Sunteți pe pagina 1din 59

METODOLOGIA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE ECONOMICE

1. Definirea ştiinţei
Ştiinţa este un fenomen extrem de complex, astfel că este dificil de dat o definiţie
ştiinţei care să fie unanim acceptată. Ea apare ca un ansamblu de cunoştinţe despre lume;
o bază a concepţiei despre lume; o formă a conştiinţei sociale (o formă de reflectare a
lumii în conştiinţă); o componentă a culturii spirituale; o componentă esenţială a factorilor
de producţie. Această complexitate sporeşte, dacă ţinem seama că unii specialişti mai
adaugă ştiinţei şi alte atribute mai mult sau mai puţin distincte: fenomen biologic;
instrument de adaptare; latură a cunoaşterii; mijloc de producţie.
Din multitudinea de definiţii noi vom releva doar câteva, pe care le considerăm
semnificative. Aşa de pildă, Tadeusz Katorbinski consideră că „ştiinţa este orice
cunoaştere care s-a maturizat suficient de mult pentru a putea fi predată ca disciplină în
învăţământul superior”. Fără a extinde explicaţia, redăm în cele ce urmează o definiţie
dată de Einstein:
„Ştiinţa este încercarea de a face diversitatea haotică a experienţelor noastre
senzoriale să corespundă unui sistem de gândire uniform din punct de vedere logic”.
Deşi este foarte corectă, această definiţie poate genera confuzie, în sensul că
ştiinţa ar trebui să corespundă mai mult gândirii umane decât conţinutului legic al
diversităţii haotice a faptelor.
De aceea, preferăm definiţia potrivit căreia ştiinţa este ,,un ansamblu de cunoştinţe
sistematizate şi verificate de practică”. În mod adiţional, sunt menţionate şi alte condiţii
pentru a fi ştiinţă, şi anume: la baza ştiinţei stau întotdeauna principii generale, legi,
metode, procedee, instrumente specifice etc. Ştiinţa presupune studierea diferitelor
obiecte şi fenomene din natură şi societate, având drept ţel culegerea şi sintetizarea
faptelor şi datelor. Alţi cercetători precizează că ştiinţa urmăreşte studierea legilor care
guvernează faptele şi pe baza cărora se pot elabora previziuni ştiinţifice; cunoştinţele
referitoare la un anumit domeniu al realităţii se cristalizează într-o ştiinţă numai atunci
când ele sunt reunite pe baza principiilor şi legilor într-o teorie. În fine, alţi specialişti
apreciază că „prima trăsătură distinctivă a unei ştiinţe este să fie o cunoaştere bazată pe
fapte, organizată astfel încât să explice şi să rezolve problemele”.
Ştiinţa are o structură, de regulă, cu mai multe laturi care constituie un tot unic,
coerent, definit prin:
• materialul faptic acumulat de-a lungul întregului proces de dezvoltare a ştiinţei;
• ipotezele confirmate şi neconfirmate;
• rezultatele observaţiilor şi experienţelor, generalizările teoretice făcute pe baza
materialului faptic (legi, teorii, axiome) şi confirmate de practică;
• modelul de cercetare a realităţii (metodologia).
Asemenea laturi se influenţează permanent, generând o dinamică specifică a
ştiinţei în timp şi în spaţiu, reflectată în următoarele sensuri:
♦ ştiinţa este cunoaştere exprimată şi fixată într-un sistem determinat de semne,
construit pe baza unor reguli precise;
♦ ştiinţa este întotdeauna formulată într-un limbaj de comunicare, având o
determinare maximă (pentru fiecare nivel istoric dat);
♦ ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre legile funcţionării şi dezvoltării
obiectelor;
♦ ştiinţa este o cunoaştere care poate fi verificată şi confirmată în mod empiric;
♦ ştiinţa este un sistem de cunoştinţe care cresc, se completează continuu. Această
completare se realizează cu ajutorul celor mai perfecte metode de investigare;
♦ ştiinţa este cunoaştere exactă, universală şi verificabilă, exprimată prin legi
(Dicţionarul Petit Robert);
Asemenea cerinţe se înscriu, deci, în patru componente ale ştiinţei (obiectul,
structura, metoda şi limbajul), contribuind la cristalizarea mai multor definiţii date ştiinţei,
fiecare având valoarea şi limitele ei. Totuşi, în ciuda acestui fapt, procesele din interiorul
lumii ştiinţei, îndeosebi din ştiinţele naturii, demonstrează că se conturează tot mai evident
şi un trend al unificării ştiinţei în ansamblul ei, inclusiv în ştiinţa economică.

2. Legităţile şi procesele interne ale ştiinţei


Pentru a înţelege procesele şi tendinţele din interiorul ştiinţei, este necesar să
arătăm, mai întâi, că în dezvoltarea ştiinţei acţionează mai multe legităţi dintre care
menţionăm:
• ştiinţa se realizează treptat, prin acumulări sistematice în domeniul cunoaşterii.
Crearea şi dezvoltarea ştiinţei reprezintă un proces istoric, mai lung sau mai scurt, în
cursul căruia se descoperă mereu noi legi, teorii, axiome;
• succesiunea, folosirea şi îmbogăţirea continuă a cunoştinţelor acumulate de
generaţiile precedente;
• drumul general al cunoaşterii ştiinţifice este acela al trecerii de la fenomen la
esenţă, de la o esenţă mai puţin profundă la alta mai profundă; ea progresează către o
cunoaştere tot mai adâncă şi mai cuprinzătoare a lumii obiective, apropiindu-se de infinit,
asimptotic, de adevărul absolut;
• ştiinţa îşi organizează procesul cunoaşterii de la simplu la complex; întotdeauna,
mai întâi, au fost studiate formele simple ale materiei şi, mai apoi, formele cele mai
complexe ale acesteia;
• legile naturii, societăţii şi gândirii sunt diferite de legile formulate de om, în ştiinţă.
Ele nu sunt acelaşi lucru, nu se suprapun, pentru că omul de ştiinţă nu creează aceste
legi, ci le reflectă mai mult sau mai puţin fidel. În procesul dezvoltării ştiinţei, gradul de
exactitate a reflectării legilor naturii, societăţii şi gândirii creşte. Ştiinţa are menirea să
aducă cunoaşterea ştiinţifică cât mai aproape de original, de realitatea care reprezintă
obiectul de studiu;
• în ştiinţă, mai mult ca oriunde, acţionează lupta dintre idei vechi şi idei noi. Ştiinţa,
prin esenţa sa, este ostilă spiritului conservator, niciodată nu cedează. De exemplu, lupta
dintre teoriile luminii – crepusculară şi ondulatorie – a durat două secole;
• ştiinţele nu sunt rupte şi independente unele de altele; ele se dezvoltă în legătură
unele cu altele ca urmare a legăturii dintre diferite forme de mişcare a materiei.
Revoluţia ştiinţifică se datorează însă mai ales unor procese interne ale ştiinţei,
dintre care menţionăm:
♦ continuarea împletirii proceselor de diferenţiere şi de integrare a ştiinţei.
Diferenţierea este un proces de separare a unor domenii dintr-un sistem teoretic şi
constituirea lor ca domenii specializate, de sine stătătoare, cu obiect, metodă şi limbaje
separate, proprii.
Procesul opus, de integrare, bazat pe interconexiunile dintre ştiinţe, constă în
împrumutarea reciprocă a metodelor şi limbajului în scopul aplicării acestora în cercetarea
obiectului altei ştiinţe. Acest transfer de metode, legi, obiective şi limbaje au ajutat la
revoluţionarea ramurilor ştiinţei şi a ştiinţei ca sistem coerent;
♦ astăzi s-a subţiat până la dispariţie demarcaţia dintre ştiinţele deductive şi
inductive; se apreciază că procesul va continua. În acest sens, Rudolf Carnap precizează
că „Nu există diferite ştiinţe, cu metode esenţial diferite sau cu izvoare cu totul diferite de
cunoaştere, nu există decât ştiinţa”. Din nevoia comunicării permanente dintre ştiinţe,
astăzi se practică tot mai susţinut cercetările ştiinţifice interdisciplinare;
♦ reconsiderarea rolului gândirii teoretice în mişcarea cunoaşterii ştiinţifice spre noi
rezultate; gândirea teoretică s-a transformat în cel mai puternic factor de elaborare de idei
fundamentale care stau la baza creării unor noi teorii;
♦ îmbogăţirea arsenalului ştiinţei cu noţiuni, termeni instrumentali care vizează
direct nu obiectul de studiu, ci însăşi cunoaşterea lui, crearea de metateorii şi metaştiinţe;
♦ tendinţa de creare de teorii fundamentale care sintetizează cunoaşterea din
diferite domenii ale ştiinţei. Această tendinţă rezultă din procesul de integrare a ştiinţei
care, pe lângă rezultate teoretice fundamentale, a stat la baza soluţionării şi revoluţionării
practicii economice şi sociale;
♦ tendinţa de dezmembrare a obiectului studiat şi crearea de relaţii mai simple
studiate şi cu ajutorul analizei sistemice. Această tendinţă îşi are obârşia în altă tendinţă,
aceea de diferenţiere, de separare şi specializare a ştiinţelor;
♦ matematizarea şi formalizarea cunoaşterii ştiinţifice, pătrunse de ideea de a pune
definitiv capăt momentului intuitiv în cadrul cunoaşterii ştiinţifice. În acest fel, cercetarea
ştiinţifică a căpătat un caracter foarte abstract, fiind greu să stabileşti întotdeauna
conexiunea dintre noţiunile sale şi realitatea obiectivă;
♦ tendinţa de eliminare a elementului intuitiv din conţinutul teoriilor ştiinţifice şi
diminuarea imaginii intuitive a ştiinţei, ca urmare a dezvoltării furtunoase a sistemelor de
limbaj artificial - matematic;
♦ se manifestă încă tendinţa de includere a momentului intuitiv ca instrument de
mişcare spre noi construcţii teoretice; unii specialişti consideră că lumea a ajuns la
saturaţie cu această formalizare şi rigoare logică şi tânjeşte după utilizarea intuiţiei fără de
care nu se poate progresa;
♦ reconsiderarea rolului experienţei; până nu demult, experienţa preceda noua
construcţie teoretică. Astăzi experienţei i se rezervă mai ales rolul de verigă în verificarea
construcţiilor teoretice.

3. Procese esenţiale în ştiinţa economică


Ştiinţele economice s-au dezvoltat întotdeauna deschis, în relaţii strânse cu
celelalte domenii ale ştiinţei şi, în primul rând, cu ştiinţele naturii. Revoluţia din ştiinţele
naturii, şi în special, din fizică (teoria relativităţii şi mecanica cuantică) readuce în discuţie
conceptul de predicţie perfectă - ca unic obiect al ştiinţei, inclusiv al ştiinţelor economice.
Îmbrăţişând ideea că fizica este ştiinţă model, mai mulţi economişti acceptă în fapt
transformarea ştiinţelor economice în ştiinţe exacte, ca orice altă ştiinţă a naturii. Pe cale
de consecinţă, conceptele, teoriile şi metodologia ştiinţelor economice ar trebui amplu
restructurate. De pildă, teoria echilibrului economic, născută la timpul său din progresele
fizicii mecanice a lui Newton, este pe punctul de a ceda locul astăzi, pe baza revoluţiei
fizicii moderne, în faţa teoriei haosului, a dezechilibrului. Aşa se explică de ce unii
economişti fac, în măsură tot mai mare, apel la teoria haosului.
Un alt proces major în ştiinţele economice îl reprezintă creşterea aplicării
matematicii în cercetarea fenomenelor economice. Matematica s-a dovedit a fi un
instrument esenţial, indispensabil în elaborarea de modele, în analiza şi explicarea cu
ajutorul acestora a laturilor profunde, mai puţin vizibile ale proceselor şi fenomenelor
economice. Promovarea matematicii în procesele de cunoaştere şi previzionare a
fenomenelor economice contribuie substanţial la apropierea economistului de adevăr, la
accentuarea caracterului şi statutului ştiinţei economice. Mai marea matematizare a
ştiinţelor economice de cât a altor ştiinţe sociale rezultă, după Alexander Rosenburg,
din faptul că „ştiinţa economică nu este o disciplină, ci o teorie particulară, de tip extremal
şi, deci, prin natura sa, matematizabilă”. Cu toate acestea, economia nu este domeniul
supremaţiei absolute a instrumentului matematic. În acest sens, acad. Anghel Rugină
spune că „în realitate, rădăcinile problemelor zilelor noastre nu pot fi exprimate doar
cantitativ”.
Al treilea proces devenit caracteristic în ştiinţa economică este extinderea
experimentării ca modalitate de verificare a ipotezelor admise. Dacă în anii ’60
experimentarea era considerată un procedeu de cunoaştere „fără perspective”, începând
din anii ’75-’80 se constată o largă utilizare a acesteia. În această privinţă opiniile
economiştilor sunt practic identice, toţi excluzând din economie posibilitatea experimentării
de laborator, pe oameni şi grupuri de oameni. Este, de pildă, cazul lui Paul Samuelson,
laureat al Premiului Nobel, care spune: „Noi nu putem realiza experienţele controlate ale
chimistului sau biologului. Ca astronomul şi meteorologul, noi trebuie, în mare măsură, să
ne mulţumim să observăm”. Iar în Enciclopedia britanică (1991) se consemnează că „nu
există nici un laborator în care economiştii să-şi poată testa ipotezele lor. Economia este,
în mod esenţial, o ştiinţă morală”. Cât priveşte celelalte forme de experiment (teste
econometrice, anchete şi sondaje de opinie, simularea) acestea au un important rol de
jucat în analiza economică, aşa cum foarte bine observă Maurice Allais, alt laureat al
Premiului Nobel, afirmând că „literatura contemporană ne oferă numeroase exemple de
aberaţii care pot fi comise încă de când se neglijează principiul esenţial că o teorie nu
valorează decât în măsura în care ea este de acord cu faptele observate şi că singura
sursă de adevăr este experienţa. Supunerea datelor experimentării este regula de aur
care domină orice disciplină ştiinţifică”.
În fine, un alt proces de mare amploare în ştiinţele economice îl constituie
promovarea cercetărilor inter- şi multidisciplinare. Este concluzia care s-a impus în mod
firesc după o perioadă de cercetări specializate asupra unor aspecte şi laturi parţiale,
înguste ale proceselor şi fenomenelor economice. Avea să se confirme încă o dată
spusele lui Hegel că „metoda nu este altceva decât structura întregului”.
Punând un accent considerabil sporit pe aspectele sociale, psihologice, istorice,
antropologice, ştiinţa economică a devenit tot mai capabilă să evite simplificări şi largi
fenomene reducţioniste, concluzii şi soluţii sterile pentru practica economică. Alături de
importanţa deosebită a explicării laturilor sociale, se afirmă nevoia viziunii istorice în ştiinţa
economică. Unii oameni de ştiinţă socotesc, de pildă, că istoria este chiar mai necesară
cercetătorului economist decât este matematica. Pe această linie, în ultimele decenii, se
remarcă eforturi pentru elaborarea noii istorii economice.
Dezvoltarea cercetărilor inter- şi multidisciplinare rezultă din nevoia ştiinţelor
economice de verificare a teoriilor, conceptelor şi metodelor sale de cercetare.
Ataşamentul permanent pentru cercetările economice empirice inter- şi multidisciplinare
reprezintă singura modalitate de creare a unei bogate baze factuale şi de realizare a unor
generalizări ştiinţifice viabile, recunoscute de practica economică. Fără acestea ştiinţa
economică nu poate progresa şi demonstra o tot mai înaltă eficienţă.

