Sunteți pe pagina 1din 170

Conf. univ. dr.

Augustin Fuerea

Drept comunitar

Bucureşti
2003
Abrevieri

A.E.L.S./A.E.L.E. – Asociaţia europeană a liberului schimb


Alin. – alineatul
Art. – articol
A.U.E. – Actul unic european
C.E. – Comunitatea europeană
C.E.C.A./C.E.C.O. – Comunitatea europeană a cărbunelui şi
oţelului
C.E.E. – Comunitatea economică europeană
C.E.E.A./ Euratom– Comunitatea europeană a energiei atomice
C.J. – Curtea de justiţie
C.J.C.E. – Curtea de justiţie a Comunităţilor europene
COREPER – Comitetul reprezentanţilor permanenţi
C.S.C.E./O.S.C.E. –Conferinţa/Organizaţia pentru securitatea şi
cooperare în Europa
G.A.T.T. – Acordul general pentru tarife şi comerţ
I.M.E. – Institutul monetar european
J.A.I. – Justiţie şi afaceri interne
J.O.C.E. – Jurnalul Oficial al Comunităţilor europene
N.A.T.O. – Organizaţia Atlanticului de Nord
O.C.E.D. – Organizaţia pentru cooperare economică şi
dezvoltare
O.N.U. – Organizaţia Naţiunilor Unite
op. cit. – opera citată
pag. – pagina
Par. – paragraful
P.E.S.C. - Politica externă şi de securitate comună
2
PHARE – Polonia şi Ungaria – Ajutor pentru reconstrucţia
economiilor lor
S.B.C.E. – Sistemul băncilor centrale europene
S.M.E. – Sistemul monetar european
T.C.E. – Tratatul instituind Comunitatea europeană
T.P.I. – Tribunalul de primă instanţă
T.U.E. – Tratatul asupra Uniunii Europene
U.E. – Uniunea Europeană
U.E.O. – Uniunea Europei Occidentale
U.O. - Uniunea Occidentală

3
CAPITOLUL I
CARACTERISTICILE COMUNITĂŢILOR EUROPENE, CA
ENTITĂŢI DE DREPT INTERNAŢIONAL

OBIECTIVE:
1. Cunoaşterea şi înţelegerea caracteristicilor Comunităţilor europene,
ca subiecte speciale de drept internaţional;
2. Înţelegerea şi aprofundarea condiţiilor de natură politică şi juridică
cerute statelor asociate candidate la aderarea la Uniunea
Europeană.

Din faptul că suntem în prezenţa unor organizaţii internaţionale rezultă şi


caracteristicile Comunităţilor. Acestea, în sinteză prezentate, sunt următoarele:
- sunt asociaţii economice integrate;
- sunt organizaţii internaţionale;
- au o structură instituţională proprie, originală.

1. Sunt asociaţii economice integrate. Deşi, prin scopul urmărit se îndreaptă


către domeniul politic, primordial rămâne totuşi scopul economic (Piaţa Comună).
Sunt asociaţii economice, fapt justificat inclusiv de noţiunile folosite în
cuprinsul tratatelor încheiate. Atât art. 2 al „Tratatului de la Paris”, cât, mai ales,
art. 2 din „Tratatul de la Roma” vorbesc despre Piaţa Comună. Capitolul IX din
tratatul instituind Euratom vorbeşte despre Piaţa Comună Nucleară.
Piaţa Comună, ca reflex al unei situaţii economice, din punct de vedere
juridic, este o arie geografică unică, ce se substituie ariilor geografice naţionale,
care fuzionează între ele pentru a funcţiona ca un tot unitar, aplicându-se, la aria
comună, regulile convenţiei, reguli ce decurg în mod implicit din cele ale

4
economiei de piaţă (acesta fiind şi mecanismul aplicat).
Punctul de plecare l-a constituit fiecare arie geografică în parte (spaţiul
geografic al fiecărei ţări membre). La început Beneluxul, Franţa, Italia, Germania
au format o Piaţă Comună, apoi s-au alăturat ariile naţionale ale celorlalte state
până au fost cuprinse toate 15.
Măsurile de ordin juridic, ce au însoţit formarea unei asemenea arii unice, au
fost în principal:
• suprimarea barierelor vamale naţionale şi a tarifelor adiacente şi înlocuirea
lor cu tariful vamal comun (T.V.C./T.D.C.), permiţând libera circulaţie a
produselor în interiorul ariei comune;
• interzicerea oricăror măsuri de protecţie directă sau indirectă a
producătorilor proprii prin taxări, contigentări, ajutoare din partea statului sub
forma subvenţiilor ş.a.;
• s-a impus, prin reglementări juridice, înlăturarea tuturor discriminărilor de
natură publică sau privată care s-ar fonda pe naţionalitate sau pe cetăţenie,
interzicându-se orice măsuri de limitare a concurenţei sau de limitare a Pieţei
Comune.
De la 01.01.1993, operează existenţa Pieţei Comune a serviciilor, a muncii şi
a capitalurilor, care a avut ca punct de plecare Piaţa Comună a produselor.
Din punct de vedere politic, statele au realizat trecerea de la o politică
naţională proprie la cooperarea economică prin coordonarea politicilor economice
în interesul Comunităţilor pentru realizarea obiectivelor comunitare (subordonarea
intereselor naţionale celor comunitare).
Implicaţiile, însă, nu au fost numai de natură politică, ci şi juridică. Cele de
natură politică se concretizează în faptul că au fost concepute modalităţi care să
asigure unificarea reglementărilor necesare organizării şi funcţionării Pieţei
Comune. După elaborarea acestei reglementări a fost necesară, şi chiar s-a realizat,
interpretarea lor de către Curtea de justiţie de la Luxemburg, soluţionând chestiuni
de natură juridică.
2. Sunt organizaţii internaţionale. Cauzele care generează această a doua
5
trăsătură caracteristică de esenţă a Comunităţilor se regăsesc, îndeosebi, în
următoarele aspecte:
A. reprezintă rezultatul încheierii unor tratate între state naţionale suverane
(negocierile s-au purtat între reprezentanţii autorizaţi ai statelor);
B. sunt organizaţii internaţionale regionale deschise, orice stat european
având posibilitatea să adere la ele. Este acceptată consideraţia de a fi organizaţii
deschise, deoarece fiecare dintre ele prevede o procedură proprie de aderare,
valabilă şi posibilă de urmat pentru toate statele europene.
Condiţiile de fond, cele de natură politică, avute în vedere de aceste
organizaţii şi care trebuie îndeplinite de orice stat care doreşte să adere sunt:
- existenţa şi funcţionarea unei democraţii de tip pluralist în statul aderant;
- respectarea drepturilor omului (inclusiv instituţionalizarea copiilor străzii şi
respectarea drepturilor minorităţilor naţionale).
Condiţiile de ordin juridic cerute statelor pentru aderare sunt:
• acceptarea fără rezerve a tratatelor şi a finalităţii lor politice (această
acceptare se concretizează în recunoaşterea priorităţii dreptului comunitar în raport
cu dreptul naţional);
• recunoaşterea principiului aplicabilităţii directe a dreptului comunitar
(nemaifiind necesară ratificarea de către legislativele statelor a normelor dreptului
comunitar în vederea aplicării);
• recunoaşterea caracterului obligatoriu al ordinii juridice comunitare;
Condiţiile de natură economică, presupun asumarea răspunderii şi
îndeplinirea obiectivelor Uniunii Europene (ex.: nivelul deficitului bugetar).
C. ca organizaţii specializate au vocaţie economică (cel puţin în faza
incipientă), deşi ulterior se tinde către o vocaţie politică (cum este cazul Tratatului
de la Maastricht). Sunt organizaţii specializate pentru că au obiective cuprinse ca
atare în Tratatele de constituire (ex: Piaţa Comună a Energiei Atomice, Piaţa
Comună a Cărbunelui);
D. sunt organizaţii internaţionale care au calitatea de persoane juridice, fiind
subiecte de drept internaţional public. Pot să apară atât în raporturile de drept
6
privat în interior şi în exterior (ca persoane juridice), cât şi în raporturile de drept
internaţional public (ca subiecte de drept internaţional public). Se vorbeşte chiar
despre acreditarea diplomatică a reprezentanţilor statelor terţe la Comunităţi şi
despre reprezentanţe diplomatice ale Comunităţilor în statele terţe.
3. Au o structură instituţională proprie, originală. Comunităţile europene au
o structură proprie, originală care constă în existenţa şi funcţionarea: Consiliului, a
Comisiei, a Parlamentului, a Curţii de Conturi şi a Curţii de Justiţie. Acestea
dispun şi de o ordine juridică, comunitară proprie, care constă dintr-un sistem de
norme cuprinse în tratate, în actele instituţiilor comunitare, precum şi în
jurisprudenţa ce formează un ansamblu coerent integrat direct ordinilor juridice
naţionale. Structura juridică este exprimată chiar prin ordinea juridică comunitară.

Aplicaţii:
1. Enumeraţi caracteristicile Comunităţilor europene – ca entităţi de drept
internaţional.
2. Arătaţi care sunt condiţiile pentru ca un stat să poată adera la Comunităţile
europene – ca organizaţii internaţionale regionale deschise.
3. Menţionaţi aspectele care pot fi invocate pentru susţinerea afirmaţiei că cele
3 Comunităţi europene sunt organizaţii internaţionale.
4. În ce calitate poate Comunitatea europeană să participe la raporturile
internaţionale ?

7
CAPITOLUL II
PROFILUL COMUNITĂŢILOR EUROPENE1

OBIECTIVE:
1. Cunoaşterea statelor membre ale Uniunii Europene;
2. Cunoaşterea şi înţelegerea procesului de extindere a Comunităţilor
europene, prin cooptarea de noi state membre.

Caracteristica esenţială şi generală a tuturor celor 15 state, membre ale


Comunităţilor, constă în aceea că toate sunt state de natură democratică (opt
republici şi şapte monarhii).

A. AUSTRIA
Stat situat în Europa Centrală, având o suprafaţă de 84.000 km2 şi peste 7,9
milioane locuitori, Austria este o republică a cărei democraţie parlamentară este
edificată pe o structură federală. Capitala ţării se găseşte la Viena, iar limba
oficială este germana.
Republică confederativă, Austria are un parlament federal bicameral,
constituit din:
a) Consiliul Naţional (Nationalrat) ales pentru un mandat de 4 ani;
b) Consiliul federal (Bundesrat).
În 1995, Austria devine membră a Uniunii Europene. Dar iată cum arată
calendarul aderării Austriei la U.E.:
- la 17 iulie 1989, Austria depune cererea de aderare;
- 1 august 1991 este data la care Comisia îşi finalizează opinia cu privire la
cererea de aderare a Austriei la U.E.;

1
Comisia europeană, Documentaţie europeană, „Uniunea Europeană: vecinul tău”, 1995, Bruxelles-Luxemburg.
8
- la 1 februarie 1993, U.E. începe negocierile cu Austria, în vederea aderării;
- la 12 martie 1994 negocierile U.E. cu Austria se încheie;
- la 1 ianuarie 1995 Austria, alături de alte 2 state, se alătură statelor membre
ale Comunităţilor europene.

B. BELGIA
Pe o suprafaţă de 30.500 km2 se întinde regatul Belgiei, care are o populaţie
de peste 10 milioane locuitori.
Belgia este o democraţie parlamentară cu o monarhie ereditară. Puterea
legislativă este exercitată de Rege alături de Camera Reprezentanţilor şi de Senat.
Belgia este împărţită în 3 regiuni administrative: Valonia, Flandra şi Zona
Bruxelles. Limbile oficiale întâlnite pe teritoriul regatului sunt: franceza, germana
şi flamanda.
Pe lângă cele 3 regiuni administrative există şi 3 comunităţi: franceză,
flamandă, germană. Fiecare dintre cele 3 regiuni (şi cele 3 comunităţi) are câte un
guvern propriu şi îşi alege Parlamentul.
În cazul tratatelor internaţionale, semnătura regelui angajează, în mod egal,
Comunitatea franceză, Comunitatea flamandă, Comunitatea germană, Regiunea
valonă, Regiunea flamandă, precum şi Regiunea Bruxelles - capitala ţării.

C. DANEMARCA
Având o suprafaţă de 43.100 km2 şi o populaţie ce depăşeşte 5 milioane de
locuitori, Danemarca este un regat împărţit în 14 regiuni, la care se adaugă zona
Copenhaga cu Fredriksberg.
Democraţia parlamentară este asociată monarhiei constituţionale. Puterea
legislativă aparţine suveranului şi Parlamentului - Folketing - care este unicameral.
În 1973, Danemarca devine membră a Comunităţilor europene, prin semnarea
Actului de aderare.
Insulele Groenlanda şi Feroe, care au independenţă legislativă, nu sunt
membre ale U.E.
9
D. FINLANDA
Finlanda (în finlandeză Soumi): este o republică situată în nordul Europei,
care se întinde pe o suprafaţă de 337.100 km2 şi numără peste 5 milioane de
locuitori.
Ca stat, Finlanda este constituită din 12 provincii, pe teritoriul cărora se
vorbeşte atât finlandeza, cât şi suedeza.
Puterea legislativă o deţine Parlamentul unicameral.
La 18 martie 1992, Finlanda depune cererea pentru aderare la U.E.. La 1
ianuarie 1993 încep negocierile cu U.E. în vederea aderării, negocieri care se
finalizează la 12 aprilie 1994. începând cu 1 ianuarie 1995, Finlanda devine
membră a U.E.

E. FRANŢA
Una din primele ţări ale Comunităţilor europene, Franţa este o republică cu
peste 57 milioane de locuitori. Se întinde pe o suprafaţă de 544.000 km2, fiind
împărţită în regiuni, departamente şi comune.
Puterea este împărţită între Preşedintele ţării, Guvern şi Adunarea Naţională
de la Paris.

F. GERMANIA
Republică federală, cu 80,614 milioane de locuitori, Germania se întinde pe
396.900 km2.
Germania este o democraţie parlamentară. De la unificare, statul are în
compunere 16 provincii (landuri), fiecare provincie având un Parlament şi un
Guvern propriu, acestea fiind conduse de câte un Ministru-Preşedinte.
Puterea legislativă este deţinută de 2 camere: Bundestag şi Bundesrat.
Capitala se află la Berlin, iar oraşul Bonn este sediul Bundestagului şi al
Guvernului Federal.

G. GRECIA
10
Republică cu o democraţie parlamentară, Grecia devine membră a
Comunităţilor europene în 1981.
Puterea legislativă este exercitată de Parlament şi de către Preşedinte.
Pe o suprafaţă de 132.000 km2 se găsesc 13 regiuni administrative şi 51 de
Prefecturi. Populaţia ţării este de 10,346 milioane locuitori.

H. IRLANDA
Puterea legislativă este deţinută de către Parlamentul Naţional care este
constituit dintr-un Preşedinte şi 2 camere: Camera Reprezentanţilor şi Senatul.
Cei 3,560 milioane locuitori devin membri ai U.E. în 1973.

I. ITALIA
Pe o suprafaţă de 301.000 km2, locuiesc aproximativ 57 milioane de cetăţeni.
Italia este împărţită în 20 de regiuni administrative, autonome.
Puterea legislativă este deţinută de Parlament, care este alcătuit din Camera
Deputaţilor şi Senat.

J. LUXEMBURG
Cea mai mică ţară a Comunităţilor europene (2.600 km2), Luxemburgul este
un Mare Ducat, cu o populaţie de 390.000 locuitori.
Este o monarhie constituţională; Marele Duce deţine puterea executivă.
Parlamentul este cunoscut sub numele de Camera Deputaţilor.

K. OLANDA
Pe 41.200 km2 se întinde Olanda - monarhie cu o democraţie parlamentară.
Ţara este împărţită în 12 provincii, fiecare dintre ele având un Consiliu
provincial şi un Birou executiv provincial, conduse de Comisarul Reginei şi numit
de Guvern.
Cei 15,200 milioane de locuitori sunt conduşi de familia regală.
Capitala ţării este la Amsterdam, iar sediul Guvernului la Haga; Guvernul este
11
alcătuit din Regină şi Cabinet.
Parlamentul („General Statal”) este alcătuit din 2 Camere: Prima Cameră şi a
Doua Cameră.

L. PORTUGALIA
În 1986, Portugalia devine membră a Comunităţilor europene.
Pe o suprafaţă de 92.400 km2 trăiesc peste 9,8 milioane locuitori.
Portugalia este o republică parlamentară, puterea legislativă aparţinând
Parlamentului.
Portugalia este împărţită în 18 districte, iar fiecare având un Guvernator numit
de Guvern. Insulele Açore şi Madéira sunt regiuni autonome şi au Adunări
regionale proprii.

M. REGATUL UNIT AL MARII BRITANII ŞI IRLANDEI DE NORD


Deşi a participat la negocierile privind instituirea tratatelor Comunităţilor
europene, Marea Britanie devine membră a acestora abia în 1973.
Regatul Unit este o monarhie constituţională ereditară. Parlamentul este
alcătuit din 2 Camere: Camera Comunelor şi Camera Lorzilor.
Scoţia şi Ţara Galilor se bucură de autonomie administrativă.
Teritoriul Angliei este împărţit în 48 de provincii, Ţara Galilor în 8, Scoţia are
12 regiuni cu guvern local. Irlanda de Nord are 26 de districte.
Regatul Unit are o suprafaţă de 244.100 km2 şi numără 57,959 milioane
locuitori.

N. SPANIA
Spania este o monarhie constituţională, cu o democraţie parlamentară.
Pe o suprafaţă de 504.800 km2 au fost create Regiuni autonome, cu Guvern
propriu.
Parlamentul se compune din 2 camere: Congresul Deputaţilor şi Senat.
Cei 39,111 milioane locuitori sunt conduşi de un Rege - şef al statului şi
12
comandantul forţelor armate.

O. SUEDIA
Întinzându-se pe o suprafaţă de 450.000 km2, Suedia are în structura sa
administrativ-teritorială 24 de judeţe şi 284 de municipii.
Suedia este o monarhie constituţională; puterea executivă este exercitată de
către primul-ministru şi Guvernul pe care-l conduce. Parlamentul este unicameral
şi are 349 de membri - reprezentanţi ai celor 8,692 milioane de locuitori.

2. Scurtă prezentare cronologică a procesului de aderare a statelor la C.E.

A. Prima etapă - crearea: C.E.C.A., C.E.E., C.E.E.A.


- 18 aprilie 1951: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg
semnează la Paris tratatul instituind Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului
(C.E.C.A./C.E.C.O.);
- 1952: Intră în vigoare tratatul de la Paris, instituind C.E.C.A.;
- 25 martie 1957: Cele 6 ţări semnatare ale Tratatului de la Paris semnează, la
Roma, Tratatele instituind Comunitatea economică europeană (C.E.E.) şi Euratom
/C.E.E.A.
- 1958: Intră în vigoare Tratatele de la Roma, instituind C.E.E. şi Euratom.

B. Calendarul primei etape de extinderi:

Ţara Data depunerii Reînnoirea Semnarea Aderare


cererii cererii de tratatelor de
aderare aderare
Irlanda 31 iulie 1961 11 mai 1967 22 ian. 1972 1 ian. 1973
Marea Britanie 9 august 1961 11 mai 1967 22 ian. 1972 1 ian. 1973
Danemarca 10 august 1961 11 mai 1967 22 ian. 1972 1 ian. 1973
Norvegia 30 aprilie 1962 24 iulie 1967 22 ian. 1972 Refuză aderarea,
în urma
referendumului

C. Aderarea Greciei la C.E.


- 9 iulie 1961: Grecia încheie un Acord de asociere cu C.E.
13
- 12 iunie 1975: Grecia depune cererea de aderare la Comunităţile europene.
- 27 iulie 1976: reprezintă data începerii negocierilor, în vederea aderării, cu
Grecia.
- 1981: Grecia devine a 10 membră a Comunităţilor europene.

D. Extinderea Comunităţilor la 12 state membre

Ţara Anul depunerii Semnarea Aderarea


cererii de aderare Tratatului de
aderare
Portugalia 1977 12 iunie 1985 1 ianuarie 1986
Spania 28 iulie 1977 12 iunie 1985 1 ianuarie 1986

E. Calendarul ultimei etape de extinderi

Ţara Data Data Data Data Aderare


depunerii finalizării începerii sfârşitului
cererii opiniei negocierilor negocierilor
Comisiei
Austria 17.07.1989 01.08.1991 01.02.1993 12.04.1994 01.01.1995
Finlanda 18.03.1992 04.11.1992 01.02.1993 12.04.1994 01.01.1995
Suedia 01.07.1991 31.07.1992 01.02.1993 12.04.1994 01.01.1995

F. Alte date
- 20 mai 1992: Elveţia depune cererea de aderare la Comunităţi.
- 6 decembrie 1992: Elveţia retrage cererea de aderare.
- 1992: încep negocierile de aderare cu Norvegia.
- 30 martie 1994: Se semnează tratatul de aderare a Norvegiei la C.E.
- 1995: Norvegia refuză, pentru a 2-a oară, intrarea în Comunităţi.

Aplicaţii:
1. Prezentaţi etapele lărgirii Comunităţilor europene;
2. Enumeraţi statele membre ale Uniunii Europene.

14
CAPITOLUL III
STATELE ASOCIATE
(ţările din Europa Centrală şi de Est)

OBIECTIVE:
1. Înţelegerea conceptului de stat asociat, candidat la aderare;
2. Însuşirea şi aprofundarea conceptelor specifice procesului de aderare la
Uniunea Europeană.

