare câte o imagine plană care respectă principiile perspectivei
centrale. Creierul produce fuziunea celor două imagini realizând imaginea spațială, virtuală.
Aceasta este vederea stereoscopică directă (binoculară), care permite sesizarea diferențelor de
profunzime din câmpul vizual. Ochiul uman poate sesiza o diferență de profunzime de circa 10
metri la 100 de metri. De asemenea, distanța până la care se pot percepe profunzimi este de circa
600 de metri. Această distanță este direct proporțională cu baza vederii (distanța dintre ochi).

21.4.2 Vederea stereoscopică indirectă.

În acest caz, ochiul omenesc nu vede direct obiectele ci prin intermediul unor imagini plane
conjugate, preluate din două puncte distincte. Realizând orientarea necesară a acestor două imagini
se obține modelul stereoscopic, respectiv o imagine spațială virtuală.

21.4.2.1 Condițiile vederii stereoscopice. Realizarea efectului stereoscopic se poate obține prin
respectarea unor condiții:
- separarea imaginilor conjugate (aducerea fiecărei imagini în câte un ochi);
- realizarea orientării relative a celor două fotograme (direcțiile de observare din fiecare ochi
către puncte comune pe cele două fotograme să fie coplanare);

143
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

- efortul de convergență necesar vederii stereoscopice indirecte să nu fie mai mare decât
efortul cerut de vederea stereoscopică directă.

21.4.2.2 Separarea imaginilor. Se utilizează mai multe metode, bazate pe o anumită aparatură.
Realizarea vederii stereoscopice prin utilizarea stereoscoapelor cu oglinzi și lentile. Se pot observa
fotograme de format mare datorită echipării stereoscoapelor cu oglinzi care măresc baza de
observare (Figura 21.10). Crearea efectului hiperstereoscopic se obține pe cale optică prin utilizarea
lentilelor. Mărirea bazei de observare duce la o exagerare a scării altitudinilor pentru observarea
mai bună a reliefului.

B
b

FS FD

Fig 21.10 Vedere streoscopică. Stereoscopul cu oglinzi

Procedeul anaglifelor. Se bazează pe separarea imaginilor pe procedeul culorilor


complementare (culori care împreună formează culoarea albă). Procedeul prezintă două variante:
- procedeul anaglifelor imprimate. Imaginile sunt tipărite în culori complementare: roșu și
verde-albastru;
- procedeul anaglifelor proiectate. Imaginile sunt proiectate prin două filtre complementare
roșu și verde-albastru, pe o masă de proiecție, pe un ecran sau un monitor. Imaginile sunt
privite prin ochelari care au lentilele colorate în aceleași culori complementare.
Avantajul procedeului anaglifelor proiectate este acela că modelul stereoscopic al terenului
poate fi observat de mai multe persoane simultan. Dezavantajul constă în luminozitatea redusă pe
timpul observării modelului, ceea ce duce la obosirea ochiului.

Procedeul filtrelor polaroide. Constă în polarizarea luminii la proiectarea și observarea


imaginilor conjugate. Pentru obținerea fenomenului se utilizează două filtre polaroide cu planele de
polarizare perpendiculare. Este utilizat în special în sălile de cinematograf.
Procedeul slipirilor. Mai puțin utilizat în practică, separarea imaginilor nu se face pozițional ci în
timp. Din Figura 21.11 se observă utilizarea unor diafragme speciale care se rotesc cu viteze între
20 – 50 rot/secundă. Imaginile celor două fotograme (stânga și dreapta) sunt proiectate succesiv pe
un ecran. Este obositor pentru ochi.

21.4.3 Orientarea exterioară a fotogramelor (modelului stereoscopic al terenului).


În cazul fotogramelor realizate pentru întocmirea planurilor la scări mici sau pentru ridicări
expeditive sunt suficiente date preluate cu ajutorul stereoscopului, a camerei orizont, sistemelor de
radiolocație, etc. Pentru lucrări de precizie, este nevoie de un anumit număr de puncte comune în

144
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

sistem de coordonate teren și în sistemul de coordonate propriu fiecărei fotograme. Aceste puncte
comune se numesc reperi fotogrammetrici. FS

FD

OS

OD

Fig 21.11 Procedeul slipirilor

Numărul reperilor fotogrammetrici este dat de numărul elementelor de orientare exterioară.


În mod concret se realizează o dublă intersecție spațială. Pentru realizarea dublei intersecții spațiale
este nevoie de 12 parametri independenți. Cei 12 parametri se pot grupa astfel:
- 5 parametri necesari determinării orientării relative a fotogramelor (una față de alta). Pentru
aceasta este necesar să se realizeze dubla intersecție în spațiu a cel puțin 5 puncte
caracteristice. Punctele se identifică foarte bine pe cele două fotograme. Din aceste 5 puncte,
cel puțin 4 nu trebuie să fie coplanare. Astfel se obține dubla intersecție spațială pentru orice
altă pereche de puncte conjugate care formează modelul.
- 7 parametri pentru orientarea absolută a stereomodelului în raport de sistemul de coordonate
al terenului. Practic se pune în scară și se orientează modelul stereoscopic. Pentru aceasta
este nevoie de 2 reperi cu coordonate x, y și h și un reper altimetric (h) determinați în
coordonate teren și coordonate stereomodel.

Metode de determinare a orientării relative:


- optico mecanice – se acționează direct asupra elementelor de orientare. Este utilizată la
aparatele de restituție analogică.
- analitice – parametri se determină prin calcul. Se utilizează la aparatele de restituție analitică
și la stațiile fotogrammetrice digitale.
- Metode de determinare a orientării absolute:
- optico mecanice – la care se disting două etape: aducerea în scară a stereomodelului și
orizontalizarea stereomodelului.
- analitice – care are tot două etape: determinarea valorilor aproximative ale elementelor de
orientare absolută și compensarea orientării absolute.

21.5 Aerotriangulația.

21.5.1 Aerotriangulația ca metodă.


După cum a reieșit din cele expuse mai sus, pentru ca fiecare cuplu fotogrammetric să poată
fi exploatat (să se poată citi coordonate în sistem teren pentru fiecare punct), este nevoie de minim 3
puncte cu coordonate cunoscute în sistem teren și sistem model. Pentru suprafețe mari de restituit,
numărul de puncte (reperi) devenea foarte mare. De asemenea, în zone împădurite este foarte greu
să se determine 3 puncte în coordonate teren pe fiecare cuplu. Metoda aerotriangulației reduce
numărul de puncte comune. Astfel, se determină două puncte comune pe primul cuplu, alte două la

145
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

maxim 6 cuple, pe ultimul cuplu determinând de asemenea 2 puncte. Metodele de realizare a


aerotriangulației spațiale sunt:
- aeropoligon;
- aerotriangulației cu modele independente;
- incluziunii.
Problema oricărui model este de a transmite, pornind de la primul cuplu, cu reperi determinați,
orientarea și scara. Închiderea se face pe cuplele pe care s-au determinat reperi.

21.5.2 Erori în aerotriangulație.

Erori sistematice. Se datorează în principal următorilor factori:


- distorsiunea obiectivului camerei fotogrammetrice;
- deformații pe fotogramă;
- aparatului de stereorestituție;
- scării;
- translatarea originii sistemului de coordonate;
- înclinarea axelor de coordonate.
Erori întâmplătoare. Erorile întâmplătoare pot fi datorate următorilor factori:
- identificarea și transferul punctelor;
- măsurătoare defectuoasă a coordonatelor la teren sau imagine;
- orientarea stereomodelului;
- transferul scării;
- operatorul.

21.5.3 Compensarea aerotriangulației sau corectarea coordonatelor citite prin metoda


aerotriangulației, pe baza discordanțelor la închiderea pe punctele de reper.
Compensarea aerotriangulației se realizează în două moduri: compensarea pe benzi și
compensarea în bloc.
Compensarea în bloc poate fi:
- compensarea în bloc cu benzi;
- compensarea în bloc cu modele independente;
- compensarea în bloc cu fascicole fotogrammetrice.

21.5.4 Precizia aerotriangulației.

Este funcție de mai mulți factori:


- calitatea metrică și fotografică a fotogramelor;
- precizia identificării și transpunerii punctelor de aerotriagulație;
- precizia de identificare a reperilor;
- numărul și dispunerea reperilor;
- precizia de determinare a reperilor în teren;
- precizia de măsurare a coordonatelor imagine;
- metoda de aerotriangulație folosită.

21.6 Exploatarea optico-mecanică a stereomodelului.

21.6.1 Reperaj fotogrammetric.

Alegerea punctelor comune care să aibă coordonate în sistem teren și în sistem model este foarte
importantă. Acestea trebuie să fie punctiforme și ușor de identificat față de alte obiecte din jur. De
asemenea, nu trebuie să fie alese mai aproape de circa 1 centimetru de marginea fotogramei.
Dispunerea reperilor pe modelul fotogrammetric trebuie să fie optimă (Figura 21.12).

146
60%
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie
1 cm 1 cm
R1 R2

R4 R3
1 cm 1 cm
a

R1 R2
R1 R2
R3
R4 R3
R4

b c

Fig. 21.12 Dispunerea reperilor pe modelul fotogrammetric


a – amplasare optimă
b – amplasare incorectă
c – amplasare total incorectă
21.6.2 Determinarea elementelor de orientare exterioară a stereomodelului pe baza
coordonatelor imagine. Se realizează prin condiția de complanaritate.

21.6.3 Trasarea planimetriei.

Se consultă fotogramele fotointerpretate la teren, atlasul de semne convenționale, schițe sau


ridicări topografice efectuate la teren în momentul fotointerpretării. Se constată punerea în scară
prin verificarea unor distanțe cunoscute sau verificarea unor puncte cu coordonate cunoscute.
Abaterea în poziție planimetrică nu trebuie să depășească 0.2 mm, care se transformă în funcție de
scara utilizată în precizie teren. Se urmăresc detaliile planimetrice și se utilizează atlasele de semne
convenționale pentru diverse scări.

21.6.4 Trasarea altimetriei.


Se verifică precizia altimetriei prin verificări efectuate pe reperi sau pe puncte de cotă
cunoscute. Formele de relief se urmăresc pe curbe de nivel. De asemenea, se punctează frecvent
pentru determinarea unor puncte singulare în vederea determinării altitudinii.

147
Cornel Păunescu
unescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu
P : Curs de Geodezie
Geodezie-Topografie

Imaginea 21.13 Produs fotogrammetric ortorectificat, de mare rezoluție

Imaginea 21.14 Plan topografic rezultat în urma prelucrării


prelucr stereomodelului

148
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

21.7 Fotogrammetria terestră.

Preluarea fotogramelor se face din stații terestre, cu camere fotogrammetrice având axul
optic al obiectivului orizontal. Domeniul de aplicare al fotogrammetriei terestre este redus: zone
accidentate, care pe fotogramele aeriene intră în unghi mort, cariere miniere, refacerea obiectivelor
istorice, etc. Precizia acestui tip de restituție nu este omogenă, se micșorează pe măsură ce crește
profunzimea stereomodelului.
Instrumentul utilizat până în anii 1990 a fost fototeodolitul. În Imaginea de jos este prezentat
un fototeodolit produs în 1984 de firma ZEISS.

Imaginea 21.14.1 Fototeodolit generația anilor 1980.