4. Procesul de cunoaştere ştiinţifică economică. Conţinut, trăsături,


particularităţi
Caracteristici generale ale cunoaşterii
Fiecare ştiinţă, din domeniul naturii şi al vieţii umane, are un conţinut propriu, un
nucleu paradigmatic, cu ajutorul căruia se afirmă ca ştiinţă şi se delimitează de alte ştiinţe.
Prin nucleu paradigmatic al unei ştiinţe îndeobşte se înţeleg:
• un tablou complet al formelor pe care le îmbracă un cuvânt;
• totalitatea formelor flexionare ale unui cuvânt;
• o normă, mai multe norme sau modele;
• un set de propoziţii, teze (enunţuri), concepte şi metode de investigaţie, cu un
pronunţat caracter normativ, dezvoltat pentru a crea sau pentru a face descoperiri într-un
anumit domeniu;
• totalitatea realizărilor dintr-un domeniu disciplinar, larg acceptate de comunitatea
ştiinţifică respectivă, care constituie modelul problemelor de cercetare ştiinţifică şi al
soluţiilor (ipotezelor) explorate.
Rezultă că nucleul paradigmatic este nucleul durabil al oricărei ştiinţe, este
„zestrea” ei, cu care se defineşte şi îşi îndeplineşte funcţiile sociale.
Zestrea paradigmatică a fiecărei ştiinţe se află în curs de aprofundare şi de
extindere în cadrul fiecărei ştiinţe, în lumina noilor date, informaţii şi fapte empirice, a
noilor metode, tehnici şi instrumente de investigaţie şi a perfecţionării celor existente.
Această căutare, menită să ridice eficienţa oricărei ştiinţe, este permanentă, atât în ştiinţa
economică, precum şi în oricare altă ştiinţă.
Cunoaşterea, în general, este un proces în cadrul căruia oamenii îşi construiesc
imagini, noţiuni, concepţii şi teorii despre realitatea înconjurătoare şi, desigur, despre ei
înşişi. Toate acestea nu au un scop în sine, ci servesc nevoile practice, ceea ce necesită şi
construirea de instrumente şi mijloace de acţiune practică.
Activitatea de cunoaştere a apărut timpuriu, o dată cu omul, cu societatea. Ea s-a
desprins de alte activităţi practice şi s-a definit ca activitate ştiinţifică mult mai târziu, în
baza adâncirii diviziunii sociale a muncii. Astăzi cercetarea ştiinţifică se numără în rândul
ramurilor economiei naţionale, în fruntea acestora, constituind motorul dezvoltării, al
creşterii economice şi al progresului social.
Cunoaşterea este un proces complex de reflectare a realităţii practice în conştiinţa
oamenilor şi în activitatea lor productivă; ea este o apropiere permanentă, infinită a omului
de fenomenele şi procesele naturii şi societăţii. Cunoaşterea se realizează însă treptat,
gradual, înaintând de la perceperea fenomenului la sesizarea esenţei, la cunoaşterea tot
mai aprofundată a legăturilor funcţionale, a repetabilităţilor fenomenelor economice.
Cunoaşterea, în fiecare moment, este o reflectare aproximativexactă a realităţii.
Rezultatele cunoaşterii-verificate în practica economică şi socială - sunt cunoştinţe
autentice, adevărate, care se mişcă permanent dinspre adevăruri relative spre adevăruri
absolute, fără ca acestea din urmă să poată fi atinse, în special în ştiinţa economică.
Cunoştinţele autentice (adevărul) se disting de cele false în funcţie de concordanţa
sau neconcordanţa lor cu faptele empirice (realitatea).
Cunoaşterea ştiinţifică – formă a cunoaşterii umane în general – are un conţinut
complex. Deosebit de elocvent rezultă acest fapt dacă examinăm conţinutul termenului de
epistemologie. În limba greacă, episteme = cunoaştere adevărată, de profunzime, iar
logos = ştiinţă. Deci, epistemologia nu este altceva decât ştiinţa cunoaşterii. Platon realiza
o delimitare a lui episteme de doxa, care nu era altceva decât cunoaştere superficială a
faptelor empirice.
Mijlocul de realizare a lui episteme (cunoaşterii ştiinţifice) este raţiunea, singura
capabilă să aibă acces la lumea pură a ideilor, adică a conceptelor, principiilor, teoriilor.
Dimpotrivă, lucrurile sensibile, concrete sunt observabile de oricine; ele sunt
efemere şi relative în faţa ştiinţei.
Obiectul de studiu al epistemologiei (ştiinţa cunoaşterii) nu se rezumă numai la
teorie, adică la principiile, legile şi ipotezele (sub aspectul evoluţiei istorice şi a valorii lor
de cunoaştere), ci cuprinde şi studiul metodelor de cunoaştere, metodologia cunoaşterii
ştiinţifice.
Metoda, în greaca veche (methodos) este un cuvânt compus din meta = după şi
odos = cale, drum. Deci, în traducere românească liberă methodos înseamnă „după un
drum, o cale anume”. Prin acest anume, înţelegem că metoda nu poate fi subiectivă,
arbitrară. În fine, din aceeaşi precizare înţelegem că metoda este un analog al domeniului
în care se circumscrie cunoaşterea ştiinţifică. Diferenţele de metode şi de metodologii ne
fac aproape întotdeauna incompatibili în planul rezultatelor, al teoriilor.
Sistemul teoretic (legi, principii, teorii, concepte) stă la baza formulării sistemului de
principii şi norme metodologice (coerente, riguroase, asemenea oricărui sistem).
Convertirea sistemului teoretic în sistemul de norme şi metodologii nu înseamnă o
transpunere mecanică, în sensul că orice principiu şi lege reclamă o corespondenţă
specială în domeniul metodologiei.
Metoda, la rândul ei, operează în fiecare domeniu, în mod mijlocit, prin intermediul
ipotezelor şi al teoriilor anterioare. Bine elaborată, metoda le ordonează pe acestea şi le
orientează în direcţiile fecunde ale cunoaşterii ştiinţifice.
Comparativ cu teoria, metoda are un anumit specific. Astfel, teoria, ideea presupun
abstragerea şi izolarea unor aspecte şi laturi ale proceselor şi fenomenelor reale.
Dimpotrivă, construcţia metodei vizează întreaga amploare a demersului cunoaşterii,
mişcarea activă, ordonată, a cercetătorului către fenomenul cercetat, indicând direcţia şi
traseele de urmat spre a se ajunge la cunoştinţe adevărate, noi.
În concluzie, dacă metoda este o abstracţie a mişcării reale, atotcuprinzătoare,
teoria este o mişcare a abstracţiei teoretice parţiale. De aceea Hegel, referindu-se la
metodă, spunea că „metoda este structura întregului”.
Metoda şi metodologia sunt entităţi complexe. Văzute din perspectiva teoriei
sistemelor, metoda şi metodologia îşi dezvăluie o alcătuire pe trei nivele:
• nivelul metodei şi al metodologiei de maximă generalitate;
• nivelul metodei şi al metodologiei de graniţă, elaborat pentru mai multe ştiinţe
particulare (metoda experimentală, metoda calculului statistic ş.a.);
• nivelul metodei şi metodologiei specifice, diferite de la o disciplină ştiinţifică la alta.
Regulile metodologice îi permit economistului să înainteze pe calea ştiinţei
cunoaşterii certe. Astfel, savantul şi filosoful francez Descartes (1596-1650), evidenţiind
rolul decisiv al metodei în cadrul ştiinţei, arată că „metoda constă în acele reguli sigure şi
simple, graţie cărora oricine le va urma fără a se abate de la ele, nu va lua niciodată nimic
fals drept adevărat şi ... va ajunge la cunoaşterea adevărată de care este capabil”.
În acelaşi timp, o ghidare metodologică prea severă, o folosir rigidă a metodelor
este nu numai anevoioasă, dar şi dăunătoare ştiinţei; ştiinţa ar deveni mai dogmatică şi
mai puţin adaptabilă. Să nu uităm că, metodologia, adevăratul tezaur de metode constituit
în decurs de milenii s-a acumulat în bătălia omului de ştiinţă cu necunoscutul; pe baza
metodelor şi metodologiei, o parte din necunoscut a devenit cunoscut; dar aceste metode
şi metodologii urmează să se confrunte şi să se verifice în procesul de escaladare a
necunoscutului rămas (infinit şi mai complex).
Aşadar, economistul trebuie să abordeze metoda, metodologia şi cu rigoarea
necesară, dar şi cu flexibilitatea pe care o cere lumea empirică a proceselor şi
fenomenelor economice. Metoda trebuie să se subordoneze cunoaşterii fenomenului, să
asigure accesul economistului cercetător la general, la legile şi structurile universale ale
faptelor empirice.
Tezaurul, cultura metodologică, nu reprezintă, aşadar, un produs secundar al
procesului de cunoaştere. Metodologia este de fapt calea ştiinţei, este instrumentul care
asigură adâncirea infinită a cunoaşterii ştiinţifice.
În calitatea sa de componentă a ştiinţei economice, alături de teorie, metodologia
cercetării ştiinţifice economice poate fi considerată un îndrumar, precum Firul Adriadnei din
Mitologia greacă. Ea poate fi definită ca un ansamblu de etape, de subetape, de metode,
tehnici şi instrumente de investigare ştiinţifică a fenomenului economic.
Metodologia ştiinţei, ca şi teoria ştiinţifică au evoluat împreună din antichitate până
în zilele noastre. Metodologia generală a ştiinţei îşi are izvorul în antichitate (Socrate 469-
399 î.Hr.; Platon 427-342 î.Hr.; Aristotel 384-322 î.Hr.), când s-a iniţiat teoria noţiunilor,
deducţiei, inducţiei şi demonstraţiei; mari contribuţii la ştiinţa modernă şi la metodologia
ştiinţei s-au adus în epoca Renaşterii (Descartes ş.a.).
În fine, epoca contemporană cunoaşte adevărate revoluţii în ştiinţele naturii şi, în
special, în metodologiile lor. Aceste revoluţii (Thomas Kuhn) sunt însă expresia
abandonării anumitor moduri de gândire şi de cercetare şi înlocuirea lor cu altele noi,
incompatibile cu cele precedente. Este mai mult ca sigur că aceasta ar fi soluţia eficientă
şi în ştiinţa economică (!)
6. Cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică
Cunoaşterea ştiinţifică – după desluşirea conţinutului său, aşa cum am arătat –
poate fi acum uşor diferenţiată de cunoaşterea comună (doxa, în limba greacă). Această
deosebire o putem evidenţia pe mai multe planuri:
a) sub aspectul formei: cercetarea ştiinţifică se concretizează şi circulă mai ales
sub forma unor teorii ştiinţifice care explică procesele şi fenomenele şi pot sta la baza
prevederii acestora; cunoaşterea comună, în schimb, nu are o armătură teoretică,
formează un conglomerat eterogen de cunoştinţe practice, aplicative şi care se însuşesc şi
dezvoltă în procesul muncii, în special pe cale de ucenicie, practic, oarecum spontan, sub
presiunea trebuinţelor;
b) sub aspectul metodei: cercetarea ştiinţifică are o perspectivă metodologică, este
organizată şi elaborată, ea distinge şi determină şi proprietăţile calitative ale fenomenelor
cercetate, conexiunile dintre ele, cu ajutorul unor metode care permit înregistrarea,
clasificarea, măsurarea tuturor caracteristicilor cantitative. Cercetarea comună nu ajunge
la adevăruri riguroase şi controlabile. De exemplu, ea deosebeşte culorile cu ajutorul
senzaţiilor vizuale; de aceea ea cuprinde multe aparenţe înşelătoare în plan perceptiv şi
multe erori în plan logic; acestea se explică prin apartenenţa cunoaşterii comune la
inductivismul naiv, căruia îi este specifică cercetarea adevărului prin reducerea la simţuri.
Dimpotrivă, cunoaşterea ştiinţifică apelează la metode riguroase care diferenţiază culorile
pe baza frecvenţei oscilaţiilor electromagnetice;
c) sub aspectul procedeelor de verificare a ipotezelor: în timp ce cunoaşterea
comună se bazează pe o singură modalitate de verificare a ipotezelor – încercarea, lipsită
de rigoare, cercetarea ştiinţifică dispune de criterii, tehnici şi teste complexe de verificare a
adevărului, a ipotezelor sale; are o putere explicativă şi predictivă mult mai mare şi în
creştere;
d) sub aspectul limbajului: cercetarea ştiinţifică utilizează un limbaj specializat, cu
un înalt grad de abstractizare, simbolic şi matematic, diferenţiat de la o ştiinţă la alta, cu
reguli sintactice, semantice şi pragmatice pentru ridicarea preciziei, obiectivităţii,
adevărului şi eficienţei; este un limbaj superior, în mare măsură deosebit de limbajul
obişnuit, specific cunoaşterii comune.
Cunoaşterea ştiinţifică este un edificiu complex, corelat riguros, sistematic, care se
desfăşoară prin observaţii şi experiment, ipoteze, elaborare de teorii testabile, demersuri
de modelare, de axiomatizare şi de formalizare.
Cunoaşterea ştiinţifică economică – chiar dacă acum nu garantează absolut
realizarea scopurilor ce îşi propune, este singura cale disponibilă a economistului pentru a
se apropia în mod sigur de obiectivul fixat, de adevăr, pentru îmbogăţirea acestuia şi
lărgirea gamei de mijloace şi modalităţi necesare atingerii lui.
Cunoaşterea ştiinţifică se realizează la două niveluri distincte, dar strâns legate
reciproc. Astfel, cunoaşterea empirică rezidă într-o reflectare a obiectelor şi proceselor
studiate de cercetător, de om.
Metodele ei specifice de reflectare sunt observaţia şi descrierea. Deşi omului nu-i
este proprie doar o cunoaştere senzorială pură, cunoaşterea empirică are totuşi acest
pronunţat caracter (senzorial); culegerea, observarea şi descrierea faptelor şi datelor
conţin în mod evident manifestările exterioare, fenomenale, proprietăţi ale obiectelor şi
fenomenelor cunoscute, oricare ar fi acestea. Procesele de cunoaştere empirică se
structurează, în special, în senzaţii, percepţii şi reprezentări.
Cunoaşterea teoretică reprezintă o treaptă superioară de adâncire a cunoaşterii
prin intermediul gândirii abstracte, realizându-se pătrunderea în esenţa proceselor şi
fenomenelor economice, identificarea legăturilor interne, a cauzelor şi mecanismelor lor de
existenţă, a legilor care guvernează.
Cunoaşterea teoretică are loc pe baza prelucrării mai adânci a datelor şi
cunoştinţelor empirice, cu ajutorul analizei şi sintezei, inducţiei şi deducţiei.
Cunoaşterea teoretică presupune elaborarea de teorii care să explice procesele şi
fenomenele economice, cu ajutorul noţiunilor, categoriilor judecăţilor şi raţionamentelor, al
ipotezelor, al altor teorii sau legi etc.
În cadrul cunoaşterii ştiinţifice teoretice se realizează: o distanţare de cunoaşterea
comună, întemeiată mai mult pe bunul-simţ; o depăşire a automatismelor mentale,
derivate din experienţa cotidiană de cunoaştere; o puternică şi judicioasă utilizare a
matematicii şi statisticii; o susţinută folosire a unor metode noi (modelare, formalizare etc.).
Cunoaşterea ştiinţifică rezultă deci din îmbinarea observaţiei empirice (sensibile) cu
activitatea de gândire, a intelectualului. Immanuel Kant, în Critica raţiunii pure afirma că
„ideile fără conţinut intuitiv sunt goale, iar intuiţiile fără concepte sunt oarbe... Numai din
faptul că ele se unesc poate să rezulte cunoaşterea”.
Cunoaşterea ştiinţifică cere ca o teorie să satisfacă mai multe exigenţe elementare,
şi anume:
• să aibă coerenţă logică, adică enunţurile teoretice să se afle în stare de
compatibilitate reciprocă;
• să fie deductibilă, respectiv enunţurile să decurgă logic unele din altele;
• să aibă completitudine (saturaţie), ceea ce reclamă ca teoria ştiinţifică să acopere
explicativ întregul domeniu la care se referă, să identifice şi să formuleze toate relaţiile
esenţiale pe care le implică o bună cunoaştere a unui proces sau fenomen economic;
• să fie verificabilă, respectiv orice teorie ştiinţifică să fie legată de practică, de viaţa
economică; ea trebuie să fie testabilă, să fie verificabilă pe cale experimentală, de
laborator sau în practică, pe scară largă.
8. Particularităţi ale cunoaşterii ştiinţifice economice. Problema economică.
Teme de cercetare
Dacă ştiinţele naturii, aşa cum am văzut, sunt definite drept cunoaştere exactă,
universală şi verificabilă în timp ce ştiinţa economică poate fi definită doar ca o cunoaştere
veridică şi verificabilă pe cale experimentală înţelegem că fenomenul economic „materia
primă”a ştiinţelor economice se deosebeşte esenţialmente de fenomenele altor ştiinţe.
În nici un caz, economişti nu-şi pot forma vreun complex faţă de ştiinţele naturii în
sensul că ştiinţa economică ar fi „mai puţin” ştiinţă. Se poate cel mult afirma că ştiinţele
economice nu sunt ştiinţe exacte şi universale. Dar, de la această recunoaştere se poate
totuşi face, fără nici o concesie, precizarea că ştiinţa economică este doar cunoaştere
veridică şi verificabilă. Nimic mai mult! Dacă vom cerceta fenomenul economic în ceea ce
el poate avea ceva comun şi specific cu fenomenele naturii, vom putea spune chiar că
ştiinţa economică este mai dificilă, mai complexă decât ştiinţele naturii datorită
complexităţii şi particularităţilor fenomenelor economice.
Vom înţelege această complexitate şi diferenţele dintre conţinutul ştiinţelor
economice şi cel al ştiinţelor naturii dacă examinăm în cele ce urmează principalele
particularităţi ale fenomenului economic:
♦ fenomenele economice se interferează şi se asociază cu celelalte tipuri de
fenomene sociale, „noneconomice”. De aici rezultă nu numai nevoia ca cercetarea să
decupeze aceste fenomene, dar şi să le studieze inter şi multidisciplinar, să
„convertească” fenomenele noneconomice în efecte economice, potrivit exigenţei
formulate de Hegel că „metoda înseamnă întregul”, adică fenomenul în complexitatea
acestuia;
♦ fenomenele economice se nasc şi evoluează diferit, înregistrând o serie de
influenţe care variază în plan spaţial, de la o ţară la alta, şi uneori chiar în interiorul unei
ţări, precum şi în plan temporal, de la o perioadă la alta;
♦ explicarea fenomenelor şi proceselor economice este afectată de interesele şi
aspiraţiile variate ale oamenilor, de comportamentele acestora;
♦ ştiinţele economice au un pronunţat caracter aleatoriu, probabilistic, ca o
consecinţă a particularităţilor subliniate mai sus;
♦ ştiinţele economice au un caracter istoric, folosirea criteriului istoric apare
indispensabil în elucidarea proceselor şi fenomenelor economice;
♦măsurarea fenomenelor economice este nu numai indispensabilă, dar şi extrem
de dificilă, în condiţiile tuturor particularităţilor menţionate.*
Teoria economică – în genere acceptată ca fiind o reflectare conceptuală, sintetică,
cu ajutorul abstracţiilor, a realităţii obiective – îndeplineşte o serie de funcţii, cum sunt:
•funcţia explicativă, cu ajutorul căreia se pun în evidenţă cauzele care determină un
fenomen economic sau altul, precum şi relaţiile cu alte fenomene economice, sociale,
politice etc. Această funcţie se execută prin faptul că teoria economică are un puternic
conţinut cognitiv-informaţional;
•funcţia predictivă, în virtutea aceluiaşi conţinut cognitiv informaţional, permite să se
formuleze (prescrie) soluţii eficiente problemelor care reclamă rezolvarea, precum şi
previziuni (soluţii) asupra evoluţiei fenomenelor economice;
•funcţia rezumativă este necesară pentru că teoria economică se concretizează în
enunţuri deosebit de sintetice asupra unor mari cantităţi de informaţii empirice; această
funcţie are un rol sistematizator, eliminând enunţurile redundante (abundenţa inutilă de
expresii), care nu aduc nimic în planul cunoaşterii ştiinţifice şi îngreunează atât
comunicarea, cât şi asimilarea informaţiei ştiinţifice.
Cunoaşterea ştiinţifică scoate la iveală în permanenţă probleme economice. Orice
problemă economică rezultă din confruntarea teoriei existente cu faptele empirice noi.
Dacă în economie faptele empirice se înnoiesc permanent, în timp ce teoria existentă este
elaborată pe baza faptelor economice din trecut, ea se cere reanalizată şi reformulată. De
altfel, în ştiinţă, în general, există o preocupare permanentă de verificare a teoriilor sale,
întrucât orice teorie are un conţinut ştiinţific istoriceşte limitat, exprimând doar parţial
realitatea şi deci nu epuizează complexitatea vieţii practice.
De la începuturile constituirii ca activitate umană, ştiinţa a fost asociată cu o
atitudine critică faţă de ea însăşi. Descartes a formulat principiul metodologic fundamental
al cercetării ştiinţifice – principiul îndoielii.
Din pasiune pentru certitudine (era şi matematician), Descartes considera că ştiinţa
trebuie să depăşească opinia aproximativă şi să se ridice la claritatea evidenţei.
De aceea, el considera că trebuie promovată îndoiala metodică, radicală, până
când întâlneşti ceva de care să-ţi fie absolut imposibil să te îndoieşti. Astfel, de la îndoiala
clar exprimată în acel celebru dubito ergo cogito, Descartes ajunge la nu mai puţin
celebrul model de adevăr cert cogito ergo sum.
Conform acestui principiu, nici o cunoaştere ştiinţifică nu trebuie considerată un
adevăr indiscutabil; tot ceea ce se cunoaşte, de la faptele empirice până la concepte,
principii, teorii şi legi economice trebuie supus în permanenţă unei analize critice
constructive.
Problemele economice apar întotdeauna când unele fapte nu mai pot fi explicate
pe baza teoriilor şi a cunoştinţelor existente. Ele reprezintă conştientizarea noastră asupra
îngustimii, insuficienţei cunoaşterii ştiinţifice în raport cu realitatea economică.
Geneza problemelor economice poate fi ilustrată şi în schema care urmează, pe
baza interrelaţiilor dintre factorii lor determinanţi:
Problemele economice care se cer clarificate pot fi rezultatul rămânerii în urmă a
unei laturi sau a alteia a activităţii economice, cum ar fi:
•insuficienta dezvoltare a unei activităţi economice în raport cu noile dimensiuni şi
structuri viitoare ale nevoii sociale;
•rămânerea în urmă a profitabilităţii în raport cu posibilităţile oferite de progresul
ştiinţific şi tehnic;
•necesitatea adaptării (restructurării) economiei în raport cu noile exigenţe ale
societăţii democratice;
•necesitatea asigurării coerenţei teoretice, pe de o parte, şi dintre teoria economică
şi fenomenele economice practice, pe de altă parte.
Problemele economice – teoretice sau de analiză economică practică – devin teme
de cercetare şi se propun spre a fi abordate şi soluţionate cercetării ştiinţifice.
Cunoaşterea insuficienţei teoriei în raport cu faptele empirice este momentul cel
mai dificil şi, totodată, cel mai fertil al cercetării ştiinţifice economice. Pe bună dreptate se
afirmă că este mai greu să se formuleze corect o întrebare (o ipoteză ştiinţifică, problemă
economică) decât să se răspundă la o întrebare bine pusă.
Cunoaşterea, explicarea şi deci rezolvarea problemelor economice constituie
conţinutul specific al activităţii de cercetare ştiinţifică economică.
Tot acest proces de soluţionare a unei probleme economice se realizează pe baza
a două demersuri:
a) Un demers creator-constructiv, în cadrul căruia se elaborează şi formulează
ipotezele;
b) Un demers critic-valorizator, în cadrul căruia are loc verificarea (testarea)
continuă a ipotezelor.
Ambele aspecte sunt abordate pe larg în Capitolul 5.
5. Cunoaşterea ştiinţifică. Formele de comunicare în ştiinţă
1. Învăţarea şi creaţia ştiinţifică
Cunoaşterea ştiinţifică este un proces complex dacă o privim şi din perspectiva
altor componente ale sale.
Conţinutul cunoaşterii ştiinţifice este dat, fireşte, de creaţia ştiinţifică. Aceasta este
componenta ei decisivă, definitorie.
Cunoaşterea ştiinţifică include, după opinia noastră, şi un segment de învăţare
ştiinţifică (de asimilare). Aceasta se referă, în primul rând, la procesul de învăţare
ştiinţifică, sistematică prin şcoală, contribuind la realizarea progresului ştiinţific şi tehnic
încorporat în forţa de muncă, conform schemei care urmează:

Din sistemul de învăţare ştiinţifică, în mod firesc, nu face parte învăţarea prin
ucenicie, la locul de muncă.
În contextul cursului de metodologie a cercetării ştiinţifice economice, învăţarea se
extinde nu numai în sfera documentării ştiinţifice, ci şi asupra procesului de explicare a
fenomenului economic. În fine, învăţarea se reia cu fiecare nouă temă de cercetare
ştiinţifică
Cele două componente ale cunoaşterii ştiinţifice, cea de cunoaştere ştiinţifică (1) şi
cea de învăţare (2), se intersectează şi suprapun pe zona învăţământului universitar:
- în învăţământul superior este vorba de un învăţământ profesional aprofundat şi, în
bună măsură, actualizat în raport cu noile realizări ştiinţifice şi tehnice;
- în învăţământul superior, studenţii învaţă să facă cercetare ştiinţifică şi efectuează
practic această activitate sub îndrumarea profesorilor.
Introducerea în conţinutul cunoaşterii ştiinţifice a învăţării ştiinţifice este legată şi de
împrejurarea că fiecare temă nouă de cercetare în cursul vieţii de muncă reprezintă o
învăţare atât în fazele incipiente, cât şi finale ale cercetării. Nimeni nu poate crea nimic
înainte de a învăţa perfect, riguros creaţia înaintaşilor.
Acceptarea includerii învăţării ştiinţifice în ansamblul său în conţinutul cunoaşterii
ştiinţifice, alături de creaţia ştiinţifică nu înseamnă că am nega într-un fel oarecare
diferenţele nete dintre aceste două componente ale cunoaşterii ştiinţifice.
Astfel, a crea înseamnă a urma întotdeauna alte trasee (circuite informaţionale) şi
cu alte interconexiuni, în timp ce a învăţa are semnificaţia de a repeta de mai multe ori
aceleaşi trasee, în cadrul unor conexiuni stabilite.
Din această particularitate organică a procesului de învăţare înţelegem că:
- nu orice învăţare se converteşte în creaţie ştiinţifică;
- pericolul instalării conservatorismului şi al învechirii cunoştinţelor este considerabil
şi chiar foarte actual, inclusiv în învăţământul din ţările dezvoltate.
Combaterea acestui pericol se realizează însă, astăzi, în lume, pe scară largă, prin
promovarea metodelor active, gândirii de învăţare şi prin organizarea activităţii de
cercetare ştiinţifică, în învăţământul superior, a cadrelor didactice. Este şi motivul pentru
care economistul american Robert Solow, laureat al Premiului Nobel, adresa studenţilor
chemarea de a contribui la verificarea oricărei teorii, noţiuni sau afirma ţii din manualele de
învăţământ.

9. Formele de comunicare în ştiinţă


Asimilarea şi incorporarea cunoştinţelor ştiinţifice în formarea (ştiinţifică) a forţei de
muncă şi în producţia de bunuri şi alte servicii se realizează prin comunicarea
cunoştinţelor ştiinţifice în principal prin intermediul lucrărilor ştiinţifice, al literaturii de
specialitate.
Variatele categorii de lucrări ştiinţifice constituie tot atâtea forme de comunicare a
informaţiei ştiinţifice. Dintre acestea, în cele ce urmează, reţinem ca fiind mai importante
următoarele:
A. Lucrări cu autoritate ştiinţifică, de consacrare:
• Monografia este o lucrare ştiinţifică amplă, exhaustivă care abordează o
problemă, o formă sau o zonă teritorială; conţine concluzii importante şi cuprinzătoare
privind căile, direcţiile şi perspectivele de evoluţie, probleme ce se mai cer clarificate.
Este destinată publicării în editură; dimensiunea este variabilă, de la câteva sute,
până la câteva mii de pagini.
• Tratatul abordează unitar şi coerent cele mai importante concluzii, principii, teorii
formulate în limitele unei ştiinţe, precum şi metodele de investigaţie. Oglindeşte starea de
dezvoltare a unei teorii ştiinţifice sau a unei ştiinţe. Este destinat publicării şi conţine
câteva volume şi mai multe mii de pagini.
• Manualul (se înrudeşte cu tratatul) prezintă cunoştinţele, tezele, concluziile,
principiile, teoriile unei ştiinţe în mod sistematic şi în conformitate cu principiile didactice
destinate formării profesionale a specialiştilor.
• Manualele selectate într-o primă formă, susceptibile îmbunătăţirii şi completării se
numesc Note de curs.
• Manualele universitare mai ample, cu un nivel mai înalt de abordare pot fi
asimilate sau identificate cu tratatul. Toate variantele de manual pot face obiectul publicării
în editură.
• Enciclopediile şi dicţionarele de specialitate sunt lucrări de referinţă indispensabile
în planul informaţiei generale de specialitate. Cu unele excepţii, majoritatea nu includ
rezultate originale, ci compilează cu rigoare acumu-lările existente într-un domeniu al
ştiinţei. Fac obiectul publicării, însumând unul sau mai multe volume, iar numărul de pagini
este variabil.
B. Lucrări, pre şi postconsacrare, vizând verificarea ipotezelor existente şi
formularea de noi ipoteze şi direcţii de cercetare:
• Studiul ştiinţific este o lucrare de cercetare ştiinţifică veritabilă, care soluţionează
unele probleme şi formulează altele noi, atât în planul ipotezelor, cât şi al metodelor de
cercetare; prefigurează noutăţile şi tendinţele viitoare de dezvoltare din ştiinţe.
Dimensiunile studiului ştiinţific sunt mult mai reduse (decât lucrările precedente), de regulă
situându-se între 20 şi 100 de pagini. Unele se publică imediat, independent în broşuri sau
în cadrul unor culegeri; altele mai târziu, în funcţie de confidenţialitate şi alte interese.
• Articolul ştiinţific este o formă prescurtată a unui studiu în care se redau
principalele probleme, concluzii şi propuneri în vederea publicării în reviste de specialitate;
are dimensiuni reduse, de regulă până la 20 de pagini.
• Raportul de cercetare este rezultatul unui studiu ştiinţific în care se cuprind
principalele constatări şi soluţii practice pentru un agent economic (firmă, stat etc.), în
special când studiul s-a făcut la comandă, pe bază de contract. Rareori, cu clauză
specială se poate publica sub forma concluziilor sau dacă nu, cu titlu de informare a
opiniei publice ştiinţifice.
• Raportul ştiinţific îmbracă forma de Memoriu ştiinţific, în cazul în care concluziile
ştiinţifice ale raportului se prezintă Academiei Române sau altor foruri ştiinţifice interne şi
internaţionale.
• Comunicarea ştiinţifică este un rezultat parţial sau final al unui studiu ştiinţific
individual sau în grup; este axată, de regulă, pe o idee de bază, însoţită de analize de
confirmare sau infirmare a ipotezelor, cu caracter de informare sau de dezbatere ştiinţifică
înaintea publicării; este rodul unor cercetări îndelungate, individuale sau de echipă. Se
prezintă scris (circa zece pagini) pentru sesiuni de comunicări ştiinţifice, unde se expun în
5-15 minute.
• Referatul ştiinţific este rezultatul unui studiu ştiinţific individual sau în grup,
destinat prezentării într-o dezbatere ştiinţifică, cu o tematică de regulă restrânsă
(conferinţă, simpozion etc.), în vederea explorării unor soluţii şi desprinderii unor concluzii
şi propuneri generale, cât mai larg acceptate, care preced decizii la scara firmei, ramurii,
ţării şi la scară internaţională. Se prezintă scris (şi tradus în limbă străină, după caz, de
regulă, cu dimensiune între 10-20 pagini care se expun oral, între 5-15 minute, în funcţie
de locul referatului ştiinţific în cadrul reuniunii şi de importanţa acestuia, apreciată de
moderator. În cazul anumitor reuniuni ştiinţifice, naţionale sau internaţionale, raportul
ştiinţific se transmite înainte organizatorilor şi se studiază de cei interesaţi, astfel că în
zona respectivă se trece direct la dezbatere.
• Intervenţia ştiinţifică este o formă de participare la o reuniune ştiinţifică prin care
autorul comentează, apreciază şi corectează concluziile susţinute de un autor de
comunicare sau de referat ştiinţific. Ea se expune oral pe durata a circa 5 minute; în formă
scrisă ea cuprinde până la 6 pagini.
C. Lucrări de popularizare a literaturii ştiinţifice:
• Eseurile ştiinţifice prezintă concluziile şi reflecţiile ştiinţifice ale autorului într-o
problemă de interes major, ca şi opiniile altor oameni de ştiinţă, într-o formă cât mai
accesibilă şi pe cât posibil literară. Prin acesta se urmăreşte formarea şi cucerirea opiniei
publice pentru o problemă de atitudine economică, socială, culturală etc. Eseul ştiinţific se
adresează în mod firesc unui public cititor cât mai larg posibil. Eseul ştiinţific poate avea
dimensiuni restrânse, ale unui paragraf, capitol, broşură sau ale unei cărţi.
• Scrierile de popularizare se adresează celui mai larg public, constituindu-se ca
instrument de cultură ştiinţifică, de convieţuire şi acceptare a unor produse, servicii sau
schimbări pe care le generează un domeniu, o teorie ştiinţifică sau o tendinţă în viaţa
socială, în plan naţional sau global.
• Notele de lectură, comentariile şi recenziile sunt forme relativ distincte de
semnalare a apariţiei unor lucrări ştiinţifice, de evaluare cât mai exactă a mesajului ştiinţific
şi de plasare a unei lucrări ştiinţifice în rândul celorlalte din literatura domeniului, existente
în ţară sau în străinătate. Oricine poate şi trebuie să realizeze astfel de lucrări, însă cele
mai izbutite sunt, de regulă, ale acelora care stăpânesc domeniul ştiinţific căruia îi aparţine
lucrarea ştiinţifică.
• Teza de doctorat şi lucrarea de licenţă sunt lucrări ştiinţifice asimilabile unora din
cele prezentate mai înainte. Ele reprezintă faza de început a unei cariere ştiinţifice şi
didactice, şi respectiv, de terminare a studiilor universitare.
Toate formele de comunicare reprezintă la un loc literatura economică de
specialitate, suportul principal al informaţiei ştiinţifice, documentele primare indispensabile
asimilării, învăţării ştiinţifice, formării specialiştilor şi inovării producţiei de bunuri şi de
servicii în societatea modernă.

6. Tipurile (formele) cercetării ştiinţifice


Procesul cunoaşterii ştiinţifice, atât cât a putut fi prezentat într-un paragraf
precedent, ne-a arătat că actul de creaţie şi cercetarea ştiinţifică sunt nediferenţiate,
apărând ca activitate omogenă, specifică persoanelor abilitate prin datele native de
creativitate ştiinţifică (har ştiinţific), ca şi prin datele instruirii ştiinţifice, ale
profesionalismului.
Şi, într-adevăr, ea poate să fie definită omogen în felul următor: cercetarea
ştiinţifică – un concept care are circulaţie astăzi şi sub denumirea de cercetare-dezvoltare
(C-D) – este definită generic ca o activitate sistematică şi creatoare, menită să sporească
volumul de cunoştinţe, inclusiv cunoştinţe despre om, cultură, şi utilizarea acestor
cunoştinţe pentru noi aplicaţii.
Cu toate acestea, cercetarea ştiinţifică (C-D), în teoria economică, dar şi în practică
în general, în întreaga lume, inclusiv în sfera instituţiilor internaţionale de specialitate, este
diferenţiată şi clasificată în trei mari categorii:
A. Cercetarea ştiinţifică fundamentală
Aceasta este o activitate teoretică sau experimentală fundamentală care are ca
scop principal acumularea de noi cunoştinţe privind aspectele fundamentale ale
fenomenelor şi faptelor observabile, fără să aibă în vedere o aplicaţie deosebită sau
specifică.
Ea este menită să descifreze legile naturii, gândirii şi societăţii şi să asigure astfel
noi deschideri care împing mai departe cunoaşterea ştiinţifică, progresul tehnologic,
progresul economic şi progresul social.
În cadrul acestui prim tip, un loc aparte, special îl ocupă cercetarea fundamentală
experimentală, orientată către aplicaţii practice de viitor. Sub acest aspect ne mărginim să
ilustrăm, ca exemplu de cercetare fundamentală în economie, studiul resurselor planetare,
în prezent şi în viitor (formare şi utilizare), precum şi soluţiile de acoperire a resurselor o
dată cu protecţia mediului, care polarizează puternic lumea ştiinţifică (în neomalthusieni
convinşi, în pesimişti prudenţi, în optimişti prudenţi şi în optimişti entuziaşti).
Din ambele categorii de cercetare ştiinţifică fundamentală menţionăm câteva
domenii: creştere economică şi modelare; destructurare, structurare şi dezvoltare; structuri
economico-sociale instituţionale şi decizionale şi transformarea acestora; analiza
proceselor economice, variante de politici economice şi predicţie în economiile aflate în
tranziţie şi în economii de piaţă; probleme financiare, fiscale şi monetare; sectorul public şi
restructurarea acestuia; competiţia, firma şi managementul firmei; sistemul ştiinţei,
tehnologiei şi informaţiei; relaţia politică – economie - societate; relaţii economice
internaţionale şi integrarea regională; cercetări multidisciplinare, interdisciplinare şi de
epistemologie economică. (Subprogramul „Ştiinţe economice”, din Programul de Cercetare
Ştiinţi fică Fundamentală al Academiei Române.
B. Cercetarea ştiinţifică aplicativă
Reprezintă este o activitate de investigare originală în scopul acumulării de noi
cunoştinţe, dar orientată, în principal, spre un scop sau un obiectiv practic specific.
Cercetarea aplicativă, potrivit acestei definiţii, foloseşte rezultatele celorlalte forme
de cercetare ştiinţifică (fundamentală şi de dezvoltare), inclusiv cunoştinţele empirice
acumulate în practică, în vederea convertirii lor în tehnici şi tehnologii concrete, în maşini
şi utilaje, în produse noi, în măsuri concrete de organizare, de conducere economică, în
studierea pieţei, în exporturi etc.
C. Cercetarea şi dezvoltarea (dezvoltarea experimentală)
Constituie o activitate sistematică, în care se folosesc cunoştinţele existente
acumulate de pe urma cercetării şi/sau a experienţei practice, în vederea lansării în
fabricaţie de noi materiale, produse şi dispozitive, introducerii de noi procedee, sisteme şi
servicii sau îmbunătăţirii substanţiale a celor deja existente.
Cercetarea şi dezvoltarea (dezvoltarea experimentală) sunt, aşadar, consacrate
utilizării rezultatelor cercetării ştiinţifice fundamentale şi ale cercetării ştiinţifice aplicative
pentru obţinerea unor soluţii de principiu, pentru proiectare, executare şi încercare de
prototipuri experimentale şi de produse, proiectare de echipamente şi utilaje destinate
unor noi procese tehnologice etc.
În cadrul acestei forme de cercetare-dezvoltare (dezvoltare experimentală) pot fi
distinse două momente caracteristice:
• proiectarea mentală a activităţii economice, materiale, artistice, sociale etc.;
• execuţia proiectelor pe cale manuală sau cu mijloace tehnice.
Şi astăzi, dar mai ales la începutul civilizaţiei, aceste două moment de creaţie se
realizau împreună de aceiaşi indivizi. Ele s-au separat ca domenii distincte pe baza
adâncirii diviziunii sociale a muncii.
Existenţa celor trei tipuri de cercetare ştiinţifică ridică permanent întrebarea: care
din acestea trei este cea mai demnă, cea mai nobilă şi cea mai utilă? Unii, indirect,
negând aceste categorii, apreciază că sunt greu de definit aceste trei tipuri care se resping
reciproc, fie prin obiectul lor, fie prin rezultatele lor, fie prin utilizarea ce poate să fie dată
din rezultatele lor. Trei argumente sunt invocate:
Un prim argument: se întâmplă frecvent ca un element de soluţie materială a unei
probleme să conducă la formularea de noi principii importante; dar se întâmplă şi invers,
că satisfacerea curiozităţii de cunoaştere ştiinţifică conduce la noi aplicaţii practice foarte
interesante;
Al doilea argument: cercetarea experimentală şi aplicativă se alimentează şi se
întreţin reciproc şi furnizează materiile prime şi utilajele pe care, până la urmă, dezvoltarea
tehnologică le utilizează şi le perfecţionează progresiv până o aduce în stadiul utilizării
generale;
Al treilea argument: separarea celor trei tipuri de cercetare ştiinţifică este difuză. Se
are în vedere că cercetarea determină nevoile, indică soluţiile şi furnizează mijloacele de a
concretiza aceste soluţii. În aceste condiţii, orice tentativă de a diferenţia cercetarea
ştiinţifică devine un demers nou pentru cercetător, în special pentru că şi într-un tip şi în
altul de cercetare el a recurs la aceeaşi metodă ştiinţifică şi la efectuarea alegerii între
aceleaşi serii de reguli de procedură. Cu toate acestea, distincţia dintre cercetarea
ştiinţifică fundamentală, aplicativă şi de dezvoltare tehnologică rămâne utilă, în special din
perspectiva managementului cercetării ştiinţifice, întrucât o astfel de diferenţiere
furnizează o estimare a termenului necesar pentru ca rezultatele cercetării ştiinţifice să
ajungă la stadiul de progres tehnic, iar politica de finanţare să se subordoneze, în mod
adecvat, fără simplificări sau prejudecăţi frecvent întâlnite în practica noastră românească
din ultimii douăzeci de ani, şi înainte şi după decembrie 1989.