În 1972, Comunităţile au luat prima iniţiativă, care a eşuat, în sensul


normalizării relaţiilor, în special a celor comerciale, dintre ea şi Europa de Est, cu
toate că au existat contacte informaţionale încă din anii ‘60. Aceste iniţiative au
fost întreprinse şi în 1974 când Comisia a propus un acord general de comerţ cu
fiecare membru european al Consiliului de Ajutor Economic Reciproc1.
În 1988, C.E. stabilesc relaţii oficiale cu membrii C.A.E.R. Astfel, în vara
anului 1988 se deschid primele misiuni diplomatice acreditate pe lângă Comisia
europeană.
Primele negocieri în domeniul Acordurilor comerciale şi de cooperare între
Comunităţi şi ţările C.A.E.R. au început în decembrie 1988 cu Ungaria.
În vara anului 1989, relaţiile dintre Comunităţile europene şi Europa Centrală
şi de Est se extind. La 14 iulie 1989, în cadrul întâlnirii la nivel înalt de la Paris,
din cadrul Grupului celor Şapte („G-7”)2, s-a hotărât să se acorde ajutor financiar şi
economic Poloniei şi Ungariei şi ajutor alimentar de urgenţă Poloniei. Acest ajutor

1
C.A.E.R. sau COMECOM, care s-a dizolvat în 1991.
2
„G-7” are în compunere principalele state industriale din Europa Occidentală (Franţa, Germania, Italia, Marea
Britanie), la care se adaugă S.U.A., Canada şi Comunitatea europeană.
15
nerambursabil avea să fie acordat de cele 24 de ţări industrializate, membre ale
Organizaţiei pentru cooperare economică şi dezvoltare (O.C.E.D.), cunoscută şi
sub numele de „G-24”.
Polonia şi Ungaria au fost desemnate, în mod constant, ca destinare ale
acestui ajutor.
În cadrul ajutorului din partea „G-24”, acordat Poloniei şi Ungariei,
Comunităţile şi-au dezvoltat propriul mecanism de ajutor. Astfel, s-a născut
programul PHARE1.
În prezent, nu doar Polonia şi Ungaria, dar şi Albania, Bulgaria, Cehia,
Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania şi România beneficiază de programul PHARE.
Totodată, s-au pus bazele unei operaţiuni speciale de ajutor pentru ţările din fosta
U.R.S.S. (C.S.I.), prin intermediul programului TACIS. Ajutorul acordat
Iugoslaviei a fost suspendat în noiembrie 1991, în prezent activitatea reluându-se.
Începând cu unificarea Germaniei, la 5 octombrie 1990, noile provincii ale fostei
R.D.G. beneficiază de ajutor din partea Fondului european de dezvoltare regională
(FEDR).
După 1992, programul PHARE pentru Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia este
continuat în cadrul Acordurilor europene.
La scurt timp după căderea zidului Berlinului (în 1989), Comunitatea
europeană a stabilit relaţii diplomatice cu ţările din Europa Centrală. Au fost
suprimate o serie de cote la importuri, impuse mult timp, pentru un anumit număr
de produse, s-a extins sistemul generalizat de preferinţe şi, în cursul anilor care au
urmat, s-au încheiat acorduri de comerţ şi cooperare cu Bulgaria, fosta
Cehoslovacie, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România şi Slovenia.
În cursul anilor ’90, Comunitatea europeană şi statele sale membre au încheiat
o serie de acorduri de asociere, denumite Acorduri europene, cu 10 ţări din Europa
Centrală. Acordurile europene constituie baza juridică a relaţiilor bilaterale între
aceste ţări şi U.E.
Comunitatea europeană a stabilit, înainte de 1990, acorduri de asociere cu

1
Acronim, care înseamnă „Polonia şi Ungaria: Ajutor pentru Reconstrucţia Economiilor lor”.
16
Turcia (1963), Malta (1970) şi Cipru (1972). În ceea ce priveşte Turcia, în
decembrie 1995 a intrat în vigoare o uniune vamală.
Secţiunea I
De la cooperare la aderare

1. Acordurile de comerţ şi cooperare1

Declaraţia Comună dintre Comunităţile europene şi COMECOM de la 25


iunie 1988 a marcat începutul unei noi ere în relaţiile comerciale şi politice cu
ţările din Europa Centrală şi Răsăriteană.
Acorduri comerciale şi de cooperare au fost încheiate între octombrie 1988 şi
martie 1991, cu Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, fosta U.R.S.S., Bulgaria şi
România, iar, la începutul lui 1992, acordurile au fost negociate cu cele 3 ţări din
Balcani şi cu Albania. Aceste acorduri sunt încheiate pe o perioadă de 3 ani, cu
excepţia celui cu Polonia, încheiat pe o durată de 5 ani.
Acordurile comerciale şi acordurile de cooperare economică includ dispoziţii
comerciale care urmăresc să promoveze comerţul reciproc, dispoziţii de cooperare
comercială, economică (în domeniul industriei, al minelor, al agriculturii, al
energiei, al cercetării, al mediului înconjurător şi al serviciilor financiare, al
pregătirii profesionale, al calităţii, al statisticii şi în alte domenii de interes comun)
şi stabilirea unui comitet comun cu rol de forum pentru consultări curente.
Pentru a înlesni accesul la piaţă, Comunităţile au hotărât, în 1989, să acorde
un tratament special (sistem generalizat de preferinţe comerciale) produselor
importate din Polonia şi Ungaria şi să elimine sau să suspende restricţiile
cantitative începând cu data de 1 ianuarie 1990. Aceste măsuri au fost aplicate
ulterior la importurile din Cehoslovacia, Bulgaria şi România. Albania şi ţările
balcanice au început să beneficieze de acest program în anul 1992.
C.E.C.A. contribuie la restructurarea industriilor cărbunelui şi oţelului în

1
I. P. FILIPESCU, A. FUEREA, „Drept instituţional comunitar european”, ediţia a V-a, Editura Actami, Bucureşti.,
pag. 177.
17
Europa Centrală şi Răsăriteană prin intermediul acordurilor de cooperare şi al
împrumuturilor.
Balanţa totală a comerţului dintre Comunitate şi Europa Centrală şi
Răsăriteană este în favoarea acestora din urmă. În anul 1990, numai balanţa
comerţului cu Bulgaria arată un surplus în favoarea Comunităţii, în timp ce
deficitul înregistrat cu Albania, Polonia şi România era foarte ridicat.

2. Acordurile de asociere şi acordurile europene

Acordurile europene privesc problemele comerciale, dialogul politic,


apropierea legislaţiilor şi alte domenii de cooperare, în special industria, mediul,
transporturile şi vămile. Ele vizează să stabilească, în mod progresiv, într-o
perioadă determinată, o zonă de liber-schimb între U.E. şi ţările asociate.
Acordurile de asociere cu Cipru, Malta şi Turcia acoperă domenii similare (cu
excepţia dialogului politic) şi vizează realizarea, în mod progresiv, a unei uniuni
vamale.

Ţara Semnarea Acordului Intrarea în vigoare a


european Acordului
Ungaria Decembrie 1991 Februarie 1994
Polonia Decembrie 1991 Februarie 1994
Bulgaria Martie 1993 Februarie 1995
Rep. Cehă Octombrie 1993 Februarie 1995
România Februarie 1993 Februarie 1995
Rep. Slovacă Octombrie 1993 Februarie 1995
Estonia Iunie 1995 Februarie 1998
Letonia Iunie 1995 Februarie 1998
Lituania Iunie 1995 Februarie 1999
Slovenia Iunie 1995 Februarie 1998
Turcia Septembrie 1963 Decembrie 1964
Malta Decembrie 1970 Aprilie 1971
Cipru Decembrie 1972 Iunie 1973

18
A. Acordurile europene

Acordurile europene vizează realizarea unui liber-schimb între U.E. şi ţările


asociate într-un termen de maxim 10 ani pentru Bulgaria, Republica Cehă,
Ungaria, Polonia, România şi Slovacia, de 6 ani pentru Lituania şi Slovenia şi de 4
ani pentru Letonia. Liberul-schimb a fost stabilit cu Estonia începând cu 1 ianuarie
1995. Odată cu intrarea în vigoare a Acordului european, nu mai poate fi introdusă
nici o restricţie cantitativă în schimburile comerciale dintre Comunitatea europeană
şi ţările asociate. Pentru celelalte domenii, asocierea cuprinde o perioadă maximă
de tranziţie: pentru Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, România şi Slovacia,
această perioadă este limitată la 10 ani; pentru Letonia şi Lituania ea nu trebuie să
depăşească data de 31 decembrie 1999; iar pentru Slovenia la 6 ani. Pentru Estonia
nu a fost prevăzută nici o perioadă de tranziţie.
Pentru fiecare ţară cu care există un Acord european, începând cu 1994, s-a
inaugurat un ciclu de reuniuni anuale ale Consiliului de asociere (la nivel
ministerial) şi al Comitetului de asociere (eşalon superior funcţiei publice), ca şi
frecvente reuniuni ale subcomitetelor multidisciplinare (nivel tehnic). Aceste
“instanţe” ale Acordurilor europene joacă un rol important în strategia de
preaderare, în special în urmărirea progreselor înregistrate de ţările asociate în
adoptarea şi punerea în aplicare a acquis-ului, ca şi în punerea în aplicare a
parteneriatelor pentru aderare.

B. Acordurile de asociere1

Acordurile de asociere, care datează din anii 1960 şi începutul anilor 1970,
constituie cadrul legal care guvernează relaţiile dintre Comunitatea europeană şi
Cipru, Malta şi Turcia. Aceste acorduri privesc problemele comerciale, ca şi alte
domenii de cooperare. Ele vizează să stabilească, în mod progresiv, o uniune
vamală între Comunitatea europeană şi fiecare din ţările vizate. În cazul Turciei,
acest obiectiv a fost atins în 1995, odată cu intrarea în vigoare a acordului unei

1
Comisia europeană, „Elargissment de l’Union européenne - Une chance historique”, pag. l7.
19
uniuni vamale. În ceea ce priveşte Cipru, realizarea unei uniuni vamale ar trebui să
se încheie în 2002. În cazul Maltei, lucrurile au progresat puţin până în prezent,
nefiind stabilită nici o dată limită pentru realizarea uniunii vamale.
Contrar Acordurilor europene mai recente, aceste prime Acorduri de asociere
nu prevăd dialogul politic. Acesta, în cazul Ciprului şi Maltei, se desfăşoară pe
baza unei decizii specifice a Consiliului de Afaceri generale şi, în cazul Turciei, pe
baza rezoluţiilor specifice ale Consiliului de asociere şi a concluziilor Consiliului
european de la Helsinki. În decembrie 1997, Turcia a suspendat unilateral dialogul
său politic cu U.E., dar 1-a reluat la sfârşitul anului 1999.

3. Cererile de aderare

Acordurile europene au recunoscut intenţia statelor asociate de a deveni


membre ale Uniunii Europene, obiectiv confirmat prin candidaturile individuale
ale acestor ţări.
Datele de introducere a cererilor de aderare la U.E.:
» Turcia - 14 aprilie 1987
» Cipru - 3 iulie 1990
» Malta - 16 iulie 1990
» Ungaria - 31 martie 1994
» Polonia - 5 aprilie 1994
» România - 22 iunie 1995
» Slovacia - 27 iunie 1995
» Letonia - 31 octombrie 1995
» Estonia - 24 noiembrie 1995
» Lituania - 8 decembrie 1995
» Bulgaria - 14 decembrie 1995
» Rep. Cehă - 17 ianuarie 1996
» Slovenia - 10 iunie 1996
Condiţiile de bază pentru lărgirea U.E. au fost prevăzute la articolul O din
Tratatul de la Roma (astăzi, art. 49 din Tratatul de la Amsterdam): „Orice stat
20
european poate cere să devină membru al Uniunii. Statul adresează cererea sa
Consiliului, care se pronunţă cu unanimitate, după consultarea Comisiei şi după
avizul conform al Parlamentului european, care se pronunţă cu majoritatea absolută
a membrilor care-l compun”.

4. Criteriile de aderare

În 1993, după Consiliul european de la Copenhaga, statele membre au făcut


un pas decisiv către lărgirea avută în vedere în prezent. Ele au convenit că „ţările
asociate din Europa Centrală şi de Est pot deveni membre ale Uniunii Europene,
dacă o doresc”. Astfel, problema lărgirii nu mai este „dacă”, ci „când”. De
asemenea, Consiliul european a dat un răspuns clar: „Aderarea va avea loc atunci
când ţările asociate vor fi în măsură să îndeplinească obligaţiile care le revin,
îndeplinind condiţiile economice şi politice cerute”. În acelaşi timp, statele
membre au prezentat criteriile de aderare, cunoscute sub denumirea de „criteriile
de la Copenhaga”. Potrivit acestor criterii, statele candidate trebuie:
• să aibă instituţii stabile, care să garanteze democraţia, primordialitatea
dreptului, drepturile omului, respectarea minorităţilor şi protecţia lor;
• să realizeze o economie de piaţă viabilă, care să aibă capacitatea de a face
faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din interiorul Uniunii;
• să aibă capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de aderare, în special
subscrierea la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare.

5. Agenda 2000

Consiliul european de la Madrid, din decembrie 1995, a invitat Comisia


europeană să realizeze o evaluare a cererilor de aderare a ţărilor candidate cât mai
curând posibil după Conferinţa interguvernamentală privind reforma instituţiilor
U.E., care a avut loc la Amsterdam în iunie 1997, şi care a pregătit o analiză
detaliată a consecinţelor lărgirii U.E. De asemenea, s-a reamintit că deciziile

21
necesare începerii negocierilor de aderare vor fi luate într-un termen de 6 luni după
încheierea Conferinţei interguvernamentale.
În iulie 1997, Comisia a prezentat Agenda 2000 - un cadru unic în care
Comisia prezintă evoluţia Uniunii Europene şi politicile sale după anul 2000,
impactul lărgirii asupra U.E. în ansamblu şi viitorul cadru financiar de după anul
2000, în perspectiva unei Uniuni europene lărgite. De asemenea, cuprinde avizul
Comisiei privind cererile de aderare ale ţărilor candidate.
Fiecare aviz al Comisiei evaluează situaţia ţărilor prin raportare la criteriile de
aderare. Comisia ia în considerare informaţiile furnizate de ţările candidate,
evaluările prezentate de statele membre, raporturile şi rezoluţiile Parlamentului
european, lucrările altor organizaţii internaţionale şi instituţii financiare
internaţionale, ca şi progresele realizate în cadrul Acordurilor europene. Avizele
cuprind nu doar o evaluare a evoluţiei performanţei din fiecare stat până în 1997, ci
şi o analiză prospectivă a progreselor scontate. Astfel de avize Comisia a mai emis
în 1989 pentru Turcia şi în 1993 pentru Cipru şi Malta.
După ce a evaluat gradul respectării criteriilor de aderare atins la acea dată de
către ţările candidate, Comisia europeană a recomandat, în avizele sale din 1997,
ca negocierile de aderare să se deschidă cu Republica Cehă, Estonia, Ungaria,
Polonia, Slovenia şi Cipru.
Urmare a acestor avize, Comisia supune rapoarte Consiliului. Rapoartele
privesc progresele îndeplinite de fiecare stat în parte. Pe baza acestora, Consiliul
decide conduita negocierilor sau extinderea lor către alte state candidate, în funcţie
de criteriile de aderare. O primă serie de rapoarte a fost prezentată în noiembrie
1998 şi o a doua în octombrie 1999. Pe baza rapoartelor din 1999, Comisia a
recomandat deschiderea negocierilor de aderare cu Letonia, Lituania, Malta,
Republica Slovacia şi, sub rezerva anumitor condiţii specifice, cu Bulgaria şi
România.

22
6. Procesul de extindere

Pe baza recomandărilor Comisiei europene, Consiliul european de la


Luxemburg, din decembrie 1997 a decis lansarea „unui proces global de lărgire”
pentru toate statele care doresc să intre în U.E.. Acest proces cuprinde1:
- Conferinţa europeană, care grupează ţările ce doresc să devină membre ale
U.E., adică cele 10 ţări candidate din Europa Centrală şi de Est, Cipru, Malta şi
Turcia. Conferinţa este un forum multilateral destinat să examineze probleme de
interes general, precum: politica externă şi de securitate comuna, justiţia, afacerile
interne, domenii economice care relevă cooperarea regională. Această Conferinţă
s-a reunit pentru prima dată la Londra, la 12 martie 1998. Cea de-a 2-a reuniune s-a
ţinut la Luxemburg, la 6 octombrie 1998, iar cea de-a treia la Bruxelles, la 19 iulie
1999, la nivelul miniştrilor afacerilor externe. Turcia a declinat invitaţia la aceste 3
prime conferinţe. În decembrie 1999, Consiliul european de la Helsinki a anunţat
că viitoarea Conferinţă europeană va fi reexaminată, după ce se va ţine cont de
evoluţia situaţiei;
- procesul de aderare, care a fost lansat la Bruxelles la 30 martie 1998, pentru
toate cele 10 candidate din Europa centrală şi Cipru. Procesul de aderare, care
include, în prezent şi Turcia şi Malta, este un proces de natură evolutivă şi
inclusivă, în sensul că toate aceste ţâri sunt chemate să adere la U.E. pe baza unor
criterii identice. El cuprinde:
» o strategie de pre-aderare;
» negocierile de aderare;
» un examen analitic („screening”) al legislaţiei comunitare;
» o procedură de urmat.
- procesul negocierilor de aderare, care determină condiţiile în care fiecare
stat candidat va intra în U.E. Negocierile se concentrează, în special, pe condiţiile
de adaptare, de punere în practică şi de aplicare a acquis-ului comunitar de către
statele candidate. În anumite cazuri, pot fi luate dispoziţii tranzitorii, dar câmpul de

1
Comisia europeană, „Élargissment de l’ Union européenne - Une chance historique”, pag. 12.
23
aplicare şi durata lor trebuie să fie limitate.

Aplicaţii:
1. Precizaţi numărul statelor asociate, candidate la aderarea la Uniunea
Europeană;
2. Realizaţi o paralelă între Acordurile de comerţ şi cooperare, Acordurile de
asociere şi Acordurile europene;
3. Enunţaţi şi prezentaţi, pe scurt, criteriile de aderare la Uniunea Europeană;
4. Prezentaţi, pe scurt, conţinutul documentului comunitar „Agenda 2000”;
5. Menţionaţi care sunt elementele constitutive ale procesului de extindere.

24
CAPITOLUL IV
ORDINEA JURIDICĂ A COMUNITĂŢILOR EUROPENE

OBIECTIVE:

1. Cunoaşterea categoriilor de izvoare ale dreptului comunitar european;

2. Însuşirea definiţiilor referitoare la izvoarele dreptului comunitar european.

Secţiunea I
Prezentare generală

În sens larg, ordinea juridică comunitară este dată de ansamblul de norme care
guvernează raporturile în care se găsesc Comunităţile europene.
În sens restrâns, această ordine reprezintă raporturile dintre Comunităţile
europene şi statele membre, raporturile dintre persoanele fizice şi juridice
aparţinătoare sau nu statelor membre, raporturile dintre Comunităţile membre şi
alte organizaţii internaţionale.
Ordinea juridică a Comunităţilor europene este dată de 2 categorii principale
de norme:
1) norme cu valoare de legi fundamentale, constituţionale:
• Tratatele institutive şi modificatoare.
2) norme cu valoare de legi ordinare, elaborate de instituţii, în existenţa şi
funcţionarea lor:
• izvoare derivate;
• izvoare complementare.

25
Secţiunea a II-a
Izvoarele dreptului instituţional comunitar european1

Prevederile articolului 38 din Statutul Curţii internaţionale de justiţie scot în


evidenţa, în mod indirect, o bună parte dintre izvoarele dreptului internaţional,
izvoare care nu pot fi considerate astfel şi pentru dreptul comunitar. Aceasta,
deoarece sorgintea dreptului comunitar nu se regăseşte numai în Tratatele
institutive, ci şi în practica instituţiilor şi a statelor membre şi chiar în
sistematizarea normelor, realizată de însăşi Curtea de justiţie.
Preponderenţa izvoarelor dreptului comunitar, din punct de vedere cantitativ,
este dată atât de Tratatele institutive (ca izvoare primare, principale), cât şi de alte
reguli cuprinse în documentele (actele) adoptate de către instituţiile comunitare în
aplicarea acestor tratate (ca izvoare derivate, secundare).
În sens larg, însă, dreptul comunitar este dat de: ansamblul regulilor (de drept)
aplicabile în ordinea juridică comunitară (articolele 164 şi 173 ale Tratatului
instituind C.E.E.), unele dintre ele chiar nescrise; principiile generale de drept sau
jurisprudenţa Curţii de justiţie; normele de drept a căror provenienţă se află în afara
ordinii juridice comunitare, provenind din relaţiile externe ale Comunităţilor;
dreptul complementar provenit din actele convenţionale încheiate între statele
membre pentru aplicarea tratatelor. Asupra acestora ne vom opri, în sinteză, în
continuare.
Cu privire la clasificarea izvoarelor dreptului comunitar, în literatura de
specialitate nu există o opinie unitară2.
După unii autori3, aceste izvoare sunt:
• Tratatele institutive ale Comunităţilor;
• dreptul derivat;
• dreptul internaţional;

1
Termenul de „izvoare” este folosit de GUY ISAAC, în lucrarea „Droit communautaire général”, 4-e éd., Paris,
1994.
2
V. MARCU, „Drept instituţional comunitar”, Editura Nova, Bucureşti, pag. 88-89.
3
JEAN VICTOR LOUIS, „L’ordre juridique communautaire”, Bruxelles, 1990, pag. 71-104.
26
• principiile generale de drept.
Pentru alţi autori1, izvoarele dreptului comunitar ar fi:
- Tratatele institutive;
- Tratatele subsidiare;
- legislaţia secundară;
- deciziile, opiniile şi principiile generale aplicate de Curtea de justiţie.
Potrivit altei opinii2, izvoarele dreptului comunitar cuprind următoarele
categorii:
• Tratatele institutive;
• principiile generale;
• actele unilaterale cu forţă obligatorie.
În sfârşit, o altă opinie3, pe care o consemnează literatura de specialitate, este
cea potrivit căreia dreptul comunitar este dat de următoarele izvoare:
• tratate ce instituie Comunităţile, protocoale, convenţii, acte adiţionale,
tratate modificatoare, acorduri încheiate între statele membre sau între acestea şi
state terţe;
• norme legislative şi decizii ale instituţiilor comunitare adoptate în temeiul
tratatelor, inclusiv decizii ale Curţii de justiţie;
• jurisprudenţa Curţii de justiţie;
• principiile generale de drept care îşi au sorgintea în constituţiile şi legile
statelor membre, în acordurile internaţionale şi în Convenţia Europeană. a
Drepturilor Omului.