Aplicații ale fotogrammetriei terestre:


1.În topografia inginerească:
- urmărirea execuției, releveele fațadelor clădirilor, podurilor, viaductelor, deformații, tasări
ale construcțiilor hidrotehnice, civile, agricole, industriale, căi de comunicație, arhitectură,
etc;
- calculul volumelor de stocuri, de exploatare minieră, etc;
- urmărirea fisurilor și golurilor în subteran;
- urmărirea comportării utilajelor aflate în exploatare (excavatoare gigant, macarale turn,
turbine, strunguri carusel).
-
2.Aplicații netopografice:
- proiectarea construcțiilor (comportament seismic, comportare la vânt sau zăpadă);
- proiectarea mijloacelor de transport;
- controlul și calibrarea roboților industriali;
- arhitectură și arheologie;
- geologie, glaciologie, speologie, astronomie, fizică nucleară, etc.
-
3.Aplicații speciale:
- fotogrammetria cu raze X în medicină;
- microscopie electronică;
- hologrameteria în tehnica aerospațială, electronică, energetică, transporturi (studiul
vibrațiilor);
- fotogrammetria subacvatică, etc.
Obiectele studiate pot fi în mișcare. Viteza de mișcare este mică: tasări, alunecări de terenuri,
deformații și fisuri ale pereților. Alte obiecte pot avea viteze de deplasare mai mari: fisuri la
149
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

elemente de construcții supuse încercărilor, comportament seismic urmărit pe machete de


construcții, etc. Reperajul necesar orientării exterioare este specific, respectiv se pot utiliza lungimi
măsurate între reperi premarcați sau detalii distincte vizibile.

y
y
A = 00
A = 00 γ = 00
γ = 00 ϕ > 900
ϕ = 900
ϕ ϕ
O’ B O’’ O’ B O’’ x
x
a b
y y

0
A ≠ 00
A=0 γ = 00
γ = 00 ϕ = 900
ϕ < 900

ϕ
ϕ
O’ B x O’
O’’ A x

c
B
O’’

d
y y

A ≠ 00
O’’
γ = 00
ϕ = 900
A = 00
B
ϕ γ = 00 γ
ϕ
A ϕ = 900
O’ x O’ B O’’ x

e f
y

A = 00
γ = 00
ϕ < 900
ϕ
O’ B O’’ x

g
Fig. 21.15 Preluarea fotogramelor în fotogrammetria terestră
150
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

21.7.1 Cazuri de preluare a fotogramelor în fotogrammetria terestră.

Din Figura 21.15 se pot observa 7 moduri de preluare:


a – cazul normal;
b – cazul deviat la stânga;
c – cazul deviat la dreapta;
d – cazul paralel deviat la dreapta;
e – cazul paralel deviat la stânga;
f – cazul normal convergent;
g – cazul convergent

În prezent se utilizează camere fotografice speciale amplasate pe o bară care are mărimea
foarte bine cunoscută. Pot fi amplasate două camere, la distanță de 2 metri una de alta, respectiv la 1
metru față de mijloc. Pot fi amplasate trei camere, la distanță de 1 metru una de alta (două la capete
și una în mijloc). În acest caz se formează trei modele stereoscopice (camera 1 cu 2, camera 1 cu 3
și camera 2 cu 3). Ca în imaginea de mai jos.

Reperii fotogrammetrici trebuie să fie de dimensiuni


foarte mici, bine amplasați pe locații. Un exemplu este
prezentat în imaginea de alături. Se pot observa reperii
marcați pe perete cu cerc roșu, cinci la număr, doi în
partea superioară, doi în partea inferioară și unul în
mijloc. Evident că pe ceilalți pereți se află de asemenea reperi pentru a putea determina totul în
coordonate reale.

21.7.2 Preluarea fotogramelor din baze orizontale amplasate la înălțime deasupra solului.

Se utilizează condițiile naturale de relief: înălțimi naturale, clădiri înalte, instalații de foraj,
etc. În terenuri plane se amplasează pe înălțimi situate la 10 – 53 de metri. Fotografierea se execută
simultan cu două camere, cuplate între ele pentru declanșare simultană (Figura 21.16).

151
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Fig 21.16 Preluarea fotogramelor din baze orizontale


amplasate la înălțime deasupra solului

21.7.3 Preluarea fotogramelor din baze verticale.

Este utilizată când obiectul de murat are o desfășurare verticală. Lungimea bazei se alege în
raport cu înălțimea la care se poate ridica camera din capătul bazei.

21.7.4 Preluarea fotogramelor cu axele de fotografiere înclinate.

Se utilizează în arhitectură sau în industria minieră. Unghiul de înclinare poate fi fix sau
variabil.

152
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Capitolul 22
Tehnologia laser scan
22.1.Tehnologia laser scan terestră.

În prezent suntem bombardați cu tehnologia laser. Scanarea cu laser este în ascensiune în


topografie şi se încearcă aplicaţii nelimitate. Se testează aplicații terestre de scanare cu laser
3Dhigh-definition. Laserul a devenit omniprezent în societate, aşa cum vedem în multe aplicaţii
zilnice. Există dispozitivul de nivelare laser, fotografii sau cadre obținute cu laser. Laserul
transportă semnale în liniile de fibra optica folosite pentru apeluri telefonice pe distanţe lungi. De
asemenea se utilizează în chirurgia ochilor şi în metalurgie în operaţiuni de prelucrare. Este folosit
în CD playere, şi chiar pentru a elimina tatuaje. Desigur, pentru topografie se utilizează sub formă
de măsurare a distanţei electronice (EDM). Laserul poate deteriora sau tăia materialul cu care intră
în contact (în mod intenţionat şi util). În aplicațiile topografice-laserul-este-inofensiv.
Ca o extensie a tehnologiei laser, LiDAR (Light Detection and ranging) implică lansarea unui
fascicul de lumină la o ţintă şi se măsoară timpul parcurs către țintă și înapoi la sursă, ca şi în cazul
staţiei totale (EDM). Instrumentul măsoară timpul de care este nevoie pentru dus întors şi apoi
calculează cât de departe este tinta. Se ştie, de asemenea, directia fasciculului. Comparând-o cu
radarul, acesta funcţionează în mod similar, dar foloseşte unde radio în loc de fascicul luminos. Prin
emiterea de milioane de fascicule laser către un obiect, cum ar fi o clădire, o autostradă, sau
sistemul de conducte într-o instalaţie industrială, se poate calcula distanţa şi direcţia unui număr
infinit de puncte şi reda (cartografia) harta suprafeţelor aproape oricărui tip de obiect, oricât de
complexă. Aceasta este scanarea laser.
La scanarea terestră a unor obiective este nevoie de niște pași pentru realizarea în bune
condiții a lucrării:
- Stabilirea obiectului (obiectelor) de scanat;
- Stabilirea distanței optime față de obiect pentru a obține cea mai bună precizie conform
scopului propus;
- Stabilirea stațiilor din care se va scana obiectul astfel încât să nu rămână zone nescanate și
să poată fi calculate ca poziție.
- Marcarea reperilor pe zona de scanat.
- Scanarea obiectului din fiecare stație în parte.
- Măsurători pentru determinarea rețelei geodezice și a reperilor; calcule ale rețelei geodezice
și a reperilor.
- Calculul coordonatelor norului de puncte. Prelucrarea datelor cu programe speciale pentru
obținerea obiectului scanat.
- Interpretarea rezultatelor.

Funcție de modul de utilizare, scanerul terestru poate fi împărțit în două:


- Scaner terestru cu poziție fixă;
- Scaner terestru mobil.

22.1.1. Scaner terestru cu poziție fixă

1.Stabilirea obiectului (obiectelor) de scanat. Tehnologia laser poate fi utilizată pentru poziționarea
și redarea formelor obiectelor în spațiu. Obiectele pot fi de orice tip, în funcție de beneficiar. Astfel,
se poate scana un sit arheologic, un pod, o clădire (exterior sau exterior plus interior),o incintă
industrială cu multe conducte, un ansamblu de clădiri, un oraș, urmărirea evolutiei unor careiere sau
a unor halde (volume excavate sau depuse), o masă de bucătărie, o piatră mai deosebită, practic
orice obiect de interes.

153
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

2.Stabilirea distanței optime față de obiect pentru a obține cea mai bună precizie conform
scopului propus. Distanța față de obiect se alege în primul rând în funcție de precizia pe care dorim
să o aibă produsul final, dar si de performanțele laser scanului. În ultima perioadă au apărut scanere
care pot reda cu mare precizie detaliile la distanțe considerate mari. Probleme apar atunci când
obiectul de scanat este foarte înalt și este nevoie ca instrumentul să fie ridicat pentru a scana partea
superioară. În acest caz trebuie stabilite distanțele optime de scanat pentru fiecare detaliu al clădirii.

3.Stabilirea stațiilor din care se va scana obiectul astfel încât să nu rămână zone nescanate și să
poată fi calculate ca poziție. Dupa cum s-a mentionat, scanerul emite un fascicul de raze laser care
redau perfect forma obiectului studiat. Uneori este suficientă o singură stație pentru scanarea
obiectului si acesta este redat in totalitate (fațada unei clădiri). Uneori este nevoie de mai multe
stații pe care este amplasat scanerul (o clădire în totalitate, o statuie cum este „Statuia Libertății”,
etc).
Stabilirea stațiilor se face astfel încât să respecte două condiții:
- Fiecare stație să poată fi legată la sistemul de coordonate în care se va lucra (printr-o metodă
cunoscută de la cursul de topografie sau GPS);
- Obiectul să poată fi scanat în totalitate (de exemplu o clădire foarte mare trebuie să fie
scanată pe fiecare latură exterioară, în fiecare încăpere – indiferent de mărime, în partea
superioară și sub fiecare stație).
După stabilirea pozițiilor stațiilor, acestea vor fi marcate cu buloane metalice de obicei sau cu alte
moduri de marcare, conform standardelor în vigoare.
Milioanele de puncte (norul de puncte cum este numit) care redau conturul obiectului, sunt definite
de coordonatele in spațiu într-un anumit sistem de referință. Acest sistem poate fi cel național, adică
Stereografic 1970 sau un sistem local. Sistemul local poate fi definit de două axe (nord și vest sau x
și y) plus altitudinea, referită la cvasigeoid, elipsoid sau alt sistem de referință (figura 13.1). În cazul
în care se dorește scanarea unei clădiri, un sistem local poate fi însă definit de acea clădire. Astfel,
una din laturile clădirii poate fi axa x, altă latură axa y, iar muchea clădirii pe inălțime poate fi axa
z. Sigur că alegerea sistemului național este mai bună deoarece lucrarea poate fi integrată în alte
lucrări sau, dacă este vorba de un muzeu, chiar integrat în Google Earth, Google Maps sau alte
posibilități de prezentare.
Indiferent de sistemul de coordonate ales, trebuie ca norul de puncte să fie definit în acel
sistem. Pentru aceasta este nevoie ca punctul de stație deasupra căruia se amplasează scanerul să
aibă poziția definită în acel sistem de coordonate. Modul cum se obțin aceste coordonate diferă de
la caz la caz și este descris în Capitolul 19. Sigur că în acest capitol sunt descrise modalitățile
clasice. Posibilitatea cea mai la îndemână în acest moment este utilizarea tehnologiei GNSS (în
special GPS), metodă descrisă în cursul GPS. Dacă obiectul de reprodus trebuie scanat din mai
multe stații, atunci aceste stații trebuie legate intre ele printr-o metodă cunoscută, în special rețea
geodezică sau metoda drunuirii.