10. Principii generale ale managementului cercetării ştiinţifice


Principiile generale ale managementului cercetării ştiinţifice sunt rezultatul
impactului unor cerinţe cu caracter general cu aspectele cele mai importante ale
conţinutului şi condiţiilor de muncă din cercetarea ştiinţifică. Ele s-au cristalizat treptat
printr-o laborioasă experienţă şi acţiune de sintetizare şi de generalizare a elementelor
esenţiale, comune cercetării, privită ca unitate întreagă. Aceste principii sunt:
a. Principiul compatibilităţii dintre mecanismele (mijloacele, instrumentele etc.) de
realizare a managementului şi caracteristicile generale, interne ale cercetării ştiinţifice
Buna şi permanenta compatibilitate între cele două laturi menţionate se cer
realizate într-o dublă ipostază, atât static, în fiecare moment, cât şi într-o ipostază
dinamică, în sensul că tendinţele din sfera activităţii de cercetare, fie că sunt pozitive sau
negative, trebuie să-şi găsească reflectarea în sfera managementului, a mijloacelor şi
instrumentelor de realizare, a combinaţiilor dintre acestea.
Orice incompatibilitate care se observă, chiar sub formă incipientă, a
neconcordanţelor mărunte conduce la disfuncţionalităţi care afectează cel mai adesea
eficienţa economică, atât în echipă, în institutul de cercetare, la scara ramurii cercetare-
dezvoltare, cât şi la beneficiarii cercetării ştiinţifice.
b. Principiul managementului participativ Participarea individului la actul de
management tinde să devină un principiu mai larg în multe domenii şi sectoare de
activitate. În cercetarea ştiinţifică principiul participării s-a impus mai mult şi mai timpuriu,
întrucât cercetătorii pot să influenţeze, să determine eficienţa muncii în proporţii mult mai
mari decât în cazul muncii fizice şi al muncii intelectuale obişnuite.
Fiecare cercetător privit separat are datele sale particulare native, ca şi cele de
pregătire, de voinţă, de experienţă. Acestea îl obligă să realizeze într-un anumit fel etapele
cercetării unei teme, să le respecte riguros şi cu consumuri proprii de timp, după cum alt
cercetător, cu experienţă mai mare, cu simţ de observaţie şi de intuiţie mai ridicat, cu o mai
bună stăpânire a metodelor de cercetare, poate să realizeze etapele cercetării într-un mod
aparte, cu timpi mult mai mici şi cu rezultate superioare. Dacă privim acum principiul
participării la munca în echipă de cercetare, efectele sale benefice pot fi miraculoase.
Vom vedea toate acestea în partea finală a capitolului.
Din aceste caracteristici, participarea cercetătorului la managementul cercetării
ştiinţifice se realizează nu numai în procesul muncii propriu-zise, ci pe toate treptele
ierarhice în echipă, în institutul (centrul) de cercetare, ca şi la nivelul economiei naţionale.
De exemplu, oamenii de ştiinţă şi cercetătorii care decid asupra direcţiilor
dezvoltării ştiinţei participă alături de organisme guvernamentale specializate la formularea
politicii ştiinţei şi buna corelare a acesteia cu strategia de dezvoltare economică şi socială.
c. Principiul motivării cercetătorilor şi personalului auxiliar din cercetarea ştiinţifică
Atragerea valorilor şi stabilizarea acestora în cercetarea ştiinţifică (în echipă, în
institut) şi asigurarea eficienţei cercetării ştiinţifice depind covârşitor de motivaţia
cercetătorului. Motivaţia presupune cumularea pregătirii, vocaţiei şi chemării, a capacităţii
de voinţă (renunţare la multe plăceri ale vieţii), cu stimulente corespunzătoare privind o
bună remunerare, o bună stabilire şi creştere a salariului de bază, o bună cointeresare la
rezultate, o benefică participare la distribuirea profitului, precum şi cu posibilitatea
cumpărării de acţiuni, de obţinerea unor procente din drepturile de brevetare şi de vânzare
a acestora etc.
d. Principiul eficienţei
Principiul eficienţei – care sintetizează toate principiile precedente – este funcţia -
scop a oricărei cercetări ştiinţifice. Eficienţa este un principiu general pentru toate tipurile
de cercetare ştiinţifică (fundamentală, aplicativă şi de dezvoltare). Dar acest principiu se
promovează şi se realizează într-un mod specific, particular pentru fiecare dintre tipurile
cercetării ştiinţifice.
Principiul eficienţei presupune luarea în considerare atât a eficienţei interne
(cheltuieli, venituri, beneficii), în cadrul echipei sau al institutului, cât şi a eficienţei externe,
adică a efectelor, a costurilor şi profitului ce se obţin de la beneficiari (agenţi producători,
alţi agenţi, cetăţenii în calitate de consumatori).
Din acest punct de vedere, principiul eficienţei nu poate fi abordat doar sub aspect
financiar îngust, ca rentabilitate (foarte importantă şi chiar decisivă), ci şi sub aspectul
orizontului mediu şi lung, din perspectiva ameliorării vieţii pe pământ şi a protecţiei
mediului ambiant, a conservării şi ameliorării calităţii lui, a apei, a aerului şi a solului.
Componentele principale ale managementului cercetării ştiinţifice
Sistemul managementului în cercetarea ştiinţifică este alcătuit din patru
subsisteme, între care: organizatoric, informaţional, decizional şi cel al metodelor şi
tehnicilor specifice de gestiune.
a. Subsistemul organizatoric este alcătuit din două categorii de organizare: una
formală şi alta informală.
Organizarea formală este reprezentată de structurile în care se desfăşoară
cercetarea (ateliere, sectoare, secţii, departamente sau laboratoare), precum şi structurile
auxiliare şi administrativ-manageriale. Ele se stabilesc prin regulamentul de organizare şi
funcţionare, prin organigrame, descrieri şi evaluări de posturi etc. Aceste structuri sunt
flexibile, putându-se modifica, în sensul extinderii sau diminuării, după nevoile şi priorităţile
institutului de cercetare ştiinţifică.
Organizarea informală constă în totalitatea interacţiunilor umane şi a elementelor
cu caracter organizatoric care se constituie, în procesul muncii, în mod spontan şi natural.
Componentele organizării informale sunt: grupa informală, norma de conduită a grupei,
relaţiile informale şi leaderul informal.
b. Subsistemul informaţional desemnează totalitatea datelor, informaţiilor, circuitelor
informaţionale, fluxurilor informaţionale, procedeelor şi mijloacelor de tratare a datelor
existente într-o unitate de cercetare ştiinţifică în vederea asigurării posibilităţii de urmărire
şi îndeplinirea obiectivelor de cercetare.
Componentele informaţionale sunt: datele, informaţiile, fluxul informaţional,
procedura informaţională, mijloacele de tratare a informaţiilor. Subsistemul informaţional,
adecvat muncii de cercetare ştiinţifică, reprezintă un veritabil ansamblu circulatoriu
complex, jucând un rol hotărâtor în realizarea unui management operativ, eficient.
c. Subsistemul decizional asigură conceperea şi materializarea unui tot coerent de
decizii în cadrul institutului sau centrului de cercetare ştiinţifică. El vizează tehnologia
elaborării şi adoptării deciziilor, precum şi acţiunile multiple pentru înfăptuirea acestora în
domeniul cercetării ştiinţifice.
Asemănător sistemului nervos central din organismul uman, subsistemul decizional
este componenta cea mai activă a sistemului de management, care favorizează
posibilitatea obţinerii unui profit maxim.
Subsistemul decizional are două funcţii principale:
• declanşează acţiunile personalului de cercetare, auxiliar şi administrativ în cadrul
firmei, între subunităţi şi în interiorul acestora;
• orientează şi supraveghează direcţiile de dezvoltare a institutului de cercetare
ştiinţifică şi a componentelor acestuia.
Prin cele două funcţii se cuplează acţiunile personalului cu capacităţile structural-
organizatorice privind realizarea programelor de cercetare ştiinţifică;
d. Subsistemul metodelor şi tehnicilor specifice gestiunii în cercetarea ştiinţifică
Acest subsistem are trei funcţii principale, şi anume:
• asigurarea suportului logistic, metodologic pentru întregul lanţ al procesului de
management;
• scientizarea muncii de management;
• perfecţionarea personalului de management şi de execuţie din firma de cercetare
ştiinţifică.
Cunoaşterea acestor subsisteme şi a funcţiilor lor dă posibilitatea proiectării şi
realizării dimensiunilor lor pe fiecare nivel ierarhic.
În concluzie, întregul management al cercetării ştiinţifice trebuie să ţină seama, în
toate componentele, etapele şi principiile lui, de conţinutul procesului de cercetare
ştiinţifică, de faptul că acesta este un act de muncă intelectuală intensă, de creaţie cu
numeroase renunţări, care împleteşte transpiraţia frunţii cu „năduşeala” minţii, care include
pe lângă momente ale logicii şi altele care depăşesc orice logică.
Dacă managementul cercetării ştiinţifice ţine seama în modul cel mai profund de
aceste particularităţi, atunci şi numai atunci se obţine eficienţa înaltă a actului de creaţie,
de cercetare ştiinţifică.
11. Etapele procesului de cercetare ştiinţifică
Cunoaşterea ştiinţifică, după cum am văzut, este un proces complex. Am arătat că
aceasta include un moment al învăţării ştiinţifice şi unul al creaţiei ştiinţifice, care se
autonomizează şi se intercondiţionează permanent.
În acest paragraf putem şi trebuie să le examinăm mai aprofundat pe fiecare din
aceste componente, astfel încât să înţelegem mai bine nu numai deosebirile, dar şi
interdependenţele şi unitatea lor în ansamblul procesului cunoaşterii ştiinţifice.
O astfel de tentativă se dovedeşte dificilă, pentru că în ştiinţă, în general, etapele
cercetării ştiinţifice, ale creaţiei ştiinţifice fac obiectul unor diferenţe şi chiar controverse
destul de aprinse.
1. Etapele cercetării ştiinţifice economice
În cercetarea ştiinţifică economică sunt valabile, în linii mari, cele mai multe din
fazele şi etapele creaţiei ştiinţifice, din alte domenii. Există însă şi o serie de particularităţi
implicite şi explicite la care ne vom opri în caracterizarea generală, pe care o vom face
fiecăreia din etapele şi fazele cercetării ştiinţifice.
a) Alegerea temei de cercetare
Este echivalentul a ceea ce, în alte clasificări înainte examinate, purta denumirea
de „percepţie a problemei” sau „problematizarea” sau „definirea şi delimitarea problemei”.
Cu alte cuvinte, înţelegem cu claritate că alegerea temei de cercetare face parte din faza
iniţială, de debut a pregătirii actului de creaţie ştiinţifică.
Alegerea temei de cercetare se face întotdeauna din rândul problemelor
economice, acelea care reies din confruntarea teoriei cu faptele empirice (problema a fost
abordată în capitolul precedent).
Alegerea temei de cercetare (fundamentale, aplicative) se face pe baza unor
principii generale, cum sunt:
•temele mai complexe pot fi realizate cu rezultate bune de mari echipe de cercetare
ştiinţifică;
•temele complexe se pot diviza în teme şi subteme mai restrânse, pentru a putea fi
distribuite unor echipe şi cercetători individuali.
Divizarea temelor se face întotdeauna sub supravegherea ştiinţifică a unui
cercetător cunoscător şi recunoscut, cu experienţă pentru a se evita fracturi nedorite,
repetări ale unor probleme de către mai mulţi cercetători sau, în fine, rămânerea în afara
cercetării a unor aspecte şi laturi esenţiale, de cunoaşterea cărora depinde rezultatul
cercetării temei complexe în ansamblul său;
•cercetătorii pot alege tema de cercetare pe care o doresc, de care se simt atraşi,
sau în legătură cu care ei au anumite acumulări;
•cercetătorul, pornind de la cele arătate aici, poate chiar să propună tema sau teme
de cercetare ştiinţifică;
•riscul în cercetarea ştiinţifică este mare, din câte am văzut în paragraful precedent.
Acest risc poate fi majorat sau, dimpo-trivă, diminuat cu ocazia alegerii temei de cercetare.
Aceste principii generale de alegere a temei se concretizează şi mai mult, pe baza
unor criterii, cum sunt:
♦ cunoştinţele cercetătorului despre temă;
♦ dacă tema de care se simte atras nu îi este prea cunoscută, cercetătorul trebuie
să realizeze o informare prealabilă alegerii temei, atât sub aspect teoretic, cât şi practic
(într-o bibliotecă, prin discuţii cu un cercetător sau profesor, cu un specialist din practică);
♦ înclinaţiile cercetătorului să fie concordante cu profilul şi cerinţele temei;
♦ importanţa teoretică şi practică a temei ce urmează să fie aleasă;
♦ încheierea temei la termenul prevăzut în contract sau pentru
anumite evenimente ştiinţifice organizate în ţară sau în străinătate;
♦ diminuarea riscului alegerii temei necesită evitarea supraestimării posibilităţilor
cercetătorului şi subestimarea complexităţii şi importanţei temei, a posibilităţilor concrete
de informare, documentare şi de analiză.
b) Documentarea (învăţarea) ştiinţifică
Încă din faza de alegere a temei, mai ales cercetătorul debutant are nevoie să
realizeze o informare-documentare sumară care să-i permită să pună tema în relaţie cu
unele din cunoştinţele existente.
În faza de documentare, această relaţie teoretico-practică se cere aprofundată
(învăţată) sub cel puţin trei aspecte:
• să cunoască conceptele, noţiunile şi categoriile;
•să cunoască bine întreaga teorie a domeniului în care se circumscrie tema (opinii
pro şi contra);
• să aleagă indicatorii şi metodele de măsurare şi analiză.
Aceste obiective majore se realizează cu ajutorul următoarelor feluri de
documentare:
•Documentarea (învăţarea) bibliografică: este obligatorie, deoarece nici o teză
teoretică nu poate apare pe loc gol, în afara cunoştinţelor existente (în ţară, în afara ţării,
în cele mai diferite epoci istorice); întotdeauna se cercetează problema despre care există
mai multe sau mai puţine cunoştinţe.
Documentarea (învăţarea) bibliografică începe cu consultarea manualelor, a
tratatelor, monografiilor, enciclopediilor şi dicţionarelor, a articolelor, studiilor şi
comunicărilor etc., care constituie în ansamblu literatura economică de specialitate.
•Documentarea directă: are rol distinct pentru că vizează învăţarea şi cunoaşterea
realităţii practice, a faptelor empirice proaspete, din zilele noastre. Ea se realizează sub
forma culegerii de date statistice şi alte informaţii privitoare la firmă, la o zonă geografică,
o ramură, o ţară sau mai multe, la întreaga lume. Dacă documentarea bibliografică
vizează culegerea de date şi informaţii, teorii şi teze din literatura de specialitate,
documentarea directă vizează procurarea datelor empirice din viaţa practică ce face
obiectul cercetării temei.
Aceste date procurate prin documentare directă, cu prelucrările de rigoare asigură
explicarea fenomenului economic (formulare şi verificare de ipoteze ştiinţifice) şi care
urmează să se confrunte cu rezultatele documentării bibliografice, confirmând sau
infirmând conţinutul de idei al literaturii consultate. De aici rezultă marea importanţă ce
trebuie acordată calităţii datelor şi informaţiilor.
•Consultarea specialiştilor este o altă componentă a documentării care poate să se
refere atât la specialişti din teorie, cât şi din practică. Aceasta poate uşura mult munca şi
scurta termenul de elaborare pentru orice cercetător, dar mai ales pentru tineri cercetători,
debutanţi. Pornind de la cele arătate aici în mod sumar, rezultă că documentarea în
ansamblu se înscrie tot în faza de pregătire a actului de creaţie, alături de alegerea temei.
Însă documentarea, realizată în mod activ, de pătrundere în raportul dintre teorie şi faptele
empirice cotidiene trece pragul fazei de pregătire, introducându-se oarecum în faza
următoare, de incubare.
c) Explicarea fenomenului economic. Este cea mai complexă etapă a cercetării
ştiinţifice economice. Ea include mai multe subetape, după cum urmează:
•analiza critică a lucrărilor de specialitate: concepte, teze, teorii (ipoteze), date şi
informaţii, metode şi tehnici utilizate;
•elaborarea şi formularea ipotezelor de lucru;
•observarea şi analiza atentă a realităţii economice;
•experimentul şi verificarea ipotezelor;
•formularea şi fundamentarea concluziilor.
Aşa cum rezultă chiar şi numai din enumerarea acestor subetape, explicarea
fenomenului economic acoperă nu numai întreaga etapă de incubare, dar şi pe aceea de
iluminare. Acest fapt se petrece, în primul rând, în finalul cercetării propriu-zise, unde,
indiscutabil, iluminarea are loc prin experimentarea şi verificarea ipotezelor, formularea şi
fundamentarea concluziilor, a consecinţelor sociale, economice şi politice etc.
Incubarea şi iluminarea au loc şi pe parcursul documentării, dar mai ales al
explicării fenomenului economic, al formulării şi testării ipotezelor pe baza datelor
empirice, în procesul de alegere şi utilizare a metodelor de analiză în consonanţă cu
fenomenul şi procesul economic, subordonat acestuia. Elemente de iluminare se pot
manifesta şi în procesul pregătirii şi asigurării calităţii datelor, curăţirii lor de erori sau surse
care le micşorează comparabilitatea sau le ascund mecanismele şi legile care guvernează
fenomenele şi procesele economice, tendinţele lor durabile legate de factorii interni şi
externi, primari şi derivaţi etc.
d) Redactarea şi susţinerea publică a lucrării ştiinţifice reprezintă o etapă constituită
din cele două faze: redactarea şi susţinerea publică. Aceste două faze nu apar în
clasificările etapelor în diferite domenii ştiinţifice, pentru că acelea se refereau exclusiv la
procesul de creaţie ştiinţifică. Însă este neîndoielnic că redactarea şi susţinerea publică fac
obiectul elaborării lucrării de cercetare ştiinţifică în orice domeniu al ştiinţei.
Redactarea lucrării ştiinţifice începe cu definitivarea unor teze de bază ale lucrării şi
continuă cu: definitivarea planului (structurii) lucrării, de la introducere, structura
capitolelor, paragrafelor, până la concluzii şi propuneri; redactările parţiale ale lucrării;
dezbaterea şi analiza critică; după care urmează redactarea finală, împreună cu un întreg
ansamblu de cerinţe.
Susţinerea publică este o subetapă care include mai multe elemente de seamă
pentru reuşita prezentării unei lucrări ştiinţifice.
e) Valorificarea lucrării ştiinţifice. Este o etapă de predare a raportului de cercetare,
de aplicare a rezultatelor obţinute şi de acordare a asistenţei de specialitate, a
consultaţiilor necesare pentru beneficiari şi alţi solicitanţi, de evaluare a performanţelor
(eficienţei) la beneficiari.

12. Conţinutul procesului de explicare a fenomenului economic. Principalele


componente
Explicarea fenomenului economic este cea mai importantă şi complexă etapă a
metodologiei cercetării ştiinţifice. Dacă în primele două etape s-au pus bazele informării-
documentării, ale învăţării ştiinţifice, inclusiv ale unor piste explicative, în etapa de
explicare propriu-zisă a fenomenului economic se concentrează cele mai complexe şi
importante operaţiuni şi procese ale creaţiei ştiinţifice economice.
În cadrul acestei etape cu densitate mare de conţinut creator se realizează un
întreg ansamblu de „operaţiuni”, de „subetape” şi faze metodologice, dintre care se cer
menţionate: observaţia ştiinţifică; elaborarea ipotezei sau ipotezelor, după caz, precum şi
construcţia teoretică (modelul); verificarea ipotezei (ipotezelor) şi a modelului, precum şi
fundamentarea concluziilor şi soluţiilor; precizarea metodelor, tehnicilor şi instrumentelor
de analiză şi măsurare economică; crearea de noi procedee de elaborare şi de verificare a
ipotezelor şi modelelor etc.
În esenţă, în această etapă se realizează impactul fenomenului sau procesului
economic asupra alegerii şi utilizării celor mai diferite metode şi tehnici de calcul şi analiză,
aici se elaborează şi se verifică ipotezele şi construcţiile teoretice (modelele), se afirmă şi
se verifică măsura în care cercetătorul dispune de totalitatea aptitudinilor şi cunoştinţelor
pe care le implică studiul unui fenomen economic sau altul; aici se localizează actul de
creaţie ştiinţifică.
În această etapă se săvârşesc şi cele mai multe dintre erorile şi minusurile care se
reproşează ştiinţei economice; se înţelege că în sfera acestei etape a cercetării ştiinţifice
se depun şi cele mai mari eforturi de perfecţionare a metodologiei cercetării ştiinţifice
economice, de sporire a capacităţii ştiinţei economice de a explica şi influenţa procesele
economice practice.
O ilustrare de sinteză a locului explicării fenomenului economic în cadrul
metodologiei de cercetare ştiinţifică economică se redă în schema care urmează.
Potrivit schemei, etapa de explicare a fenomenului economic deţine un loc central
în cadrul metodologiei cercetării ştiinţifice economice. Aceasta nu poate induce ideea că
celelalte etape (1,2,4 şi 5) ar fi etape secundare, auxiliare. Noi nu putem trage această
concluzie, mai ales pentru că în capitolele precedente am afirmat că fiecare etapă are
locul şi rolul său particular în procesul de cercetare ştiinţifică, putând favoriza sau afecta
calitatea şi rezultatele generale ale oricărei lucrări ştiinţifice.
După această subliniere expresă recunoaşterea însemnătăţii deosebite a etapei de
explicare a fenomenului economic nu mai pare încărcată de riscul major de subestimare a
celorlalte etape ale metodologiei cercetării ştiinţifice economice.
Explicarea fenomenului economic, aşa cum se obseră din schema prezentată,
cuprinde trei momente (subetape), şi anume: observarea ştiinţifică (3.1); formularea
ipotezelor şi a modelelor (3.2); verificarea ipotezelor şi modelelor (3.3). Fiecare dintre
aceste subetape presupune nu numai exigenţe comune, dar şi exigenţe specifice pentru
metodele, tehnicile şi instrumentele de analiză, aşa cum se va arăta în cele ce urmează.