În continuare, vom trece în revistă problematica izvoarelor dreptului


comunitar, în următoarea clasificare:
- Tratatele institutive şi modificatoare - izvoare primare ale dreptului
comunitar;
- izvoarele derivate sau dreptul derivat, secundar comunitar european
1
PENELOPE KENT, „European Conununity Law”, 1992, pag. 23 - 26.
2
DAVID A.O. EDWARD, ROBERT C. LANE, „European Community Law, Edinburgh”, 1991, pag. 73 - 74.
3
P. MANIN, „Les Communautés européennes, L’Union européenne, Droit institutional”, Paris, Ed. A. Pedone,
1993, pag. 9.
27
(regulamentele, directivele, deciziile, recomandările şi avizele);
- normele de drept care provin din angajamentele externe ale Comunităţilor
(ex.: acordurile încheiate de Comunităţi cu state terţe sau cu organizaţii
internaţionale; actele unilaterale adoptate prin organele anumitor acorduri externe
ale Comunităţilor; unele tratate încheiate de statele membre cu statele terţe ş.a.);
- izvoarele complementare (ex.: convenţia comunitară; deciziile şi acordurile
convenite prin reprezentanţii guvernelor statelor membre reuniţi în cadrul
Consiliului; declaraţiile; rezoluţiile şi luările de poziţie relative ale Comunităţilor);
- izvoarele nescrise (metodele de interpretare ale Curţii de justiţie; principiile
generale de drept).

1) Dreptul primar comunitar european este constituit din cele 3 tratate


institutive ale Comunităţilor, tratate care au fost permanent modificate, completate
şî adaptate noilor realităţi. Toate acestea au condus la apariţia unui număr mare de
instrumente convenţionale, proprii unei Comunităţi sau alteia ori comune celor 3 la
un loc.
2) Dreptul derivat, secundar comunitar european este format din ansamblul
actelor unilaterale ale instituţiilor. Dreptul derivat comunitar european cuprinde:
regulamentul, directiva, decizia, recomandarea şi avizul.
a) Regulamentul este similar legii din dreptul intern. Acesta operează prin
generalizare şi abstractizare; este obligatoriu în toate elementele sale; orice aplicare
incompletă este interzisă. Regulamentul este obligatoriu cu privire la scopul final
de atins şi la formele şi mijloacele prin intermediul cărora se ajunge la îndeplinirea
acestuia. Regulamentul este obligatoriu pentru subiectele de drept intern, din toate
statele membre ale Uniunii.
b) Directiva urmează tehnica legii cadru, completată cu decretul de aplicare.
Directiva, spre deosebire de regulament, este obligatorie numai cu privire la scopul
final propus, lăsând la dispoziţia statelor membre acele forme şi mijloace prin
intermediul cărora se poate ajunge la îndeplinirea sa. Regula generală este cea
potrivit căreia directiva se adresează subiectelor de drept intern din anumite state
28
membre. Excepţia apare atunci când directiva se adresează tuturor statelor
membre, dar acest lucru este specificat în conţinutul ei.
c) Decizia este importantă pentru destinatarii desemnaţi; ea este obligatorie
atât în ceea ce priveşte scopul final propus, cât şi cu privire la formele şi mijloacele
prin care se ajunge la el; decizia este obligatorie numai pentru subiectele de drept
intern din anumite state membre.
d) Recomandarea şi avizul „nu leagă”, adică nu au forţă de constrângere şi,
deci, nu sunt izvoare de drept în adevăratul sens al cuvântului. Ele au un rol
orientativ.
3) Diferitele categorii de angajamente externe ale Comunităţilor, care se
multiplică şi se diversifică prin participarea crescândă la relaţiile internaţionale,
constituie adevărate izvoare de drept pentru ordinea juridică comunitară. Astfel,
întâlnim:
» acordurile încheiate de Comunităţi cu statele terţe sau cu organizaţiile
internaţionale;
» actele unilaterale adoptate de organele înfiinţate prin acordurile externe ale
Comunităţilor;
» unele tratate încheiate de statele membre ale Comunităţilor cu state terţe.
4) Izvoarele complementare sunt date de cele care rezultă din acordurile
încheiate între statele membre în domeniile de competenţă naţionale. În măsura în
care obiectul lor se situează în câmpul şi în prelungirea obiectivelor definite de
tratate ele poartă denumirea de „drept complementar” şi pot fi considerate norme
de drept comunitar, în sens larg. Acestea sunt:
» convenţia comunitară;
» deciziile şi acordurile convenite prin reprezentanţii guvernelor statelor
membre reunite în cadrul Consiliului;
» declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie ale Comunităţilor europene, care
sunt adoptate de comun acord cu statele membre.
5) Jurisprudenţa ocupă un loc important între izvoarele dreptului comunitar.
Exercitarea de către Curtea de justiţie a unei activităţi normative se
29
caracterizează, în special, prin utilizarea metodelor de interpretare dinamică, ca şi
printr-o largă recurgere la principiile generale de drept.

Aplicaţii:
Realizaţi o scurtă prezentare a izvoarelor comunitare.

30
CAPITOLUL V
DREPTUL COMUNITAR PRIMAR

OBIECTIVE:
1. Cunoaşterea, înţelegerea şi însuşirea problematicii privind izvoarele
primare ale dreptului comunitar european;
2. Cunoaşterea minimă a conţinutului principalelor izvoare primare ale

dreptului comunitar european;


3. Înţelegerea mecanismelor de acţiune în timp şi spaţiu a tratatelor
comunitare.

Secţiunea I
Conţinutul dreptului comunitar primar

Celor trei tratate constitutive li se adaugă sau li se integrează modificările sau


completările intervenite ulterior, dintre care cele mai importante sunt:
• protocolul privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor europene din 8
aprilie 1965, intrat în vigoare în august 19671 şi modificat de Tratatul de la
Amsterdam2;
• Tratatele de la Luxembourg, din 22 aprilie 19703, Bruxelles, din 22 iulie
19754, prin care creşteau puterile bugetare ale Parlamentului european;
• decizia din 21 aprilie 1970 privind resursele proprii5, o nouă decizie privind

1
J.O.C.E. nr. 152, din 13 iulie 1967.
2
Art. 9 Amsterdam, -5.
3
Intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971, J.O.C.E. nr. L2, din 2 ianuarie 1971, pag. 1.
4
Intrat în vigoare la 1 iunie 1977, J.O.C.E. nr. L359, din 31 decembrie 1977.
5
Intrată în vigoare la 1 ianuarie 1971, J.O.C.E. nr. L94, din 28 aprilie 1970, pag. 19, înlocuită prin decizia din 7 mai
1985, J.O.C.E. nr. L128 din 7 mai 1985, apoi de cea din 24 iunie 1988, J.O.C.E. nr, L 185 din 15 iulie 1988; decizia
din 31 octombrie 1994, 94/728, C.E., Euratom s-a substituit vechii decizii privind resursele proprii din 1988,
31
resursele proprii ar trebui să intre în vigoare în 2002;
• decizia din 20 septembrie 1976 cu privire la alegerea reprezentanţilor în
Adunare prin sufragiu universal direct1 şi Actul anexat integral de Tratatul de la
Amsterdam în articolul 190 C.E.;
• tratatul de la Bruxelles vizând Groelanda, semnat la 13 martie 19842;
• Actul unic european, semnat la 28 februarie 19863;
• modificările aduse de Titlurile II, III şi IV din tratatul privind Uniunea
Europeană, din 7 februarie 19924 tratatelor constitutive, C.E.E. (devenit C.E.),
C.E.C.A., C.E.E.A.;
• modificările aduse de prima parte a Tratatului de la Amsterdam5 din 2
octombrie 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999;
• tratatul şi actele cu privire la aderarea Danemarcei, Irlandei şi Regatului
Unit din 22 ianuarie 19726, tratatul şi actul cu privire la aderarea Republicii Elene
la Comunităţi, din 24 mai 19797, tratatul şi actul privind aderarea Regatului Spaniei
şi al Republicii Portugheze, din 12 iunie 19858, tratatul şi actul cu privire la
aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei la Uniunea Europeană9.
Convenţia cu privire la anumite instituţii comune, semnată şi intrată în
vigoare în acelaşi timp ca Tratatele de la Roma şi tratatul de la Bruxelles, din 8
aprilie 1965, instituind un Consiliu şi o Comisie unice, tratat de fuziune, au fost
abrogate de Tratatul de la Amsterdam10.
Tratatele constitutive au funcţia unei Constituţii în fiecare din cele 3
Comunităţi, în măsura în care ele prevăd instituţii cărora le atribuie puteri şi între
care ele fixează raporturi şi datorită faptului că ele operează un partaj de
competenţe şi de puteri între instituţiile Comunităţilor europene şi statele membre.

J.O.C.E. nr. L293 din 24 noiembrie 1994.


1
Intrată în vigoare la 1 iulie 1978, J.O.C.E. nr. L278 din 8 octombrie 1976.
2
Intrat în vigoare la 1 februarie 1985, J.O.C.E. nr. L29, din 1 februarie 1985.
3
Intrat în vigoare la 1 iuIie 1987, J.O.C.E. nr. 169, din 29 iunie 1987.
4
J.O.C.E. nr. C191, din 29 iulie 1992, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
5
Art. 2, 3, 4 şi 5.
6
Intrate în vigoare la 1 ianuarie 1973, J.O.C.E. nr. L73 din 27 martie 1972, de adoptare la J.O.C.E. nr. L2, din 1
ianuarie 1973.
7
Intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981, J.O.C.E. nr. L291, din 19 noiembrie 1979.
8
Intrat în vigoare la 1 ianuarie 1986, J.O.C.E. nr. L3O2, din 15 noiembrie 1985.
9
J.O.C.E. nr. C241 din 29 august 1994, cu adoptare la J.O.C.E. nr. L1, din 1 ianuarie 1995.
10
Art. 9 Amsterdam, -1.
32
Curtea a utilizat, totuşi, formula: carta constituţională de bază1.
Tratatele constitutive edictează şi norme materiale. Ele fixează obiective de
acţiune ale Comunităţilor europene în preambulurile şi dispoziţiile preliminarii ale
tratatelor şi determină regulile esenţiale care vor trebui să inspire legiuitorul
comunitar în elaborarea dreptului derivat. Transformarea Comunităţii economice
europene în Comunitate europeană a repus în cauză caracterul exclusiv economic
şi social al dreptului comunitar material. Un anumit număr de dispoziţii, care
figurează în tratat, prevăd, de acum încolo, obiective care nu sunt economice sau
sociale, precum dispoziţii cu privire la cetăţenia europeană sau articole cu privire la
educaţie, cultură şi sănătate.
Aceste analize funcţionale nu permit, totuşi, să se ignore că tratatul privind
Uniunea Europeană şi Tratatele constitutive sunt tratate internaţionale. Ele vor
conserva acest caracter atât timp cât construcţia europeană nu va lua calea formării
unui ansamblu federal fondat pe texte de natură constituţională.

Secţiunea a II-a
Autonomia şi corelaţia celor trei tratate constitutive

Fuziunea Comunităţilor europene, avută în vedere în anii '60, a fost reînnoită


la o dată ulterioară, însă nu a fost operată nici prin Actul unic european, nici prin
tratatul privind Uniunea Europeană.
Instituţiile intervin, deci, în cadre juridice distincte, dispunând de competenţe
şi puteri proprii fiecărui tratat şi aplicând reguli diferite (diferenţe esenţiale există
între Tratatul instituind C.E.C.A. şi Tratatele de la Roma). Articolul 305 C.E.
(fostul art. 232) precizează că:
„1. Dispoziţiile din prezentul tratat nu modifică prevederile din tratatul
instituind Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului, în special în ceea ce
priveşte drepturile şi obligaţiile statelor membre, nici puterile instituţiilor din

1
C.J.C.E., 23 aprilie 1986 Parti écologiste. Les Verts/Parlement européenne, off. .294/83, Réc. pag. 1339, aviz. C -
1/91 din 14 decembrie 1991, E.E.E., Réc. pag. I. 6079.
33
această Comunitate şi nici regulile impuse prin acest tratat pentru funcţionarea
Pieţei comune a cărbunelui şi oţelului.
2. Dispoziţiile din prezentul tratat nu derogă de la dispoziţiile din tratatul
instituind Comunitatea europeana a energiei atomice.”
Administrarea celor trei Comunităţi europene de către instituţii comune a ţinut
să estompeze diferenţele. Curtea de justiţie a Comunităţilor europene menţine, în
principiu, independenţa celor trei Comunităţi1.
Totuşi, câteodată, Curtea se referă la reguli edictate de un tratat pentru a
statua în contenciosul care interesează aplicarea altui tratat. Astfel, de exemplu, o
deliberare a Curţii din 19792 a aplicat, în cadrul Tratatului Euratom, principiul
liberei circulaţii edictat de Tratatul instituind C.E. Pe de altă parte, Curtea s-a
sprijinit pe articolul 38 C.E.C.A., pentru a admite un recurs îndreptat împotriva
Parlamentului şi neprevăzut de Tratatele de la Roma, reţinând indivizibilitatea
actului atacat, adoptat (actul) de o instituţie comună celor trei Comunităţi
europene3. În afacerea Les Verts, Curtea s-a fondat pe contenciosul C.E.C.A.
pentru a interpreta articolul 173, actualul articol 220 C.E.4. Curtea, afirmându-şi
competenţa pentru a interpreta dreptul comunitar cu titlu prejudicial în cadrul
Tratatului instituind C.E.C.A., in care articolul 41 nu prevede decât competenţa sa
pentru a aprecia validitatea dreptului comunitar, a considerat că dispoziţiile din art.
41 C.E.C.A., 177 C.E.E.5 şi 150 Euratom, exprimau, şi unele şi altele, o dublă
necesitate, aceea de a asigura cel mai bine unitatea în aplicarea dreptului comunitar
şi aceea de a stabili o cooperare eficace între Curte şi jurisdicţiile naţionale. Ar fi,
deci, a considerat Curtea, contrar finalităţii şi coerenţei tratatelor ca, atunci când
sunt în cauză reguli izvorâte din Tratatele C.E.E. şi Euratom, fixarea sensului lor şi
a forţei lor să revină în ultimul rând, competenţei Curţii, cum s-a prevăzut, în

1
Vezi, de exemplu, C.J.C.E., 10 mai 1960, Hauts Founeaux et Fonderies de Givors et a/H.A. C.E.C.A., off. jtes
27/58, 28/58 şi 29/58, Réc. pag. 503, 18 mai 1993, Commission/Stahlweike Peine-Solzgitter, off. C-220/91 P, Réc.
pag. I-2393, T.P.I., ord. din 29 septembrie 1997, d’Orazio et Hublau/Commission off. T - 4/97, Réc. PAG. II-1505.
2
C.J.C.E., deliberarea 1/78 din 14 noiembrie 1978, Réc. pag. 2151.
3
C.J.C.E., 10 februarie 1983, Luxembourg/Parlement, off. 230/81, Réc. pag. 255.
4
C.J.C.E., 23 aprilie 1986, Parti écologiste Les Verts/Parlement, off. 294/83, Réc. pag. l339.
5
Actualul art. 234 din Tratatul instituind C.E.
34
termeni identici, în articolele 177 C.E.E.1 şi 150 Euratom, ceea ce permite să se
asigure uniformitatea aplicării lor, chiar dacă, atunci când normele în cauză se
adaugă Tratatului instituind C.E.C.A., această competenţă stabileşte un singur
resort din multiplele jurisdicţii naţionale; interpretările date de acestea ar putea
diferi, Curtea fiind fără calitate să asigure o interpretare uniformă a acestor norme,
excepţie fiind cazul când îi este recunoscută competenţa pentru a le interpreta. Într-
o altă afacere, Curtea a considerat că Tratatul instituind C.E. putea să se aplice
produselor care reies din Tratatul instituind C.E.C.A. în absenţa dispoziţiilor
specifice din acesta din urmă2.

Secţiunea a III-a
Prioritatea tratatelor constitutive faţă de alte izvoare ale dreptului comunitar

Tratatele constitutive au un loc prioritar în sistemul izvoarelor dreptului


Comunităţilor europene.
Dacă textele care formează ansamblul dreptului comunitar primar trebuie să
fie considerate în mod global, această necesitate nu exclude constatarea unei
ierarhii materiale între dispoziţiile lor (caracterul fundamental din anumite articole)
sau între ele (superioritatea tratatelor asupra actelor de aderare, de exemplu).
În avizul său relativ la S.E.E. (Spaţiul economic european)3, Curtea de justiţie
a Comunităţilor europene, după ce a făcut referire la intenţiile manifestate de
Comisie de a modifica articolul 2384, în cazul unui aviz negativ privind acordul,
pentru a permite instaurarea sistemului, a arătat că o asemenea modificare „nu ar fi
remediul incompatibilităţii sistemului jurisdicţional al acordului cu dreptul
comunitar”, această poziţie făcând să apară o ierarhie stabilită de Curte între

1
Actualul art. 234 CE.
2
C.J.C.E., 2 mai 1996, B. Hopkins et a/National Power et Powergen, off. C-18/94, Réc. pag. I -2281.
3
C.J.C.E., aviz. 1/91 din 14 decembrie 1991, Réc. pag. I- 6084.
4
Actualul art. 310.
35
dispoziţiile tratatelor constitutive, dintre care unele nu ar putea fi revizuite1.
Tratatele constitutive se impun tuturor subiectelor de drept comunitar şi nu
vor face obiectul nici unui control contencios, nici unei derogări neautorizate de
ele. Curtea a subliniat, just, că „regulile relative la formarea dorinţei instituţiilor
comunitare sunt stabilite de tratat (C.E.E.)” şi „că ele nu sunt la dispoziţia nici a
statelor membre, nici a instituţiilor”2.
Tratatele prevalează asupra tuturor actelor de drept comunitar derivat. Diverse
căi de drept permit punerea în cauză a actelor care nu recunosc această prioritate.
Tribunalul de primă instanţă al Comunităţilor europene a amintit că „în ceea ce
priveşte principiile care guvernează ierarhia normelor, acordarea unei scutiri prin
intermediul unui act de drept derivat nu ar putea, în afara oricărei dispoziţii a
Tratatului care o autorizează, să deroge de la o dispoziţie din tratat”3.
Una dintre problemele cele mai delicate este pusă de acordurile internaţionale
încheiate de Comunitatea europeană: Curtea poate controla conformitatea acestora
înaintea încheierii lor, în virtutea articolului 300 C.E.4, dar şi-a rezervat prin decizii
contestate, puterea de a controla compatibilitatea acordurilor cu Tratatele
constitutive după încheierea lor, direct sau indirect, ceea ce nu implică faptul că
Tratatele comunitare nu trebuie să fie conciliante cu principiile de drept
internaţional şi regulile cutumiare internaţionale.

Secţiunea a IV-a
Revizuirea tratativelor institutive

Revizuirea tratatelor constitutive este prevăzută după intrarea în vigoare a


Tratatului privind Uniunea Europeană, de articolul 48 T.U.E.5.
Această procedură reia în paragraful 1 esenţialul procedurii prevăzute de

1
Punctul 72.
2
C.J.C.E., 23 februarie 1988, Regatul Unit/Consiliu, off. 68/86, Réc. pag. 855.
3
T.P.I., 10 iulie 1990, Tetra Pak/Comisie, off. T- 51/89, Réc. pag.II- 309.
4
Fostul art. 228.
5
Fostul art. N.
36
vechile dispoziţii din Tratatele constitutive care au fost abrogate.
Există, de asemenea, proceduri speciale de revizuire parţială, prevăzute de
Tratatele constitutive.
Astfel, în Tratatul instituind C.E.C.A., procedura simplificată şi limitată,
denumită „mica revizuire”, prevăzută de articolul 95, care face să intervină
instituţiile comunitare, fără a cere ratificarea de către statele membre, subzistă, fără
ca această procedură să pară că prezintă cel mai mic interes operaţional, pentru că
ea nu a mai fost utilizată după anii ‘50 şi nu va mai fi, se pare, niciodată.
Se poate constata permanenta posibilitate de a face să se aplice procedurile
simplificate care permit revizuiri specifice operate:
• prin decizia Consiliului, cu unanimitate, în Tratatul instituind C.E.C.A.1
• prin decizia Consiliului, în unanimitate, la propunerea Comisiei, după avizul
Parlamentului european în Tratatele C.E.2 şi Euratom3;
• prin decizia Consiliului, cu unanimitate, în Tratatele C.E., C.E.C.A. şi
Euratom, la propunerea Curţii4;
• prin decizia Consiliului, cu unanimitate, la propunerea Parlamentului
european5 cu necesitatea adoptării de dispoziţii de către statele membre potrivit
propriilor lor formule constituţionale6;
• după T.U.E., art. 22 C.E.7 permite completarea drepturilor cetăţeanului
european, pe baza raportului Comisiei, printr-un text votat de Consiliu care
statuează în unanimitate, după consultarea Parlamentului european; tratatul va fi

1
Art. 81, lista din anexa I din Tratat, care poate fi completată.
2
Art. 32 - fostul art. 38, -3, modificarea din anexa care stabileşte lista produselor supuse dispoziţiilor din articolele
cu privire la PAC; art. 113, fostul art. 113, extinderea dispoziţiilor politicii comerciale comune la serviciile şi
drepturile de proprietate intelectuală.
3
Art. 76 circumstanţe neprevăzute care creează o stare de sărăcie generală, art. 85 adoptarea modalităţilor de control
având în vedere circumstanţele excepţionale şi art. 90, adoptarea dreptului de proprietate al Comunităţii având în
vedere noile circumstanţe.
4
Art. 221 CE, fostul art. 165, numărul de judecători şi adoptările necesare la al doilea şi al treilea alineat şi la art.
167, alin. 2; art. 222 CE - fostul art. 166 -‚ alin. 3, numărul avocaţilor generali şi adoptările necesare la art. 167, alin.
3, articolul 225, CE - fostul art. 168A -‚ -2, adoptări şi dispoziţii complementare la statutul Curţii necesitate la
crearea Tribunalului; art. 245, alin. 2 CE - fostul art. 188 -‚ alin. 2, modificările din Titlul IV din statutul Curţii; art.
137, alin. 4, 138, alin. 3, 140 A, -2, Euratom, 32 alin. 4; art. 32 bis, alin. 3 C.E.C.A.
5
Art. 190 CE, fostul art. 133, -4, 108 Euratom, 21, -4/4 C.E.C.A., proiecte pentru a permite alegerea Parlamentului
european prin sufragiu universal direct potrivit unei proceduri uniforme.
6
Decizia din 21 aprilie 1970, înlocuită apoi prin deciziile din 1985, 1988 şi 1994 adoptate potrivit aceleiaşi
proceduri.
7
Fostul art. 8E.
37
supus aprobării statelor membre potrivit formulelor lor constituţionale;
• tot după T.U.E., Consiliul, care statuează cu unanimitate pe baza propunerii
Comisiei sau a unui stat membru şi după consultarea Parlamentului, poate face să
rezulte din Tratatul instituind C.E. acţiuni care scot în evidenţă cel de-al 3-lea pilon
(cooperarea J.A.I. înainte de Amsterdam, poliţia şi justiţia în materie penală, apoi);
decizia va fi supusă aprobării statelor membre, potrivit propriilor lor formule
constituţionale1.
Doar procedurile prevăzute pot să permită o revizuire a tratatelor constitutive
sau o modificare a aplicării lor, după cum a subliniat, în mod frecvent, Curtea.
Articolele 308 C.E. (fostul 235), 203 Euratom, 95 alin. 1 C.E.C.A. permit să se
meargă după Tratatele constitutive atunci când o acţiune se dovedeşte necesară
realizării unuia dintre obiectivele comunitare, în funcţionarea pieţei comune, fără
ca puterile corespondente să fie atribuite instituţiilor, dar nu permit revizuirea
tratatelor.
De asemenea, trebuie să se ţină cont de interpretarea constructivă a Curţii,
care se face adesea ultra legem şi, câteodată, chiar contra legem.
Ipotezele de revizuire care intervin în limita acestor proceduri prin acorduri
între statele membre nu pot fi politic excluse, în măsura în care aceste revizuiri ar
fi rezultatul unui acord de voinţă al tuturor statelor membre.
Cazul adoptării Tratatului instituind C.E.C.A. la reglementarea franco-
germană a problemei Sarre, modificând în 1956 Tratatul instituind C.E.C.A.,
dovedeşte, efectiv, libertatea asumată, prin raportare la procedura de revizuire
prevăzută de Tratatul instituind C.E.C.A. şi ar putea, deci, să fie considerată ilegală
din punct de vedere comunitar, dar aceste modificări au fost adoptate cu
unanimitate, respectând esenţialul principiului din actul contrar.
Aceleaşi reflecţii se aplică convenţiei relative la instituţiile comune
(Parlamentul şi Curtea), de acum înainte abrogată (convenţia) prin Tratatul de la
Amsterdam, adoptată, în paralel cu Tratatele de la Roma instituind C.E.E. şi
Euratom, care modifică Tratatul instituind C.E.C.A. în limitele procedurii de

1
Art. 42 T.U.E., fostul art. K. 14.
38
revizuire prevăzute.
Aceste referiri au fost invocate, în special, în legătură cu situaţia creată prin
NU-ul danez, din iunie 1992, la Tratatul asupra Uniunii Europene. Anumiţi
guvernanţi, responsabili comunitari şi autori au dezvoltat analize foarte contestate,
potrivit cărora tratatul privind Uniunea Europeană ar fi putut intra în vigoare în
absenţa ratificărilor unanime de către toate statele semnatare, în ciuda dispoziţiilor
finale din acest tratat şi, în acest caz, unele prevederi ale T.U.E. modifică Tratatele
constitutive ale Comunităţilor europene pentru care se impun ratificări unanime
prevăzute de dispoziţiile relative la procedura de ratificare a acestor tratate.
Este exclus, după cum a subliniat Curtea, ca încheierea de acorduri
internaţionale să poată permite modificarea Cartelor constitutive1.