4.Marcarea reperilor pe zona de scanat. Ca și în cazul fotogrammetriei aeriene și a


fotogrammetriei terestre clasice, pentru punerea în scară a obiectului scanat este nevoie de puncte
de reper (control), sau puncte fixe cum sunt denumite în literatura de specialitate. Aceste puncte de
reper sunt necesare fiecărui nor de puncte preluat dintr-o stație. Punctele de reper sunt determinate
cu ajutorul stațiilor totale din punctele în care a staționat scanerul, cu metodele cunoscute (radiere).
Norul de puncte preluat din altă stație are nevoie de alte puncte de reper (Imaginea 22.1).
Coordonatele punctelor de reper trebuie să fie în același sistem cu coordonatele utilizate în
realizarea rețelei de sprijin sau al drumuirii.

154
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Imaginea 22.1. Reperi fotogrammetrici. Roșu – reperii de pe un perete; albastru – reeprii de pe alt
perete din aceeași încăpere

Imaginea 22.2. Modalități de marcare a reperilor.

Puncetele de reper pot fi anumite detalii de pe obiectul de scanat sau pot fi marcaje propriu
zise (Imaginea 22.2). Dacă se aleg detalii de pe obiectul de scanat, acestea trebuie să fie
punctiforme și inconfundabile (perfect definite). Cu cât reperul este de dimensiuni mai mici, cu atât
eroarea cu care este reprezentat obiectul este mai mică. În mod normal, dacă dorim să obținem 5
milimetri eroare, reperul trebuie să fie de 2-3 milimetri si eroarea lui de determinare din stația de
bază să fie tot de circa 2-3 milimetri. Este mult mai indicat ca reperii să fie plantați pe obiect înainte
de scanare și să fie determinați ulterior în coordonate.
155
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Există și o altă posibilitate de constrângere a norului de puncte. Metoda punctelor comune.


Condiția teoretică este ca un punct comun pe două scanări diferite să aibă aceleași coordonate. De
exemplu dacă se scanează o clădire, punctele de pe colț, comune pentru doi pereți exteriori, trebuie
să aibă aceleași coordonate. Astfel, dacă pe fațadă am determinat reperi și coordonatele au fost
determinate în sistem unitar, colțul clădirii va avea coordonate foarte bune. Norul de puncte care
reprezintă o latură (un perete) alăturată laturii scanate anterior și are un colț comun cu cel
determinat anetrior, poate fi bază pentru accest perete. Sigur că metoda nu este foarte bună.
Punctele sunt grupate într-o singură latură și nu pot defini corect tot peretele. Este la fel ca în
Capitolul 21.6.1, Figura 21.12. Corect este să existe reperi iar aceștia să fie bine configurați.

5.Scanarea obiectului din fiecare stație în parte. După stabilirea pozițiilor stațiilor si marcarea
(stabilirea) punctelor de reper, se trece la staționarea fiecărui punct de stație cu scanerul. Acesta este
programat să scaneze zona de interes. Practic se stabilește poziția de la care se pornește scanarea și
poziția la care se încheie. După aceasta se scanează zona selectată. Atunci când se dorește scanarea
întregului areal (o localitate în totalitate), scanerul va baleia un unghi de 3600. Trebuie avut în
vedere că zona de sub trepied nu poate fi scanată pe o rază egală cu înălțimea aparatului. Din acest
motiv trebuie proiectate stații complementare pentru scanarea zonei menționate anterior. Dacă se
dorește doar scanarea unei clădiri se stabilește punctul de plecare al scanării și unghiul la care se va
opri scanarea, astfel încât să fie acoprită toată clădirea. Scanarea se încheie atunci când s-au
staționat toate punctele proiectate și din fiecare punct s-au preluat datele corect. La fiecare staţie de
scanat, scanerul poate fi conectat la un laptop. Durează doar câteva minute pentru a colecta
imaginea creata. Operatorul poate selecta zona pentru care trebue preluate date necesare. Scanarea
începe imediat, timpul rămas până la finalizarea scanării este indicat de program.

6.Măsurători pentru determinarea rețelei geodezice și a reperilor; calcule ale rețelei geodezice și
a reperilor. După efectuarea scanării sau înainte de scanare se determină rețeaua de puncte
staționate și reperii. Măsurătorile se efectuează cu stații totale și receptoare GNSS (GPS), acolo
unde condițiile permit. Modul în care se face aceasta este descris atât în cursul de topografie
(Capitolele 6-9, 19) cât și în cursul de GPS.
Calculul coordonatelor punctelor de stație se face diferit funcție de metoda de măsurare și de
modul de prelucrare.
A).Punctele determinate GNSS (GPS).
A1). Pentru punctele determinate cu metoda statică, coordonatele se calculează cu programele
oferite de dealerul de receptoare în sistem WGS84, apoi sunt duse la planul de proiecție. Dacă
planul de proiecție este Stereografic 1970 se poate utiliza programul TRANSDAT pus la dispoziție
de ANCPI. Dacă planul este unul local atunci se utilizează formulele din Capitolul 12 din Cursul de
Topografie-Geodezie.
A2). Pentru punctele determinate cu metoda ROMPOS, coordonatele rezultă direct și sunt
înregistrate în memoria receptorului. Având în vedere că este necesară o precizie foarte bună,
respectiv milimetri, se recomandă ca determinările ROMPOS pe un singur punct să fie repetate
astfel încât să se ajungă la precizia necesară.
B).Pentru punctele staționate cu stația totală, funcție de modul de determinare a punctelor de
control (“vechi”) și a modului de prelucrare (rețea compensată prin metoda celor mai mici pătrate
sau drumuire), putem avea mai multe cazuri. Indiferent de modul de prelucrare, la teren se măsoară
direcții orizontale, distanțe și unghiuri zenitale. Fiecare punct de stație trebuie să aibă măsurători
suficiente pentru determinarea poziției, respectiv minim o orientare și minim o distanță față de
puncte cu coordonate cunoscute. Cu cât fiecare punct are mai multe determinări, cu atât poziția lui
va fi mai precisă. Condițiile sunt descrise în Capitolele 6-9, 19.
B1).Cazul în care punctele de sprijin au fost determinate cu receptoare GNSS (GPS). Măsurătorile
pornesc de la aceste puncte și acoperă întreaga rețea. Fiecare punct trebuie să aibă suficiente
măsurători pentru o determinare corectă.

156
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

B2). Cazul în care punctele de sprijin au fost determinate exclusiv prin măsurători clasice (direcții,
distanțe, unghiuri zenitale). Punctele de sprijin sunt determinate separat si constrânse într-o rețea
sau sunt compensate în același model matematic cu rețeaua nou creată.
B3).Compensarea se va face în două moduri: ca rețea geodezică constrânsă prin metoda celor mai
mici pătrate sau ca drumuire. Având în vedere faptul că precizia determinării trebuie să fie de
domeniul milimetrilor, este recomandată compensarea prin metoda celor mai mici pătrate. Punctele
de plecare pot fi considerate puncte „vechi” sau se pot introduce în compensare ca puncte noi,
funcție de modul în care au fost determinate (Capitolul 11).
Calculul coordonatelor reperilor se face cu ajutorul formulelor 19.59, respectiv metoda radierii.
Dacă reperii pot fi calculați prin dublă radiere (cel puțin din două puncte de stație), atunci avem și
precizia de determinare a coordonatelor acestora si putem aplica metoda celor mai mici pătrate sau
putem face media ponderată sau aritmetică. Trebuie specificat că de modul și acuratețea cu care
sunt determinați acești reperi depinde acuratețea întregii lucrări.

7.Calculul coordonatelor norului de puncte. Prelucrarea datelor cu programe speciale pentru


obținerea obiectului scanat. Având coordonatele punctelor de stație și coordonatele punctelor de
reper se pot determina coordonatele (poziția tridiemnsională) a fiecărui punct din norul de puncte
pentru fiecare stație în parte. După calcularea ultimei stații, fiecare punct din norul de puncte este
amplasat pe poziția lui reală. În acest mod se recompune obiectul scanat. De exemplu o clădire va fi
recompusă din punctele de pe pereții exteriori, de pe acoperiș, din fiecare cameră și din pod (dacă
acesta există). Între punctele de pe exterior și cele din camere trebuie să apară pereții ca un gol în
grosime reală. Acesta poate fi deja un control. De asemenea un control se realizează la punctele
comune (colțuri de zid, îmbinări, colțurile acoperișului, etc).
Trebuie ținut cont de puncte scanate și care descriu obiecte incluse în obiectul de scanat. De
exemplu într-o biserică un candelabru va apare prin punctele care îi descriu conturul. Punctele care
descriu candelabrul vor trebui scoase din ansamblu atunci când descriu bolta bisericii, pereții,
clădirea în sine. De asemenea dacă într-o încăpere traversează o persoană în timpul scanării, vor
apare puncte care descriu poziția persoanei la acel moment. Aceste puncte trebuie șterse din norul
de puncte pentru a nu crea distorsiuni. Aceste puncte sunt așa numitele „zgomote” conform
definiției în termenii limbii engleze.
Prelucrarea norului de puncte este o operație anevoioasă și cere foarte mare atenție. Unele
scanere sunt prevazute și cu aparate fotografice de mare rezoluție care dau imaginea scanată funcție
de unghiul selectat. Imaginea ajută la detectarea punctelor care nu fac parte din obiectul de scanat
(„zgomotele”). Acolo unde nici imaginile nu pot oferi informațiile necesare și operatorul nu mai are
elemente de comparație este necesară deplasarea la fața locului și compararea cu obiectul scanat. În
acest mod se poate alege varianta corectă.

8.Interpretarea rezultatelor.Rezultatele unei asemenea lucrări trebuie să fie corecte. Tehnologia


pare foarte simplă la prima vedere, programele sunt bine puse la punct, dar rezultatele pot fi viciate.
Este nevoie de convingerea că rezultatul este corect și se încadrează în precizia cerută. Controalele
sunt la îndemâna celor care execută lucrările dar cer timp și timpul înseamnă bani. O lucrare nu este
însă finalizată dacă nu s-au efectuat controalele necesare. În primul rând, așa cum am menționat mai
sus, există înregistrarea fotografică. Al doilea control se referă la rezultatele obținute prin
compensare (metoda celor mai mici pătrate) atât în rețea cât și pentru punctele de control. Pentru
punctele de control mai poate fi efectuată o verificare simplă, măsurarea unei laturi cu ruleta și
compararea cu lungimea din norul de puncte.

157
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

a b c d

Imaginea 22.3. Un pod vizualizat: a-prin fotografiere; b-prin scanare cu laser terestru (nor de
puncte); c-prin măsurători cu stația totală; d-rezultat finit prin procesarea datelor de la punctele a și
c.

Imaginea 22.4. Construcții inginerești scanate.