13. Elaborarea ipotezelor ştiinţifice.


Mijloace de analiză, de identificare a ipotezelor şi de măsurare a fenomenulu
economic
1. Abordarea sistemică a fenomenului economic -tipuri de variabile şi de relaţii
cauzale
Observarea ştiinţifică, şi mai ales, cercetările expozitiv-descriptive pun în evidenţă
cercetătorului multe informaţii preţioase despre însuşirile şi proprietăţile fenomenului
economic.
Cu toate acestea, clarificările pe care ni le furnizează rămân în mare măsură în
sfera exterioară, fenomenologică, la suprafaţa problemei cercetate. Ele aduc elemente,
oricum, cu totul insuficiente de înţelegere a esenţei fenomenului, a mecanismelor interne,
a principiilor şi legilor lui de mişcare şi evoluţie.
Un mare pas înainte în eliminarea acestor neajunsuri şi insuficienţe, în apropierea
cercetătorului economist, de esenţa şi mecanismele intime ale fenomenului economic, îl
constituie utilizarea teoriei sistemelor.
1.1. Conceptul de sistem
Prin sistem se înţelege un ansamblu de elemente a căror legătură (interacţiune)
duce la apariţia unor proprietăţi definitorii specifice, pe care nu le posedă părţile
constitutive ale ansamblului, adică la apariţia unor însuşiri integrative. În acelaşi sens, al
nevoii abordării sistemice a fenomenelor economice, trebuie arătat că teoria generală a
sistemelor este o formă a cunoaşterii ştiinţifice care studiază proprietăţile, principiile şi
legile caracteristice sistemelor în general, indiferent de varietatea, natura elementelor lor
componente şi de relaţiile dintre ele.
Ea este un cadru teoretic capabil să explice modul cum se produc procesele şi
fenomenele studiate. Iată acum o serie de caracteristici definitorii, de detaliu ale oricărui
sistem economic:
• orice obiect sau fenomen economic poate fi privit ca un sistem de elemente
independente, sau de alte formaţii care sunt componente ale unui sistem mai mare;
• unul şi acelaşi obiect poate fi văzut ca sistem din unghiuri diferite, economic,
social, politic etc., potrivit nevoilor de cunoaştere ştiinţifică a realităţii;
• pentru a examina un fenomen ca sistem, trebuie să-l separăm (izolăm relativ) de
alte fenomene şi să-l individualizăm ca pe un lucru independent, definit cât mai riguros şi
univoc, astfel încât cercetătorul să-i cunoască graniţele;
• orice sistem este alcătuit din două componente: elemente şi conexiuni (legături);
conexiunea este un anumit raport între elementele pe care le reuneşte în cadrul
funcţionării sistemului; conexiunile pot fi legături cauzale, legături de coordonare a
funcţiilor, a succesiunii sau a simultaneităţii sau raporturi de subordonare care nu exprimă
relaţii cauzale etc. Prin conexiune se pun în evidenţă şi raporturi de interdependenţă a
sistemului cu oricare alte sisteme; conexiunile reunesc elemente într-un tot şi în felul
acesta delimitează sistemul respectiv de toate celelalte sisteme; elementele reprezintă
sistemul prin intermediul conexiunilor. Ele conferă sistemului caracterul de specificitate,
calitativ;
• când se defineşte un sistem, se poate alege în mod arbitrar numai una din
componente (elemente). A doua componentă rezultă, în mod firesc, din analiza însuşirilor
obiective ale fenomenului, procesului sau obiectului cercetat;
• orice sistem are o structură, o stare; structura este o ordine relativ stabilă,
calitativ determinată a conexiunilor interne dintre elementele sistemului.
Structura este componenta cantitativă a fenomenului, o ordine specifică în care
sunt legate între ele elementele sistemului; rolul calitativ hotărâtor îl au conexiunile dintre
elemente şi dintre sistemul respectiv şi mediul înconjurător; conexiunile sunt condiţia de
desfăşurare a mişcării fenomenului; ea ajută la explicarea fenomenului ale cărui elemente
se află în interacţiune permanentă; din această cauză teoria generală a sistemelor este o
componentă de bază a ciberneticii şi, deci, o premisă de bază a modelării;
• sistemul este dinamic; conexiunile sistemului se schimbă în timp, şi o dată cu ele
se modifică şi starea sistemului; organizarea internă a obiectelor şi a fenomenelor se
perfecţionează mereu sub impulsul mişcării, al dezvoltării obiectului;
• sistemele dinamice complexe au un caracter cibernetic şi aleator; caracterul
aleator al realizării conexiunilor pune în evidenţă caracterul aleator al sistemului;
comportarea sistemelor cibernetice este determinată de conexiunile informaţionale;
sistemele cibernetice au conexiuni inverse şi acestea au un rol determinant în
autoreglarea lor;
• conexiunea inversă este acţiunea ieşirii din sistem asupra intrării în sistem; ea
determină comportarea faţă de mediul exterior;
• un sistem cibernetic este stabil atunci când, indiferent de modificarea intrărilor, el
este stabil la ieşire.
În baza tuturor acestor remarci, cercetătorul economist va trebui să verifice dacă
fenomenul studiat se comportă astfel sau nu.
1.2. Relaţia cauzală. Forme şi modalităţi de identificare şi de ordonare a variabilelor
economice
Din varietatea de conexiuni specifice fenomenului economic, legătura cauzală are
de departe rolul cel mai important în descoperirea mecanismului ascuns, în cunoaşterea
esenţei oricărui proces sau fenomen economic.
Cunoaşterea ştiinţifică constă în stabilirea cauzelor producerii fenomenului
economic. Marele filosof Fr.Bacon (1561-1626) sublinia că „a ştii cu adevărat înseamnă a
ştii prin intermediul cauzelor” (vero scire per causas scire), iar B.Spinoza (1632-1677)
releva poate chiar mai direct „cauza fiind dată, efectul decurge cu necesitate” (Ex causa
data necesario sequitur effectus).
Relaţia cauzală – aşa cum decurge din caracteristicile sistemelor înainte relevate –
este o legătură temporală, obiectivă între două procese sau fenomene (două sisteme) sau
două elemente care se succed, unul, în calitate de cauză, provocând pe celălalt, în calitate
de efect.
Relaţiile de cauzalitate sunt foarte complexe, frecvent îmbrăcând şi alte forme, cum
sunt: relaţii de condiţionare şi relaţii de interdependenţă etc.
Relaţia de condiţionare este o relaţie conform căreia prezenţa sau înlăturarea
anumitor factori, fără a fi determinante pentru apariţia unui efect, sunt însă indispensabile
pentru realizarea procesului, respectiv a efectului. Acţiunea unei cauze se manifestă
întotdeauna în anumite condiţii care influenţează corelaţia cauză-efect. Susţinând acţiunea
cauzei, condiţia îşi pune pecetea pe manifestarea ei individuală, grăbind sau încetinind,
stimulând sau frânând apariţia unui anumit efect.
Relaţia de interdependenţă este o altă formă a legăturii cauzale, când un proces
sau fenomen (cauză) determină pe altul (efect), dar şi reciproca este valabilă. Astfel, în
procesul mişcării realităţii, cauza şi efectul îşi pot schimba locul şi rolul, respectiv, ceea ce
într-un sistem apare ca efect poate deveni cauză în alt sistem şi invers. De menţionat este
şi faptul că odată apărut, efectul poate avea un rol activ asupra cauzei care l-a generat,
influenţând-o.
Procesul de cunoaştere a cauzalităţii este o cunoaştere prin abstractizare,
deoarece, din multitudinea de cauze şi condiţii, numai unele se dovedesc necesare şi
suficiente pentru explicarea sau producerea efectului.
Cauzalitatea poate îmbrăca o forma simplă, atunci când efectul (y) este
determinat de o singură cauză-factor (x); relaţia este considerată de tip determinist, un
singur factor fiind suficient pentru producerea fenomenului, conform funcţiei y = f(x).
În economie însă, de cele mai multe ori, un fenomen y este determinat de un
ansamblu de factori (xi), astfel că relaţia devine multifactorial alcătuită y = f(x1,
x2,...xi,...xn); în acest caz, fenomenul y este de tip probabilistic, deoarece variabila x
este aici o condiţie necesară, dar insuficientă pentru generarea efectului y.
Se înţelege, din cele arătate, că studiul cauzalităţii este un pas important în
formularea ipotezei, în cunoaşterea esenţei fenomenului economic, a mecanismelor lui
ascunse.
Studiul cauzalităţii este însă un proces extrem de complex şi de dificil. El include, în
esenţă, două momente decisive: a) identificarea variabilelor factori; b) stabilirea relaţiilor
funcţionale. Să le examinăm, pe fiecare, sumar, în cele ce urmează.
a) Identificarea variabilelor-factori are menirea să precizeze variabilele atât sub
aspect nominal, cât şi sub aspectele lor calitative, cum ar fi variabile-cauză (endogene,
exogene, statice, dinamice etc.), precum şi variabile-condiţii, cum sunt condiţiile
necesare, întâmplătoare, suficiente etc.
În procesul de identificare a variabilelor este necesar să se obţină, în primul rând,
informaţii asupra măsurii în care variabila-cauză (condiţie) este sau nu concomitentă cu
variabila-efect. În al doilea rând, cercetătorul trebuie să observe dacă relaţia de
concomitenţă sau de asociere dintre cele două variabile nu este o simplă prezenţă (sau
întâmplătoare) sau include şi variaţii ale nivelelor celor două variabile (şi variabila-cauză şi
variabila-efect). În al treilea rând, chiar dacă cele două variabile (şi cauza şi efectul)
includ variaţii de nivel, acestea nu pot conduce neapărat la concluzia unei relaţii cauzale
reale, întrucât este posibil ca variaţia acestora să fie influenţată fie de factori-cauze
aleatorii, fie de variabile neluate explicit în seamă în studiul fenomenului respectiv.
Pentru a da un răspuns, este necesar, în al patrulea rând, să se observe dacă
variaţia factorului-cauză precede cu adevărat variaţia factorului-efect. Şi în fine, în al
cincilea rând, trebuie observat dacă această relaţie de succesiune, cauză-efect, mai ales
sub aspectul nivelului de variaţie al fiecăruia (cauză şi efect) nu există şi influenţe ale altor
factori-cauză care generează variaţia efectului.
Cum această alternativă - influenţa altor factori - este o situaţie foarte frecventă în
rândul fenomenelor economice, vom putea introduce, alături de cele două variabile (A-
cauză şi B-efect), un număr nelimitat de alţi factori. Pentru simplificare, alături de A şi B,
vom introduce doar unul singur. Vom observa că cel de-al treilea factor, C, poate interveni
în mai multe feluri asupra relaţiei A - B, şi anume:
• Când legătura cauzală dintre A şi B se dovedeşte, în cele din urmă, a fi falsă.
De exemplu, între calificare (A) şi productivitatea muncii (B) este o legătură teoretică
recunoscută. Dacă alături de acestea se introduce variabila C, înzestrarea tehnică a
muncii (It), vom observa că aceasta din urmă determină şi calificarea (A) şi productivitatea
muncii (B); în consecinţă, aici legătura cauzală dintre A şi B se dovedeşte a fi falsă,
întrucât variabila C preia şi deţine integral legătura dintre A şi B.
• În alte situaţii variabila C preia doar parţial legătura dintre A şi B, restul
rămânând determinată de aceste variabile (A şi B). De exemplu, variabila C,
înzestrarea tehnică a muncii (It) determină numai 50% din creşterea productivităţii muncii
(A) şi din creşterea salariului (B); cealaltă parte de 50% din creşterea salariului (B) fiind
determinată de restul (50%) din creşterea productivităţii muncii (A).
• Când legătura dintre A şi B se realizează prin intermedierea variabilei C,
după modelul A → C →B. Dacă C determină pe A (A ← C), asocierea între A şi B este
falsă. Dăm aici un exemplu, când A (densitatea plantelor) este determinată de cantitatea
de umiditate (C), adică A ← C; însă cantitatea de umiditate (C) determină şi producţia la
ha (B), deci între cei trei factori (A, B, C) se realizează un model A ← C → B diferit de cel
de la care am pornit iniţial (A → C → B).
Dacă, dimpotrivă, volumul umidităţii (A) determină densitatea plantelor (C) după
modelul A → C, atunci variabila C este un factor intermediar între A şi B, realizând modelul
iniţial A → C → B.
• Cazul în care factorul C este un efect cauzal aditiv. Respectiv, alături de
influenţa lui A asupra lui B (A → B) se iveşte un factor C care se alătură de A în
determinarea lui B, după modelul:

Dăm aici mai multe exemple:

b) Stabilirea de relaţii funcţionale între variabile


Această operaţiune – fundamentală în orice domeniu al ştiinţei – intervine numai
după ce s-a constatat că între două sau mai multe variabile există legături cauzale. Ea
constă în precizarea cu rigoare a poziţiei pe care urmează să o ocupe, într-o relaţie
funcţională, variabilele identificate şi anterior analizate: care variabile sunt factori-
cauze şi care variabilă este efectul, respectiv care variabile sunt independente (xi) şi care
variabilă este dependentă (y). Această problemă este, însă, cât se poate de dificilă,
necesitând o analiză specială. Faptul este pe deplin explicabil dacă ţinem seama că în
practică una şi aceeaşi variabilă poate ocupa într-un sistem o poziţie de variabilă
independentă, iar într-un alt sistem studiat ocupă poziţia de variabilă dependentă.
Să luăm, în acest sens, ca exemplu relaţia dintre productivitatea muncii (w) şi
salariul mediu (s), la care ne-am mai referit şi în paragraful precedent. Astfel, dacă ţinem
seama că salariul nu se poate extinde dincolo de limitele sferei mai largi căreia îi aparţine
(productivitatea muncii) şi că aceasta este sursa şi a altor venituri (ale capitalului etc.),
înţelegem că productivitatea muncii (w) este variabilă independentă (x), pe cât timp
salariul (s) este variabila dependentă (y). Funcţia care se constituie poate fi simplă: s =
f(w) sau de mai multe variabile: s = f(wi).
Însă există şi sisteme de funcţii în cadrul cărora cele două variabile, productivitatea
muncii şi salariul mediu, îşi schimbă poziţiile: productivitatea muncii devine variabilă
dependentă (y), iar salariul variabilă independentă (x); adică w = f(s). Aceste poziţii
schimbate ale celor două variabile se produc atunci când este vorba de crearea sistemelor
salariale de sprijinire a creşterii productivităţii muncii, respectiv când creşterea
productivităţii muncii trebuie sprijinită şi susţinută de un model de creştere a salariului
capabil să fundamenteze creşterea salariului pentru motivarea personalului, în vederea
sporirii productivităţii muncii.
Procesul de identificare a variabilelor şi de precizare a locului şi rolului fiecăreia în
cadrul sistemelor studiate în vederea formulării şi apoi a verificării ipotezelor ştiinţifice
continuă şi sub alte aspecte, în paragrafele următoare cu ajutorul metodelor logice şi ale
statisticii matematice.

14. Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice economice


Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice reprezintă cea din
urmă componentă a explicării ştiinţifice a fenomenului economic (conform Schemei 1).
Verificarea ipotezelor este un proces laborios. În esenţă însă, procedeele de
verificare a ipotezelor sunt de două feluri:
♦ procedee empirice – cele care vizează confruntarea ipotezelor cu faptele
empirice;
♦ procedee teoretice – cele care vizează verificarea concordanţei (compatibilităţii)
logice a ipotezei cu celelalte componente ale teoriei.
Dintre procedeele empirice menţionăm:
• observarea naturală – realizată pe baza experienţei cotidiene (cunoaşterii
comune) privind informaţiile despre fenomenele economice;
• observarea ştiinţifică – culegerea sistematică a datelor şi faptelor empirice
relevante pentru o anumită ipoteză teoretică;
• experimentul ştiinţific – încercarea de a constrânge realitatea pentru a se
comporta (evalua) în condiţiile preconizate de ipoteza teoretică de la care s-a pornit.
Dintre procedeele teoretice, reţinem două categorii:
• procedee intrateoretice – compararea ipotezei cu celelalte componente ale teoriei;
• procedee interteoretice – compararea ipotezelor din ştiinţa economică sau un
domeniu al acesteia cu teoriile din alte ştiinţe învecinate.
Conţinutul procesului de verificare a ipotezei şi a concluziilor ştiinţifice pe cale
empirică poate fi prezentat ca un complex de mai multe operaţii, dintre care menţionăm:
• confruntarea teoriei (implicaţii, consecinţe) cu faptele empirice observate;
• evidenţierea rezultatelor ipotezei – teoria, implicaţiile sau consecinţele acesteia;
• testarea trăiniciei relaţiilor dintre fenomenul economic real (empiric) şi ipoteză,
teoria pe care aceasta a generat-o.
Procedeul empiric de observare ştiinţifică şi de verificare a ipotezei a fost prezentat
în Schema 2.
Examinarea acestei scheme permite să se releve principalii paşi ai procesului de
verificare a ipotezei ştiinţifice:
• rezultatele teoretice, adică implicaţiile şi consecinţele ipotezei, în conformitate cu
faptele empirice observate reprezintă punctul de pornire şi esenţa procesului de verificare
a ipotezei şi a concluziilor ştiinţifice;
• dacă din această confruntare faptele empirice arată compatibilitatea cu teoria
rezultată din ipoteză, ajungem la concluzia că ipoteza nu este infirmată şi deci la
acceptarea ei (provizorie);
• dacă apar dezacorduri esenţiale între teorie şi faptele empirice, ipoteza se infirmă,
după care urmează fie respingerea ei, fie modificarea, reformularea ei, ceea ce, evident,
implică reluarea procesului de cercetare de la început până când ipoteza se formulează, în
aşa fel încât dezvoltă o nouă teorie, corespunzătoare cu realitatea.
Verificarea ipotezelor şi a concluziilor ştiinţifice reprezintă deci un proces complex,
o sită multietajată, care se vrea cât mai deasă posibil. În realizarea verificării ipotezelor şi
concluziilor ştiinţifice se utilizează un sistem relativ variat de metode, tehnici, instrumente
etc.
Înainte de a trece la examinarea celor mai importante dintre acestea, prezentăm, în
cele ce urmează, un bilanţ de opinii pro şi contra unora dintre mijloacele de verificare, cu
largă circulaţie în dezbaterile ştiinţifice contemporane.
1. Opinii asupra posibilităţilor de experimentare şi verificare a ipotezelor şi
concluziilor în ştiinţa economică
Fără să respingă metoda experimentală, ca modalitate de verificare a ipotezelor şi
concluziilor ştiinţifice, cunoscuta economistă engleză, Joan Robinson apreciază totuşi că
„economiştii nu pot să utilizeze experimentarea; ei trebuie să facă apel la rezultate
istorice”.
Un alt cunoscut economist american, Paul Samuelson, pare chiar mai tranşant:
„Noi nu putem realiza experienţe controlate ale chimistului sau biologului. Ca astronomul
sau meteorologul, noi trebuie în mare măsură să ne mulţumim să observăm”. Un alt punct
de vedere oarecum categoric, motivat printr-o particularitate a ştiinţei economice, este
subliniat în Enciclopedia Britanică (1941), în care se afirmă că „nu există nici un laborator
în care economistul să poată să-şi testeze ipotezele lui. Economia este, în mod esenţial, o
ştiinţă morală”.
Atitudini de respingere a experimentului şi de îndoială faţă de alte modalităţi de
verificare a ipotezelor şi concluziilor ştiinţifice sunt alimentate de diferite aspecte şi
particularităţi care, unele derivă din însuşi conţinutul concret al ştiinţei economice. Dintre
aceste aspecte şi particularităţi reţinem:
• economistul, aşa cum arată prof. G. A. Frois, nu poate mări cantitatea de monedă
în circulaţie pentru a demonstra rolul factorului monetarist asupra inflaţiei. Excluzând
posibilitatea acestui experiment, autorul citat consideră că un astfel de test trebuie să se
limiteze la observaţii asupra faptelor economice concrete petrecute;
• economistul are, în primul rând, mari greutăţi în izolarea variabilelor explicative nu
numai în cazul experimentului, dar chiar şi atunci când verificarea practică se întemeiază
pe date şi observaţii faptice, deoarece acestea sunt situate în epoci şi medii diferite.
În al doilea rând, dacă în alte domenii cercetătorul îşi defineşte riguros condiţiile,
izolând fenomenul observat (eprubeta) de mediul exterior pentru ca să se determine
succesiv numai influenţa (câte) uneia dintre variabilele independente asupra variabilei
dependente; în economie clauza ceteris paribus (celelalte condiţii rămân constante) nu
poate fi aplicată în procesul de izolare pentru că mediul încon-jurător nu este stabil.
În fine, izolarea variabilelor pentru verificarea ipotezelor în econo-mie este foarte
dificilă şi datorită complexităţii fenomenului economic; în economie este greu ca un
fenomen să fie influenţat de un singur factor. Mai mult, John Stuart Mill, referindu-se la
acţiunile combinate, interde-pendente ale unui agent economic cu alţi agenţi, arată că
avem de a face cu „pluralitatea de cauze şi interdependenţa efectelor”.
Din aceste cauze principale, variabilele perturbatoare sau pe care experimentul nu
le ia în seamă se interferează şi influenţa lor nu poate fi eliminată. Aceasta este dificultatea
centrală a experimentării în ştiinţele sociale. Acestea sunt şi cauzele pentru care chiar şi
numai verificarea statistică a ipotezei pe bază de fapte economice observate este extrem
de dificilă;
• o dificultate suplimentară pentru economist constă în faptul că promovarea unei
observaţii, a divulgării desfăşurării ei, într-un viitor anume, generează perturbări grave pe
care, de fapt, economistul ar dori să le preîntâmpine (de exemplu anunţarea unei
depresiuni economice, penurii de benzină, creşteri de preţuri etc.);
• datele empirice cu care economistul lucrează sunt situate în structuri, în societăţi
datate istoric; dacă în ştiinţele naturii se încearcă evidenţierea legilor obiective eterne
(până la formularea unei noi ipoteze), în ştiinţele economice poate fi vorba doar de legi cu
statut provizoriu (modificabile pe măsura evoluţiei istorice a societăţilor);
• chiar în interiorul unui sistem economic dat, utilizarea faptelor empirice, a
observaţiei, nu este întotdeauna suficientă; astfel, pe baza observaţiei faptelor economice,
nu se poate tranşa controversa dintre economiştii keynesieni şi liberalii friedmanieni.
Faptele empirice observate sunt adesea obscure şi, în acelaşi timp, construite (subl. ns. -
Gh.R.;D.C.);
• în condiţiile în care relaţiile dintre variabilele economice care pot fi exprimate
numeric nu sunt de tip determinist, întotdeauna există o marjă de eroare de care trebuie
ţinut cont; de aceea, în ştiinţa economică metodele de analiză şi prelucrare statistică a
faptelor economice observate au o importanţă deosebită;
• economistul, orice cercetător din ştiinţele sociale, află progresiv că majoritatea
faptelor sunt compatibile cu mai multe explicaţii concurente; pentru a alege între acestea,
economiştii recurg la metode probabilistice, măsoară gradul de incertitudine şi stabilesc o
măsură a încrederii (interval) ce se poate atribui calculelor efectuate. Este vorba de
probabilităţi şi niciodată de certitudini. Recurgerea la observaţii nu conduce decât la
prezumţii; în acest sens, o ipoteză nu este niciodată verificată 100%, ci este doar
probabilă, cu o incertitudine mai mică sau mai mare;
• economistul este confruntat cu mai multe teorii concurente, cu mai multe
ansambluri de interpretări, deoarece, pe de o parte, se produc rupturi, schimbări de
paradigme, a căror inserţie este progresivă, iar pe de altă parte, după filosoful K. Popper,
este chiar exclusă verificarea unei teorii; demersul ştiinţific este însă necesar pentru că el
permite să se facă trierea prin respingere: nu să afirmăm ce este adevărat, ci să afirmăm
ceea ce în stadiul actual de cunoaştere este fals; dificultatea verificărilor se datoreşte şi
faptului că economia nu este un corp ştiinţific unificat, aceasta, pe de o parte, pentru că
există încă un dezacord asupra obiectului economiei, iar pe de altă parte, pentru că faptele
empirice nu permit întotdeauna departajarea între diverse corpuri teoretice existente;
absenţa unei teorii unificate este valabilă şi în ştiinţele exacte;
• evoluţia cunoaşterii ştiinţifice se caracterizează nu numai prin aprofundarea şi
extinderea ştiinţei, ci şi prin transformări, prin discontinuităţi şi treceri de la o teorie la alta.
Deşi cunoaşterea ştiinţifică este o cunoaştere sigură, în sensul că se bazează pe date
verificate şi este aptă să facă preziceri concrete, procesul cunoaşterii ştiinţifice nu se
îndreaptă în nici un caz către certitudini mai mari. Se poate spune chiar că progresul
cunoaşterii ştiinţifice produce un progres al incertitudinii, însă o incertitudine bună, care ne
eliberează de iluzii naive şi ne trezeşte dintr-un vis legendar. Ştiinţa nu este doar o
acumulare de adevăruri autentice; ea este un câmp întotdeauna deschis de confruntare nu
numai a teoriilor, ci şi a principiilor explicative, a viziunilor diferite asupra lumii. Această
luptă are propriile reguli de joc: respectarea datelor, pe de o parte, şi supunerea faţă de
reguli de coerenţă, pe de altă parte;
• contrar altor opinii, autorii la care ne-am referit mai sus apreciază că ar fi o gravă
eroare să visăm la o ştiinţă care ar fi curăţită de orice ideologie, în care nu ar mai domni
decât o singură viziune asupra lumii, teoretic „adevărată”; conflictul ideologiilor filosofilor
metafizici este considerat o condiţie sine qua non a vitalităţii ştiinţei. Pluralitatea
conflictuală în cadrul unui joc cu reguli empiric-logice nu numai că se cere salvată, dar
este şi o condiţie indispensabilă a existenţei ştiinţei.
Literatura economică de specialitate consemnează şi puncte de vedere
contradictorii, favorabile experimentului, subliniind chiar caracterul indispensabil al
acestuia în ştiinţa şi practica economică.
Dintre aceste puncte de vedere, sunt de reţinut:
a) Opinii conform cărora criticile care se adresează experi-mentului, provin nu atât
din neajunsurile experimentului ca atare, cât mai ales din unele neînţelegeri şi maniere de
valorificare a experimentului, a concluziilor care se degajă din promovarea acestuia.
Faptul că în experiment ipotezele sunt simple şi nu reprezintă fidel realitatea, aruncă o
imagine ipotetică şi artificială asupra acestuia. Vina nu aparţine experimentului care
reprezintă realitatea în formă simplificată, ci faptului că teoria propusă în urma
experimentului nu este corespunzătoare. Platt (1990) relevă că simplicitatea are rol de a
evidenţia cauzele şi de a izola variabilele. De aceea, tot Platt adaugă: „experimentul
trebuie să fie judecat pentru învăţămintele pe care le oferă visà- vis de teorie şi nu pentru
similitudinile sale (mai mici sau mai mari – nota ns.-Gh.R., D.C.) cu realitatea”. Altfel spus,
Smith subliniază că „experimentarea în laborator nu caută să reproducă lumea, ci ea caută
să studieze reprezentarea pe care noi o facem”.
O altă observaţie ce se face experimentului priveşte stabilirea arbitrară de către
experimentator a variabilelor importante. Însă aceasta răspunde bine considerentelor
teoretice dacă se dovedeşte că, în final, nu a introdus deformări (şi nu datorită dorinţei de
a trişa).
În fine, nu pot fi omise poziţiile legate şi de subiectivismul care poate să se afirme
în organizarea, în desfăşurarea şi, mai ales, în interpretarea rezultatelor experimentului. În
măsura în care subiectivismul este undeva propriu ştiinţei economice, este evident că
economia nu se poate înscrie într-un monism metodologic care preaslăveşte unitatea
ştiinţei (Menger).
Din cele studiate se conchide că aceste critici şi dificultăţi nu sunt proprii
experimentului; ele îşi au izvorul în modul de realizare a experimentului, în „analiza
economică ce caută să definească un comportament universal din partea unor indivizi
foarte diferiţi”1. Altfel zis, aceste critici la adresa experimentului reflectă încercarea pe care
o fac şi unii economişti de a utiliza metodele ştiinţelor naturii în ştiinţele sociale şi
economice, în special, în efortul îndelungat, mereu eşuat până acum, de unificare a
bazelor tuturor ştiinţelor.
b) Experimentul, în opinia multor economişti, se bucură astăzi de o mai largă
recunoaştere. Dacă în anii ’60 experimentului nu i se acorda practic nici o şansă de
extindere, în următorii 15 ani el a început să fie utilizat în proporţii crescânde. Astfel, astăzi
se recunoaşte că:
• deşi nu întotdeauna asigură o diferenţiere netă între ştiinţă şi pseudoştiinţă,
experimentul a permis ştiinţei economice să progreseze;
• experimentul este un test al unei teorii sau care ajută la departajarea mai multor
teorii şi chiar la ierarhizarea lor;
• epistemologii afirmă că experimentul poate decide asupra adevărului unei teorii;
• experimentul este considerat de alţi oameni de ştiinţă drept bună bază pentru
descoperirea altor teorii;
• „aportul experimentului la analiza economică nu este neglijabil, în ciuda criticilor
care i se aduc”1.
c) Există economişti care subliniază cu claritate caracterul indispensabil al
experimentului. Astfel, cunoscutul economist francez Maurice Allais, laureat al Premiului
Nobel, afirmă că „literatura contemporană ne oferă numeroase exemple de aberaţii care
pot fi comise încă de când se neglijează principiul esenţial că o teorie nu valorează decât
în măsura în care ea este de acord cu faptele observate şi că singura sursă de adevăr
este experienţa. Supunerea datelor experimentului este regula de aur care domină orice
disciplină ştiinţifică ... ”.
2. Procedee de verificare a ipotezelor şi de fundamentare a concluziilor ştiinţifice.
Experimentul, simularea şi scenariul
Experimentul, în ciuda criticilor care continuă să i se adreseze, este astăzi
principalul procedeu de verificare a ipotezelor şi de fundamentare a concluziilor ştiinţifice.
Progresul absolut şi relativ se explică, pe de o parte, prin creşterea fără precedent a
posibilităţilor de calcul electronic şi a tehnicilor de modelare a fenomenelor economice, iar
pe de altă parte, prin diversificarea puternică pe care a cunoscut-o experimentul.
Fără a recurge la o prezentare exhaustivă, astăzi putem distinge experimente
naturale (în situaţia reală, la nivel de firmă, ramură, zonă teritorială, nivel naţional etc.) şi
artificiale (situaţie creată de cercetător); experimente de teren (care, în funcţie de
posibilitatea sau imposibilitatea cercetătorului de manipulare a variabilelor pot fi pasive sau
active) şi experimente de laborator (care permit o bună izolare a variabilelor explicative
introduse în experiment şi un bun control asupra situaţiei experimentale, asigurând
testarea corespunzătoare a ipotezelor); din rândul acestora un rol important au: testele
econometrice, simularea (modelele imitative analoge), anchetele şi sondajele etc.
Dincolo de particularităţile distinctive, variatele forme de experiment existente se
definesc ca o intervenţie controlată, în condiţii reale sau create de cercetător, prin care se
măsoară acţiunea variabilelor independente (alese pentru experiment) asupra variabilei
dependente; toţi ceilalţi factori independenţi, neluaţi în seamă în experiment (în ipoteză)
sunt ţinuţi sub control, constanţi.
Realizarea experimentului implică şi recurgerea la alegerea unor unităţi de
observare - unele ca unităţi de experimentare propriuzisă, asupra cărora se aplică
tratamentul experimental arătat mai sus - şi altele ca unităţi de control al experimentului,
care servesc pentru compararea acţiunii variabilelor independente asupra variabilelor
dependente, fără ca asupra acestora să se exercite şi acţiunea altor variabile
independente.
Schematic, conţinutul experimentului, redat în cele de mai sus, este pr ezentat în
figura care urmează:
Momentul central al experimentului îl constituie măsurarea variabilei dependente
înainte şi după introducerea variabilelor independente.
Dacă variabilele ce se cer izolate – luate drept constante (căsuţa 2) – nu se pot
controla, se poate recurge la un control statistic prin selecţionarea aleatoare a unităţilor de
observare (încercându-se anularea diferenţelor rezultate din mărimea, amplasamentul şi
comportamentul acestora), iar în final estimarea efectului erorii aleatoare (experimentale),
separat de efectul generat de variabilele explicative în experiment.
Dacă în rândul variabilelor rămase în afara experimentului (caseta 2) îşi fac loc,
neaşteptat, şi variabile care se interferează, dar nu pot fi izolate, conducătorul
experimentului trebuie să găsească soluţii (de control sau statistic) pentru a diminua sau
anula efectul uneori nemăsurabil al acestor variabile.
Aceasta este de fapt – aşa cum apreciază specialiştii – problema centrală a
metodei experimentale în ştiinţele sociale, inclusiv economice. În economie, efectele
acţiunii unui agent se combină cu efectele acţiunii altor agenţi, fiind greu de separat. În
astfel de situaţii s-au afirmat totuşi două posibilităţi de rezolvare a problemei:
• compararea a două situaţii asemănătoare (o caracteristică precisă este prezentă
doar în una din cele două situaţii);
• compararea a două situaţii diferite (care nu au decât o singură caracteristică în
comun).
Există anumite relaţii speciale între experimentarea în laborator şi experimentarea
de teren; experimentarea de laborator nu trebuie să creeze condiţiile în care se
desfăşoară fenomenul real; în laborator se verifică o ipoteză teoretică, abstractă, de care
urmează să se ţină seama în desfăşurarea sau în interpretarea rezultatelor experimentului
de teren. Realizarea unui experiment în condiţii reale, de teren, implică o pregătire
laborioasă, extrem de riguroasă, pentru a putea evita multe din criticile care se aduc
continuu experimentului. Iată câteva din cele mai importante activităţi:
• stabilirea precisă a obiectivelor experimentului;
• clarificarea bazelor teoretice ale experimentului; forma funcţională a legăturii
cauzale şi o bună departajare a factorilor explicativi aleşi ca ipoteze, de factorii explicativi,
a căror influenţă se cere izolată, ţinută constantă;
• detalierea amănunţită a programului experimentului;
• pregătirea unui sistem informaţional şi de prelucrare a datelor;
• organizarea desfăşurării experimentului atât în unităţile de experiment, cât şi în
unităţile de control;
• selecţionarea riguroasă şi pregătirea adecvată a personalului încă înainte de
lansarea experimentului;
• clarificarea operativă a problemelor noi, neprevăzute în tot procesul de
desfăşurare a experimentului;
• analiza aprofundată a rezultatelor experimentului, inclusiv compararea cu
rezultatele unităţilor de control ale experimentului;
• experimentul se poate organiza în mai multe reprize, simultan şi/sau succesiv, în
funcţie de nevoie;
• rezultatele experimentului, înainte de a se valorifica în practică sau teorie, să fie
însoţite de întreaga metodologie de organizare şi desfăşurare a experimentului.
Simularea este o formă particulară a experimentului, de mare interes şi utilitate
pentru teoria şi practica economică.
Simularea presupune construirea de modele de fenomene economice analoage, în
vederea desfăşurării experimentului pe aceste modele, în locul fenomenului practic real.
Experimentarea cu ajutorul simulării dezvăluie informaţii preţioase despre starea
sistemului studiat, modul de funcţionare, comportarea fenomenului sau procesului
economic, interdependenţa dintre variate componente şi paliere, identificarea unor
aspecte analoage, legi-tăţile de dezvoltare ale fenomenului etc.
Simularea, împletind metode şi tehnici riguroase cu procedee şi tehnici empirice de
analiză, capătă valenţe specifice de experiment dirijat.
Simularea oferă posibilitatea realizării unor obiective de bază ale cercetării
ştiinţifice, cum sunt:
• determinarea formei de legătură dintre variabile;
• estimarea parametrilor legăturilor;
• verificarea ipotezelor;
• testarea diferitelor căi de acţiune practică;
• stabilirea nivelurilor optime ale variabilelor supuse controlului;
• comportamentul unui model în raport cu variaţia unor factori.
Apariţia tehnicii electronice de calcul a dat o mare extindere cercetării ştiinţifice cu
ajutorul simulării, şi anume: în cercetarea fundamentală şi aplicativă, producerea de
informaţii cu privire la viitor, realizarea de prognoze şi strategii optime de organizare şi de
decizie etc.
Profesorul Nicolae N. Constantinescu, în ciuda criticilor care se fac încă şi astăzi
experimentului, subliniază că „Practica arată că experimentele sunt posibile şi au o mare
valoare cognitivă, întrucât prin introducerea intenţionată a unor factori în procesul
economic, se poate observa ce modificări specifice determină”. Asemănător, Stephane
Aymard (înainte citat) afirmă că „multe experimentări au demonstrat că paralelismul între
rezultatele de laborator şi ce s-a observat în realitate era foarte prezent”.
Scenariul, un alt procedeu de verificare a ipotezelor şi concluziilor ştiinţifice, este o
variantă a modelării statistico-matematice. Şi extensiunea largă a scenariului se
întemeiază pe progresul spectaculos al tehnicii electronice de calcul.
Scenariul este o proiecţie a evoluţiei unui proces sau fenomen economic, pornind
de la premise extrase din realitate şi de la una sau mai multe ipoteze succesive de
comportament al diferiţilor factori sau agenţi, cu scopul de a formula decizii de politică
economică, strategii la nivel de firmă, ramură, zonă teritorială, în plan naţional şi mondial,
cu privire la resurse naturale, energetice, demografice, mediul ambiant etc.
Validitatea scenariului, calitatea lui, este dependentă de trei factori decisivi:
realismul premiselor, factorii de comportament, adică ipotezele luate în considerare în
vederea testării şi rigoarea legăturilor cauzale.
În anumite scenarii, respectiv când între ipoteze se face loc factorului subiectiv al
deciziei, se cer studiate şi verificate, rând pe rând, toate consecinţele care rezultă din
această împrejurare.
15. Fundamentarea concluziilor ştiinţifice
În urma verificării ipotezelor ştiinţifice, se realizează trei paşi importanţi în direcţia
elaborării şi fundamentării concluziilor ştiinţifice, şi anume:
• evidenţierea consecinţelor ipotezelor care urmează să devină principii, legi, teorii
sau soluţii practice;
• confruntarea consecinţelor ipotezelor cu faptele empirice;
• relaţiile dintre ipoteze şi faptele empirice ca expresie a realităţii practice.
Pe baza acestor trei momente, se reliefează concordanţa sau discordanţa dintre
ipoteză şi practică. Din această confruntare a ipotezei cu faptele observate ale practicii se
pot formula următoarele situaţii privind valoarea demersurilor realizate de-a lungul etapei
de explicare ştiinţifică a fenomenului economic:
♦ o ipoteză este considerată verificată dacă toate consecinţele ei sunt concordante
cu toate datele şi faptele empirice observate în practică;
♦ dacă o singură consecinţă nu coincide cu faptele empirice, ipoteza este
considerată ca infirmată. Potrivit schemei examinate, în această situaţie, cercetătorul
reformulează ipoteza şi reia procesul de verificare de la capăt; dacă nici după reformulare
ipoteza nu se verifică, cercetătorul trebuie să renunţe la ipoteză;
♦ verificarea unei ipoteze nu se face printr-o simplă şi rapidă confruntare cu datele
empirice, printr-un singur experiment, ci prin repetarea în mai multe unităţi, adeseori pe
bază de serii de date lungi şi de bună calitate;
♦ o ipoteză doar parţial infirmată de datele empirice urmează să fie reluată în
condiţii mai riguroase pentru a putea decide asupra verificării sau infirmării ei;
♦ când ipoteza nu este nici infirmată şi nici confirmată, cauzele pot fi legate de
insuficienţe metodologice sau de slabă calitate a datelor; în aceste cazuri cercetarea se
poate fie amâna, fie abandona;
♦ ipotezele incerte rămân în patrimoniul ştiinţei până se întrunesc toate condiţiile
obiective şi subiective pentru verificarea lor;
♦ orice ipoteză care nu a fost infirmată se consideră acceptată (provizoriu) până la
apariţia de fapte care să o repună în discuţie. Până în acel moment, ipoteza verificată se
transformă în teză, lege, teorie ştiinţifică şi soluţie practică.
Concluzia ştiinţifică este rezultatul ultim, final al cercetării unui fenomen economic.
Fundamentarea concluziei trebuie să satisfacă exigenţe multiple: de logică, de interes
practic, de eficienţă economică; orice concluzie ştiinţifică trebuie să fie coerentă întregului
sistem de concluzii ştiinţifice care alcătuiesc teoria economică; cercetătorul va trebui,
totodată, să formuleze observaţii şi critici pentru diverse aspecte ale teoriei şi practicii
economice, să indice direcţii şi chiar teme de cercetare indispensabile progresului
continuu al ştiinţei şi practicii economice.