Secţiune a V-a
Durata tratatelor institutive

Chiar dacă Tratatul instituind C.E.C.A. este încheiat pentru 50 de ani2,


Tratatele de la Roma3 sunt încheiate pentru o durată nelimitată, ceea ce pare să
traducă dorinţa autorilor lor de a evidenţia caracterul de angajament irevocabil.
După cum s-a văzut relativ la Tratatul asupra Uniunii Europene, această situaţie
juridică este incontestabilă. Nu este prevăzută nici procedura de denunţare a
Tratatului, nici procedura de excludere a unui stat. Curtea a subliniat caracterul
definitiv al limitării drepturilor suverane ale statelor4.
Totuşi, nu se poate imagina ipoteza în care unui stat ce doreşte să se retragă
din C.E. să i se opună caracterul definitiv al angajamentelor sale, astfel încât
retragerea sa să intervină pe baza unui acord încheiat între statele membre. Aşa
cum s-a văzut, în realitate aceasta este amploarea efectelor concrete ale participării
statelor membre pe „materialul” lor economic şi social care apare ca veritabil

1
C.J.C.E., aviz. 1/76 din 26 aprilie 1977, Réc. pag. 741.
2
Art. 97 C.E.C.A..
3
Art. 312, fostul art. 240 CE şi 208 Euratom.
4
C.J.C.E., 15 iulie 1964, Costa/E.N.E.L., off. 6/64, Réc. pag. 1160.
39
factor de ireversibilitate al angajamentelor comunitare.
Curtea s-a fondat pe durata nelimitată a Tratatului Euratom (şi pe caracterele
specifice ale organizării sale instituţionale) pentru a considera, legat de dispoziţiile
neconforme cu tratatul nici confirmate, nici înlocuite de acesta, faptul că nu se
prezumă caducitatea prevederilor din tratat1.

Secţiunea a VI-a
Câmpul teritorial de aplicare al tratatelor constitutive

În absenţa unei definiţii a câmpului de aplicare teritorială a Tratatului asupra


Uniunii Europene, este bine ca referirile să se facă cu prudenţă în ceea ce priveşte
noţiunea de „teritoriu comunitar”, ţinând cont de particularitatea problemelor puse
prin aplicarea dispoziţiilor din acest tratat care nu modifică Tratatele constitutive
ale Comunităţilor europene şi, în particular, cele relative la politica externă şi de
securitate comună şi cele vizând cooperarea poliţiei şi cea judiciară în materie
penală.
Teritoriul comunitar, la care se referă câteodată Curtea de justiţie a
Comunităţilor europene, apare ca un teritoriu funcţional, cu o geometrie variabilă
potrivit competenţelor comunitare în cauză2. Dreptul comunitar se aplică oricărui
loc unde statele membre acţionează în câmpul de competenţe atribuite
Comunităţilor europene.
Articolul 299 C.E.3 defineşte câmpul de aplicare teritorială a Tratatului4 care
se răsfrânge, în virtutea paragrafului 1, asupra celor 15 state membre în cadrul
frontierelor definite de ele (Tratatul instituind C.E.E. se va aplica Land-ului din
Berlin, sub rezerva, totuşi, a materiilor pentru care trei puteri ocupante şi-au

1
C.J.C.E., 14 decembrie 1971, Comisia/Franţa, off. 7/7 1, Réc. pag. 1003.
2
Vezi definiţiile: teritoriului vamal comunitar în art. 3 din Reglementul (C.E.E.) nr. 2913/92 a Consiliului din 12
octombrie 1992, care stabileşte codul vamal comunitar, J.O.C.E. nr. L302 din 19 octombrie 1992 şi J.O.C.E. nr.
C241 din 29 august 1994; teritoriu fiscal, directiva nr. 77/388 a Consiliului din 19 mai 1977, J.O.C.E. nr. L145 din
13 iunie 1977 şi directiva nr. 86/560 a Consiliului din 17 noiembrie 1986, J.O.C.E. nr. L326 din 21 noiembrie 1986.
3
Fostul art. 227.
4
Vezi cu diferenţe art. 198 Euratom, 79 C.E.C.A.
40
rezervat competenţa lor, chiar dacă Land-ul nu făcea parte din R.F.G. înainte de
reunificarea germană). Consiliul european de la Dublin, din 28 aprilie 1990, a decis
că integrarea teritoriului fostei R.D.G. în Comunitate s-ar realiza fără revizuirea
tratatelor, permiţând, astfel, aplicarea dreptului comunitar în noile teritorii ale
RFG, sub rezerva adoptării de măsuri tranzitorii care vizează dreptul intern german
şi vechile angajamente internaţionale ale R.D.G.
Anumite probleme se pun în legătură cu spaţiile ce au un regim juridic
particular. Spaţiul aerian, apele interioare şi marea teritorială a statelor membre,
care sunt prelungiri ale teritoriului, intră, în principiu, în câmpul acoperit de
articolul 227 C.E., sub rezerva problemelor care relevă competenţei naţionale. De
acum, statele sunt obligate la a renunţa în profitul Comunităţii la exercitarea
anumitor competenţe ce le revin lor pe platoul continental, zona economică
exclusivă1.
Problema se pune, de asemenea, cu privire la substituirea în câmpul de
competenţe comunitare ale Comunităţii statelor membre, pentru marea liberă,
marile adâncuri marine, spaţiul aerian internaţional şi spaţiul extraatmosferic2.
Statele trebuie, în orice ipoteză, să-şi exercite competenţele care le sunt
recunoscute de dreptul internaţional, respectându-şi obligaţiile comunitare3.
Aplicarea dreptului comunitar implică respectarea regulilor de drept internaţional
public, în cazul dreptului de trecere inofensiv4.
Acest principiu general necesită, însă, unele precizări.
Tratatele constitutive se aplică integral teritoriilor europene ale statelor
membre. Două teritorii germane5 şi două teritorii italiene6 au fost, totuşi, excluse
teritoriului vamal al Comunităţii pe baza articolului 234 C.E. (luarea în
consideraţie a tratatelor încheiate anterior de statele membre cu state terţe).
Curtea a considerat că statele membre erau în drept să ia anumite măsuri

1
C.J.C.E., 5 mai 1981, Comisia/Regatul Unit, off. 804/79, Réc. pag. 1045, pentru pescuit.
2
C.J.C.E., 14 iulie 1976, Krainer et a. off. jtes 3/76, 4/76 şi 6/76, Réc. pag. 1279; 24 noiembrie 1993,
Mondiet/Amnement Islais SARL off. C-405/92, Réc. pag. I-6133.
3
C.J.C.E., 9 iulie 1991, Comisie/Regatul Unit, off. C-146/89, Réc. pag. I-3533.
4
C.J.C.E., 24 noiembrie 1992, Poulsen şi Diva Navigation, off. C-286/90, Réc. pag. I-6019.
5
Büsingen, Helgoland.
6
Campione d’Italia şi Livigno.
41
valabile pentru teritoriul lor naţional, oricare ar fi structura lor constituţională şi
competenţele legislative în materia în discuţie1.
Tratatul instituind C.E. se aplică, de asemenea, teritoriilor ne-europene ale
statelor membre, precum Madère (Madeira) şi Açores. Tratatul nu se aplică
Antilelor olandeze care relevă un regim de asociere la P.T.O.M. (Pays et
Terittoires d’Outre Mer - State şi teritorii de peste mare). Tratatul Euratom se
aplică, în principiu, teritoriilor ne-europene din statele membre supuse jurisdicţiei
lor, chiar dacă Tratatul instituind C.E.C.A. le exclude din câmpul lor de aplicare.
Principiile stabilite prin aceste ultime două tratate sunt însoţite de derogări sau
exceptări.
Paragraful 2 din articolul 227, devenit 299 C.E., a fost remanierat prin
Tratatul de la Amsterdam. El pune principiul aplicabilităţii tuturor dispoziţiilor din
tratat departamentelor franceze de peste mare, Açores-ului, Madère-ului, insulelor
Canare. Totuşi, el se referă la diferitele lor handicapuri prevăzând adoptarea de
măsuri specifice pentru a determina condiţiile de aplicare. Paragraful se referă la
domeniile sensibile de care măsurile trebuie să ţină cont, indicând că măsurile nu
trebuie să atingă integritatea şi coerenţa ordinii juridice comunitare.
Curtea, după ce a cerut avizul guvernului francez, pe care ea s-a sprijinit, a
considerat că din articolul 227, paragraful 1 C.E.E.2, rezultă că statutul
departamentelor franceze de peste mare în Comunitate era definit, prin referiri la
Constituţia franceză, în termeni potrivit cărora aceste departamente fac parte
integrantă din Republica Franceză şi că dispoziţiile din tratat şi din dreptul derivat
erau aplicabile de plin drept, ţinând cont de necesitatea unei aplicări pe etape şi de
posibilitatea de a prevedea dispoziţii particulare3. Curtea a considerat ca invalidă
decizia Consiliului, denumită concesiunea mării, care autorizează menţinerea,
violând articolul 227 paragraful 2, a unei taxe care are natura unei taxe echivalente
unui drept de vamă4.

1
C.J.C.E., 14 decembrie 1979, Regina/Henn şi Darby, off. 34/79, Réc. pag. 3795.
2
Art. 299 CE, în prezent.
3
C.J.C.E., 10 octombrie 1978, Hansen/Hauptzollant Flensburg, off. 148/77, Réc. pag. 1787.
4
C.J.C.E., 9 august 1994, Laucey et a./Dir. généra1e des Douanes, off. jtes C-363/93, C-407/93, C-408/93, C-
410/93, C-411/93, Réc. pag.I-39S7.
42
Potrivit paragrafului 3 din articolul 299 C.E., ţările şi teritoriile de peste mare,
care figurează în anexa IV a Tratatului1 nu relevă decât regimul de asociere definit
în a patra parte a Tratatului (Groelanda figurează printre P.T.O.M. după un acord
din 1984 intrat în vigoare în 1985 care a prevăzut regimul anterior de aplicare a
Tratatului, J.O.C.E. nr. L29 din 1 februarie 1985). Curtea a prevăzut că tribunalul
administrativ din Papeete ar putea fi, prin referire la dreptul francez, considerat ca
o jurisdicţie dintr-un stat membru în sensul articolului 1772 şi susceptibil, cu acest
titlu, de a pune o problemă prejudicială, dar nu a precizat dacă dispoziţiile, altele
decât articolele 131 la 1353, relative la regimul P.T.O.M., erau aplicabile. Actul de
aderare Regatului Unit din 19724 indică, într-o formulă integrată în textul din
articolul 227, că tratatul nu se aplică ţărilor şi teritoriilor de peste mare care
antrenează relaţii speciale cu Regatul Unit care nu sunt menţionate în lista ce
figurează la Anexa IV (Hong-Kong, Bermude). Articolul 25 din Actul de aderare a
Spaniei şi Portugaliei fixează regimul de aplicare parţială a Tratatului, cu o
posibilitate de evoluţie spre o aplicare completă la Canare, Cento şi Melilla.
În termenii paragrafului 4 din articolul 299 C.E.E., „Dispoziţiile prezentului
tratat se aplică teritoriilor europene în care un stat membru asigură relaţii externe”.
Doar Gibraltar relevă această dispoziţie. Acest teritoriu se găseşte, printr-o
derogare care rezultă din articolul 28 din Actul de aderare a Regatului Unit, în
afara teritoriului vamal al Comunităţii şi este scutit de anumite politici comune
(politica agricolă comună, armonizarea legislaţiilor cu privire la taxe asupra cifrei
de afaceri).
Pentru Curte, „Teritoriile (care depind de un stat membru), datorită faptului că
ele rămân în afara domeniului de aplicare a Tratatului instituind C.E.E., se găsesc,
în ceea ce priveşte Comunitatea, în aceeaşi situaţie ca şi ţările terţe. De atunci,
poziţia statelor membre care asigură relaţiile internaţionale din aceste teritorii
trebuie să fie definită, prin raportare la un acord proiectat cu ţările terţe, în dublă

1
Vezi pentru o listă actualizată decizia numită „punerea în practică”, nr. 9 1/482 a Consiliului din 25 iulie 1991,
J.O.C.E. nr. L263 din 19 septembrie 1991.
2
Art. 234 CE, în prezent.
3
Actualele art. 131 la 188 C.E.
4
Art. 26, -2.
43
calitate: pe de o parte, în calitate de membre ale Comunităţii şi, pe de altă parte, în
calitate de reprezentant internaţional al anumitor teritorii dependente, care nu fac
parte din aria de aplicare a dreptului comunitar. Apartenenţa acestor state la
Comunitate nu afectează, deci, poziţia acestora când sunt în cazul de a acţiona în
calitate de reprezentanţi internaţionali ai teritoriilor avute în vedere, dar trebuie să-
şi păstreze această calitate, şi nu în calitate de state membre ale Comunităţii, când
au vocaţia de a participa la un acord”1.
Paragraful S din articolul 299 prevedea că tratatul se aplică insulelor Aland
conform Protocolului nr. 2 din actul cu privire la condiţiile de aderare ale
Republicii Austria, Republicii Finlanda şi a Regatului Suediei.
Dispoziţiile Tratatului nu sunt aplicabile insulelor anglo-normande şi insulei
Man decât în măsura necesară pentru a asigura aplicarea regimului prevăzut de
tratatul cu privire la aderarea de noi state membre la Comunităţile europene din 22
ianuarie 1972. Regimul insulelor anglo-normande şi al insulei Man este stabilit de
protocolul nr. 3 din Actul de aderare care le include în teritoriul vamal comunitar şi
declară aplicabile regulile cu privire la libera circulaţie a mărfurilor. Pentru insula
Man, Curtea a considerat că „atunci când o măsură în materie de pescuit aplicabilă
apelor teritoriale ale insulei Man a fost luată în virtutea legislaţiei Regatului Unit
de către guvernul britanic, Regatul Unit trebuie să-şi asume deplina
responsabilitate în ceea ce priveşte Comunitatea, fără să fie necesar să se recurgă la
o examinare a situaţiei constituţionale din insula Man şi a raporturilor dintre acest
teritoriu şi Comunitate”2.
Declaraţia nr. 25 de la conferinţa interguvernamentală din 1991 stipulează că
în caz de divergenţe de interes în circumstanţe excepţionale între interesele Uniunii
şi cele ale ţărilor şi teritoriilor de peste mare vizate la articolul 227, paragraful 3 şi
5, literele a şi b3, Consiliul se va strădui să găsească o soluţie conformă poziţiei
Uniunii. Conferinţa convine că statul membru vizat va putea, în caz de
imposibilitate pentru Consiliu de a găsi o soluţie, să acţioneze separat fără ca

1
C.J.C.E., aviz 1/78 din 4 octombrie 1979, Réc., 2871.
2
C.J.C.E., 5 mai 1981, Comisia/Regatul Unit, off. 804/79, Réc. pag. 1045.
3
Zonele de suveranitate ale Regatului Unit în Cipru şi insulele Feroe.
44
aceasta să aducă atingere interesului Comunităţii.
Declaraţia nr. 36 a conferinţei interguvernamentale din 1996 invită Consiliul
să reexamineze, înainte de februarie 2000, regimul de asociere al regiunilor
ultraperiferice, insulare şi P.T.O.M., având ca obiective:
„- să promoveze mai eficace dezvoltarea economică şi socială a P.T.O.M.;
- să dezvolte relaţiile economice între P.T.O.M. şi Uniunea Europeană;
- să ia în considerare discutarea şi specificitatea fiecărei P.T.O.M., cuprinzând
aici şi libertatea de stabilire;
- să amelioreze eficacitatea instrumentului financiar”.
Câmpul de aplicare relativ la regulile din cei doi piloni necomunitari din
Uniune trebuie, logic, să fie fixat prin referire la regulile comunitare şi la dreptul
constituţional din fiecare stat membru.
Tratatele nu se aplică statelor terţe.
Pe baza articolului 307 C.E.1, teritoriile austriece, ca şi Monaco şi San Marin,
au fost, totuşi, integrate teritoriului vamal din Comunitate, în măsura în care ele
făceau anterior parte din teritoriul vamal din anumite state membre2. Un acord cu
Andorra a stabilit o uniune vamală pentru produsele manufacturiere3.
Limitele teritoriului comunitar nu exclud aplicarea dreptului comunitar la
acţiuni externe Comunităţii, dar care au efecte în interiorul teritoriului comunitar4.
În particular, aceasta este în domeniul dreptului comunitar în care găsim exemple
caracteristice acestui tip de aplicare, câteodată calificată ca extrateritorială, a
dreptului comunitar5. Anumite acte comunitare, decizii în materie de ajutor pentru
dezvoltare sau sancţiuni economice au, de asemenea, prin natura lor, vocaţia de a
se aplica în afara Comunităţii.
Câmpul de aplicare a dreptului comunitar derivat corespunde, în principiu,
celui al tratatelor constitutive, sub rezerva stabilirii de dispoziţii derogatorii care

1
Fostul art. 234, acorduri încheiate de statele membre anterior intrării în vigoare a Tratatului.
2
Art. 2 din regulamentul nr. 2151/84, J.O.C.E. nr. L197 din 27 iulie 1984.
3
J.O.C.E. nr. L324 din 21 decembrie 1990.
4
C.J.C.E., 12 decembrie 1974, Wolrave şi alţii/Uniunea Asociaţiei cicliste internaţionale şi alţii, off. 36/74, Réc.
pag. 1405.
5
C.J.C.E., 27 septembrie 1988, Ahlström Osaeyhhö et a/Commission, off. jtes. 89/85, 104/85, 114/85, 117/85 şi
125/85 la 129/85, Réc. pag. 5193; T.P.I., 26 martie 1999, Gencor/Commission, off. T-1032/96, Nepag.
45
pot restrânge câmpul de aplicare al unui act de drept derivat, eventual excluzând
anumite părţi din teritoriul unui stat membru (ca DOM-urile franceze). Dispoziţiile
din anumite acte comunitare precizează adesea că P.T.O.M. sunt excluse din
câmpul lor de aplicare; Curtea a afirmat, implicit, că directivele comunitare relative
la recunoaşterea reciprocă a diplomelor nu se aplică la fel în P.T.O.M.1. Invers,
pare exclus ca instituţiile comunitare să poată întinde aplicarea dreptului comunitar
dincolo de limitele stabilite prin articolul 299, fără revizuirea Tratatului.
Curtea a considerat că „articolul 2, paragraful 3, din regulamentul nr. 101/76
trebuia… să fie înţeles ca făcând referire la delimitarea sferei de aplicare a
întregului drept comunitar, aşa cum se prezintă ea în orice moment”; trimiterea la
legile în vigoare în diferitele state membre în ceea ce priveşte delimitarea apelor
maritime care relevă suveranitatea sau jurisdicţia lor conduce, deci, la a se
interpreta conform legilor aplicabile din momentul perioadei de validitate a
regulamentului în cauză2.
Acordurile internaţionale încheiate de Comunitate cu terţi au acelaşi câmp de
aplicare ca şi tratatul constitutiv căruia îi corespund. Adesea se găseşte, fiind vorba
de acorduri C.E., o clauză potrivit căreia „prezentul acord se aplică teritoriilor în
care tratatul instituind C.E. e aplicat şi în condiţiile prevăzute de tratat”.