Pentru a înțelege mai bine modul în care metoda este realizată, vom încerca o exemplificare.
Pentru scanarea unei clădiri cum este biserica Cretzulescu, care interesează doar ea ca atare și nu tot
ansamblul, se vor determina n puncte strict necesare pentru a scana toată fațada. Pentru interior, din
stația amplasată în fața ușii de la intrare, se va arunca o stație în naos. De aici, se va dezvolta și în
interior o rețea de puncte din care se va scana fiecare încăpere (pronaos, naos, altar). Trebuie ținut
cont de faptul că sub trepied rămâne un cerc care nu poate fi scanat. Acesta va fi completat de
punctele de stație adiacente. De asemenea, este necesară o stație care să scaneze partea superioară a
turlei. Aceasta se poate amplasa pe unul din blocurile din jur. Stația se leagă de restul punctelor de
stație utilizate la scanarea de la sol și din interior. Toate punctele rețelei vor fi compensate ca rețea
geodezică prin metoda celor mai mici pătrate sau ca drumuire închisă pe punctele de plecare.
În cazul scanării unui ansamblu de clădiri, cum ar fi de exemplu mănăstirea Voroneț. Aici
este nevoie de scanarea atât a mănăstirii propriu zise cât și a chiliilor, exterior și interior. Din acest
motiv, rețeaua geodezică și modul de scanare prezintă mult mai compex.

158
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Având datele obținute, fiecare punct se așează pe locul lui funcție de coordonatele carteziene și
compun astfel obiectele. Practic, se recompune orice obiect funcție de norul de puncte adus în
coordonate teren.

Scanerul terestru poate avea, după cum am mai menționat, și alte aplicații.
Un domeniu în care aplicabilitatea este evidentă se referă la construirea structurilor inginerești:
poduri, clădiri foarte înalte, schelete metalice, etc. Imaginile 22.3, 22.4 și 22.5. De asemenea poate
fi utilizat la poziționarea conductelor dintr-o incintă industrială. Uneori în incintele industriale nu se
mai știe exact fiecare conductă de unde pleacă, ce traseu are și unde are capătul. Un laser scan
terestru combinat cu un detector dă rezultate spectaculoase.

Imaginea 22.5. Scanarea unei incinte industriale (nor de puncte)

Studiul alunecărilor de teren este de asemenea un beneficiar al laser scanerului terestru.


Rezultatele sunt mult mai bune în prima fază a alunecării. Mai tarziu tehnologia GPS este cea care
poate aduce informații privind deplasarea alunecărilor în timp real.
Distanța până la care se poate scana cu laserul terestru este, în acest moment de 300-400 de metri,
dar în general se pot colecta puncte de la 1000 de metri sau mai mult, cu rezultate foarte bune.

Tipuri de scanere terestre.

159
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

22.1.2. Scaner terestru mobil

La proiectarea, construcţia şi întreţinerea de drumuri şi autostrăzi este nevoie de planuri si


harti foarte precise. Sigur că produsele cartografice variază de la proiect la proiect şi pot include
hărţi ale trotuarelor, marcajele de pe asfalt, carosabilul, bordurile, vegetația de pe margini,
semnalizările rutiere, tipul intresecțiilor cu alte drumuri, pante, etc. Pe hărtie aceste detalii ar fi
foarte multe și nu s-ar mai distinge sau ar fi nevoide, pentru fiecare tip de detaliu de alte planuri.
Din acest motiv laserul terestru mobil este ideal deoarece captează toate aceste caracteristici și le
stochează într-o singură informație globală. Poate apoi descompune informația separat pentru
fiecare tematică.
Cea mai mare problemă în executara scanării laser pentru drumuri şi autostrăzi este prezenţa
în trafic a autovehiculelor. Modul în care perturbă scanarea are mai multe forme. În primul rând este
problema densității traficului. Scanere laser înregistrează ce "văd", şi vehiculele care trec prin fața
scanerului nu fac excepţie. Pe autostrăzi, unde mașinile din trafic se deplasează cu viteză, punctele
care descriu vehiculele („zgomot”) sunt mai puține. Acolo unde traficul este mai lent se pot crea
zone umbrite, numite zone moarte, ceea ce necesită o scanare ulterioară pentru a completa aceste
zone. Acest lucru este cel mai des întâlnit în zonele urbane. Aici când se scanează, de obicei traficul
este oprit.
O altă problemă la realizarea scanării cu laserul terestru mobil o constituie securitatea
propriu zisă a scanării, în sensul că există posibilitatea unor accidente fie din cauza traficului fie a
unor elemente imprevizibile (vibrații din cauza gropilor din asfalt, a neregularităților asfaltului, etc).
O altă problemă apare atunci când drumul este contruit în debleu. În acest caz, echipamentul
este foarte sus și nu pot fi scanate anumite detalii de pe marginea drumului, care sunt prea jos.
Tot o problemă o reprezintă starea vremii, în sensul că atunci când suprafața pavajului este umedă
se produce o reflexie a razelor laser și astfel se induc erori. În aceste cazuri distanţa de măsurare
trebuie micșorată de la o medie de 300 de picioare (91,44 metri) pe asfalt uscat la mai puţin de 30
de picioare (9,144 metri) pe asfalt ud.

Principiile de bază la realizarea unei scanări cu un scaner terestru mobil sunt următoarele:

1. Crearea unei reţele de control pentru poziționarea orizontală şi verticală folosind un sistem de
coordonate prestabilite. În cazul Romaniei Stereografic 1970.
2. Achiziționarea unor informații printr-o o serie de scanari cu laser mobil care se succed și care
includ un minim trei puncte de control la fiecare scanare succesivă.
3. Inregistrarea laser scanează într-un singur set o cantitate de informație care poate fi poziționată în
coordonate reale folosind puncte de control.
4. Se elimină “zgomotul” produs de trafic şi alte elemente din setul de date care nu sunt necesare
pentru proiect.
5. Se păstrează punctele din norul de puncte care sunt necesare realizării modelului 3D. Analiza
datelor se poate face doar pe norul de puncte sau pe model 3D.
6. Exportul de informaţii într-un pachet de programe de tip CAD.
7. Integrarea altor date provenite din surse relevante, cum ar fi măsurători clasice (stații totale) şi
fotogrammetrie.
8. Efectuarea unui control de asigurare a calităţii datelor înainte de livrarea la client.

În teorie se cer doar 3 puncte de control pentru a georeferenția un set de date. Cu toate
acestea, ca și în cazul reperilor fotogrammetrici este nevoie de mult mai multe puncte de control
pentru a avea o calitate bună a datelor. Aceste puncte ajută în cazul în care apar perturbații ale
datelor provocate de: vânt puternic, pietoni, vehicule rătăcite pe drum, etc.

160
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

În condițiile de azi, un echipaj de lucru format din două persoane folosind un scanner de
înaltă definiţie va scana o lungime ce variază în funcţie de accesibilitate a zonei de lucru. Media
unor scanere performante este între 3500 și 4000 de metri liniari de asfalt într-o zi de lucru de opt
ore. Cu software-ul de astăzi, înregistrarea şi prelucrarea scanată este foarte rapid procesată. În mod
normal la trei zile de colectare a datelor de către un echipaj de teren, datele pot fi prelucrate,
modelate, şi exportate către o singură persoană în opt ore.
Pentru proiecte care necesită identificarea şi cartografierea carosabilului, a unor caracteristici
externe, de exemplu arbori, inclusiv utilităţi, construcții, etc datele preluate după o zi de colectare
de către un echipaj de câmp pot fi prelucrate, modelate, şi exportate de către o singură persoană în
opt ore.

Vehicul prevazut cu laser scan mobil

2.2 Tehnologii de realizare a planurilor topografice utilizând metoda FLI-MAP

22.2.1 Aplicații FLI-MAP

Achiziționarea datelor necesare pentru studii topografice eficiente folosind tehnicile clasice
de topografie și/sau fotogrammetrie este dificilă, de durată, insuficientă si, în anumite cazuri, nu
asigură precizia cerută din cauza interpolării între două măsurători. Practic, între două profile
terenul poate fi oricum. Cu ajutorul sistemului descris aici, informatia este completă și riguroasă. În
plus, productivitatea este de aproximativ 100 de km pe zi. Densitatea mare de puncte laser ne oferă
toate informatiile necesare pentru a identifica și a clasifica toate elementele fizice.

161
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Senzori. Rezumat
Tehnologia LiDAR aeropurtată de mare densitate este o inovație a tehnicilor de detectare
prin senzori la distantă care a depăsit toate barierele tehnicilor de survolare tradiționale. În special
pentru coridoare lungi, precum străzi, terasamente, căi ferate, linii de înaltă tensiune și bazine
hidrografice, altimetria laser oferă o nouă metodă de survolare pentru a culege date detectate prin
senzori într-un mod rapid. În mod special, tehnologiile LiDAR care operează la altitudine joasă (50-
450m) și la mică viteză (50 km/oră) reprezintă un instrument de survolare profesională ce poate
concura cu metodele de survolare traditionale întrucît este precis (3-8 cm precizie absolută în X,Y,H
- altitudinea), sigur, rapid (100-150 km/zi) și foarte eficient.
Sistemul FLI-MAP (Fast Laser Imaging and Mapping Airborne Platform), poate furniza o
precizie suficientă în survolările din topografie și inginerie. Densitatea mare de puncte (10-30
puncte/m2), datele extrem de precise ale sistemului FLI-MAP, împreună cu acoperirea cu imagini a
coridorului survolat, permit cartografierea tuturor datelor ce se află de-a lungul oricărui coridor

existent sau teoretic. Cartografierea unei străzi


existente, de exemplu, poate fi făcută în cel mai mic detaliu, inclusiv semne de circulatie, marcaje,
bariere, terasamente, linii de înaltă tensiune ce trec pe deasupra străzilor etc. De asemenea, poate
prelua date și de sub copaci datorită celor două camere video, amplasate vertical și oblic. Practic,
fiecare punct de la sol este o intersecție a trei drepte.
Un pachet special de procesare furnizează algoritmi de filtrare și functionalitate CAD, în
afară de date laser și imagini foto și video sincronizate. Toate acestea oferă operatorului
posibilitatea suplimentară de a extrage informatii valoroase din datele LiDAR.
Această informatie extrasă poate fi usor încorporată în pachete software GIS sau CAD
specifice. Recentele dezvoltări din software se concentrează asupra programelor de filtrare automată
și asupra posibilitătii de a produce imagini ortorectificate și georeferentiate.

Sistemul FLI-MAP

Acronimul FLI-MAP înseamnă Fast Laser Imaging


and Mapping Airborne Platform (Laser pentru captare
de imagini și produse cartografice pe platformă
aeropurtată)

Conceptul de a cartografia cu sistemul laser FLI-MAP


a fost dezvoltat și testat pentru prima dată cu un laser
de scanare pe un autogir în anul 1992. După
analizarea datelor, era evident că obiectele puteau fi
identificate în datele LiDAR. Cerecetările au

Autogir cu prototipul FLI-MAP


162
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

continuat în vederea conceperii unui sistem în scopuri comerciale.


FLI-MAP 1 a devenit funcțional în 1995 ca un sistem fix amplasat la un elicopter Schweizer. FLI-
MAP 2, un sistem mobil apt de a se potrivi unui mare tip de elicoptere, a înlocuit prima generație de
sistem în 1999. Astăzi, patru sisteme mobile cu capacitate îmbunătătită de a capta imagini
functionează în întreaga lume: John Chance Land Surveys ale lui Fugro functionează în America de
Nord și de Sud, iar lui Fugro-Inpark îi revine regiunea din Emisfera de Est. Echipe de dezvoltare și
cercetare interne continuă să identifice posibilități de mărire a preciziei, a calitătii și a aplicațiilor
sistemului FLI-MAP, adeseori ca răspuns direct la nevoile cerute de clienti.

22.2.2 Descrierea sistemului

Sistemul FLI-MAP integrează cîteva componente high-tech într-un instrument de survolare


extrem de eficient. Toate componentele sistemului sunt de cea mai înaltă calitate și sunt
modernizate în mod regulat cu scopul de a menține
cele mai ridicate standarde.
Cele două componente pot fi diferențiate:
componenta aeopurtată și componenta terestră.
Ambele sunt de extremă importanță pentru
operatiunile cu FLI-MAP.