16. Redactarea lucrării ştiinţifice. Etape, reguli, exigenţe


Valoarea ştiinţifică a unei lucrări de cercetare este dată în mare măsură de
rezultatele investigaţiilor desfăşurate în toate etapele precedente.
Recunoscând acest adevăr nu înseamnă că vom diminua cumva importanţa şi
contribuţia deosebită a redactării lucrării ştiinţifice.
Redactarea este o etapă a cercetării ştiinţifice care adeseori poate majora sau
diminua substanţial valoarea şi calitatea lucrării ştiinţifice. Şi aceasta pentru că redactarea
este de departe mult mai mult decât o problemă de stil, de limbaj - oricât de importante ar
fi acestea - şi anume, un mare complex de reguli şi exigenţe care se cer ştiute pentru a
putea valorifica eforturile şi rezultatele din etapele precedente redactării şi pentru a se
asigura un substanţial spor de valoare ştiinţifică, de calitate, de eficienţă lucrării de
cercetare.
1. Etapele redactării
Funcţia principală a redactării este de a pune cât mai deplin în operă rezultatele
investigaţiilor obţinute în etapele precedente. În baza acestei funcţii, redactarea lucrării
ştiinţifice îşi dezvăluie şi afirmă un conţinut complex, în cadrul căruia se disting trei etape
principale care trebuie parcurse în succesiunea lor logică. Acestea sunt:
• elaborarea şi definitivarea planului de redactare;
• redactarea propriu-zisă a lucrării.
• definitivarea redactării lucrării.
1.1. Elaborarea şi definitivarea planului de redactare a lucrării
Reuşita oricărei lucrări este organic legată de elaborarea şi definitivarea unui plan
de redactare. Acest plan se cere a fi cât mai cuprinzător, coerent şi bine direcţionat pentru
atingerea obiectivelor lucrării. El condiţionează atât calitatea lucrării ştiinţifice, cât şi
realizarea ei la scadenţă, cu minimum de efort, de timp şi de energie.
Planul de redactare este o continuare şi corectare permanentă a schiţelor şi
proiectelor tematice începute o dată cu alegerea temei, cu desfăşurarea documentării
bibliografice şi directe etc. Acestea se întregesc şi se definitivează pe baza cercetării
propriu-zise, a elaborării şi verificării ipotezelor şi a fundamentării concluziilor ştiinţifice la
care s-a ajuns.
După cum se observă, schiţele şi proiectele iniţiale sunt mai mult planuri de
investigaţie care reflectă un grad redus de cunoaştere a problemei (mai mult intenţional),
pe când planul final de redactare cuprinde rezultatele investigaţiilor, ordonate de autor
după criterii multiple şi, în primul rând, în raport cu concluziile obţinute şi obiectivele lucrării
ştiinţifice.
Planul final de redactare a lucrării ştiinţifice, oricum ar fi el conceput, este o formă
de control cu ajutorul căruia autorul verifică gradul de cuprindere a totalităţii investigaţiilor,
o bună selectare, ierarhizare şi redare a concluziilor cercetării pe tot cuprinsul lucrării.
În mod special, planul de redactare a lucrării asigură:
a) Sistematizarea şi ordonarea problemelor, a ideilor şi concluziilor rezultate în
urma cercetării ştiinţifice desfăşurate în raport cu scopul şi tipul lucrării. Aceste procese de
sistematizare şi ordonare asigură în mod deosebit:
• stabilirea şi definitivarea structurii lucrării pe părţi, capitole, secţiuni, paragrafe şi
subparagrafe, în raport cu genul lucrării, amploarea cercetării desfăşurate, nevoile de
prezentare succesivă, sistematică şi coerentă a tematicii cercetării, ca şi în raport cu
nevoile beneficiarului cercetării ştiinţifice;
• conceperea unei introduceri adecvate în care să se precizeze obiectivele
cercetării, gradul atingerii acestora, unde s-a ajuns în cunoaşterea problemei, ce probleme
rămân în continuare de aprofundat ş.a;
• distribuirea, pe întreaga structură a lucrării (părţi, capitole, secţiuni, paragrafe şi
subparagrafe), într-o manieră sistematică şi coerentă a rezultatelor investigaţiilor, a
confruntărilor de opinii cu alţi cercetători, a ipotezelor şi concluziilor, mijloacelor şi
instrumentelor de elaborare şi verificare a acestora, de analiză şi calcul etc.;
• o eventuală postfaţă, cu rol de bilanţ sintetic al demersului ştiinţific realizat,
contribuţiile originale ale autorului şi alte avertismente pentru teoria şi practica economică.
b) Enunţarea riguroasă a constatărilor, a tezelor şi concluziilor; asocierea cu
acestea a argumentaţiei teoretice şi practice, pro şi contra, metodele de investigaţie,
valenţele lor pozitive, dar şi lipsurile lor etc., în vederea distribuirii acestora la locul potrivit,
pe întreaga structură tematică a lucrării.
c) Identificarea omisiunilor şi lipsurilor din sfera documentării şi calculelor şi luarea
măsurilor necesare de eliminare a tuturor insuficienţelor, omisiunilor şi repetărilor, altfel
inevitabile în lucrări de proporţii şi cu mulţi autori.
1.2. Redactarea propriu-zisă a lucrării
Redactarea propriu-zisă a lucrării reprezintă procesul de scriere, de aşezare pe
hârtie sau în memoria calculatorului, a lucrării ştiinţifice, aşa cum este ea concepută şi
structurată în planul de redactare.
În practică, se observă utilizarea a două modalităţi de realizare a redactării:
a) o redactare iniţială, rapidă cu accent deosebit asupra redării conţinutului de idei
într-o succesiune şi coerenţă maxime, prin care se evaluează rezultatul obţinut în raport cu
obiectivele şi nevoile beneficiarilor; după această primă „mână” (redactare), care
evidenţiază şi proporţiile sau disproporţiile lucrării, textul se perfecţionează de regulă sub
aspectul conţinutului şi stilului, iar alteori, în funcţie de nevoi, se modifică şi unele
componente ale structurii lucrării;
b) redactarea în mai multe variante, succesive, până când se ajunge la acea
variantă care satisface cel mai bine toate exigenţele, evident în funcţie şi de timpul
disponibil până la predarea lucrării.
În practică se observă că tinerii cercetători înclină să utilizeze a doua modalitate de
redactare, în mai multe variante succesive.
După părerea noastră, această înclinaţie a tinerilor cercetători se explică nu pentru
că ar fi o soluţie mai uşoară; ea este accesibilă tinerilor cercetători cu preţul unui mare
efort de timp pentru a putea realiza mai multe variante până la cea convenabilă.
Recurgerea tinerilor la acest model se datoreşte faptului că ei nu sunt îndrumaţi să
elaboreze un plan de redactare, aşa cum am arătat mai sus. În măsura în care studenţii,
tinerii cercetători îşi elaborează un asemenea plan de redactare, ei vor adopta cu
siguranţă primul model de redactare, ca şi cercetătorii cu experienţă.
Asupra conţinutului procesului de redactare vom reveni în paragrafele care
urmează etapelor redactării.
1.3. Definitivarea redactării
Orice lucrare ştiinţifică se definitivează pe baza unei sau două categorii de repere,
care privesc:
a) aprecierile, observaţiile şi sugestiile diferiţilor specialişti (practicieni, profesori,
cercetători etc.);
b) propria analiză a autorului, constatările din cursul redactării şi, mai ales, după
încheierea primei forme de redactare reprezintă, adeseori, cele mai importante surse de
ridicare a calităţii şi eficienţei textului realizat.
În procesul de examinare a acestor repere şi de definitivare a lucrării, trebuie să se
aibe în vedere exigenţe, cum sunt cele care urmează:
• să se asigure o succesiune logică, coerentă a structurii lucrării;
• dimensiunile diferitelor structuri (capitole, paragrafe etc.) să fie definitivate în
raport cu importanţa problemei pe care o abordează pentru lucrarea în ansamblu;
• obiectivele lucrării, tezele, concluziile să fie formulate riguros şi nuanţat, astfel
încât să asigure înţelegerea precisă a demersului ştiinţific;
• explicarea clară şi argumentată a tuturor afirmaţiilor şi ideilor;
• evitarea includerii de amănunte inutile şi obositoare; detaliile sunt necesare în
măsura în care ajută la înţelegerea mai bună a ideilor abordate;
• corectitudinea datelor, calculelor şi a trimiterilor bibliografice;
• acurateţea stilistică şi unitatea de limbaj (mai ales când este vorba de o lucrare
elaborată de grupuri de studenţi sau de cercetători);
• eliminarea repetărilor de idei, de citate, de cifre, cu excepţia unor situaţii cu totul
speciale.
2. Reguli privind redactarea lucrării ştiinţifice
Realizarea unei lucrări ştiinţifice de calitate presupune cunoaşterea şi stăpânirea
temeinică a cel puţin trei categorii de reguli: exigenţe generale; reguli speciale privind
conţinutul şi instrumentele ştiinţifice; reguli privind prezentarea grafică.
2.1. Exigenţe generale privind redactarea
Nivelul ştiinţific al oricărei lucrări de cercetare poate fi realizat pe deplin în măsura
în care, în procesul de redactare, se ţine seama de următoarele exigenţe generale:
♦ rigurozitatea ştiinţifică presupune ca în redactare să se utilizeze formulări corecte
care să reflecte în mod fidel procesul economic studiat. Este vorba de folosirea corectă a
noţiunilor şi conceptelor, a metodelor şi tehnicilor adecvate de analiză şi calcul, buna
interpretare a datelor de observaţie, a informaţiilor şi rezultatelor calculelor etc.;
♦ originalitatea constă în asigurarea, pe parcursul elaborării şi al redactării , a unui
loc central opiniilor personale ale autorului, în lupta de idei pe care o desfăşoară cu
personalităţi din domeniul teoriei economice contemporane, din ţară şi din alte ţări, precum
şi cu specialişti din practică. De asemenea, originalitatea înseamnă utilizarea de metode şi
tehnici noi de analiză şi calcul, având valenţe pozitive superioare faţă de cele folosite în
practica statistică şi, în general, în practica economică. Contribuţiile originale, creatoare se
referă, totodată, la noi idei, la noi piste de gândire şi de punere a problemelor, la noi
mijloace de verificare a rezultatelor şi concluziilor cercetării, inaccesibile teoriei şi practicii
de până atunci;
♦ corectitudinea elaborării lucrării presupune asigurarea corelaţiilor logice dintre
abstracţia ştiinţifică şi fenomenul empiric, real, citarea altor autori, fără ruperea citatelor din
contextul în care au fost formulate, argumentarea riguroasă a evaluării personale,
constituirea integrală a lanţului de consecinţe favorabile şi nefavorabile ale unor ipoteze,
respectarea deplină a deontologiei economistului;
♦ eficacitatea textului constă în deschiderile, mai mici sau mai mari, pe care o
lucrare le realizează în serviciul beneficiarului, specialist, practician sau teoretician, în
impulsul pe care-l capătă progresul economic şi progresul social; un text este eficient, nu
doar atunci când se citeşte uşor, ci mai ales atunci când îl pune pe gânduri pe cititor,
oricare ar fi acesta;
♦ stilul redactării are mare însemnătate, el trebuind să fie: personal (folosirea unui
limbaj personal, care dezvăluie că autorul stăpâneşte problema studiată şi nu
împrumutarea prin copiere a limbajului altor autori; când sunt mai mulţi autori,
coordonatorului îi revine sarcina să pună cât de cât de acord stilurile, însă fără să încerce
uniformizarea stilului; să împletească stilul abstract cu cel concret, descriptiv-ilustrativ, dar
fără să abunde în descrieri obositoare, inutile); concentrat şi direcţionat pe ideea centrală
a lucrării, susţinerea şi confruntarea acesteia cu alte idei, metode, concluzii; coerent, fără
reveniri, repetări, omisiuni sau treceri de la o problemă la alta; responsabil, adică să nu
manifeste superficialitate faţă de consecinţele directe şi indirecte, imediate şi întârziate,
favorabile şi nefavorabile, fie ele economice, sociale, politice sau de altă natură;
♦ acurateţea gramaticală şi literară, adică o bună stăpânire a limbii literare, ca şi a
limbajului de specialitate;
♦ participarea la efectuarea de studii şi cercetări este garanţia reuşitei fiecăreia; a
doua încercare este întotdeauna mai uşoară şi mai plină de satisfacţii.
2.2. Reguli specifice privind componentele lucrării ştiinţifice
Orice lucrare ştiinţifică include mai multe componente infrastructurale, de mare
însemnătate şi utilitate, indispensabile pentru atingerea obiectivului urmărit. Dintre acestea
reţinem:
- Titlul lucrării ştiinţifice este sobru, precis, clar şi scurt menit să-i atragă atenţia
cititorului asupra celei mai importante şi noi idei; după aceleaşi criterii se formulează şi
subtitlurile, dar şi titlurile de părţi, capitole, secţiuni, paragrafe etc.; titlul unei lucrări
ştiinţifice se distinge mult de cel gazetăresc, bombastic;
- Ordinea înscrierii autorilor: se începe cu prenumele (sau iniţiala acestuia) urmată
de numele autorului (autorilor), după modelul: Nicolae Vasilescu sau N. Vasilescu.
Când este vorba de o lucrare realizată de mai mulţi autori, ordinea se stabileşte
după criterii, cum sunt: gradul ştiinţific, contribuţia adusă în cercetare, funcţia, ordinea
alfabetică. De regulă, responsabilul sau coordonatorul se înscrie primul.
Numele şi prenumele primului autor sau coordonator serveşte drept criteriu de
indexare în cataloagele şi bibliografiile alfabetice organizate în biblioteci.
Din mai multe motive, pentru autoare s-a instituit regula ca prenumele să se înscrie
integral, după modelul: Vasilica Dumitrescu;
- Introducerea lucrării (prefaţa, cuvânt înainte) constă în enunţarea obiectivelor
urmărite, definirea cadrului general de studiu sau a problemei, relevarea rezultatelor
obţinute de autor faţă de alţi cercetători, menţionarea limitelor studiului întreprins etc.;
- Structura lucrării este problema cardinală a oricărei cercetări; de regulă, ea se
soluţionează recurgând la mai multe criterii, între care subliniem următoarele:
• dimensiunea lucrării ştiinţifice;
• complexitatea cercetării ştiinţifice;
• natura problemelor cercetate;
• obiectivele urmărite de cercetător;
• cerinţele beneficiarilor;
• fiecare subdiviziune a lucrării să abordeze o problemă sau un grup de probleme
distincte, care se delimitează prin conţinut de celelalte;
• succesiunea subdiviziunilor să corespundă conexiunilor logice ale problematicii
cercetate;
• subdiviziunile lucrărilor de proporţii mai reduse sunt: capitole, paragrafe şi
subparagrafe; pentru lucrări de proporţii mai mari se adaugă, în primul rând: volumul,
partea, secţiunea, subsecţiunea; subdiviziunea primară (subparagraful) are de regulă între
două 2-10 pagini;
- Instrumentele de investigaţie utilizate sunt descrise cu precizie, argumentându- se
gradul de adecvare la fenomenul utilizat; metodele existente în literatură pot fi menţionate,
analizate şi chiar criticate; literatura de specialitate consultată trebuie menţionată cu toate
datele necesare pentru identificarea sursei, la nevoie, de către cititor;
- Contribuţiile proprii ale autorului lucrării. De regulă, contribuţiile personale sunt
prezentate pe larg şi cu claritate pentru ca cititorul să le înţeleagă şi să le confrunte cu cele
ale altor autori. Procedând astfel, unii autori pot să prezinte selectiv unele elemente de
contribuţii (calcule laborioase, descrierea unor procedee, mecanisme sau studii de caz),
pentru a le consemna în anexe sau apendice;
- Ideile de bază ale lucrării se reliefează prin proporţiile unor abordări, prin
cercetarea sistematică, pas cu pas, a unor idei şi teze, prin intermediul titlurilor părţilor,
capitolelor, secţiunilor, paragrafelor şi subparagrafelor, prin sublinieri în text, prin folosirea
unor litere diferite, benzi colorate, scheme, figuri etc.;
- Ilustrările grafice se utilizează frecvent, pentru a reda mai sintetic şi pregnant o
corelaţie, o teză, o idee. Orice grafic redă fenomenul studiat cu fidelitate.
Ele se numerotează în cadrul lucrării sau al capitolelor, indicându-se prin trimitere
locul din text unde se cere examinat (lecturat);
- Tabelele sunt un instrument frecvent utilizat pentru a reda date brute sau date
prelucrate, calcule care ilustrează fenomenul supus analizei; ele sunt comentate mai larg
sau mai sumar, după caz; tabelele, ca şi graficele se situează în text pe baza unei trimiteri
şi prin numerotare în cadrul lucrării sau al capitolelor; dacă unele tabele sunt mai mari şi
îngreunează fluiditatea lecturii, ele se redau în anexe, iar în text se reţin cifre sau mici
tabele cu datele cele mai relevante;
- Citatele sunt extrase, „mot à mot” ale unor idei importante, din lucrările studiate,
folosite în vederea susţinerii sau combaterii unui punct de vedere. Este de dorit ca citatul
extras să cuprindă o singură idee pentru a nu fi prea lung şi a focaliza atenţia cititorului
asupra acelei idei abordate. Când citatul nu poate fi restrâns la o singură idee, deoarece s-
ar trunchia; el se redă mai larg, dar se subliniază ideea ce interesează prin menţionarea
„Nota autorului – n.a.” sau „Sublinierea noastră - s.n.”;
- Anexele sunt destinate includerii în lucrare a unor date şi informaţii (calcule,
grafice, scheme, sinteze sau extrase din legi, studii de caz) mai largi decât cele ce au fost
utilizate în text; ele se folosesc pentru a întări susţinerea tezelor şi ideilor, inclusiv a
informaţiilor din text; se indică precis sursa din care au fost construite sau extrase anexele;
- Trimiterile bibliografice se utilizează atât când s-au extras idei sub formă de citate,
cât şi atunci când nu s-au făcut astfel de citări, pur şi simplu sub forma unei referinţe la
lucrarea sau capitolul, paragraful din cartea autorului „X”. Aceste referinţe bibliografice, în
afara citărilor din text, se fac, în principal, în trei feluri diferite:
- în subsolul paginii;
- la sfârşitul părţilor sau capitolelor, când sursele se limitează la sfera problematică
a acestor părţi din lucrare;
- la sfârşitul lucrării, pentru sursele consultate şi utilizate (cu sau fără citare expresă
în textul unui capitol).
Lucrările incluse în bibliografie se înscriu în ordinea alfabetică a autorilor sau