Secţiunea a VIII-a
Scurtă prezentare a Tratatelor institutive şi modificatoare

1. Tratatul de la Paris instituind C.E.C.A. – 1951 (intrat în vigoare în 1952)

După 9 luni de negocieri, 6 state (Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Belgia


şi Ţările de Jos) au semnat, la 18 aprilie 1951, la Paris, Tratatul instituind
C.E.C.A., intrat în vigoare la 23 iulie 1952.
Faptul că negocierile au durat aproape 1 an a fost cauzat de problemele

1
C.J.C.E., 12 decembrie 1990, Commission/France, off. 263/88, Réc. pag. I - 4611.
2
C.J.C.E., 16 februarie 1978, Commission/Irlanda, off. 61/77, Réc. pag. 417.
46
fundamentale care au fost ridicate şi cărora Jean Monnet avea să le dea răspunsul
cel mai adecvat. Nu a fost vorba despre o negociere diplomatică clasică. Cei
desemnaţi de către cele 6 guverne s-au întâlnit pentru „a inventa” un sistem
juridico-politic cu totul nou şi care avea ambiţia să fie durabil.
Preambulul Tratatului instituind C.E.C.A., constituit din 5 paragrafe scurte,
conţine toată filosofia care nu a încetat să-i inspire pe promotorii construcţiei
europene:
„Considerând că pacea mondială nu poate fi rezolvată decât prin eforturi
creatoare pe măsura pericolelor care o ameninţă;
Convinşi că o Europă organizată şi puternică poate să aducă civilizaţiei o
contribuţie indispensabilă menţinerii relaţiilor pacifiste;
Conştienţi că Europa nu se va construi decât prin realizări concrete care să
creeze, mai întâi, o solidaritate de fapt şi prin stabilirea unor baze comune de
dezvoltare economică;
Preocupaţi să contribuie, prin expansiunea producţiilor lor fundamentale, la
ridicarea nivelului de trai şi la progresul acţiunilor de pace;
Hotărăsc la a substitui rivalităţilor seculare o fuziune a intereselor lor
esenţiale, la a fonda, prin instaurarea unei Comunităţi economice, primele baze ale
unei comunităţi mai largi şi mai profunde între popoarele rivale vreme îndelungată
prin divizări sângeroase şi la a pune bazele unor instituţii capabile să orienteze un
destin de acum înainte comun (...)“.
„Pace mondială”, „realizări concrete”, “solidaritate de fapt”, „fuziune de
interese esenţiale”, „comunitate”‚ „destin de acum înainte comun” sunt cuvinte
cheie care poartă, simultan, spiritul şi metoda comunitară şi con-servă astăzi toate
puterile lor mobilizatoare1.
Dacă Tratatul instituind C.E.C.A., care priveşte administrarea pieţii
cărbunelui şi oţelului, nu mai reprezintă astăzi, din punct de vedere al obiectivului
său, aceeaşi importanţa pe care o avea pentru economia europeană a anilor ’50,
principalele instituţii pe care el le-a creat îşi păstrează, în întregime actualitatea.

1
Documentation européenne, „Une idée neuve pour 1’Europe”, de Pascal Fontaine, 2000, pag. 18.
47
Din cuprinsul Tratatului se pot desprinde 4 principii comunitare, preluate din
Planul Schuman, care constituie baza edificiului comunitar actual:
• superioritatea instituţiilor;
• independenţa instituţiilor comunitare;
• colaborarea între instituţii;
• egalitatea între state.

A. Superioritatea instituţiilor

Aplicarea relaţiilor internaţionale, a principiilor de egalitate, de arbitraj şi de


conciliere în vigoare în interiorul aceloraşi democraţii constituie un progres al
civilizaţiei. Redactorii Tratatului au trăit ei înşişi experienţa dezordinii, violenţei şi
a arbitrariului care însoţesc războiul. De aceea, eforturile lor au fost îndreptate spre
a crea o comunitate de drept, în care legea să ia locul forţei. Jean Monnet îl cita,
adesea, pe filosoful elveţian Amiel:
„Experienţa fiecărui om se reia. Singurele care devin mai înţelepte sunt
instituţiile: ele acumulează experienţa colectivă şi, din această experienţă, din
această înţelepciune, oamenii supuşi aceloraşi reguli nu vor vedea schimbarea
naturii lor, ci vor vedea cum comportamentul lor se va schimba în mod gradual”.

B. Independenţa instituţiilor comunitare

Pentru ca instituţiile să-şi îndeplinească sarcinile, ele trebuie să dispună de o


autoritate proprie. Garanţiile care au fost ataşate Înaltei Autorităţi a C.E.C.A. şi de
care beneficiază actualele instituţii comunitare sunt în număr de 3:
• numirea membrilor, astăzi a comisarilor, trebuie făcută de comun acord între
guverne1; nu este vorba de delegaţi naţionali, ci de personalităţi care-şi exercită
puterea într-un mod colegial şi care nu pot să primească instrucţiuni de la statele
membre;
• independenţa financiară, concretizată prin prelevarea de resurse proprii şi nu,

1
Comisia europeană este, de asemenea, supusă votului de învestitură dat de Parlamentul european.
48
ca în cazul organizaţiilor internaţionale, prin contribuţii naţionale;
• responsabilitatea Înaltei Autorităţi, astăzi a Comisiei, exclusiv în faţa
Adunării (astăzi Parlamentul european), care poate vota, doar cu majoritate
calificată, cenzura.

C. Colaborarea între instituţii

Independenţa Înaltei Autorităţi era, pentru Jean Monnet, fundamentul noului


sistem. Dar tot el era cel care admitea, în timpul negocierilor, necesitatea de a da
statelor posibilitatea de a-şi face cunoscute interesele naţionale. Acesta era mijlocul
cel mai sigur de a împiedica comunitatea să fie limitată la obiective prea tehnice.
Trebuia ca ea să poată interveni în sectoarele în care se luau decizii de natură
macroeconomică şi a căror competenţă revenea guvernelor. Astfel, a fost creat, pe
lângă Înalta Autoritate, un Consiliu de Miniştri, al cărui rol a fost strict limitat: el
nu trebuia să decidă cu unanimitate, ci cu majoritate. Avizul său conform nu era
cerut decât în cazuri-limită. Înalta Autoritate păstra monopolul iniţiativei
legislative: această prerogativă, păstrată şi în competenţele actualei Comisii, este
esenţială, căci ea dă garanţie că ansamblul intereselor comunitare va fi apărat într-
o propunere a colegiului. Încă din 1951, dialogul era organizat între cele 4
instituţii, pe o bază de colaborare şi nu de subordonare, fiecare dintre ele
exercitându-şi propriile funcţii în interiorul unui sistem decizional complet, de
natură prefederală.

D. Egalitatea între state

Jean Monnet era convins că doar principiul egalităţii între state era de natură
să creeze o nouă mentalitate. Cu toate acestea, el era conştient de dificultatea de a
convinge 6 ţări, de dimensiune inegală, să renunţe la facilităţile pe care le dă
dreptul de veto. „Puterea de a spune „nu” reprezintă securitatea «marilor» în

49
raporturile dintre ei şi a «micilor» împotriva celor mari”1. La 4 aprilie 1951, în
cadrul conferinţei de la Bonn, J. Monnet încerca să-l convingă pe preşedintele
acesteia, cancelarul Adenauer, de virtuţile principiului egalităţii:
„Sunt autorizat să vă propun ca raporturile dintre Germania şi Franţa, în
Comunitate, să fie cârmuite de principiul egalităţii în Consiliu, ca şi în Adunare şi
în toate instituţiile europene, actuale sau ulterioare (...)”.
Răspunsul cancelarului a venit imediat:
„Ştiţi cât de ataşat sunt egalităţii de drepturi pentru ţara mea pentru viitor şi
condamnarea pe care o aduc întreprinderilor de dominaţie în care ea a fost
antrenată în trecut. Sunt bucuros să-mi dau deplinul meu acord propunerii
dumneavoastră, căci eu nu văd Comunitatea în afara egalităţii totale”.
Astfel, a fost pus unul dintre fundamentele juridice, cu forţă morală, care dă,
în întregime, sensul său noţiunii de Comunitate.
În dispoziţiile articolului 4 se găseşte fundamentul economic al Tratatului2.
Astfel, sunt recunoscute ca incompatibile cu piaţa comună a cărbunelui şi oţelului
şi vor fi abolite şi interzise:
• taxele la import şi la export ori taxele având efect echivalent şi restricţiile
cantitative privind circulaţia produselor;
• măsurile şi practicile discriminatorii între producători, între cumpărători şi
consumatori, în special în privinţa preţurilor şi condiţiilor de livrare ori a tarifelor
şi condiţiilor de transport, precum şi măsurile care împiedică libera alegere de către
cumpărător a furnizorului;
• salariile şi ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de
state, în orice formă ar fi ele.
Tratatul instituind C.E.C.A. dotează Comunitatea cu o structură instituţională
proprie, originală, ce cuprinde următoarele instituţii:
• Înalta Autoritate - ca organism supranaţional chemat să vegheze şi să pună în
valoare interesele proprii ale organizaţiei;

1
J. MONNET, „Mémoires”, éd. Fayard, Paris, 1976, pag. 413 şi urm.
2
O. MANOLACHE, „Drept comunitar. Instituţii comunitare”, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 2.
50
• Consiliul de Miniştri - constituit ca organism interguvernamental pentru
apărarea intereselor ţărilor membre;
• Adunarea Comună - reprezintă interesele popoarelor statelor membre. Este
un organism de control democratic al factorului executiv (biexecutiv: Înalta
Autoritate şi Consiliul de Miniştri);
• Curtea de Justiţie - organism jurisdicţional care asigură respectarea normelor
juridice ale Comunităţii.
Aşa cum am mai spus, tratatul de la Paris, instituind C.E.C.A., a fost semnat
la 18 aprilie 1951. El a fost încheiat pentru o perioadă de 50 de ani şi a intrat în
vigoare la 23 iulie 1952.

2. Tratatele de la Roma instituind C.E.E. şi Euratom /C.E.E.A. - 1957 (intrate


în vigoare în 1958)

Semnarea Tratatelor de la Roma a urmat Conferinţei de la Messina - Italia,


din 1-3 iulie 1953 - a miniştrilor de externe, când cele 6 state semnatare ale
Tratatului de la Paris instituind C.E.C.A. (1951, intrat în vigoare în 1952) au
hotărât: lărgirea sistemului şi la alte domenii economice (în vederea realizării unei
pieţe comune generale), armonizarea politicilor sociale şi organizarea unei pieţe
nucleare comune. Astfel, la 25 martie 1957, la Roma, au fost semnate 2 tratate,
instituind, pe de o parte, Comunitatea economică europeană şi, pe de altă parte,
Comunitatea europeană a energiei atomice. Tratatele au fost încheiate pentru o
durată nelimitată şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, după ratificarea lor de
către Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Belgia şi Ţările de Jos1.
Tratatele de la Roma au marcat un recul al supranaţionalităţii, dar ele au
prevăzut posibilităţi de integrare prin extinderea competenţelor Adunării
parlamentare (ai cărei membri urmau să fie aleşi prin sufragiu universal direct) şi
prin trecerea la votul majoritar în cadrul Consiliului2.

1
Deşi a participat la negocieri, Marea Britanie nu a semnat Tratatele.
2
J. C. Gautron, „Droit européen”, Dalloz, 1997, pag. l4.
51
A. Tratatul de la Roma instituind C.E.E.

Tratatul instituind C.E.E. a stabilit ca obiectiv pentru Comunitate, în art. 2:


• instituirea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor
economice ale statelor membre;
• promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice în
ansamblul Comunităţii;
• o extindere continuă şi echilibrată;
• o stabilitate mărită;
• o creştere accelerată a nivelului de trai;
• relaţii mai strânse între statele membre.
În perspectiva creării fundamentelor „unei Uniuni din ce în ce mai strânse
între popoarele europene”, tratatul prevede libera circulaţie a mărfurilor şi protecţia
faţă de „exteriorul” Comunităţii prin tarife vamale comune, libera circulaţie a
persoanelor şi capitalurilor, protecţia liberei concurenţe. Aceste prevederi nu
urmăresc nimic altceva decât instituirea unei pieţe comune, cu caracteristici
asemănătoare pieţelor naţionale.
De asemenea, tratatul privind instituirea C.E.E. prevede:
• armonizarea politicilor economice ale statelor membre;
• stabilirea unor politici sectoriale comune în domeniul agriculturii,
transporturilor, relaţiilor comerciale externe.
Spre deosebire de tratatul care a creat C.E.C.A., care ca natură juridică este un
tratat-lege, tratatul care instituie C.E.E. stabileşte doar cadrul în care instituţiile
comunitare au ca misiune promovarea dezvoltării armonioase a activităţilor
economice în ansamblul Comunităţii, o extindere continuă şi echilibrată, o
stabilitate mărită, o creştere accentuată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse
între statele membre1.
Deoarece aceste prevederi au caracter general, ele nu pot crea obligaţii
juridice în mod direct; importanţa lor rezidă în aceea că orientează interpretarea

1
O. ŢINCA, „Drept comunitar general”, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999, pag. 8.
52
dreptului comunitar în direcţia atingerii obiectivelor C.E.E. Acest aspect este redat
de Curtea de justiţie, care a concluzionat1: „Articolul 2 al Tratatului descrie
misiunea C.E.E.. Obiectivele enunţate de această dispoziţie sunt legate de existenţa
şi funcţionarea Comunităţii, iar realizarea lor trebuie să fie rezultatul stabilirii
pieţei comune şi a apropierii progresive a politicilor economice a statelor membre,
care sunt, de asemenea, scopuri a căror realizare constituie obiect esenţial al
Tratatului. Aceste obiective, care au inspirat crearea Comunităţii şi, îndeosebi,
cele de promovare şi dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în ansamblul
Comunităţii, nu pot avea ca efect crearea de obligaţii juridice în sarcina statelor
membre şi nici de drepturi în folosul particularilor”.
Potrivit Tratatului, C.E.E. se sprijină, pe de o parte, pe o piaţă comună şi, pe
de altă parte, pe apropierea progresivă a politicilor economice.
Tratatul nu prevede o definiţie pentru piaţa comună; precizarea este, însă,
făcută de Curtea de justiţie, care o defineşte ca fiind un spaţiu economic unificat,
lipsit de obstacole interne, în cadrul căruia vor trebui realizate, în mod progresiv,
uniunea vamală şi uniunea economică2.
Articolul 3 stabileşte măsurile pe care trebuie să le ia instituţiile comunitare
pentru a realiza obiectivele prevăzute în art. 2:
• art. 3, lit. e se referă la politica comună în domeniul transporturilor;
• art. 3, lit. f stabileşte necesitatea asigurării liberei concurenţe;
• art. 3, lit. i prevede instituirea Fondului social european.
Potrivit unei decizii a Curţii de justiţie, din 1964, Tratatul instituind C.E.E.,
spre deosebire de Tratatele internaţionale obişnuite, „a instituit o ordine juridică
proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre de la intrarea în vigoare a
Tratatului şi care se impune jurisdicţiilor acestora; instituind o Comunitate pe
durată nelimitată, dotată cu atribuţii proprii, cu personalitate juridică, cu o
capacitate de reprezentare pe plan internaţional şi, mai exact, cu puteri reale
izvorâte din limitarea de competenţe sau dintr-un transfer de atribuţii ale statelor
1
C.J.C.E., 24 ianuarie 1991, Alsthom Atlantique S.A., Compagne de construction mécanique Sulzer S.A., Recueil
de la Jurisprudence de la Cour de Justice et du Tribunal de prémièr instance, 1991, pag. 107.
2
C.J.C.E., 24 octombrie 1973, Carl Schlüter, Hauptzokarut Löracle, Récueil de la jurisprudence de la Cour de
Justice des Communautés européennes, 1973, pag. 1135.
53
către Comunitate, acestea şi-au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile
lor suverane şi au creat, astfel, un sistem de drept resortisanţilor şi chiar lor; având
un izvor autonom, dreptul născut din tratat nu ar putea, deci, în baza naturii sale
originale specifice, să i se opună, pe cale juridică, un text intern, oricare ar fi
acesta, fără ca să-şi piardă caracterul comunitar şi fără să fie pusă în cauză chiar
baza juridică a Comunităţii”1.
„Obiectul Tratatului instituind C.E.E. de a institui o piaţă comună a cărei
funcţionare interesează, în mod direct, justiţiabilii Comunităţii implică faptul că
tratatul reprezintă mai mult decât un acord care creează obligaţii între statele
contractante”2.

B. Tratatul de la Roma instituind C.E.E.A./ Euratom

Tratatul instituind Euratom urmăreşte formarea şi dezvoltarea unei industrii


nucleare europene, impunându-se sarcini multiple: dezvoltarea cercetării şi
difuzarea cunoştinţelor tehnice, asumarea unei funcţii de reglementare a
aprovizionării statelor cu combustibili nucleari şi minereuri, înfiinţarea unei pieţe
nucleare.
Art. 52 al Tratatului prevede că Euratom dispune de un drept de opţiune
asupra mineralelor, materiilor brute şi materialelor fusionabile speciale produse pe
teritoriul statelor membre, precum şi de posibilitatea de a exercita un control de
securitate asupra destinaţiei finale a produselor, astfel încât acestea să nu fie
folosite în scopuri militare. În acest scop, orice întreprindere care manipulează
materiale nucleare este obligată să prezinte Comisiei informaţii asupra activităţii
desfăşurate, cu excepţia materialelor destinate nevoilor de apărare3.

C. Unificarea instituţiilor comunitare

1
C.J.C.E., 15 iulie 1964, Flaminio Costo, ENEL, Recueil de la jurisprudence de la Cour de justice des
Communautés européennes, 1964, pag. 1141.
2
C.J.C.E., 15 februarie 1965, Dend f. Loos/Administration fiscale neerlandaise, Recueil de la Jurisprudence de la
Cour de Justice des Communautés européennes, 1963, pag. 1.
3
O. ŢINCA, op. cit., pag. 11.
54
Tratatele de la Roma prevăd înfiinţarea unor instituţii distincte, similare celor
care au fost înfiinţate prin Tratatul de la Paris (1952). Astfel, vom regăsi:
• în domeniul decizional, câte un Consiliu;
• în domeniul executiv, fiecare Comunitate dispune de câte o instituţie cu
atribuţii executive - Comisia;
• câte o Adunare, instituţie cu atribuţii de control politic;
• câte o Curte de justiţie, instituţie cu atribuţii jurisdicţionale.
Deşi o perioadă au existat, în paralel, 2 sisteme instituţionale internaţionale,
încă de la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma, în 1958, s-a avut în vedere
reunirea instituţiilor celor 3 Comunităţi, în instituţii unice, deci realizarea unui
sistem instituţional unic.
La nivel jurisdicţional, apare, în 1958, o unică Curte de justiţie, ca organism
jurisdicţional.
La nivel de control politic, unificarea s-a produs în 1960, luând fiinţă instituţia
Adunării Parlamentare (prin unificarea Adunării comune - C.E.C.A. cu celelalte 2
Adunări - C.E.E. şi C.E.E.A.), care, începând cu 1962, poartă denumirea de
Parlamentul european.
Pasul decisiv pentru unificarea instituţiilor a fost făcut prin Tratatul de la
Bruxelles, din 8 aprilie 1965, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967. Cunoscut
şi sub numele de „Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a
Comunităţilor europene”, tratatul de la Bruxelles a avut drept obiect unificarea
instituţiilor de structură a celor 3 Comunităţi europene. Astfel, la nivel decizional
rezultă un organism unic, Consiliul de Miniştri, iar la nivel executiv rezultă o
singură instituţie - Comisia europeană.
Tratatul de la Bruxelles cuprinde 39 de articole, grupate în 5 capitole, fără să
aducă modificări competenţelor atribuite iniţial instituţiilor comunitare prin
Tratatele de constituire.
Fuziunea instituţională a dus la crearea unui buget unic al Comunităţilor. În
acelaşi timp, s-a creat o administraţie comunitară unică, stabilindu-se un statut unic
al funcţiei publice comunitare şi unificându-se sistemele de imunităţi şi privilegii
55
ale funcţionarilor comunitari.
Unificarea care s-a realizat a avut loc doar la nivel instituţional, cele 3
Comunităţi rămânând distincte, flecare din cele 3 tratate constitutive continuând să
rămână separate.
Instituţiile comune, nou înfiinţate, duc la îndeplinire sarcinile din toate cele 3
tratate constitutive.