Componenta aeropurtată
Componenta aeropurtată a sistemului FLI-
MAP este constituită de un cadru atașat unui
elicopter, o unitate de computerizare și o interfață
pentru pilot. Cadrul conține toți senzorii. Acesti
senzori sunt conectați la unitatea de computerizare
din elicopter printr-un “cordon ombilical”. Unitatea
de computerizare contine mai multe computere
conectate între ele într-o rețea. Aceste computere au
sarcina de a încărca datele obtinute, de a
computeriza informația de navigare în timp real și
de a furniza feed-back pilotului cu privire la ruta de
zbor folosind o interfață specială. Întregul sistem Unitate de computerizare în
este controlat și monitorizat de către un operator interiorul elicopterului
care foloseste un computer portabil conectat la
rețeaua unității de computerizare.
Întrucît toți senzorii sunt pozitionați într-un singur cadru, toate pozițiile dintre senzori sunt fixate.
Aceste poziții sunt calibrate în mod atent, făcând măsurători adiționale de control după montarea
tuturor echipamentelor.

Componenta terestră
Componenta terestră a sistemului FLI-MAP constă în mai multe stații de bază și computere
de procesare. Stațiile de bază conțin antenă și receptor GPS, furnizează energie și permit încărcarea
datelor. În timpul survolării aceste stații încarcă datele GPS în puncte de referință cu coordonate
cunoscute.
Computerele de procesare vor fi folosite pentru a verifica și asigura toate datele culese de stațiile de
bază și sistemul aeropurtat, pentru a efectua calcule de referință GPS și integrare INS/GPS și pentru
a analiza calitatea datelor obținute.

Senzorii
Componenta aeropurtată a sistemului FLI-MAP este echipat cu următorii senzori:

163
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

GPS
Cadrul FLI-MAP este echipat cu două
brațe pe care sunt așezate antenele GPS.
Această construcție minimizează zgomotul,
efectele multipath și posibile obstrucții ale
semnalului GPS date de motorul
elicopterului. Faptul că se folosesc două
antene GPS permite ca datele de satelit să
poată fi primite permanent, fără a exista
riscul blocării. De asemenea, se introduce
redundanța, ceea ce contribuie la precizia
pozitiei determinate. Datele GPS sunt
încărcate de două ori pe secundă, atât de
sistemul aeropurtat, cât și de stațiile de bază.
Lângă antenele GPS este separat asezată o
antenă Omnistar. Omnistar este un serviciu creat de Fugro care furnizează corectări D-GPS precise
în timp real. Folosind semnalul Omnistar, FLI-MAP poate fi navigat de-a lungul liniilor de zbor
predefinite, independent de serviciile D-GPS disponibile local sau de legăturile de radio cu stațiile
de bază.

INS
Poziția sistemului este determinată la o viteză de 200 de ori pe secundă de un dispozitiv IMU
(Unitate de Măsurare Inertială). IMU este asezat pe cadrul FLI-MAP și este capabil de a determina
cu acuratețe orientarea sistemului în spatiu măsurând rotațiile celor trei axe spațiale (Roll, Pitch și
Heading), precum și vitezele și accelerațiile în trei dimensiuni.
Aceste măsurători sunt folosite de către sistemul INS (Sistemul de Integrare Inertial) integrat pentru
a calcula atitudinea exactă a elicopterului.
Poziția calculată și atitudinea IMU sunt integrate folosind tehnicile de filtrare Kalman (Applanix-
PosProc). Rezultatul acestui proces este o poziționare și altitudine exactă a sistemului la fiecare 0.02
secunde (50 de ori pe secundă)

Scanerul laser
Sistemul FLI-MAP foloseste două lasere de scanare care care au funcția de a asigura redundanța și
de a garanta precizia și calitatea datelor. Laserele de scanare nu sunt dăunătoare vederii, iar
dispozitivele fără reflector de măsurare a razei au capacitatea de a măsura primele raze de întoarcere
de la 15-200 de metri. Fiecare scanare a ambelor lasere face 200 de măsurători de 60 de grade și,
prin urmare, acoperirea este aproximativ egală cu
altitudinea aparatului de zbor deasupra pămîntului.
Fiecare întregistrare de scanare conține timpul,
altitudinea laser-ului, informație cu privire la verificarea
de date/detectări de eroare, informații cu privire la
intensitate, ceea ce oferă capacitatea activă de captare
de imagini prin infraroșii. Din punct de vedere
operațional, scanarea cu laser se realizează de 53 de ori
pe secundă (baleieri), de unde rezultă mai mult de 21
000 puncte pe secundă.
Densitatea de puncte cerută este calculată conform
Dispozitiv laser FLI-MAP cerințelor clienților și variază între 4 puncte laser pe
metru pătrat la altitudini foarte mari și peste 25 de
puncte pe metru pătrat dacă se doresc detalii și survolări foarte precise și la altitudini joase. Razele
laser sunt orientate la 7 grade în fată și în spate. În acest mod efectele de umbră sunt minimizate.

164
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Fiind lasere tip Clasa 1 nu dăunează în nici un fel vederii. De altfel, în timpul zborului nu este
necesară nici un fel de precauție sau măsură de siguranță în privința laserelor.

Video
Două camere video digitale, bine fixate, sunt folosite în
sistem pentru a identifica obiecte de-a lungul
coridorului survolat. Video-ul este are încorporat
timpul GPS și convertit la bord într-un flux video
digital MPEG1 care este înregistrat pe discuri hard.
Viteza biților poate fi configurată între 1.2 – 3 Mbiti pe
secundă. O cameră este poziționată în fată, în unghi Video
oblic. Cealaltă este poziționată în jos și arată în linii
generale zona acoperită de către laser.
Folosind sincronizarea și pozițiile cunoscute între senzori, video-ul poate fi combinat cu datele laser
pentru a furniza imagini georeferențiate, cu pixeli corectați pentru diferențele de înălțime locale.

Camere foto
Două camere foto digitale de mare rezolutie ½ "
CCD sunt așezate lângă camerele video, fiind
orientate în față și în jos. Ambele camere
încorporează o interfață IEEE 1394 Fireware și sunt
configurate pentru a capta o imagine la intervale
regulate. În mod normal, acest lucru se întâmplă o
dată la fiecare secundă, dar se poate seta pentru o
imagine la fiecare două secunde sau mai puțin.
Rezolutia imaginii obtinute într-o misiune tipică este de 3-5 cm pe pixel și depinde de altitudinea
survolului.
Imaginile sunt stocate într-un format de date neprelucrate pe hard discuri și pot fi ortorectificate în
birou. Folosind o caracteristică îmbunătățită de captare a imaginilor, aceste imagini ortorectificate
pot fi folosite pentru construirea de mozaicuri în Software-ul de Procesare FLIP7 a lui Fugro.
Aceste imagini pot fi folosite și de alte pachete de software care construiesc mozaicuri.

22.2.3 Coordonate LiDAR

Coordonatele (WGS84)
calculate ale căii de zbor
(50 de ori pe secundă) sunt
transformate în sistemul de
coordonate local ale rețelei
geodezice de control de la
sol utilizând programe de
transcalcul de coordonate în
proiecțiile utilizate local.
Coordonatele punctelor
laser sunt la rîndul lor
calculate prin combinarea coordonatelor căii de zbor cu parametrii de configurare a sistemului și
razele laser măsurate de către scanerul laser.
Această procesare a datelor LiDAR din raze în coordonate în sistemul de coordonate local este făcut
folosind FLIP7. FLIP7 este dezvoltat de Fugro pentru a procesa, a analiza și manipula datele
LiDAR ale sistemului FLI-MAP.

165
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

În timpul procesării LiDAR cu FLIP7 pot fi aplicate filtre speciale pentru a optimiza output-
urile datelor în scopuri specifice. Datele LiDAR pot fi exportate în diferite formate, precum .dxf,
ASCII X,Y,Z sau orice alt format acceptat în domeniu.

Sistemul de prezentare vizuală și achizitionare


PC-uri cu procesator Intel, ceea ce permite managementul de date în zbor, controlul de senzori și
procesarea navigării. Măsurătorile, precum razele de actiune GPS în timpul zborului, înregistrările
scaner-ului laser, soluțiile INS și soluțiile diferențiale în timp real sunt stocate pe carduri de
memorie ce se pot muta.

22.2.4 Elicopterul

FLI-MAP este certificat pentru operatiuni cu următoarele tipuri de elicoptere: Bell 206 L
(LongRanger), Bell 206 A/B (JetRanger), MD 500, Eurocopter AS350 (A-star) și AS355
(Twinstar). Montarea componentei aeropurtate a sistemului FLI-MAP la oricare din aceste
elicoptere durează în jur de patru ore. Nu este nevoie de nici un fel de zbor de calibrare, din moment
ce toți senzorii instalați în cadrul FLI-MAP au poziții cunoscute, ce au fost măsurate cu precizie
milimetrică. Capacitătile de manevrare ale zborului elicopterului facilitează un mod extrem de
flexibil de operare, permițând sistemului FLI-MAP să urmărească cu precizie contururile de teren,
să navigheze de-a lungul liniilor de zbor predefinite și să anticipeze schimbări în planul de zbor din
cauza influentelor externe. Toate acestea, împreună cu altitudinea tipic joasă a operațiunilor, face ca
achiziția de date cu FLIP-MAP să fie aproape independentă de vreme.

22.2.5 Procesarea datelor

Procesarea datelor se împarte în două părți: preprocesare și postprocesare. Preprocesarea


datelor se face pe loc în timpul survolării. Acest lucru permite un control deplin al calității datelor
din teren. În cazul în care există lacune în date, se pot planifica linii de zbor suplimentare în scopul
de a se a asigura calitatea datelor finale.

Preprocesarea
Preprocesarea începe cu calcularea referințelor între stațiile de bază și antenele din sistemul
aeropurtat. Aceste referințe multiple se combină cu scopul de a avea o poziție precisă a elicopterului
în fiecare moment. Soluția poziționării GPS este integrată cu datele INS pentru a calcula cu precizie
direcția de zbor a sistemului. Între timp, se verifică acoperirea de date și densitatea de puncte. În
final, precizia absolută a datelor laser este verificată folosind informația cu privire la localizarea și
înălțimea punctelor de referință.

Postprocesare
Principalul software pentru procesarea de date este pachetul de procesare FLI-MAP numit FLIP7,
dezvoltat special pentru a vedea, manipula și analiza datele laser FLI-MAP și imaginile video. Fiind
un pachet multi-media, cu numeroase caracteristici special creat pentru survolare, FLIP7 facilitează
operația de procesare, aplicare și comunicare a datelor de survolare FLI-MAP.
Software-ul îl va ajuta pe utilizator cu filtre speciale pentru a clasifica datele laser, pentru a extrage
informații specifice cu privire la puncte și linii, pentru a combina imaginile video cu datele laser în
scopul de a obține mozaicuri video ortorectificate. Rezultatele procesării cu FLIP7 pot fi exportate
în diferite pachete CAD, GIS și DTM.
Postprocesarea este încununarea tuturor eforturilor pentru a obține informațiile finale din datele
FLI-MAP, în conformitate cu necesitățile clienților.