titlurilor de lucrări fără autori; lucrările colective se înscriu tot alfabetic după prenumele şi
numele coordonatorului lucrării; uneori ele se numerotează de la 1…N.
Pentru citarea în text şi prin referinţă la subsol se utilizează următorul ansamblu de
elemente: prenumele şi numele autorului, titlul lucrării (capitolului), numărul volumului,
editura, localitatea unde a apărut, anul apariţiei şi pagina implicată; dacă citarea se face la
sfârşitul capitolului şi/sau lucrării se reţin aceleaşi elemente cu excepţia paginii: aici se
reţine numărul de pagini pe care le cuprinde lucrarea;
În cazul citării repetate a unei surse în subsolul paginii, pentru a se evita repetarea
titlului lucrării se folosesc:
• op.cit. sau idem, când corespund toate elementele, inclusiv pagina;
• ibidem, când corespund toate elementele cu excepţia paginii. În acest caz, se
scrie: Ibidem, p19.
În cazul când se fac referiri la arhive sau lucrări care nu se găsesc în biblioteci
publice se scrie: loc/cit.;
- Indexul de termeni şi indexul de nume se utilizează când este vorba de lucrări de
proporţii mai mari (tratate, manuale, culegeri de studii, monografii etc.)
- Indexul de termeni se include la sfârşitul lucrării sub formă de listă alfabetică de
termeni folosiţi sau de termeni noi;
- Indexul de nume, se include tot la sfârşitul lucrării şi constă într-o listă de nume
proprii de autori folosite pe parcursul lucrării, cu precizarea paginii;
- Rezumatul lucrării are rolul de a informa rapid cititorul asupra conţinutului de idei
abordate; nu este obligatorie elaborarea rezumatului pentru toate lucrările ştiinţifice.
Deosebit de frecvent este utilizat rezumatul, mai ales pentru lucrările fără sumar
(comunicări ştiinţifice, articole şi studii ş.a). Adeseori, lucrările de proporţii mai mari (care
au sumar) în loc de rezumat, uneori se elaborează „concluzii de ansamblu” sau „postfaţă”,
cu rol aproximativ acelaşi.
2.3. Reguli practice privind prezentarea grafică a lucrării ştiinţifice
Orice lucrare ştiinţifică scrisă de mână (manuscris) poate urma una sau mai multe
din următoarele forme: dactilografiată (procesată), multiplicată şi tipărită.
Lucrarea multiplicată nu ridică nici o problemă, iar forma tipărită se realizează de
personalul specializat al editurii, astfel că în continuare ne vom ocupa numai de unele
probleme ale lucrării dactilografiate.
Lucrarea dactilografiată
Înaintea prezentării beneficiarului (contract, patron propriu, editură, revistă,
conducător ştiinţific), manuscrisul se dactilografiază cu respectarea următoarelor patru
grupe de reguli: a) aşezarea textului în pagină; b) evidenţierea pasajelor mai importante; c)
scrierea titlului şi a notelor; d) corectarea erorilor şi eliminarea omisiunilor.
a) aşezarea textului în pagină se poate face în moduri diferite:
• la un interval de 1 rând; 1,5 rânduri; 2 rânduri; 2,5 rânduri; 3 rânduri;
• dactilografierea la 1 rând se utilizează pentru a delimita textul obişnuit de un text
mai de detaliu, explicativ; se mai utilizează şi pentru a lămuri suplimentele sau notele de
subsol;
• când se dactilografiază la 1 rând, între două aliniate se lasă un spaţiu dublu (de 2
rânduri);
• numărul paginii se scrie întotdeauna sus, în mijloc, între două cratime. De
exemplu: -15-.
În majoritatea cazurilor, pe paginile unei cărţi se scrie colontitlul, adică un rând care
se tipăreşte deasupra textului curent al fiecărei pagini de carte şi care cuprinde titlul lucrării
sau al capitolului, numele autorului etc.
Pagina a doua a unei cărţi se numeşte pagină de gardă şi se scriu pe ea datele
privind: numele redactorului de carte, coperta, revizia textului, tehnoredactarea, I.S.B.N.,
(autorizaţia editurii), Copyright, adresa editurii etc.
b) evidenţierile în textul dactilografiat se scriu astfel:
• titlurile mai scurte se scriu pe un rând; titlurile mai mari se scriu pe mai multe
rânduri; fragmentarea titlului se face astfel încât să existe o armonie estetică; frazarea
titlului se face pe unităţi logice, sintagme; nu se face niciodată fragmentarea după un
articol, după o prepoziţie; după o conjuncţie titlurile se scriu cu majuscule sau subliniate,
într-o formă aleasă de autor, iar la sfârşitul titlului nu se pune punct;
• alte evidenţieri se realizează cu următoarele mijloace:
♦ scrierea cu culoare roşie (la maşinile care au un astfel de dispozitiv);
♦ scrierea cu majuscule;
♦ scrierea spaţială (cu spaţii între cifre, cuvinte sau litere);
♦ cele mai răspândite litere sunt: pica (verticale de dimensiuni mici); perle sau elite
(mai mici ca pica); romane; cursive sau italice (litere înclinate); alte tipuri speciale se
folosesc pe larg în cazul scrierii cu calculatorul;
♦ evidenţierea cu bare pe marginea textului ce se vrea subliniat; prin chenar (sau
bandă colorată);
c) scrierea citatelor:
• orice citat se scrie între „ghilimele”;
• dacă textul este scris la un rând, citatele se scriu la aceeaşi distanţă, dar cu
intrând;
• dacă lucrările sunt scrise la 1,5-2 rânduri, citatele se scriu la 1 rând cu sau fără
intrânduri;
• dacă citatul reproduce numai un fragment dintr-o frază, partea omisă se notează
prin 3 puncte, astfel (…);
d) notele (sau trimiterile):
• acestea se plasează în text cu cifre ordinale între paranteze: (1)..; (2)…; (3)…….;
(100)… pentru fiecare lucrare, însă în mod obligatoriu în bibliografia de capitol sau a
lucrării se păstrează ordinea (cifra) primită în text;
• de regulă, notele se plasează în subsolul paginii; se despart de text printr-o
distanţă de 2 rânduri, la începutul căreia se trasează o linie despărţitoare lungă de 10-15
semne; notele se scriu la un interval de 1-1,5 rânduri; Dacă în acelaşi subsol sunt două
sau mai multe note, ele se despart printr-un spaţiu de 1,5 rânduri. Fiecare notă este
numerotată cu cifre (1,2….3) sau cu asteriscuri (steluţe): ∗)…∗∗)….∗∗∗) ş.a.m.d.;
• notele se pot numerota: pe fiecare pagină (are mari avantaje); pe subcapitole; pe
capitole; sau pe întreaga lucrare, de la prima până la ultima pagină, continuând numărarea
lor prin toate capitolele lucrării.
Trimiterea la editură
Manuscrisul dactilografiat se predă editurii în două exemplare. În scopul facilitării
operaţiilor de pregătire, în vederea tipăririi, dactilografierea trebuie să fie făcută pe o
singură faţă (pagină) a filei, la 2 rânduri, corectată şi completată de autor cu toate notaţiile
ce nu au putut fi scrise cu maşina.
Pentru a pregăti lucrarea la volumul contractat cu editura, autorul trebuie să ştie să
efectueze o serie de calcule, astfel:
• o pagină la manuscris dactilografiată pe filă A4 – 210x297mm/mm cuprinde: 31 de
rânduri de maşină şi 65 de bătăi pe un rând şi un spaţiu liber, în stânga, de 2 cm, ceea ce
pe întreaga filă reprezintă în total circa 2000 de bătăi (semne) pe pagină; o coală de autor
cuprinde: 20 de pagini dactilografiate şi corespunde ca dimensiune, aproximativ cu coala
de editură;
• o coală de tipar este formată din 16 pagini de text tipărit; numărul de semne este
însă diferit, în dependenţă de formatul cărţii şi de litera cu care se tipăreşte lucrarea;
• evaluarea volumului figurilor se face pe baza suprafeţei lor reale, 3000 cm2,
echivalând cu o coală de autor.
Manuscrisul se prezintă editurii în formă completă, adică incluzând: textul principal,
toate anexele, tabla de materii, sumarul sau cuprinsul (în limba română şi, eventual, în alte
limbi), bibliografia, indicele alfabetic, borderoul de tabele; întregul material ilustrativ, însoţit
de borderoul figurilor etc.
17. Susţinerea publică a lucrării ştiinţifice
Lucrările ştiinţifice, practic toate formele de comunicare ştiinţifică, se finalizează în
scris. Însă numai o parte dintre acestea implică în mod direct şi forma de prezentare orală,
adică susţinerea publică.
Avem aici în vedere, în primul rând, comunicările ştiinţifice, intervenţiile ştiinţifice şi
rapoartele de cercetare ştiinţifică care se prezintă, de regulă, la sesiuni de comunicări
ştiinţifice, simpozioane şi alte sesiuni ştiinţifice. În al doilea rând, se susţin oral şi studii
ştiinţifice, memoriile ştiinţifice, rapoartele de cercetare, lucrări de diplomă şi teze de
doctorat în faţa unor consilii ştiinţifice, a unor comisii de recepţie ale beneficiarilor şi ale
comisiilor profesorale de diplomă şi de doctorat.
Susţinerea publică, în această clasificare pare că nu se aplică celorlalte numeroase
lucrări ştiinţifice, forme de comunicare (tratate, manuale, monografii etc.). În realitate, în
procesul elaborării acestor lucrări ştiinţifice – fără susţinere publică la finalul publicării – au
făcut obiectul formelor de susţinere publică (îndeosebi intervenţii şi mai ales comunicări
ştiinţifice), în decursul întregului proces de elaborare.
Extensiunea mult mai largă a lucrărilor ştiinţifice care cunosc susţinere publică – la
finalul elaborării sau în procesul de elaborare – ne permite să subliniem înainte de toate
funcţiile complexe, majore ale susţinerii publice pentru întreaga viaţă ştiinţifică dintr-un
domeniu ştiinţific sau altul, şi anume:
• cunoaşterea unor idei, teze, teorii noi sau direcţii de cercetare ştiinţifică;
• afirmarea ştiinţifică a tinerilor cercetători şi afirmarea unor veritabili noi oameni de
ştiinţă;
• intensificarea vieţii ştiinţifice cu rostul de a cunoaşte noile creaţii sau direcţii de
investigare, precum şi corecţiile ce se cer făcute vechilor teze şi teorii ştiinţifice;
• cunoaşterea mai bună a domeniilor ce se cer susţinute financiar, organizatoric, în
firmă şi în afara firmei, în institute de cercetare şi de învăţământ superior, în institute
guvernamentale, rezervarea şi direcţionarea de resurse bugetare îndestulătoare ş.a.
1. Părţile principale ale discursului (susţinerii publice)
Orice susţinere publică trebuie să se întemeieze pe o pregătire complexă, de
conţinut (fond) şi de formă, între care reţinem cu deosebire:
- introducerea (exordiul), în cadrul căreia vorbitorul enunţă în linii mari problema
care face obiectul susţinerii publice (discursului), în scopul de a trezi cât mai mult interes
auditoriului;
- conţinutul sau tratarea subiectului, care constă într-o prezentare (expunere)
dezvoltată a ideilor de bază şi utilizarea metodei de argumentare teoretică şi faptică,
profundă;
- concluzia sau peroraţia are menire dublă: pe de o parte, de recapitulare asupra
principalelor idei şi probleme; pe de altă parte, de a consolida convingerea auditorului
asupra validităţii şi justeţei concluziilor.
Algoritmul de bază (secretul) al oricărei susţineri publice constă în ştiinţa deşteptării
interesului auditoriului şi utilizarea, în acest scop, a raţionamentelor logice şi a
argumentelor practice.
Calitatea susţinerii publice este în mare măsură dependentă de stăpânirea unor
cunoştinţe cât mai temeinice de retorică. Orice student şi tânăr cercetător trebuie să poată
realiza o cât mai bună expunere orală, să-şi organizeze şi să transmită liber, convingător
propriile idei. În acest scop el trebuie să ştie să folosească o întreagă gamă de mijloace de
expresie, dintre care:
• cuvântul;
• sintaxa (folosirea cuvintelor şi a propoziţiilor în frază, în vorbire);
• cadenţa şi armonia frazei;
• sugestivitatea stilului;
• debitul verbal;
• căldura cuvântului, a mesajului;
• gesticulaţia adecvată;
• atitudine, ţinută etc.
2. Reguli de bază pentru susţinerea publică
Susţinerea publică a unei lucrări ştiinţifice presupune trei grupe de reguli:
a) pregătirea susţinerii publice (a expunerii);
b)expunerea în public a rezultatelor cercetării ştiinţifice;
c) diferite alte recomandări practice.
2.1. Pregătirea expunerii
Pregătirea expunerii este o condiţie esenţială pentru reuşita unei bune comunicări,
în rândul oamenilor de ştiinţă din ţară şi străinătate, a rezultatelor cercetării ştiinţifice. O
bună pregătire a expunerii presupune:
• elaborarea planului prezentării;
• cunoaşterea auditoriului;
• pregătirea personală a vorbitorului;
• pregătirea materialului şi a tehnicii ajutătoare;
• pregătirea auditorului.
a) Planul prezentării trebuie să includă ideile principale ale cercetării efectuate,
împreună cu argumentele de susţinere pentru fiecare dintre acestea. În cadrul acestui plan
de prezentare se cere acordat un spaţiu suficient de mare contribuţiilor personale,
avantajelor şi eventualelor inconveniente ale soluţiilor propuse în raport cu alte cercetări şi
studii sau în raport cu practica economică, macro sau microeconomică. Expunerea orală
trebuie să reproducă, cel puţin parţial, textul special pregătit de autor;
b) Cunoaşterea auditoriului este o condiţie, un criteriu de pregătire a expunerii.
Vorbitorul trebuie să aibă în vedere structura profesională a persoanelor auditoare,
nivelul de pregătire şi de interes pentru tema cercetată;
c) Pregătirea personală a vorbitorului. Autorul expunerii ştiinţifice trebuie să-şi
controleze riguros atitudinea, mimica, gesturile. De asemenea, el trebuie să evite
întreruperi prelungite sau un exces de patetism, sentimentalism într-o problemă sau alta a
expunerii;
d) Pregătirea materialelor şi tehnicilor auxiliare cum sunt: benzi înregistrate, folii de
celită (ţiplane), scheme, planşe cu cifre (calcule) şi grafice etc. Folosirea de materiale
audio-vizuale nu numai că uşurează expunerea şi evită monotonia, dar micşorează şi
timpul necesar, permiţând încadrarea într-un timp minim, pus la dispoziţie;
e) Pregătirea auditorului are importanţă pentru a putea concentra persoane
interesate sau cunoscătoare ale temei cercetate. În acest scop are o mare însemnătate
anunţarea prealabilă a temei (prin afişe, prin informaţii în presă). Totodată, se fac
cunoscute numele şi prenumele vorbitorului, titlul ştiinţific, alte rezultate şi lucrări ştiinţifice,
locul de muncă ş.a.
2.2. Expunerea în public a rezultatelor cercetării ştiinţifice
Expunerea vorbitorului trebuie să se întemeieze pe reproducerea textului scris.
Vorbitorul trebuie să fie pregătit să dimensioneze textul (prin eliminare sau îmbogăţire),
atunci când i se dă un termen mai mic sau mai mare, după caz. Dacă termenul este ştiut
dinainte (10 minute), expunerea se cere făcută, respectând cu fidelitate textul pregătit la
un număr de 5-6 pagini. În cazul lucrării de diplomă, studenţii au la dispoziţie, de regulă 15
minute. Pentru încadrarea în timpul pus la dispoziţie se cer făcute exerciţii până se reţin
asemenea idei şi argumente care permit încadrarea în spaţiul acordat.
2.3. Recomandări practice
În general, succesul expunerii publice a lucrării ştiinţifice presupune o prezentare a
rezultatelor, selectivă şi diferenţiată, în funcţie de obiectivele şi problemele comunicării şi
de timpul acordat; în cazul unei teze de licenţă, expunerea orală se face pe baza textului
sau a unui plan dinainte pregătit; în cazul susţinerii tezei de doctorat, se citeşte pur şi
simplu textul pregătit dinainte.
Când este vorba de o participare la o sesiune ştiinţifică internaţională, comunicarea
scrisă, ca şi expunerea se fac într-o limbă de circulaţie internaţională sau în limba dinainte
indicată. În acest scop, textul scris se traduce şi se supervizează traducerea de o
persoană care cunoaşte terminologia de specialitate.
Pentru ca expunerea să nu fie monotonă, vorbitorul trebuie să ştie să utilizeze:
• anumite pauze;
• schimbări de ritm de vorbire şi de ton;
• dialogul cu persoane din rândul auditoriului;
• diferite momente de umor.
În mod special, în expunere trebuie să se insiste asupra problemelor necunoscute,
noi sau care prezintă interes şi din alte puncte de vedere; în orice caz, să se evite orice
urmă de improvizaţii (mai ales când nu se prezintă un text scris).
O mare însemnătate are încadrarea vorbitorului în timpul acordat. Pentru aceasta
sunt necesare:
• dimensionarea materialului scris;
• o pregătire a susţinerii orale (exerciţii);
• vorbitorul să-şi rezerve 1-2 minute tampon pentru situaţii deosebite (apariţia unor
factori perturbatori);
• o ştiinţă a prevenirii sau a eliminării rapide a unor stări de tensiune în rândul
asistenţei.
O formă specială a expunerii publice este lansarea unei lucrări ştiinţifice.
Lucrările ştiinţifice de importanţă mai mare, tipărite sub formă de cărţi, tratate,
dicţionare ş.a. se aduc la cunoştinţa celor interesaţi prin: prezentări sau susţineri directe
(cum s-a arătat), note de lecturi, recenzii, lansări publice etc.
Lansarea publică a lucrării ştiinţifice se organizează de editura în care s-a publicat
lucrarea, în colaborare cu autorul. Cu acest prilej, se realizează, în principal, următoarele
momente:
• discursul editorului;
• discursul unor personalităţi ştiinţifice din domeniul respectiv;
• discursul beneficiarului principal;
• discursul autorului.
Lansarea se poate realiza imediat după ce cartea a fost difuzată pe piaţă sau cu
prilejul unor momente speciale, cum ar fi târguri de carte, expoziţii de carte, schimburi de
publicaţii ş.a.
Valoarea socială a unei lucrări ştiinţifice se apreciază prin: contribuţiile pe care le
aduce la dezvoltarea teoriei, ştiinţei economice în general; aportul la soluţionarea unor
probleme economice de importanţă deosebită; formularea de concluzii cu caracter practic
ce se adresează beneficiarilor din economia reală; aportul la educaţia economică a
populaţiei, precum şi la dezvoltarea cultural-spirituală în ansamblul acesteia. De aceea,
autorul are funcţia (obligaţia) ştiinţifică de a urmări sistematic fluxul ideilor şi concluziilor pe
care le-a încorporat în lucrarea respectivă până la ultimul beneficiar, acordând asistenţă
de specialitate necesară pentru asimilarea rapidă şi benefică, eficientă, a acestora în
activitatea economică şi în existenţa, în viaţa culturală a populaţiei.