3. Actul unic european - 1986 (intrat în vigoare în 1987)

Actul unic european (A.U.E.) marchează o nouă etapă în procesul de realizare


a pieţei interne comunitare şi a relansat acţiunea comunitară, constituind un
moment foarte important al istoriei Uniunii Europene.
Deşi realizarea pieţei unice a fost prevăzută în Tratatele originare ale
Comunităţilor europene, progresul a fost lent. Acest lucru s-a schimbat odată cu
intrarea în vigoare a A.U.E., care evidenţiază voinţa statelor membre de a pune
capăt stagnării construcţiei comunitare.
Actul unic european a fost semnat, la 17 februarie 1986, de 9 state din cele 12
membre şi, la 28 februarie 1986, de celelalte 3: Italia, Danemarca şi Grecia. A.U.E.
a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
Preambulul A.U.E. se referă la „transformarea relaţiilor statelor membre într-
o Uniune europeană”.
Titlul I din Act comportă dispoziţii comune cu privire la Comunităţile
europene şi la cooperarea politică. Astfel, art. l prevede: „Comunităţile europene şi
cooperarea politică europeană au ca obiectiv pe acela de a contribui împreună la
realizarea unui progres concret al Uniunii Europene”. Articolul subliniază:
„Comunităţile europene sunt fondate pe Tratatele instituind Comunitatea
europeană a cărbunelui şi oţelului, Comunitatea economică europeană şi
Comunitatea europeană a energiei atomice, ca şi pe Tratatele şi actele subsecvente
care le-au modificat sau completat”.
Art. 1 alin. 3 precizează: „Cooperarea politică este cârmuită de Titlul III.
56
Dispoziţiile din acest titlu confirmă şi completează procedurile convenite în
raporturile de la Luxemburg (1970), Copenhaga (1973) şi Londra (1983), ca şi în
declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene (1983)1 şi practicile stabilite, în mod
progresiv, între statele membre”.
Art. 2 instituţionalizează Consiliul european a cărui existenţă era fondată doar
pe comunicatul summit-ului de la Paris, din octombrie 1974.
Art. 3 indică faptul că:
„1. Instituţiile Comunităţilor europene ... îşi exercită competenţele şi politicile
lor în condiţiile prevăzute în Tratatele instituind Comunităţile şi în Tratatele şi
actele subsecvente care le-au modificat ori completat, ca şi în dispoziţiile din Titlul
II.
2. Instituţiile şi organele competente în materia cooperării politice îşi exercită
puterile şi competenţele lor în condiţiile fixate la Titlul III şi în documentele
menţionate la art. 1 alin. 3”.
Titlul II aduce un anumit număr de modificări tratatelor constitutive ale
Comunităţilor europene.
În materie instituţională, textul extinde votul Consiliului la majoritate
calificată. Consultarea Parlamentului european este întărită, prin introducerea
procedurii de cooperare în anumite domenii. De asemenea, el permite crearea unei
noi jurisdicţii comunitare de primă instanţă, destinată să uşureze sarcina Curţii de
justiţie.
A.U.E. îşi stabileşte ca obiectiv esenţial desăvârşirea Pieţei interne. Fixarea
datei de 31 decembrie 1992, ca dată a realizării definitive a Pieţei interne, are
valoarea unui angajament, statele membre trebuind să adopte măsurile necesare
pentru obţinerea acestui obiectiv, în termenul prevăzut.
A.U.E. introduce principiul coeziunii economice şi sociale, destinat să suscite
acţiuni ce vizează să reducă decalajele între diferite regiuni ale statelor membre ale
Comunităţilor europene.
1
Aceste raporturi constituie principalele acţiuni cate au precedat semnarea A.U.E.. Au mai existat şi alte acţiuni,
precum: Paris, 21-22 octombrie 1972, Paris 10-11 decembrie 1974, 1981 - Actul european elaborat de miniştrii de
externe ai Germaniei şi Italiei, raportul Comisiei Dooge - iunie 1984, Consiliul european de la Milano, iunie 1985,
Conferinţa interguvernamentală de la Luxemburg, 9 septembrie 1985.
57
Titlul III din Actul unic european urmăreşte dezvoltarea cooperării politice
europene.
Paragraful 1 al art. 30 defineşte obiectivul cooperării politice, constând în
formularea şi punerea în practică a unei politici externe europene de către „Înaltele
Părţi Contractante, membre ale Comunităţilor europene”.
Paragraful 2 stabileşte obligaţia de consultare a statelor membre. Câmpul
consultării se găseşte lărgit, deoarece consultarea este cerută şi pentru cazul
pronunţării „oricărei probleme de politică externă ce are un interes general”.
Paragrafele 7 şi 9 au în vedere aptitudinea statelor membre de a lua hotărâri în
cadrul instituţiilor internaţionale şi cooperarea între reprezentanţii acreditaţi în
ţările terţe şi cei de pe lângă organizaţiile internaţionale.
În câmpul cooperării intră aspectele politice şi economice ale securităţii (art.
30, paragraful 6, lit. a), precum şi „condiţiile tehnologice şi industriale necesare
securităţii” (art. 30, paragraful 6, lit. b). Apărarea rămâne exclusă, A.U.E.
limitându-se la a menţiona că „dispoziţiile din prezentul titlu nu constituie obstacol
pentru existenţa unei cooperări mai strânse în domeniul securităţii între anumite
Înalte Părţi Contractante în cadrul Uniunii Europene occidentale şi Alianţa
Atlantică” (art. 30, paragraful 6, lit. c).
Preşedinţia cooperării politice trebuie să fie asigurată de statul care exercită
preşedinţia Consiliului Comunităţilor, art. 30, paragraful 10, lit. a, confirmând, din
acest punct de vedere, practica anterioară.
Comitetul politic, compus din directori politici, constituie, în A.U.E.,
elementul cheie al cooperării politice.
Grupul corespondenţilor europeni, instituit prin raportul de la Luxemburg, îşi
vede definit rolul său. El este însărcinat „să urmărească, potrivit directivelor
comitetului politic, punerea în practică a cooperării politice europene şi să studieze
problemele de organizare generală” (art. 30, paragraful 20, lit. e).
Grupurile de lucru, reunindu-se potrivit directivelor Comitetului politic şi
menţionate de art. 30, paragraful 20, lit. f trebuie să fie compuse din şefii de
serviciu din ministerele afacerilor externe şi dintr-un reprezentant al Comisiei.
58
Secretariatul cooperării politice era asigurat, până la Actul unic european, de
o preşedinţie, care se exercita prin rotaţie. A.U.E. a permis crearea unui secretariat
politic, instalat Ia Bruxelles.
Titlul IV din Act este compus din dispoziţii generale şi finale, care consacră,
în mod special, separarea ordinii juridice comunitare şi a cooperării politicii
europene.
Incontestabilul succes al Actului unic european se traduce1, în mod special,
prin importanţa producţiei legislative a Comunităţii vizând desăvârşirea Pieţei
interne (aproape 300 de texte între 1985 şi 1992), facilitată de dezvoltarea practicii
de vot a Consiliului. Acest succes a fost amplificat prin integrarea, reuşită, a
Spaniei şi a Portugaliei, începând cu 1 ianuarie 1987, şi prin elaborarea de către
Consiliul european extraordinar de la Bruxelles, din februarie 1988, a unui acord
privind finanţarea C.E.E. (proiectul Delors I) concretizat prin adoptarea unei serii
de texte financiare de către Consiliu2 şi Parlament, Consiliu şi Comisie3.
Perspectivele deschise de Actul unic european, ale cărui insuficienţe aveau să
fie denunţate, în special, de către Parlamentul european, care sublinia persistenţa
deficitului democratic, conduc, în mod rapid, la a avea în vedere trecerea într-o
nouă etapă în evoluţia construcţiei europene.
Meritul Actului unic european rezidă din faptul că, pentru prima oară într-un
tratat internaţional ratificat, este menţionată Uniunea Europeană, ca obiectiv al
statelor membre.
La 1 ianuarie 1995, Comunităţile celor 370 milioane de locuitori devin cea
mai mare piaţă unificată din lume.

4. Tratatul de Ia Maastricht asupra Uniunii Europene - 1992 (întrat în vigoare


în anul 1993)

La trei ani şi jumătate după intrarea în vigoare, la 1 iulie 1987, a Actului unic
1
J. RIDEAU, “Droit institutionnel de l’Union et des Communautés européennes”, 3e édition, L.G.D.J., Paris, 1999,
pag. 38.
2
Decizia privind resursele proprii, noul regulament financiar.
3
Sub forma unui acord interinstituţional privind disciplina bugetară şi ameliorarea procedurii bugetare.
59
european, procesul evolutiv al construcţiei comunitare a fost relansat, prin
adoptarea de texte care, după ce au luat o formă juridică şi au fuzionat cu
dispoziţiile privind Uniunea politică şi Uniunea economică şi monetară, s-au
concretizat într-un tratat privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992, la
Maastricht1. Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană a intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1993.
Titlul I este format din „dispoziţii comune” celor 3 piloni ai Uniunii: pilonul
comunitar; politica externă şi de securitate comună cooperarea în domeniul justiţiei
şi al afacerilor interne. Tratatul prezintă Uniunea ca „o nouă etapă în procesul care
creează o uniune fără întrerupere mai strânsă între popoarele Europei, în care
deciziile sunt luate cel mai aproape posibil de cetăţeni”. Uniunea „este fondată pe
Comunităţile europene completate de politicile şi formele de cooperare instaurate
de prezentul tratat Ea are ca misiune să organizeze, într-un mod cât mai coerent şi
solidar, relaţiile între statele membre şi între popoarele lor”.
Titlurile II, III şi IV au modificat Tratatele instituind Comunitatea europeană2,
Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului şi Comunitatea europeană a
energiei atomice.
Modificările cele mai importante au vizat tratatul instituind Comunitatea
europeană (C.E.), ale cărei obiective sunt redefinite în funcţie de modificările
aduse competenţelor comunitare şi în care au fost introduse un anumit număr de
schimbări instituţionale. Celelalte 2 tratate constitutive (C.E.C.A. şi Euratom) nu
au fost modificate decât în măsura necesară să pună dispoziţiile lor instituţionale în
armonie cu schimbările aduse Tratatului C.E.
Titlul V, consacrat „politicii externe şi de securitate comună”, a înlocuit
dispoziţiile Actului unic european privind cooperarea politică europeană. Noile
dispoziţii urmăresc deschiderea unei căi privind elaborarea unei veritabile politici a
Uniunii Europene, prin intermediul poziţiilor şi acţiunilor comune care se dezvoltă,
cu anumite rezerve la apărare.

1
J.O.C.E. nr. C125 din 18 mai 1992.
2
Înainte, Comunitatea economică europeană.
60
Titlul VI, cu privire la „cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne”,
a ţinut să instaureze o sistematizare a unei cooperări realizate până acum de o
manieră informaţională sau pe bază de convenţii extra sau para-comunitare
încheiate între toate statele membre sau între unele dintre ele1.
Titlul VII este format din „dispoziţii finale”. Astfel, sunt prevăzute:
• limitele competenţei Curţii de justiţie;
• relaţiile Tratatului asupra Uniunea Europeană şi Tratatele constitutive ale
Comunităţilor europene;
• revizuirea tratatelor;
• aderarea la Uniune;
• abrogarea dispoziţiilor Tratatului de fuziune a executivelor din 1965 şi din
A.U.E.;
• durata Tratatului;
• ratificarea Tratatului, depozitul şi limbile de redactare a Tratatului.
Sintetizând prevederile Tratatului de la Maastricht, acesta cuprinde:
a. Modificări şi completări ale celor 3 tratate existente, instituind C.E.C.A.,
C.E.E. şi Euratom. Tratatul instituind C.E.E. se va numi, de acum înainte, Tratatul
instituind C.E., iar Comunitatea economică europeană - Comunitatea europeană;
b. Dispoziţii privind cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne,
deci, în special, între autorităţile poliţieneşti şi cele judiciare. Aceste dispoziţii fac
parte din tratatul general privind Uniunea Europeană, dar ele nu sunt integrate
celor 3 tratate cu privire la C.E.C.A., C.E.E. şi Euratom. Raţionamentul constă în
aceea că mai multe state membre nu sunt încă pregătite să transfere întreaga
competenţă în aceste domenii Comunităţii;
c. Dispoziţii privind politica externă şi de securitate comună. Acestea
constituie un capitol separat, în afara câmpului celor 3 tratate anterioare;
d. Dispoziţii privind politica socială.

1
De ex.: Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului şi Acordul de la Dublin din 1979; Acordul Schengen,
din 14 iunie 1985 şi Convenţia de aplicare din 19 iunie 1990, privind libera circulaţie a persoanelor; Convenţia de la
Dublin, din 14 iunie 1990 privind determinarea statului responsabil de examinarea cererilor de azil; Convenţia de la
Bruxelles, din 27 septembrie 1968 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea deciziilor judiciare în materie
civilă şi comercială.
61
De asemenea, Tratatul asupra Uniunii Europene mai prevede1:
a1. O cetăţenie unională. Toţi cetăţenii statelor membre sunt cetăţeni ai
Uniunii. Fiecare cetăţean are dreptul:
• să se deplaseze şi să-şi stabilească domiciliul în mod liber pe teritoriul
statelor membre;
• să voteze şi să candideze la alegerile municipale şi europene care se
desfăşoară în statul în care îşi are domiciliul;
• de a fi protejat de autorităţile diplomatice sau consulare ale oricărui stat
membru;
• de a se adresa Parlamentului şi funcţionarului însărcinat cu sondarea opiniei
publice (ombudsman);
a2. Uniunea economică şi monetară (U.E.M.)
• Uniunea economică, în sensul că direcţiile politicii economice ale statelor
membre şi ale Comunităţilor vor fi adoptate de către Consiliul de miniştri, care, în
acelaşi timp, va supraveghea evoluţia economiei în fiecare stat membru şi în
Comunităţi;
• Uniunea monetară - de la începutul fazei finale a U.E.M., Comunităţile vor
avea o singură politică monetară.
a3. Uniunea politică care cuprinde, în principal, următoarele aspecte:
• o politică externă şi de securitate comună, care va cuprinde formularea, pe
termen lung, a unei politici de apărare, procesul Conferinţei asupra Securităţii şi
Cooperării în Europa (C.S.C.E.), dezarmarea lui, precum şi aspectele de natură
economică pe care le ridică securitatea;
• creşterea rolului Parlamentului european;
• sporirea competenţelor Comunităţilor;
• o politică comună în domeniul juridic şi al afacerilor interne.
Tratatului privind Uniunea Europeană i s-au adăugat 17 protocoale, din care
16 anexate Tratatului C.E. şi 33 de declaraţii.
Aplicarea Tratatului privind U.E. a necesitat, din anumite puncte de vedere,

1
I. P. FILIPESCU, A. FUEREA, op. cit., pag. 167- 168.
62
adoptarea de texte sau de măsuri de aplicare (acorduri interinstituţionale,
modificări ale regulamentelor interne ale instituţiilor), dintre care unele au fost
elaborate anticipând intrarea în vigoare a Tratatului şi intrate în vigoare în acelaşi
timp cu el.
Data de 1 ianuarie 1999, care a fost reţinută pentru trecerea la a 3-a fază a
Uniunii economice şi monetare, a putut fi, în final, respectată.

5. Tratatul de la Amsterdam privind Uniunea Europeană - 1997 (intrat în


vigoare în 1999)

Ziua de 1 mai 1999 a fost marcată de intrarea în vigoare a Tratatului de la


Amsterdam, care modifică Tratatul asupra Uniunii Europene. Prin Tratatul de la
Amsterdam, Uniunea Europeană este, într-o anumită măsură, transformată. Noi
sarcini îi sunt încredinţate, rolul cetăţeanului este subliniat, iar caracterul
democratic al instituţiilor este întărit. Deşi construcţia comunitară s-a dezvoltat, în
sens istoric, în jurul obiectivelor economice, accentul este pus, de acum înainte, pe
responsabilităţile politice ale Uniunii, atât în interior, cât şi în restul lumii.
Geneza acestui tratat începe în iunie 1994 odată cu convocarea unui grup de
reflecţie. După o Conferinţă interguvernamentală, ce a durat mai mult de 1 an,
Tratatul de la Amsterdam avea să fie finalizat în noaptea de 17 spre 18 iunie 1997
şi semnat la 2 octombrie1.
Necesitatea adoptării acestui tratat rezidă din faptul că, deşi el urmează altor 2
mari modificări privind competenţele şi instituţiile Uniunii, din 1986 (Actul unic
european) şi 1992 (tratatul de la Maastricht), trebuiau, încă, date răspunsuri
numeroaselor probleme care au rămas deschise. Acestea priveau rolul şi drepturile
cetăţenilor europeni, eficacitatea şi caracterul democratic al instituţiilor europene,
ca şi responsabilităţile internaţionale ale Uniunii:
- Deşi tratatul de la Maastricht crea, în special, o cetăţenie europeană, adică
un cadru de drepturi şi obligaţii suplimentare pentru cetăţenii statelor membre, el

1
„Traité d’Amsterdam: ce qui a changé en Europe”, seria L’Europe en mouvement, iunie 1999, pag. 5.
63
nu oferea acestui cadru un conţinut real;
- Tratatul de la Maastricht, continuând opera Actului unic european, ameliora
funcţionarea instituţiilor comunitare şi întărea puterile de codecizie legislativă şi de
control ale Parlamentului european. Cu toate acestea, lucrările din cadrul
instituţiilor nu au fost uşurate; aceasta pentru că, de acum înainte, instituţiile
trebuiau să răspundă unei duble cerinţe: una decurgând din gestionarea unei
monede unice, Euro, şi cooperarea în materia politicii economice; alta din
perspectiva lărgirii Uniunii;
- Având în vedere că divizarea lumii în 2 blocuri este de domeniul trecutului,
trebuie ca prezenţa Europei pe eşicherul internaţional, care evoluează rapid, să se
reorganizeze. Tratatul de la Maastricht a început să definească structurile şi
procedurile din acest punct de vedere. El lasă, totuşi, o poartă deschisă noilor
reforme, atât în domeniul politicii externe, cât şi în cel al apărării.
Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a tratatelor institutive,
deşi ele au fost modificate de tratatul de la Maastricht.
Tratatul cuprinde 3 părţi: modificări ale Tratatului U.E., simplificarea
tratatelor, dispoziţii generale şi finale. Acestora li se adaugă: Actul final, 13
protocoale şi 58 de declaraţii comune şi uni sau multilaterale.
Tratatul vizează realizarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, prin
comunitarizarea unei părţi din cel de-al 3-lea pilon (noul Titlu IV din Tratatul
instituind C.E., Vize, azil, emigrare şi alte politici cu privire la libera circulaţie a
persoanelor), integrarea acquis-ului Schengen în Titlul IV C.E. şi cel de-al 3-lea
nou pilon, redus la cooperarea poliţiei şi organelor judiciare în materie penală1.
Tratatul de la Amsterdam stabileşte în Tratatul asupra U.E. (Tratatul de la
Maastricht) şi Tratatul instituind Comunitatea europeană bazele cooperării întărite,
ce pot fi instaurate între anumite state membre, doritoare să avanseze mai rapid
decât celelalte pe calea unei integrări sporite.
Tratatul nu aduce modificări considerabile competenţelor Comunităţilor, sub
rezerva câtorva dispoziţii.

1
J. RIDEAU, op.cit., pag. 48.
64
Dispoziţiile sociale au fost considerabil extinse. Protocolul social, anexat
Tratatului U.E., este integrat de Tratatul instituind C.E.
Aporturile instituţionale sunt multiple, dar compunerea Comisiei şi ponderea
voturilor în Consiliu nu au fost revăzute. Tratatul procedează Ia o extindere şi la o
simplificare a codeciziei. Majoritatea calificată este introdusă în noi domenii.
Competenţele Curţii sunt întinse la noi materii, datorită comunitarizării unei părţi a
celui de-al 3-lea pilon şi al jurisidicţionalizării acestui nou pilon.

A. Prezentare generală a Tratatului de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam cuprinde 3 părţi: Modificări de fond; Simplificarea


tratatelor; Dispoziţii generale şi finale.

a. Modificări de fond
Prima parte cuprinde modificările Tratatului asupra Uniunii Europene (art. 1
Amsterdam) şi ale tratatelor instituind Comunităţile europene (art. 2 Amsterdam
pentru C.E.; art. 3 Amsterdam pentru C.E.C.A.; art. 4 Amsterdam pentru Euratom)
şi modificările actului privind alegerea reprezentanţilor Parlamentului european
(art. 5 Amsterdam).

b. Simplificare
Articolele 6, 7 şi 8, din Tratatul de la Amsterdam, procedează la o revizuire1 a
tratatelor C.E., C.E.C.A. şi Euratom. Dispoziţiile caduce sunt suprimate, iar altele
sunt adaptate pentru a ţine cont de această operaţie.
Articolul 9 abrogă Convenţia din 1957 cu privire la instituţiile comune şi
tratatul din 8 aprilie 1965, numit „tratatul de fuziune a Executivelor”, menţinându-
le efectele esenţiale, care constau în administrarea Comunităţilor de către instituţii
unice, sub rezerva Comitetului economic şi social comun C.E. şi Euratom. El
menţine, dar îl modifică, prin introducerea unei referiri la B.C.E., protocolul
privind privilegiile şi imunităţile.
Articolul 10 prevede că operaţia de simplificare se face fără a aduce atingere

1
J. RIDEAU, op. cit., pag. 65.
65
acquis-ului comunitar1.
Paragraful 1 declară că abrogarea sau suprimarea dispoziţiilor din Tratatele
constitutive şi adaptările intervenite „nu afectează efectele juridice, nici dispoziţiile
din aceste tratate, în special cele care rezultă din termenele pe care ele le atribuie,
nici pe cele din Tratatele de aderare”.
Paragraful 2 adaugă că „efectele juridice ale actelor în vigoare (...) nu sunt
afectate”.
Paragraful 3 extinde soluţia la abrogarea Convenţiei din 1957, cu privire la
instituţiile comune şi a Tratatului din 1965, numit de fuziune a executivelor.
Articolul 11 atribuie competenţă Curţii de justiţie a Comunităţilor europene în
cadrul dispoziţiilor Tratatului C.E. pentru a doua parte a Tratatului de la
Amsterdam şi pentru protocolul privind privilegiile şi imunităţile.

c. Dispoziţii generale şi finale


Articolul 12, paragraful 1 prevede renumerotarea Tratatului asupra Uniunii
Europene şi a Tratatului instituind Comunitatea europeană, făcând referire la
tabelele de echivalenţă anexate Tratatului. Paragraful 2 precizează consecinţele
pentru referirile interne pentru fiecare tratat vizat. Paragraful 3 prezintă, la rându-i,
consecinţele pentru referirile făcute de alte instrumente sau acte. Paragraful 4 oferă
consecinţele pentru referirile din alte instrumente sau acte cu anumite renumerotări
a paragrafelor operate de articolele 7 şi 8 în Tratatele C.E.C.A. şi Euratom. De
asemenea, se fac referiri la Tratatele consolidate, lipite la Actul final, care nu au
valoare oficială2.
Tratatul este încheiat pentru o durată nedeterminată (art. 13).
Tratatul este tradus în 11 limbi oficiale, traducerile fiind încredinţate şi
depozitate în arhivele guvernului italian (art. 15 Amsterdam).
Acestuia i se adaugă Actul final, protocoalele3 şi declaraţiile4.