166
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

FLIP7 controlează pe deplin transformările de coordonate (sisteme de coorodonate, proiecțiile în


care sunt definite hărtile, modelul de geoid pentru altitudini) pentru a garanta că datele exportate pot
fi integrate cu date provenind de la alte surse folosind același sistem de referință pentru coordonate.

22.2.6 Componentele lui FLIP7

FLIP7
Principala componentă a pachetului de software combină informația cu privire la poziția
elicopterului și la altitudine cu datele LiDAR despre senzori. FLIP7 furnizează capacități depline
CAD (Computer Aided Drafting) ale datelor LiDAR, furnizând operatorului posibilități
suplimentare în scopul de a extrage informații valoroase din datele FLI-MAP.

Controlor Video Digital


Această componentă a FLIP7 controlează imaginile video
digitale codate în timp special, permițând utilizatorului să
coordoneze video-ul cu datele LiDAR procesate pentru a
obtine o prezentare multimedia a zonei survolate. De
asemenea, FLIP7 oferă posibilitatea de a vedea și de a
ortorectifica imaginile video pentru a câștiga informații
vizuale suplimentare.

Diapozitiv de imagine
Această componentă a FLIP7, ca și Controlorul Video Digital, controlează
integrarea imaginilor statice digitale cu datele LiDAR procesate pentru a
îmbunătăți informațiile ce pot fi extrase din zona survolată. De asemenea,
FLIP7 furnizează un mijloc de a uni imaginile statice pentru a obține
informații vizuale suplimentare.

Filtre configurabile
FLIP7 este echipat cu o varietate de filtre configurabile ce pot fi folosite individual sau împreună.
Aceste filtre permit uitlizatorului să extragă automat informații specifice de interes din datele
LiDAR ale lui FLI-MAP. Aceste filtre pot extrage o serie întreagă de caracteristici cu privire la sol,
linii de înaltă tensiune, căi ferate și altele. Filtrele clasifică datele LiDAR în subansambluri ale
datelor originale și permit vizualizarea și exportarea fiecărui subansamblu.

22.2.7 Alte caracteristici FLIP7

Proiectări și Date
FLIP7 are capacitatea de a lucra într-o serie de date de
referintă orizontale și verticale. FLIP7 are setate proiecțiile
Transversal Mercator și Lambert Conform (FLIP7 poate de
asemenea în anumite cazuri să proceseze date în sisteme de
proiecții locale dacă este necesar – cazul Stereografic 1970
pentru România).

Vizualizarea datelor LiDAR


FLIP7 prezintă datele LiDAR în mai multe moduri. Nu este
deloc o sarcină ușoară să folosești și să utilizezi mai mult de 1 000 000 de puncte pe km. FLIP7
prezintă utilizatorului datele LiDAR în moduri care îi permit acestuia o interpretare rapidă și
precisă. Punctele LiDAR pot fi vizualizate în “Culoare pe Înăltime” sau în “Culoare pe Intensitate”.

167
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

În afară de aceste două metode de a vizualiza datele, datele pot fi de asemenea vizualizate în
prezentare verticală (profile longitudiale și transversale).

Reducerea datelor LiDAR


Livrarea datelor în proportie de 100% către client adeseori nu este unul din produsele finale, din
moment ce este vorba de prea multă informatie pentru a putea fi contolată. FLIP7 foloseste mai
multe filtre JCLS pentru a reduce ansamblul de date originale într-o colectie de puncte mai usor de
utilizat și controlat.

Schițe cu ajutorul computerului


După ce utilizatorul a extras datele, procesorul poate
utiliza informatiile bază LiDAR (digitizare).
FLIP7 admite puncte simple și polilinii multisegmentate
ce pot fi definite ca “obiecte-desen”.
Prin exportul a mai multe niveluri în pachete CAD,
precum MicroStation sau AutoCad, beneficiarul poate
importa produsul final într-o structură proprie.

Exportul și importul de obiecte-desen


Obiectele-desen se pot importa în FLIP7
folosind formatul de fisier standard
AutoCAd DXF sau un simplu format Folosirea datelor FLI-MAP data cu pachetul SIG

fisier text ASCII. Desenele-obiect pot fi


de asemenea exportate din FLIP7
folosind formatele fisier DXF și ASCII.

22.2.8 Concluzii

Această expunere arată clar că pentru


multe activități tipice de inginerie,
informații geografice și topografice de precizie, metoda expusă este de extremă importanță.

Capacitatea de a colecta aceste date într-un mod rapid,


sigur și eficient este esența oricărei folosiri practice a
informației. Capacitatea sistemului FLI-MAP de a
colecta datele necesare cu precizie și într-un mod rapid
și eficient face ca sistemul FLI-MAP să fie un sistem de
survolare excelent care admite diverse aplicații de
inginerie.
Usurința de integrare și reutilizarea datelor oferă
valoare pentru datele colecate cu FLI-MAP și pot fi folosite cu diferite pachete GIS.

Avantajele sistemului FLI-MAP comparat cu tehnicile traditionale pot


fi rezumate după cum urmează:
- Costuri mici.
- Timp de execuție foarte scurt până la produsul final.
- În comparație cu măsurătorile de survolare convenționale, nu
sunt necesare blocaje care să întrerupă traficul.
- În comparație cu fotogrammetria, sistemul FLI-MAP este
mult mai putin dependent de condițiile meteo și are o precizie pe cotă
mai mare datorită altitudinii joase de zbor.

168
Cornel Păunescu
unescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu
P : Curs de Geodezie
Geodezie-Topografie

- Furnizarea de imagini statice sau video geo-referentiate,


geo orto-rectificate
rectificate (pân
(până la dimensiuni
ale pixelului de 4-5-cm)
cm) poate fi considerată
considerat un produs suplimentar, ce poate fi folosit
pentru studii de vizualizare în 3-D,
3 studii de inginerie șii DTM foarte precis pentru studii de
proiectare.

22.3 Considerații
ii practice privind sistemul FLI-MAP.
FLI

După cum rezultă din cele expuse mai sus, sistemul FLI-MAP
FLI MAP are foarte multe avantaje, produsele
ția total
fiind de o precizie care concurează cu măsurătorile executate clasic (cu stația totală) sau cu
tehnologie GNSS. Trebuie însăă aduse unele considerații
considera privind modul în care tehnologia poate
ajunge la asemenea performanțe.

22.3.1 Componenta aeropurtată.

amplaseaz pe elicopter șii care are montate dou


Se referă la platforma care se amplasează două camere
video, două camere foto șii un laser. De asemenea cele două dou receptoare GPS care dau permanent
poziția
ia platformei. Fiecare din componente aduce un aport la determinarea poziț po ției (coordonarte
rectangulare) a fiecărui
rui punct din norul de puncte. Practic, fiecare punct este determinat din cinci
ția esențială
(5) intersecții de drepte. Condiția esen este ca poziția fiecărui
rui loc (punct) din care pleacă
pleac cele 5
drepte să fie cunoscută cu o precizie foarte mare. Locul din care pleacă dreptele sunt: două dou centre
ale camarelor foto, două centre ale camerelor video și centrul laserului.

dou receptoare GPS. Distanța șii orientarea între cele dou


Poziția acestor centre este dată de cele două două
receptoare șii fiecare centru trebuie să s fie cunoscută cu prezie micrometrică. ă. Orice eroare în
determinarea poziției amplific și duce la erori direct proporționale
iei corecte se amplifică ionale cu înă
înălțimea de zbor.
Din acest motiv este vital ca platforma ssă fie montată astfel încât să nu producăă erori. Altfel spus,
pozi corectăă dac
deși se înregistrează date de la cele 5 componente, acestea nu dau poziția dacă platforma nu

169
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

respectă condiția de montare micrometrică. Fiecare din cele 5 componente trebuie să fie montate fix
în același loc de fiecare dată.

22.3.2 Componenta terestră

Din cele expuse în subcapitolele anterioare rezultă că poziția receptoarelor montate pe


elicopter este dată nu numai de sateliți ci și de alte receptoare amplasate pe sol. După cum se știe
din teorie (Curs GPS), poziția unui receptoar GPS este dată de semnalul primit de la satelit. În afară
de aceasta, pentru a-i fixa poziția absolută în sistem WGS84, trebuie ca un alt receptor să fie
amplasat pe un alt punct care are poziția cunoscută. Ambele receptoare trebuie să primească semnal
de aceiași minim 4 sateliți și aibă timp de staționare comun suficient de mare. Pentru stabilirea
poziției celor două receptoare amplasate la bordul elicopterului sunt suficiente 6 alte receptoare
amplasate de-a lungul traseului de parcurs. În cele 6 receptoare pot fi incluse și stații permanente.
Stațiile permanente aduc un plus de siguranță poziționării datorită faptului că au coordonatele
determinate de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară și dispun de înregistrări
permanente. Orice utilizator poate cere datele din perioada în care a efectuat zborul.
După realizarea zborului și descărcarea datelor urmează prelucrarea pentru a obține
coordonatele norului de puncte în sistemul de proiecție dorit. Această operație se realizează cu
ajutorul programelor specializate. Se curață modelul digital al terenului de efecte inerente cum ar fi:
copaci, clădiri, obiecte care s-au interpus între teren și elicopter (vehicule în mișcare sau staționate,
persoane sau animale aflate în zonă, etc.
Norul de puncte este poziționat în plan orizontal și pe altitudine. În plan orizontal nu este
nevoie de multe puncte de control (reperi) deoarece receptoarele GPS și echipamentul montat pe
platformă dau rezultate foarte bune. Probleme pot să apară la calibrarea modelului digital al
terenului. Este la fel ca o sârmă întinsă, sprijinită la cele două capete, care se îndoaie la mijloc (face
burtă). Dacă la mijloc se introduce un nou punct de sprijin care are cotă cunoscută, acel punct
devine noul capăt al sârmei. Modelul este cu atât mai bine calibrat cu cât există mai des puncte de
control pe altitudine.

22.3.3 Produse rezultate

Cel mai spectaculos produs este modelul digital al terenului (imaginea 14.8.4). Precizia
unui model digital al terenului poate ajunge până la 5-10 centimetri atunci când zborul se face cu
elicopterul și există suficiente puncte de control. Din modelul digital rezultă profile topografice ale
terenului (Imagini din Capitolul 14.4.10 și 22.2.7). Practic se pot alege oricare două puncte de pe
model și automat se generează profilul topografic al terenului între punctele respective.
Un alt produs este un plan cadastral sau un plan topografic pe zona respectivă. Realizarea
planului cadasatral se face doar prin descifrare la teren sau completarea cu măsurători clasice. Se
utilizează imaginile de mare rezoluție, cu orientarea relativă și absolută calculate, adică se pot citi
direct coordonate în sistemul de referință ales (Stereografic 1970 de obicei pentru România).
Produsele rezultate pot fi hărți sau planuri tematice: hărți de risc la inundații, hărți ale liniilor
de transport ed electricitate, hărți cadastrale, hărți ale conductelor îngropate (pe elicopter se
montează ți o cameră termică), etc.

170
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Imagine de mare rezoluție preluată cu metodologia FLI-MAP.

Atunci când imaginile sunt preluate din elicopter, imaginile sunt asamblate pe coridoare, funcție de
modul în care a fost planificat zborul. Este exemplificat în imaginea de mai sus.

171
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Capitolul 23
Noțiuni de topografie minieră.

23.1 Generalități.

Activitatea minieră are o vechime foarte mare în timp, mult mai mare decât apariția rețelelor
geodezice naționale. Acolo unde se stabilește cu certitudine existența unui zăcământ minier, pe
terenul respectiv vor apare utilaje pentru săpat, construcții aferente, benzi transportoare, etc.
Activitatea minieră se desfășoară atât în subteran cât și la suprafață. La cercetarea și exploatarea
zăcămintelor miniere se pot enumera următoarele faze:
- explorarea. În această fază sunt programate lucrări de cercetare geologică pentru stabilirea
potențialului zăcământului.
- proiectarea. În această fază se stabilesc și se amplasează construcțiile miniere la suprafață și
se execută lucrări miniere pentru a ajunge la zăcământ.
- exploatarea. În această fază se extrage zăcământul pentru a fi prelucrat.
În general, într-un bazin minier se întâlnesc toate trei fazele, în diverse etape. Topografia este
prezentă indispensabil în toate fazele de cercetare și explorare a zăcămintelor. Fiind vorba de o
activitate specifică, mai ales în subteran, lucrările topografice sunt denumite generic topografie
minieră.

Topografia minieră are ca scop principal întocmirea planurilor și hărților pe care sunt
reprezentate detaliile suprafeței topografice, precum și lucrările miniere executate în subteran. De
asemenea contribuie în permanență la derularea lucrărilor tehnice miniere programate (străpungeri,
extinderi, etc). În acest capitol ne vom opri numai asupra problemelor din topografia minieră care
apar în activitatea de întocmire a planurilor și hărților miniere utilizate în activitatea geologică din
bazinele miniere. Lucrările efectuate în subteran nu trebuie să treacă pe sub anumite obiective de la
suprafață, existând riscul prăbușirii (localități, drumuri naționale, căi ferate, ape, etc). Din acest
motiv, rețeaua geodezică din subteran trebuie să fie determinată în același sistem de coordonate cu
rețeaua geodezică de la suprafață. La măsurătorile efectuate în subteran trebuie avut în vedere
condițiile speciale, în special lipsa de lumină. Pentru aceasta, aparatele de măsurat direcții, unghiuri
zenitale și distanțe au prevăzute sisteme de iluminare. Dacă citirea distanțelor se face pe mire,
acestea trebuiesc luminate. Dacă aparatura este de tip “Stație totală”, acestea trebuiesc prevăzute cu
sistem laser de căutare a prismei, sau cu sistem de detectare a prismei.

23.2 Rețeaua geodezică minieră; modalități de materializare a rețelei geodezice în subteran.

23.2.1 Rețeaua geodezică minieră.

Alegerea sistemului de referință a unui bazin minier pune probleme deosebite datorită
preciziei necesare la străpungeri și la transmiterea sistemului în subteran, unde se pierde automat
din precizie. Cazul rețelei geodezice miniere se încadrează la rețele geodezice locale. Coordonatele
rețelei pot fi încadrate în rețeaua geodezică națională sau se determină un sistem propriu de referință
și de coordonate (Volumul II, capitolul 6.3.3.3). Suprafața de referință în cazul rețelelor geodezice
miniere nu este nivelul mării, ci o suprafață de cotă h, care reprezintă cota medie a bazinului minier
(de la suprafață până la cea mai de jos galerie). Această suprafață de referință reprezintă și cota 0
pentru întregul sistem de altitudini al bazinului minier. Pe această suprafață se alege un plan tangent
într-un punct, care devine polul proiecției. Pe acest plan se proiectează fiecare punct determinat și
apoi se întocmește planul topografic.

172
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

23.2.2 Modalități de materializare a rețelei geodezice în subteran.

Materializarea punctelor rețelei geodezice în subteran se face în mod diferit față de suprafață
datorită specificului minier. De asemenea se materializează diferit rețeaua geodezică planimetrică
față de cea altimetrică.

23.2.2.1 Materializarea rețelei geodezice planimetrice. Rețeaua geodezică planimetrică se


materializează în tavan utilizându-se cuie speciale. Nu sunt materializate pe jos datorită faptului că
tot timpul se transportă materie primă sau steril care cade și acoperă vatra. Cuiele speciale (Figura
23.1) au la partea inferioară o ureche de care se prinde firul cu plumb. Ele se încastrează în grinda
de lemn a galeriei sau sunt încastrate cu un cep de lemn sau de ciment în rocă. Aparatul topografic
cu care se măsoară în subteran se centrează sub firul cu plumb.

Fig 23.1 Materializarea rețelei geodezice planimetrice în subteran

23.2.2.1 Materializarea rețelei geodezice altimetrice. Se efectuează în peretele galeriei din


aceleași motive ca și rețeaua geodezică planimetrică. Tipul de marcă este similar cu cel de la
suprafață (Figura 23.2). Mira este amplasată pe partea superioară a bilei mărcii, acolo fiind cota
punctului determinat.

Fig 23.2 Materializarea rețelei altimetrice în subteran

173
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

23.3 Metode de transmitere a rețelei geodezice miniere planimetrice în subteran.

Transmiterea rețelei geodezice miniere în subteran este strict necesară. Metodele de transmitere
diferă în funcție de legătura lucrărilor miniere de la suprafață cu cele din subteran, respectiv galerii
de coastă și planuri înclinate sau puțuri verticale. Galeriile de coastă pot avea o singură intrare sau
mai multe. De asemenea, la legătura prin puțuri verticale, poate fi un singur puț sau mai multe. În
ambele cazuri rețeaua geodezică de la suprafață se consideră realizată și adusă în apropierea locului
de transmitere.

23.3.1 Transmiterea rețelei geodezice planimetrice prin galerii sau planuri înclinate.

23.3.1.1 Cu o singură intrare. Rețeaua geodezică de suprafață se consideră transmisă până la


intrarea în galerie sau plan înclinat. Unul din punctele rețelei este amplasat chiar la intrarea în
galerie (Figura 23.3). Modalitatea de transmitere este o drumuire plecată de pe punctul de la intrarea
în galerie și orientată pe punctele rețelei geodezice de la suprafață efectuată dus-întors (deci închisă
pe punctul de plecare).

Fig 23.3 Transmiterea rețelei geodezice planimetrice în subteran prin galerii cu o singură
intrare

23.3.1.2 Cu două intrări. În acest caz, ca și în cel anterior, rețeaua geodezică este transmisă până la
intrările în galerii. Transmiterea se efectuează prin drumuire plecând de la o intrare și închizând-o
pe cealaltă intrare. Modul de calcul este identic cu cel descris în Volumul III, capitolul 19. Fiecare
punct al rețelei geodezice din subteran va avea coordonate în sistemul utilizat în întregul bazin
minier.

Fig 23.4 Transmiterea rețelei geodezice planimetrice în subteran prin galerii cu două intrări

174
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

23.3.2 Cazul transmiterii rețelei geodezice planimetrice prin puțuri verticale.

23.3.2.1 Cu două puțuri verticale. Considerăm rețeaua geodezică planimetrică realizată la


suprafață. Deasupra fiecărui puț vertical se amplasează un aparat cu ajutorul căruia se pot determina
coordonatele planimetrice ale celor două puncte matematice: P și R (Figura 23.5). Aparatul poate fi
un teodolit, o stație totală sau un receptor GPS. După determinarea coordonatelor, aparatele sunt
îndepărtate. Pe verticala pe care a fost amplasat aparatul se coboară un fir lestat până la orizontul la
care se dorește transmiterea coordonatelor. La orizontul respectiv se pornește o drumuire care
pleacă de la un puț și se închide la celălalt. Așa cum reiese din Figura 23.5, din prima stație se
vizează firul lestat din puțul 1, respectiv verticala punctului P care are aceleași coordonate plane cu
punctul P și se măsoară distanța până la el. Drumuirea se continuă până se închide la stația n, în
apropierea puțului 2. Din această stație se vizează firul lestat pe verticala punctului R, care are
aceleași coordonate plane cu punctul R și se măsoară distanța până la el.

verticala verticala

P (xP, yP) R (xR, yR)

B
A

1 n

P’
R’

Fig 23.5 Transmiterea rețelei geodezice planimetrice în subteran prin galerii prin
două puțuri

Metoda de calcul a coordonatelor este drumuirea minieră. După cum se observă din Figura 23.5, nu
se poate transmite orientarea de plecare, deoarece nu există două puncte la plecare cu coordonate
cunoscute. Se pornește la calculul drumuirii cu o orientare arbitrară (fie magnetică, fie oarecare, fie
orientarea θPR) din punctul P și se calculează fiecare punct al drumuirii, inclusiv punctul pe care s-a
închis, respectiv punctul R. Deoarece orientarea nu este cea corectă, se va ajunge cu valoarea
coordonatelor într-un punct fictiv R’. Se calculează diferențele de coordonate:

175
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

1 4
2
R(xR, yR)
3’

1’ 4’
2’
P(xP, yP) R’(xR’, yR’)

Fig 23.6 Calculul coordonatelor în drumuirea subterană


,„  ,„′  ∆,D„′
-„ − -„′ = ∆-D„′ 23.1

Din aceste diferențe de coordonate se calculează diferența de orientare, ∆θ, între orientarea
θPR și θPR’.
∆-D„
$D„ 
∆,D„
∆5
$D„ ′  ∆4ÕÖ

23.2
ÕÖ′

∆® = $D„′ − $D„ 23.3

După calculul lui ∆θ, se reface calculul drumuirii, orientarea de plecare fiind corectată cu
diferența de orientare. La final, coordonatele calculate ale punctului R trebuie să fie egale cu cele
determinate la suprafață.
O altă metodă de calcul a coordonatelor corecte după calculul drumuirii și respectiv a
punctului R’ este transcalculul. Transcalculul se efectuează având două puncte comune, respectiv P
cu P și R cu R’. Se determină în prima fază parametri de transcalcul (Volumul I, capitolul 5.5.3,
pagina 82-83, Volumul III, capitolul 20.5). După aceasta se transcalculează fișierul cu punctele
drumuirii calculate. Controlul se face pe punctele P și R.
Ambele metode sunt metode limită și trebuiesc verificate. Aceasta se poate face cu ajutorul
giroscopului (aparat care va fi descris în Capitolul 23.5).

23.3.2.2 Cu un singur puț vertical. În cazul exploatărilor miniere la care accesul se face printr-un
singur puț, problema cea mai spinoasă este transmiterea orientărilor în subteran. Din acest motiv, pe
verticala puțului respectiv se vor determina minim două puncte, respectiv M și N. Pe verticala celor
două puncte se vor coborâ două fire lestate până în la nivelul orizontului la care se transmite rețeaua
(Figura 23.7). La nivelul orizontului se va dezvolta o drumuire care va pleca din stația 1. Se va da
viză către cele două fire lestate, respectiv de coordonate M și N. De asemenea, se vor măsura
distanțele M1 și N1 (Figura 23.7). În triunghiul MN1 se cunosc toate distanțele și se poate
determina unghiul α din diferența direcțiilor 1N și 1M. Cu teorema cosinusului se poate verifica
unghiul α măsurat cu unghiul α calculat.
™; ?  ™1? + ;1? − ™1? ;1? !01  23.4

176
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Respectiv:

oV6U b76U IV7U p


!01  = 23.5
V6U 76U

Unghiul β se calculează cu teorema sinusului aplicată tot în triunghiul MN1:

V7 V6
= 23.6
rij ¥ rij §

V6rij¥
1Q  = 23.7
V7

Orientarea θMN se poate calcula:


5¡ I5T
P"Q $V7 = 23.8
4¡ I4T

De aici:

$76 = $7V   23.9

$67 = $76 ± 200v 23.10

Fig. 23.8 Transmiterea rețelei geodezice planimetrice în subteran printr-un singur puț

177
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Unghiul γ se poate determina din diferența direcțiilor 12 și 1N.