1
A se vedea şi Declaraţia 51 de la Conferinţa din 1996, cu privire la articolul 10 din Tratatul de la Amsterdam.
2
A se vedea Raportul explicativ al Secretariatului general al Consiliului privind simplificarea tratatelor comunitare,
J.O.C.E. nr. 353, din 20 ianuarie 1997.
3
13 protocoale din care: 1 este anexat Tratatului U.E., 4 sunt anexate Tratatului U.E. şi Tratatului C.E., 6 sunt
anexate Tratatului instituind C.E., 3 sunt anexate Tratatului privind U.E. şi Tratatelor constitutive ale Comunităţilor
europene.
4
51 adoptate de Conferinţa interguvernamentală şi 8 care emană de la unul sau mai multe state în care conferinţa a
66
B. Tratatul de la Maastricht, după Tratatul de la Amsterdam

Tratatul enunţa în Titlul I, după preambul, „Dispoziţii comune”. Acest titlu


era urmat de alte 3 titluri (II, III şi IV) care stabileau „modificări aduse celor 3
tratate constitutive ale Comunităţilor europene”, de Titlul V, cu privire la „Politica
externă şi de securitate comună”, de Titlul VI, privind „cooperarea în domeniile
justiţiei şi afacerilor interne” şi de Titlul VII, compus din „Dispoziţii finale”.
Tratatul asupra U.E. (T.U.E.) a fost modificat prin articolul 1 al Tratatului de
la Amsterdam şi renumerotat.
Preambulul a fost modificat prin adăugarea unui considerent şi modificarea
altor 3 considerente.

a. Dispoziţiile comune
Titlul I enunţă un anumit număr de dispoziţii comune (art. 1 la 7, fostele art.
A-F).
În primul său articol (fost art. A, T.U.E.), tratatul instituie o Uniune
europeană. Potrivit unei formule de compromis, U.E. „marchează o nouă etapă în
procesul care creează o uniune, fără încetare, mai strânsă între popoarele din
Europa, în care deciziile sunt luate în cel mai mare respect al principiului
deschiderii şi cel mai aproape posibil de cetăţeni”.
Tratatul de la Amsterdam a adăugat formula „în cel mai mare respect al
principiului deschiderii”, care se înscrie în căutarea unei transparenţe crescute a
construcţiei europene.
Articolul 2 T.U.E. (fostul art. B) defineşte obiectivele Uniunii, care sunt:
„- de a promova progresul economic şi social ca şi un nivel de trai ridicat şi de
a ajunge la o dezvoltare echilibrată şi durabilă, în special prin crearea unui spaţiu
fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea
unei uniuni economice şi monetare, care comportă, la termen, o monedă
economică unică, conform dispoziţiilor prezentului tratat
- de a afirma identitatea sa pe scena internaţională, în special prin punerea în

luat act.
67
practică a unei politici externe şi de securitate comună, înţelegând aici definiţia
unei politici de apărare comune, care ar putea să conducă la o apărare comună,
conform dispoziţiilor din art. 17;
- de a întări protecţia drepturilor şi intereselor resortisanţilor din statele
membre, prin instaurarea unei cetăţenii a Uniunii;
- de a menţine şi de a dezvolta Uniunea, ca spaţiu de libertate, securitate şi
justiţie, în sânul căreia este asigurată libera circulaţie a persoanelor, în legătură cu
măsurile de adoptat în materie de control a frontierelor externe, de azil, de
emigrare, ca şi de prevenire a criminalităţii şi luptă împotriva acestui fenomen;
- de a menţine integral acquis-ul comunitar, de a-l dezvolta şi de a examina în
ce măsură politicile şi formele de cooperare instaurate prin prezentul tratat ar trebui
să fie revizuite în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor
comunitare;
Obiectivele Uniunii sunt atinse conform dispoziţiilor prezentului tratat, în
condiţiile şi potrivit subsidiarităţii, aşa cum este el definit la art. 5 al Tratatului
instituind Comunitatea europeană”.
Modificările esenţiale care rezultă din Tratatul de la Amsterdam apar în prima
liniuţă şi fac referire la un nivel de trai ridicat şi la o dezvoltare echilibrată şi
durabilă; în a treia liniuţă care face, în noua sa redactare, să consolideze apărarea
comună; în a patra liniuţă’ care introduce obiectivul de a menţine şi a dezvolta
Uniunea ca spaţiu de libertate şi de securitate şi justiţie.
Articolele 3, 4, 5 (fostele C, D şi E, T.U.E.) rămân neschimbate după
Amsterdam.
Articolul 6 (fostul F) a suferit modificări importante după Amsterdam.
Potrivit noului paragraf 1, introdus în articolul 6 T.U.E., „1. Uniunea este
fondată pe principiile libertăţii, democraţiei, respectarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale, ca şi statul de drept, principii care sunt comune statelor
membre”.
Acest text cuprinde principii deja consacrate de Consiliul european, de
preambulurile Actului unic european şi Tratatului de la Maastricht şi de referirile
68
din paragraful 2 al art. F, T.U.E. (devenit art. 6, T.U.E.). Noul paragraf 1 al art. 6,
T.U.E. prezintă avantajul de a întruni, într-o singură formulă, ansamblul
principiilor pe care este fondată Uniunea, ceea ce va permite asigurarea controlului
vizând respectarea de către statele membre a acestor principii şi examinarea
candidaturilor statelor terţe la aderarea la Uniune.
Paragraful 2 rămâne neschimbat: „Uniunea respectă drepturile fundamentale,
aşa cum sunt ele garantate de Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului
şi libertăţilor fundamentale, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi aşa cum
rezultă ele din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, în calitate de
principii generale de drept comunitar”. Totuşi, de acum înainte, competenţa Curţii
de justiţie arată dorinţa autorilor Tratatului de la Amsterdam de a dezvolta, cel
puţin simbolic, protecţia drepturilor omului.
Paragraful 1, devenit paragraful 3, a fost „amputat” de Tratatul de la
Amsterdam în ceea ce priveşte referirile la „sistemul de guvernare al statelor
membre, fondat pe principiile democraţiei”, care devine inutil şi se limitează la a
afirma că „Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre”.
Articolul 7 T.U.E. permite Consiliului, reunit la nivel de şefi de stat sau
guvern şi statuând în unanimitate, să constate, pe baza propunerii unui stat membru
sau a Comisiei, după avizul conform al Parlamentului european, violarea gravă şi
persistentă a principiilor vizate de articolul 6 T.U.E., paragraful 1: libertatea,
democraţia,, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi statul de drept
Consiliul va putea suspenda, cu majoritate calificată, aplicarea anumitor drepturi
extrase din tratate (printre care dreptul la vot) statului membru în cauză. Votul
statului vizat nu este luat în considerare şi abţinerile statelor nu constituie un
obstacol la unanimitate. Articolul 309, C.E. prezintă consecinţele suspendării.

b. Modificările din Tratatele constitutive ale Comunităţilor europene


Titlurile II (art. 8 T.U.E., fostul art. G), III (art. 9 T.U.E., fostul art. H) şi IV
(art. 10 T.U.E., fostul art. I) cu privire la modificările aduse de T.U.E., respectiv
tratatelor instituind C.E.E. (devenită Comunitatea europeană), C.E.C.A. şi Euratom
nu au fost modificate de Tratatul de la Amsterdam. Acesta aduce, totuşi, propriile
69
sale modificări tratatelor constitutive ale Comunităţilor europene, care, în anumite
cazuri, pot să se sprijine pe articolele care au fost modificate de Tratatul asupra
Uniunii Europene.
Modificările aduse celor 2 Tratate instituind C.E.C.A. şi Euratom de Tratatul
asupra U.E. au fost de ordin instituţional, reluând identic modificările instituţionale
din Tratatul instituind C.E.E., devenit C.E. Tratatul de la Amsterdam recurge la
schimbări analoge, dar adaugă modificări legate de simplificarea tratatelor.

c. Politica externă şi de securitate comună


Titlul V (art. 11 la 28, care corespund cu o creştere a numărului articolelor şi
modificărilor ce rezultă din Tratatul de la Amsterdam - fostele art. J la J11, T.U.E.)
reuneşte dispoziţiile cu privire la politica externă şi de securitate comună
(P.E.S.C.). Acest titlu înlocuieşte, după Tratatul asupra Uniunii Europene, Titlul III
din Actul unic european privind cooperarea politică, care a fost abrogat de art. P,
paragraful 2, din Tratatul asupra U.E. (actualul art. 50, T.U.E.). El determină
obiectivele trasate acestei politici, care definesc şi pun în aplicare Uniunea
Europeană şi statele membre şi care redau, din nou, toate domeniile inerente unei
politici externe şi de securitate (art. 11 T.U.E., care corespunde fostului art. Jl):
„- apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei
Uniunii’ conform principiilor Cartei Naţiunilor Unite;
- întărirea securităţii Uniunii (şi a statelor membre), sub toate formele sale;
- menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, conform principiilor
Cartei Naţiunilor Unite, principiilor din Actul final de la Helsinki şi obiectivelor
Cartei de la Paris, înţelegând aici pe cele referitoare la frontierele exterioare;
- promovarea cooperării internaţionale;
- dezvoltarea şi întărirea democraţiei şi a statului de drept, ca şi respectarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”.
Progrese spre integrarea apărării în U.E. au fost făcute cu ocazia Tratatului de
la Amsterdam, după cum o arată comparaţia din articolul 17 T.U.E. cu vechiul art.
J4. Este problema unei definiţii progresive a politicii de apărare comună în locul

70
unei definiţii a termenului1. Consiliul european poate decide trecerea la o apărare
comună, dar statele membre trebuie să adopte o decizie în acest sens, conform
exigenţelor lor constituţionale. Competenţa Uniunii se întinde la „misiunile
umanitare şi de evacuare, de menţinere a păcii, de forţe combative pentru
gestionarea crizelor, înţelegând aici misiuni de restabilire a păcii”2. Raporturile cu
UEO sunt, de asemenea, precizate, dar nu merg până la integrarea acestei
organizaţii în U.E.. Tratatul nu exclude recurgerea la cooperări întărite în domeniul
apărării (art. 17 şi clauza generală privind cooperările întărite, din art. 43).
Dispoziţiile adoptate precizează, cu modificările ce rezultă din Tratatul de la
Amsterdam, condiţiile de intervenţie a instituţiilor Uniunii Europene şi obligaţiile
statelor membre (art. 11 la 27, care corespund art. J1 la J10, T.U.E.).
Paragrafele 2, 3 şi 4 din art. 28 precizează modalităţile de finanţare a
cheltuielilor angajate pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor cu privire la
P.E.S.C. şi modificările pentru finanţarea cheltuielilor operaţionale introduse de
Tratatul de la Amsterdam.

d. Cooperarea poliţiei şi cea judiciară în materie penală (fosta cooperare în


domeniile justiţiei şi afacerilor interne)
Titlul VI (art. 29-42, fostele art. K-K9, T.U.E.), care consacra cooperarea în
domeniile justiţiei şi afacerilor interne, vizează, după Tratatul de la Amsterdam,
cooperarea poliţiei şi cea judiciară în materie penală. Această transformare este
însoţită de importante schimbări în raport cu versiunea anterioară stabilită de
tratatul asupra U.E.
Vechiul art. K1, T.U.E. a fost înlocuit, în articolul 29, printr-un text foarte
diferit de către Tratatul de la Amsterdam:
„Fără să prejudicieze competenţele Comunităţii europene, obiectivul Uniunii
este de a oferi cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie într-un spaţiu de libertate,
securitate şi justiţie, elaborând o acţiune în comun între statele membre în
domeniul cooperării poliţiei şi a celei judiciare în materie penală, prevenind
rasismul şi xenofobia şi luptând împotriva acestor fenomene.
1
J. RIDEAU, op. cit., pag. 32.
2
Misiuni numite Petersberg.
71
Acest obiectiv este atins prin prevenirea criminalităţii, organizate sau sub
orice altă formă şi prin lupta împotriva acestui fenomen, în special: terorismul,
degradarea fiinţelor umane şi crimele împotriva copiilor, traficul de droguri,
traficul de arme, corupţia şi frauda, datorită:
- unei cooperări mai strânse între forţele de poliţie, autorităţile vamale şi
celelalte autorităţi competente din statele membre, simultan, în mod direct şi prin
intermediul Oficiului european de poliţie (Europol), conform articolelor 30 şi 32;
- unei cooperări mai strânse între autorităţile judiciare şi celelalte autorităţi
competente din ţările membre, conform articolului 31, punctele a) la d) şi
articolului 32;
- unei apropieri, atât cât este nevoie, a regulilor de drept penal din statele
membre, conform articolului 31, punctul e)”.
Articolul 30 precizează diferitele aspecte ale acţiunii în comun în domeniul
cooperării poliţiei.
Articolul 31 aduce precizări în ceea ce priveşte cooperarea judiciară în
materie penală.
Titlul precizează modalităţile de intervenţie a instituţiilor europene şi
obligaţiile statelor membre, cărora Tratatul de la Amsterdam le-a adus importante
modificări (art. 32 la 40, T.U.E., care corespund numărului crescut de articole,
fostele K2 la K7). Printre aceste modificări se remarcă, în special, intervenţia,
Considerabil mărită, a competenţei Curţii de justiţie a Comunităţilor europene (art.
35, T.U.E.), în raport cu prevederile fostului articol K2, §2, lit. C, T.U.E. şi noile
dispoziţii cu privire la cooperările întărite (art. 40, T.U.E.).
Articolul 40 se referă la posibilitatea ca anumite state membre să instaureze o
cooperare întărită care, spre deosebire de ceea ce era prevăzut de vechiul articol
K7, se va derula în cadrul instituţional al Uniunii.
Dispoziţiile instituţionale din Tratatul instituind C.E., vizate de articolul 41,
paragraful 1 (care corespunde vechiului articol K8, §1) sunt aplicabile dispoziţiilor
cu privire la cooperare: articolele 189, 190, 196 la 199, 203, 204, 206 la 209, 213
la 219, 255 şi 290.
72
Paragrafele 2, 3 şi 4 ale articolului 41 (care corespunde fostului art. K8, §2)
precizează modalităţile de finanţare a cheltuielilor angajate pentru punerea în
aplicare a dispoziţiilor cu privire la cooperare, cu modificări pentru finanţarea
cheltuielilor operaţionale şi pentru jocul procedurii bugetare introduse de Tratatul
de la Amsterdam.
Articolul K9 deschidea Consiliului de Miniştri, care statua cu unanimitate,
posibilitatea de a extinde dispoziţiile privind armonizarea din art. 100C din tratatul
Comunităţii europene, la acţiuni relevante din anumite domenii vizate de art. K 1
(§1 la §6). Decizia pentru determinarea condiţiilor de vot trebuia să fie adoptată, pe
baza recomandării Consiliului, de statele membre, conform propriilor reguli
constituţionale. Modalităţile de punere în aplicare a acestei dispoziţii au fost
precizate de Consiliul european de la Edinburgh, din decembrie 1992, care a
reamintit că în Danemarca această adoptare se făcea în cazul unui transfer de
suveranitate, fie cu o majoritate de 5/6 din deputaţii Folketing-ului, fie, simultan,
cu majoritatea deputaţilor şi majoritatea electoratului, pronunţat prin referendum1.
Articolul 42, T.U.E. permite, de acum înainte, comunitarizarea acţiunilor în
domeniile vizate la articolul 29, care vor putea, potrivit aceleiaşi proceduri ca cea
descisă anterior, să fie rezolvate de Titlul IV.

e. Dispoziţii privind cooperarea întărită


Noul Titlu VII, introdus de Tratatul de la Amsterdam (art. 43 la 45), permite
statelor membre, care doresc să instaureze între ele, cu privire la primul şi al treilea
pilon, o cooperare mai strânsă, să apeleze la instituţiile, procedurile şi mecanismele
prevăzute de tratate. Cooperarea întărită urmăreşte depăşirea obstacolelor în
dezvoltarea Uniunii, care rezultă din numărul crescut al statelor membre.

f. Dispoziţii finale
Titlul VIII (art. 46 - 53, T.U.E., care corespund fostului Titlu VII, fostele art.
L-S) stabileşte „Dispoziţiile finale” ale Tratatului privind Uniunea Europeană.
Articolul 46 (fostul art. L T.U.E.) a fost modificat, în sensul unei măriri a

1
J. RIDEAU, op. cit., pag. 71.
73
competenţei Curţii de justiţie a Comunităţilor europene.
Competenţa Curţii se referă, în mod normal, la modificările tratatelor
constitutive care se integrează în acestea. Totuşi, noul Titlu IV, „Vize, azil,
emigrare şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor”, integrat în
Tratatul instituind C.E. de Tratatul de la Amsterdam, este supus competenţei Curţii
potrivit căilor derogatorii, prin raportare la căile dreptului comunitar (art. 68, C.E.).
Noul articol 46 T.U.E. menţine competenţa Curţii pentru dispoziţiile finale ale
Tratatului privind Uniunea Europeană (art. 46. - 53, T.U.E.).
Articolul 47 (fostul art. M) rămâne neschimbat.
Paragraful 2, art. 48, care prevedea convocarea unei conferinţe în 1996,
evident, a fost suprimat de Tratatul de la Amsterdam.
Protocolul privind instituţiile în perspectiva lărgirii U.E., anexat Tratatului
privind Uniunea Europeană şi tratatelor constitutive ale Comunităţilor europene,
prevede, pe de o parte, după prima lărgire, o modificare a compunerii Comisiei,
subordonată unei modificări a regulilor ponderii în Consiliu (fie o nouă pondere a
voturilor, fie o dublă majoritate, de o manieră acceptabilă pentru toate statele
membre) şi, pe de altă parte, convocarea unei noi conferinţe interguvernamentale
cu cel puţin 1 an înainte ca numărul statelor membre să ajungă la 20, „pentru a
proceda la o reexaminare completă a dispoziţiilor din Tratatele cu privire la
compunerea şi funcţionarea instituţiilor”.
Regulile cu privire la admiterea în U.E., prevăzute, iniţial, de cele 3 Tratate
institutive ale Comunităţilor europene (art. 237 C.E.E., art. 205 Euratom şi art. 98
C.E.C.A.), au fost înlocuite de fostul articol O, din tratatul privind Uniunea
Europeană, fără ca această substituire să antreneze modificări de procedură.
Noul articol 49 T.U.E. a modificat condiţiile necesare aderării, aliniind, în
parte, textele cu practica. De acum înainte, statele candidate trebuie nu doar să fie
europene, să accepte acquis-ul comunitar, ci, de asemenea, trebuie să respecte
principiile din articolul 6, paragraful 1, T.U.E. (libertate, democraţie, respectarea
drepturilor omului şi libertăţile fundamentale şi statul de drept).
Procedura nu a fost modificată de Tratatul de la Amsterdam.
74
Articolul 50 (fostul art. P), neschimbat, abrogă articolele 2-7 şi art. 10-19 din
Tratatul de fuziune din 1965 (intrat în vigoare în 1967 şi abrogat prin Tratatul de la
Amsterdam) care instituie un Consiliu şi o Comisie unice, paragraful 2 abrogă
articolul 2 (Consiliul european), articolul 3, paragraful 2 (puterile şi competenţele
instituţiilor şi organelor competente în materia cooperării politice europene) şi
Titlul III (cooperarea politică europeană) din Actul unic european.
Tratatul, potrivit articolului 51, T.U.E. (fostul art. Q), neschimbat, este
încheiat pentru o durată nelimitată.
Articolul 53, T.U.E. (fostul art. S), neschimbat, se referă la existenţa
Tratatului într-un exemplar unic, în limbile statelor semnatare şi a statelor
aderante; tratatul este depus în arhivele Guvernului Republicii Italiene.

g. Protocoale şi declaraţii
16 protocoale sunt anexate Tratatului C.E. de către tratatul privind Uniunea
Europeană. Un protocol a fost anexat Tratatului U.E. şi tratatelor instituind
Comunităţile europene. 33 de declaraţii adoptate de conferinţele
interguvernamentale figurau în Actul final al Conferinţei.
Tratatul de la Amsterdam adaugă noi protocoale şi declaraţii la aceste
protocoale menţinute (cu excepţia, totuşi, a protocolului social, integrat, de acum
înainte, în Tratatul instituind C.E.) şi la declaraţiile anterioare. Protocolul privind
statutul Curţii de justiţie C.E.C.A. este modificat prin substituirea textelor din
Titlurile I şi II textelor din Titlurile I şi II din protocolul privind statutul Curţii C.E.
Protocolul privind relaţiile cu Consiliul Europei este, de asemenea, modificat.

C. Modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam tratatelor constitutive ale


Comunităţilor europene

Articolul 2, privind misiunile Comunităţii europene, a fost modificat de


Tratatul privind Uniunea Europeană. Noul text face referire la Uniunea economică
şi monetară, la o dezvoltare armonioasă şi echilibrată a activităţilor economice în
ansamblul Comunităţii, la o creştere durabilă şi neinflaţionistă respectând mediul,
la un înalt grad de convergenţă a performanţelor economice, la un nivel de trai şi
75
de protecţie socială ridicat, la o creştere a nivelului şi calităţii vieţii, la coeziunea
economică şi la solidaritatea între popoare.
Tratatul de la Amsterdam a introdus o referire la egalitatea bărbat-femeie, la
un înalt grad de competitivitate a performanţelor economice, la un nivel ridicat de
protecţie a mediului şi la ameliorarea calităţii vieţii.
Articolul 3 a fost modificat de Tratatul de la Amsterdam:
“a) interzicerea, între statele membre, a drepturilor de vamă şi a restricţiilor
cantitative la intrarea şi la ieşirea mărfurilor, ca şi a oricăror altor măsuri cu efect
echivalent;
b) o politică comercială comună;
c) o piaţă internă caracterizată de abolirea, între statele membre, a
obstacolelor la libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi
capitalurilor;
d) măsuri relative la intrarea şi circulaţia persoanelor în piaţa internă, conform
Titlului IV;
e) o politică comună în domeniile agriculturii şi pescuitului;
f) o politică comună în domeniul transporturilor;
g) un regim care să asigure că, în Piaţa internă, concurenţa nu este afectată;
h) apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării Pieţei
comune;
i) promovarea unei coordonări între politicile angajării statelor membre în
vederea întăririi eficacităţii lor prin elaborarea unei strategii coordonate pentru
angajare;
j) o politică în domeniul social, cuprinzând un Fond social european;
k) întărirea coeziunii economice şi sociale;
1) o politică în domeniul mediului;
m) întărirea competitivităţii industriei Comunităţii;
n) promovarea cercetării şi dezvoltării tehnologice;
o) încurajarea stabilirii şi dezvoltării reţelelor transeuropene;
p) o contribuţie la realizarea unui nivel ridicat al calităţii, ca şi la înflorirea
76
culturilor statelor membre;
r) o politică în domeniul cooperării la dezvoltare;
s) asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mare, în vederea creşterii
schimburilor şi urmărirea, în comun, a efortului de dezvoltare economică şi
socială;
t) o contribuţie la întărirea protecţiei consumatorilor;
x) măsuri în domeniile energiei, protecţiei civile şi turismului.
2. Pentru toate acţiunile vizate la prezentul articol, Comunitatea caută să
elimine inegalităţile şi să promoveze egalitatea între bărbaţi şi femei”.
Noutăţile esenţiale din paragraful 1, care rezultă din Tratatul de la
Amsterdam, sunt: referirea, la litera d), la noul Titlu IV din Tratatul instituind C.E.
– „Vize, azil, emigrare şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor” -
care corespunde dorinţei de a crea şi întări un spaţiu de libertate, de securitate şi
justiţie şi care se traduce în acest titlu printr-o comunitarizare a unei părţi a celui
de-al treilea pilon şi a acquis-ului Schengen, vizat printr-un protocol; inserarea
unei noi litere cu privire la angajare. Paragraful 2, privind egalitatea bărbaţi-femei,
a fost adăugat în cadrul diverselor modificări din tratat, care ţin să întărească
dispoziţiile în favoarea egalităţii bărbaţi-femei (în special art. 13, lupta împotriva
discriminării prin măsuri pozitive şi inserarea unei menţiuni de egalitate a
remuneraţiilor în articolul 141, C.E., fostul art. 119).
Articolul 3A din Tratatul instituind C.E. (devenit art. 4, după Amsterdam),
care a fost introdus prin tratatul privind Uniunea Europeană, a rămas neschimbat
după Amsterdam.
Tratatul de la Amsterdam aduce câteva noutăţi şi remanierii politicilor
comunitare: politică comercială comună, posibilitatea de a extinde câmpul de
aplicare al art. 133 C.E., fostul art. 113, la problemele comerciale cu privire la
servicii şi la proprietatea intelectuală; politica socială şi de angajare, noul Titlu
VIII, privind angajarea, art. 125 la 130 cu includerea în Tratatul instituind C.E. a
Protocolului social, lupta împotriva excluderii sociale, art. 136, alin. 1, C.E. şi art.
137, §2, alin. 3 C.E., care apare în calitate de nou obiectiv al politicii sociale şi
77
dispoziţiile relative la egalitate bărbaţi-femei, articolele 2 şi 3, § 1, C.E. Modificări
cu caracter proclamatoriu ating, de asemenea, mediul, sănătatea publică, protecţia
consumatorilor.
Schimbările instituţionale introduse de tratatul privind Uniunea Europeană au
fost completate prin modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam.