$6?  $67 2 + 23.11

Drumuirea se va executa dus – întors, deci închisă pe punctul de plecare. Orientarea de plecare fiind
calculată se pot determina coordonate pentru toate punctele drumuirii.

23.3.2.3 Utilizând aparatură de tip PZL. Folosirea firelor lestate are un mare dezavantaj la
măsurarea direcțiilor cu teodolite sau stații totale. Datorită curentului de aer foarte puternic în
subteran și mai ales în puțuri, firele lestate vibrează cu o amplitudine foarte mare. Este nevoie de
măsurători repetate și nu întotdeauna se determină direcția medie cea mai bună. O eroare de
secunde în orientarea de plecare la o drumuire pe distanță mare poate duce la neânchideri foarte
mari pe coordonate, neînchideri care nu sunt reale. Datorită faptului că nu se poate aplica metoda
celor mai mici pătrate (nu există măsurători suplimentare), rezultatele nu sunt cele mai apropiate de
valorile reale.
Există un aparat denumit PZL, cu ajutorul căruia se pot trasa puncte pe aceeași verticală.
Aparatul are în partea superioară o lunetă, în partea inferioară o centrare optică, iar pe lateral un
obiectiv cu ajutorul căruia se observă ambele imagini (de sus și de jos).
Modalitatea de transmitere are puncte comune cu metoda firelor lestate. Astfel, punctele de
transmis pe verticală se determină la fel. În locul firelor lestate, la nivelul orizontului se amplasează
o platformă pe care se instalează pe trepied aparatul de tip PZL. Se caută poziția în care în luneta
amplasată în partea superioară a aparatului să apară punctul (punctele) determinat la suprafață. În
acel moment se marchează punctul pe platformă prin punctare cu ajutorul centrării optice. Restul
operațiilor rămân identice (măsurători și calcule).

23.4 Metode de transmitere a rețelei miniere altimetrice în subteran.

Ca și în cazul planimetriei, cotele se transmit în subteran în funcție de legătura lucrărilor


miniere de la suprafață cu cele din subteran.

23.4.1 Cazul transmiterii rețelei altimetrice prin galerii sau planuri înclinate.

23.4.1.1 Cu o singură intrare. Punctele rețelei de nivelment de la suprafață sunt aduse în


apropierea intrării pentru a avea punctul de plecare. Transmiterea rețelei altimetrice se realizează
prin drumuire de nivelment închisă pe punctul de plecare. Se staționează fiecare punct al rețelei
subterane de nivelment (Vol. III, cap. 17.6).

23.4.1.2 Cu două intrări. Punctele rețelei de nivelment de la suprafață sunt aduse în apropierea
ambelor intrări pentru a avea punctele de plecare. Transmiterea rețelei altimetrice se realizează prin
drumuire de nivelment pornind de la o intrare și închizând-o pe punctul cunoscut de la cealaltă
intrare (Vol. III, cap. 17.6). Se staționează și determină fiecare punct al rețelei subterane de
nivelment.

23.4.2 Cazul transmiterii prin puțuri.

23.4.2.1 Cu un singur puț. Rețeaua de nivelment va avea puncte de cotă cunoscute în apropierea
puțului de legătură cu subteranul. Pe punctul rețelei altimetrice cel mai apropiat de intrarea în
subteran se va amplasa o miră de nivelment. În puț va fi agățată o ruletă care va avea o lungime
suficientă ca să poată ajunge până la orizontul la care se dorește transmiterea cotei. De capătul de
jos va fi atașată o greutate (un lest) pentru a asigura verticalitatea. Stația de la suprafață pe care se
amplasează nivela pentru transmiterea cotei în subteran se amplasează la mijlocul distanței dintre
punctul de cotă cunoscută de la care se face transmiterea și ruleta care face legătura cu orizontul. Se

178
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

efectuează citirea înapoi (respectiv pe mira amplasată pe punctul de cotă cunoscută) și pe ruletă,
considerată citirea înainte (Figura 23.8). La nivelul orizontului la care se transmite cota, se află
amplasată o altă nivelă. Aceasta face citirea înapoi pe ruletă la nivelul orizontului, iar citirea înainte
pe un punct al rețelei din subteran. Astfel, diferența dintre citirile pe ruletă de la suprafață și
subteran reprezintă diferența dintre orizontul nivelei de la suprafață și cel din subteran. Diferența de
nivel dintre punctul de la suprafață și cel din subteran este dată de formula:

Ruletã
a1
c1 P (xP, yP)

c2 b1

P’ (xP’, yP’)

Fig 23.8 Transmiterea rețelei altimetrice planimetrice în subteran printr-un singur puț

∆ℎ = ("6 − `6 ) − (!? − !6 ) 23.12

în care:
- a1 este citirea pe mira de la suprafață, amplasată pe punctul de cotă cunoscută de la care se
face transmiterea;
- b1 citirea pe mira din subteran, amplasată pe punctul din subteran căruia i se va transmite
cotă;
- c1 citirea pe ruletă la suprafață;
- c2 citirea pe ruletă în subteran.
Drumuirea se execută dus-întors, închisă pe punctul de plecare, fiecare punct al rețelei altimetrice
din subteran obținând cota compensată în drumuire.

23.4.2.2 Cu două puțuri. Transmiterea rețelei altimetrice subterane prin două puțuri se realizează la
fel ca transmiterea printr-un singur puț, cu condiția că vor fi două rulete, respectiv câte una pentru
fiecare puț prin care se efectuează transmiterea. Drumuirea de nivelment este plecată de pe un punct

179
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

cunoscut (transmis prin primul puț) și închisă pe al doilea punct cunoscut (transmis prin al doilea
puț). În ambele cazuri citirile în subteran se efectuează foarte greu datorită curenților de aer care
pendulează ruleta.

23.5 Transmiterea orientărilor în subteran utilizând giroscopul.

Giroscopul este un teodolit care are încorporat în el un rotor. Acest rotor, atunci când este
conectat la o sursă de energie, dezvoltă o viteză unghiulară foarte mare (24000 rotații/minut). După
un anumit timp viteza rotorului devine constantă, axul lui ocupând o poziție orizontală, paralelă cu
direcția nordului geografic (direcția meridianului local).
Pentru a putea verifica orientarea direcțiilor din subteran va trebui să calculăm unghiul de
convergență al meridianului local Acest unghi de convergență este diferența dintre orientarea
geografică și orientarea topografică (Volumul III, Capitolul 13.3). Giroscopul este amplasat pe un
punct de coordonate cunoscute al rețelei geodezice miniere amplasat la suprafață (Figura 23.9). Din
acest punct trebuie să fie vizibile minim alte două puncte ale rețelei geodezice miniere. Se
calculează orientările dintre punctul de stație și celelalte două puncte.
La teren se staționează punctul de stație (A). După ce rotorul giroscopului s-a stabilizat, axa
lunetei se fixează pe direcția rotorului. În acest moment axa lunetei este pe direcția meridianului
local. Ca diviziune a cercului gradat se poate fixa 0G sau o citire oarecare, care trebuie notată sau
înregistrată în aparat. Se vizează apoi cele două puncte (sau mai multe) ale rețelei geodezice miniere
și se notează sau înregistrează citirile.

Ntopografic
Ngeografic
γ

θg AB
θ AB

A
θ AC
θ AD θg AC
θg AD
D

Fig. 23.9 Transmiterea orientărilor în subteran utilizând giroscopul

Orientarea geografică rezultă direct din citire dacă pe direcția meridianului s-a introdus
citirea 0G sau din diferența citirilor. Orientarea topografică rezultă din calcul (formula 13.10).

180
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

Diferența dintre orientarea geografică citită în aparat și orientarea topografică este convergența
meridianelor. Convergența meridianelor se calculează pentru toate punctele cu coordonate
cunoscute și vizibile din punctul de stație, valorile obținute trebuind să fie apropiate, funcție de
precizia coordonatelor, precizia giroscopului, condiții de mediu, etc.

+6  $'  $ 23.13

-?  $'&  $&


..............................

Dacă valorile obținute se încadrează într-o toleranță impusă, pentru obținerea valorii
convergenței meridianelor în zona respectivă se va face media valorilor obținute.
Pentru verificarea orientărilor transmise în subteran se coboară cu giroscopul acolo unde este
necesar. Se staționează unul din punctele rețelei, cu vizibilitate spre alte două puncte. Atunci când
rotorul se stabilizează se citește orientarea geografică spre cele două puncte. Această orientare este
corectată cu unghiul de convergență determinat la suprafață pentru a ajunge la orientarea
topografică:

$V7  $'V7  + 23.14

Orientarea obținută astfel este comparată cu cea din coordonatele transmise în subteran.
Dacă se încadrează în preciziile cerute, atunci transmiterea efectuată este corectă.
Giroscopul poate fi utilizat și pentru transmiteri de orientări în subteran, nu numai pentru verificări.

23.6 Planuri topografice și tematice utilizate în subteran.

Ridicarea detaliilor necesare la întocmirea unui plan topografic în subteran se realizează la


fel ca la suprafață (Volumul III, Capitolul 19.5), ținând cont de condițiile specifice, în special a
lipsei de lumină.
Lucrările de topografie au ca scop final întocmirea de planuri și hărți miniere. Siguranța
lucrărilor executate în subteran depinde de precizia și exactitatea planurilor miniere. În orice bazin
minier există reprezentări precise, la scară mare, așa numitele planuri fundamentale ale minei.
Acestea sunt:
- planuri de ansamblu suprafață – subteran, la scara 1:1.000 sau 1:2.000. Pe acest plan se
reprezintă suprafața topografică și datele privind lucrările efectuate în subteran.
- planul general al minei la scara 1:1.000 sau 1:500. Se reprezintă toate datele privind lucrările
efectuate în subteran.
- planuri de strat la scara 1:500 pe care se reprezintă lucrările executate într-un strat sau un
filon.
- planuri de orizont la scara 1:500 pe care se reprezintă fiecare orizont în parte.

Pe planurile miniere este obligatoriu să apară următoarele elemente:


- lucrările constructive miniere (puțuri, galerii, suitori, coborâtori, preabataje, goluri
exploatate, etc);
- detalii stratigrafice și tectonice (strate, filoane, corpuri de zăcământ, falii, etc);
- accidente de exploatare (erupții de gaze, erupții de apă, focuri subterane, surpări, etc);
- detalii constructive miniere (susținerile, căile de transport, instalații miniere și electrice, etc).

- În afara planurilor miniere fundamentale, pentru un bazin minier se întocmesc reprezentări


cu caracter special, cum ar fi:
- planuri geologice;
181
Cornel Păunescu Ileana Spiroiu Marian Popescu Vlad Păunescu : Curs de Geodezie-Topografie

- planuri de aeraj;
- planuri de dirijare a transportului;
- planuri de aerare, etc.
Toate lucrările topografice executate în subteran și în special rețeaua geodezică trebuie să aibă
control, altfel nu există siguranța că galeria reprezentată pe plan are orientarea sau lungimea
corectă.
Dacă reprezentarea nu este corect încadrată în rețeaua geodezică minieră de la suprafață, atunci
se pot produce accidente, surpări, etc.

182