6. Acordul de la Schengen - 19851

La 14 iunie 1985, Guvernele Statelor Uniunii economice Benelux, ale


Republicii Federale Germania şi Republicii Franceze semnează Acordul de la
Schengen, referitor la suprimarea, graduală, a controlului vamal la graniţele
comune.
Acordul de la Schengen are la bază mai multe considerente, dintre care:
» progresele înregistrate în cadrul Comunităţilor europene în vederea
asigurării liberei circulaţii a persoanelor, a mărfurilor şi serviciilor;
» necesitatea consolidării solidarităţii între popoarele lor, prin eliminarea
obstacolelor din calea liberei circulaţii la graniţele comune între Statele Uniunii
Economice a Benelux-ului, Republicii Federale Germania şi Republicii Franceze;
» obiectivitatea efortului de amplificare a raporturilor dintre popoarele statelor
membre ale Comunităţilor europene prin intermediul liberei treceri a graniţelor
interioare pentru resortisanţii lor şi a liberei circulaţii a mărfurilor şi a serviciilor;
» dorinţa de a suprima controlul graniţelor comune.
Mecanismele de aplicare a Acordului au presupus şi presupun, încă, ca, pe
plan intern, să se adopte măsuri de natură legislativă, supuse adoptării
Parlamentelor naţionale, în funcţie de prevederile propriilor Constituţii. La nivel
comunitar s-a semnat Convenţia de aplicare a Acordului de la Schengen (1990). Cu
acest prilej, au fost formulate 6 declaraţii comune, la următoarele articole:
• art. 4, cu privire la controlul personal şi al bagajelor de mână, la aeroportul
pe care au venit din exterior, al pasagerilor unui zbor pornit dintr-un stat terţ;
• art. 71, paragraful 2, referitor la prevenirea şi stoparea prin măsuri
1
A se vedea şi I. P. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit., pag. 259-267.
78
administrative şi penale a exportului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope;
• art. 121 cu trimitere la renunţarea, în semn de respect faţă de dreptul
comunitar, la controalele şi la prezentarea de certificate fitosanitare pentru anumite
vegetale şi produse vegetale;
• art. 132, cu privire la Comitetul executiv şi la politicile naţionale în materie
de azil;
• art. 1 39, cu privire la ratificarea, aprobarea sau acceptarea şi intrarea în
vigoare a Convenţiei.
Complementar la Actul final al Convenţiei de aplicare a Acordului de la
Schengen, Părţile Contractante au adoptat o declaraţie comună şi au luat notă de
declaraţiile unilaterale ale Republicii Federale Germania şi ale Regatului Belgiei.
Acordul de la Schengen, din 14 iunie 1985, are în structura sa 2 titluri şi 33 de
articole:
- Titlul I (articolele 1 - 16) „Măsuri aplicabile pe termen scurt”
- Titlul II (articolele 17-33) poartă denumirea de „Măsuri aplicabile pe termen
lung”
Articolul 1 face referire la formalităţile ce trebuie îndeplinite la graniţele
comune. Formalităţile au în vedere documentele care trebuie întocmite pentru
derularea procedurilor ce sunt urmate de câtre resortisanţii statelor membre ale
Comunităţilor europene. Acestea sunt supuse condiţiilor de fond şi formă
prevăzute în cuprinsul Acordului.
Conceptul de graniţă comună include, în accepţiunea Acordului, graniţele
comune existente între statele Uniunii Economice Benelux, Republicii Federale
Germania şi Republicii Franceze.
Noţiunea de resortisant, în înţelesul Acordului, se referă la persoanele fizice şi
juridice, având cetăţenia, respectiv naţionalitatea statelor membre ale Uniunii
Europene.
Potrivit articolului 2, „forţele de poliţie şi autorităţile vamale vor exercita,
începând cu 15 iunie 1995, o simplă supraveghere vizuală a vehiculelor de turism
ce trec graniţa comună cu viteză redusă, fără să provoace oprirea acestora”.
79
În articolul 5 se arată că, înainte de 1 ianuarie 1 986, se vor înfiinţa birouri de
control naţionale, suprapuse. După această dată, se va examina posibilitatea de a se
introduce puncte de control grupate la anumite puncte de frontieră, luându-se în
considerare condiţiile locale existente.
În ceea ce priveşte politica în domeniul vizelor, se prevede, în articolul 7, că
părţile îşi vor coordona activitatea pentru a evita consecinţele negative ce pot fi
provocate de diminuarea controlului la graniţele comune cu privire la imigraţie şi
securitate.
Articolele 8-10 reprezintă sediul materiei cu privire la acţiunea împotriva
traficului ilicit de stupefiante şi de arme, lupta împotriva criminalităţii, împotriva
intrării şi rămânerii ilegale a persoanelor pe teritoriul acestor state, împotriva
fraudei fiscale şi vamale şi a contrabandei.
Controlul transportului transfrontier al mărfurilor pe autostrăzi este
reglementat de articolul 11 al Acordului. Articolul prevede că, înainte de 1 ianuarie
1986, Părţile îşi vor coordona regiunile de autorizare a transportului rutier
profesional în vigoare, între ele, pentru circulaţia transfrontieră, urmând drept
obiectiv simplificarea, uşurarea şi posibilitatea înlocuirii „autorizaţiilor de
călătorie” cu autorizaţiile de timp prin controlul vizual al trecerii graniţelor
comune.
Titlul II – „Măsuri aplicabile pe termen lung” - cuprinde:
» dispoziţii cu privire la circulaţia persoanelor (art. 17);
» analiza rezultatelor măsurilor luate pe termen scurt;
» dispoziţii privind coordonarea legislaţiilor şi a politicilor statelor membre
(art. 19 şi 20);
» iniţiativele comune în cadrul Comunităţii europene (articolul 21 stipulează
faptul că Părţile vor lua iniţiativa în cadrul Comunităţii europene pentru a obţine
perceperea unitară în ţara de plecare a TVA-ului pentru prestările de transport
turistic în interiorul Comunităţii europene);
» obiectivele pe termen lung urmărite de Părţi.
În Acordul de la Schengen. se prevede că acesta va intra în vigoare la 30 de
80
zile după depunerea ultimului instrument de ratificare sau de aprobare.
Depozitarul Acordului este Guvernul Marelui Ducat de Luxemburg.

Aplicaţii:
1. Menţionaţi, ca izvoare primare ale dreptului comunitar european, 3 tratate
modificatoare;
2. Prezentaţi, pe scurt, cele trei Tratate institutive ale Comunităţilor europene;
3. Prezentaţi, pe scurt, conţinutul Tratatului asupra Uniunii Europene;
4. Arătaţi care sunt modificările intervenite în Tratatul de la Maastricht, după
intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam;
5. Realizaţi o scurtă prezentare la modificărilor aduse prin Tratatul de la
Amsterdam Tratatelor institutive ale Comunităţilor europene.

CAPITOLUL VI
DREPTUL DERIVAT

81
OBIECTIVE:
1. Cunoaşterea şi însuşirea conceptelor referitoare la dreptul derivat
comunitar;
2. Înţelegerea mecanismelor de elaborare şi intrare în vigoare a actelor
comunitare.

Secţiunea I
Regulamentele

Regulamentele, aşa cum sunt ele definite de articolul 249 C.E. (fostul art.
189) constituie ilustrarea majoră a ceea ce Curtea numeşte sistemul legislativ al
Comunităţii1.
Este principalul izvor al dreptului comunitar. Prin acesta se exprimă,
îndeosebi, puterea legislativă a Comunităţilor. Art. 249 din Tratatul instituind
C.E.E. dă efectelor sale juridice o definiţie completă şi fără ambiguitate, care îi
conferă o natură şi o eficacitate absolut comparabile cu cele ale legii în sistemele
naţionale.
Regulamentul, ca şi legea, are o influenţă generală. El conţine prevederi
generale şi impersonale, statuând prin abstracţie. Este de fapt condiţia funcţionării
normative care i se cere în sistemul Tratatului. Nu se confundă cu decizia.
Obligativitatea, o altă caracteristică a regulamentului, face ca acesta să se
deosebească de recomandări şi avize. Acestea din urmă, potrivit art. 249 al
Tratatului instituind C.E.E., „nu obligă”. Regulamentul, fiind obligatoriu în toate
dispoziţiile sale, interzice orice aplicare incompletă. Se deosebeşte şi de directivă,
care nu leagă decât în privinţa rezultatului. Prin regulament, autoritatea comunitară
dispune de o putere normativă completă. Puterea comunitară poate nu numai să

1
C.J.C.E., 17 decembrie 1970, Einfuler und Vorratsstelle Getreicle/Kîstu, off. 25/70, Réc. pag. 1161.
82
prescrie un rezultat, ci să impună şi modalităţile de aplicare şi execuţie considerate
oportune.
Regulamentul este direct aplicabil în orice stat membru, adresându-se direct
subiectelor de drept intern din statele membre, deoarece conţine drepturi şi
obligaţii pentru acestea.
Caracterul normativ al regulamentelor (şi deciziilor generale C.E.C.A.) a fost
subliniat, foarte mult, de către Curte, având în vedere, în special, condiţiile
acceptării recursurilor în anulare introduse de persoanele private care limitează
(C.E.C.A.) sau exclud (C.E., Euratom) recursurile în anulare ale acestora împotriva
actelor generale. Această jurisprudenţă se referă la faptul că regulamentele sunt
acte care se aplică categoriilor abstracte şi în totalitatea lor1.
Criteriul de distincţie între regulament şi decizie este legat de forţa generală2
şi nu de denumirea sa, sau a modalităţilor de adoptare a sa3. Necesităţile protecţiei
drepturilor recurenţilor determină, câteodată, Curtea să înainteze analizele sale, în
special în ceea ce priveşte regulamentele care fixează drepturi antidumping,
mergând, câteodată, până la a admite caracterul lor hibrid.
Regulamentele, fiind obligatorii în toate elementele lor, se disting, pe de o
parte, de directive, parţial obligatorii pentru state şi, pe de altă parte, de actele
neobligatorii (avizele şi recomandările C.E. şi Euratom, directive şi avize
C.E.C.A.). Caracterul lor obligatoriu e valabil pentru totalitatea dispoziţiilor
regulamentului. Regulamentul se impune tuturor subiectelor de drept: particulari,
state, instituţii. Caracterul obligatoriu al regulamentului îndepărtează jocul
pretenţiilor rezervate formulate ca urmare a adoptării sale4. Regulamentul poate
lăsa subiectelor de drept o anumită marjă de acţiune.
Fiind direct aplicabil, regulamentul se va insera în mod automat în ordinile
juridice naţionale, excluzând orice măsură de receptare naţională5 sau tot ceea ce ar

1
C.J.C.E., 14 decembrie 1962, Confédération national des producteurs de fruits et légumes et a./Consiliu, off. jtes
16/62 şi 17/62, Réc. pag. 901.
2
C.J.C.E., 5 mai 1977, Koninklijke Scholten Honig/Conseil et Commission, off. 101/76, Réc. pag. 797.
3
C.J.C.E., 6 octombrie 1982, Conseil et Commission, off. 307/81, Réc. pag. 3463.
4
C.J.C.E., 7 februarie 1973, Commission/Italia, off. 39/73, Réc. pag. 101.
5
C.J.C.E., 7 februarie 1973, Commission/Italia, off. 39/72, Réc. pag. 107.
83
putea disimula natura şi efectele unui regulament1. Reproducerea regulamentelor în
publicaţiile naţionale va putea, totuşi, fi justificată pentru motive de informare, cu
condiţia ca acestea să nu creeze îndoieli asupra caracterului comunitar al
dispoziţiilor reproduse.
Doar măsurile prevăzute de regulament vor putea fi luate de autorităţile
statelor membre2. Statul trebuie să ia măsurile care se dovedesc a fi necesare având
în vedere lacunele regulamentului. Aceste măsuri vor trebui, ţinând cont de
aceleaşi dispoziţii stabilite de articolul 5 C.E. (actualul art. 10), să faciliteze
aplicarea şi nu să antreneze executarea lor.
Regulamentul se bucură de un efect direct şi creează drepturi şi obligaţii de
care jurisdicţiile naţionale vor trebui să ţină cont3.
Ierarhia internă între regulamente ţine de confuzia puterii legislative şi a
puterii executive în Comunitate care conduce la a distinge, potrivit unei
terminologii oficiale, între regulamentele de bază şi regulamentele de aplicare.
Distincţia corespunde unei diferenţe de funcţionare a celor două categorii de texte.
Regulamentele de aplicare vor putea fi controlate şi anulate pentru violarea
regulamentelor de bază, fie că sunt luate sau nu de însăşi instituţia care le-a adoptat
pe acestea din urmă.
Regulamentele fac obiectul, în termenii articolului 254 C.E. (fostul art. 191,
art. 163 Euratom, 15 C.E.C.A. pentru deciziile generale) unei publicări obligatorii
în Jurnalul Oficial, ediţia Législation (Legislaţie), subrubrica „Actes dont la
publication est une condition de leur applicabilité” (Actele a căror publicare este o
condiţie a aplicabilităţii lor). Absenţa publicării nu antrenează ilegalitatea
regulamentului, dar exclude efectul său obligatoriu4.
Regulamentele intră în vigoare, în virtutea articolului 254 C.E., la data pe care
ele o fixează sau în a 20-a zi următoare publicării lor; data publicării este
prezumată a fi cea care figurează pe fiecare număr al Jurnalului Oficial; această

1
C.J.C.E., 2 februarie 1977, Amsterdam Bulb Produkt-Schapvoor von Siergewassen, off. 50/76, Réc. pag. 137.
2
C.J.C.E., 11 februarie 1971, Racke Hauptzollant Hambourg St.Annen, off. 39/70, Réc. pag. 49.
3
C.J.C.E., 14 decembrie 1971, Politi/Min.des Finances de la Répag. italienne, off. 43/71, Réc. pag. 1039.
4
C.J.C.E., 24 mai 1974, Hauptzollant Biefeld/Offene Haudelsgesell-Sbaft in Firma H.C.Kînig, off. 185/73, Réc.
pag. 607.
84
prezumţie poate fi înlăturată de proba că această dată nu era data publicării
efective. Regulamentele pot prevedea o aplicare diferită a dispoziţiilor posterioare
intrării în vigoare. Aplicarea unui regulament la data oficială din Jurnal poate, în
anumite cazuri, să ajungă la faptul retroacţiunii1. Urgenţa poate să conducă la a
fixa intrarea în vigoare la o dată anterioară celei de-a 20-a zi, ea putând chiar să
intervină încă din ziua publicării, dacă motive imperioase o justifică2 sau în ziua
următoare publicării, dacă operatorii nu pot ignora instituirea iminentă a unui drept
antidumping definitiv3. Măsurile tranzitorii pe care Comisia poate fi autorizată să
le ia se aplică, în principiu, la o perioadă posterioară, luată ca efect al dispoziţiilor
principale; ele pot, totuşi, să se aplice unei perioade situate între publicarea
reglementării şi producerea efectului său, cu condiţia ca ele să-şi păstreze
caracteristicile lor tranzitorii şi să fie necesare pentru a-şi atinge obiectivele clauzei
de abilitare4.
Regulamentele interne ale instituţiilor, adoptate de acestea în cadrul puterii lor
de auto-organizare, au doar o forţă interinstituţională în ceea ce priveşte statele. Ele
trebuie să fie conforme tratatelor şi pot fi controlate de Curte. În sens invers, ele
pot servi ca bază a recursurilor îndreptate împotriva actelor adoptate în greşita
cunoaştere a dispoziţiilor lor. O directivă adoptată în violarea regulamentului
interior al Consiliului va fi anulată5. Cu toate acestea, Curtea a considerat că aceste
regulamente interne sunt lipsite de forţă executorie şi nu sunt susceptibile de a fi
invocate de persoane6. Tribunalul a considerat că, de o manieră aparent
contradictorie, faţă de regulamentul interior al Comisiei, dispoziţiile creatoare de
drept şi factori de securitate juridică pot fi invocate de particulari7.
Regulamentele financiare prevăzute de articolul 279 C.E.8 apar, din contră,
după o modificare a practicii comunitare, ca regulamente în sensul articolului 249.
1
C.J.C.E., 9 ianuarie 1990, SAFA/Amministrazione delle Finanze dello Stato, off. C-337/88, Réc. pag.I-1.
2
A se vedea, de ex., în materia drepturilor antidumping, C.J.C.E., ord. din 16 ianuarie 1987, Enital/Conseil, off.
304/86, Réc. pag. 267.
3
C.J.C.E., 11 iulie 1990, Enital/Comisia şi Consiliu, off. jtes C-304/86 şi C- 185/87, Réc. pag. I-2939.
4
C.J.C.E., 14 ianuarie 1987, Gennania/Comisia, off. 278/84, Réc. pag. l.
5
C.J.C.E., 23 februarie 1988, Regatul Unit/Consiliu, off. 68/86, Réc. pag. 855.
6
C.J.C.E., 7 mai 1991, Nakajima All Precision Co Ltd./Conseil, off. C-69/89, Réc. pag. I-2069.
7
27 februarie 1992, BASF ş.a./Comisia, off. jtes T-79/89, T-84/89 la 86/89, T-91/89, T-92/89, T-94/89, T-96/89, T-
98/89, T-102/89, T- 104/89, Réc. pag.II-315.
8
Fostul art. 209, art. 183 Euratom şi 78 septimo C.E.C.A..
85
Statutul funcţionarilor, deşi nu este calificat ca regulament, reuneşte toate
caracterele care caracterizează acest tip de act în termenii articolului 189 C.E.1,
ceea ce explică că funcţionarii pot face să prevaleze statutul în faţa jurisdicţiilor
naţionale2.

Secţiunea a II-a
Directivele

Reprezintă o formă a legislaţiei cu două trepte de aplicare. Se aseamănă


tehnicii legii-cadru completată prin decretele de aplicare. Se circumscrie voinţei
redactorilor tratatelor de a oferi instituţiilor, pe lângă regulament, un instrument de
uniformizare juridică, o formulă fondată pe împărţirea de sarcini şi colaborarea
între nivelul comunitar şi nivelul naţional. Este mai flexibilă şi mai fidelă
particularităţilor naţionale, special adoptată pentru a asigura funcţia de apropiere a
legislaţiei comunitare de legislaţiile naţionale (potrivit articolului 100 din Tratatul
instituind C.E.E.).
În termenii art. 249 din Tratatul instituind C.E.E., „directiva leagă statul
membru destinatar în privinţa rezultatului de atins”, lăsând instanţelor naţionale
competenţa în ce priveşte formele şi mijloacele. Fiecare dintre termenii definiţiei
scot în evidenţă deosebirile esenţiale dintre directivă şi regulament.
În principiu, directiva nu are o influenţă generală,, adresându-se, de regulă,
numai anumitor state membre. Când, totuşi, şi aceasta se adresează tuturor statelor
membre (situaţie frecvent întâlnită) ea se prezintă ca un procedeu de legislaţie
indirectă, Curtea calificând-o atunci ca „act având o influenţă generală”.
Directiva nu este direct aplicabilă, deşi la prima vedere acest lucru nu este
evident. Tocmai de aceea, Curtea de justiţie a admis că, în unele condiţii
particulare, anumite directive nu sunt lipsite de efectul aplicabilităţii directe in
statele membre, fapt care mai estompează din diferenţa dintre regulament şi aceste

1
Actualul art. 249, C.J.C.E., 20 octombrie 1981, Commission/Royaume de Belgique, off. 137/80, Réc. pag. 2393.
2
C.J.C.E., 4 mai 1988, Watgen/Caisse de Pension des Empioyés privés, off. 64/85, Réc. pag. 2435.
86
directive.
Directivele sau recomandările C.E.C.A.1 au ca destinatari statele sau
întreprinderile în Tratatul instituind C.E.C.A. şi statele în Tratatele de la Roma.
Directivele impun rezultate şi lasă, în principiu, destinatarilor lor competenţa în
ceea ce priveşte forma şi mijloacele pentru a le atinge (rezultatele) în termenele
fixate. Transpunerea directivelor nu trebuie să fie analizată ca o receptare sau luare
a formei printr-o transformare în dreptul naţional. Statele au obligaţia de a
comunica Comisiei măsurile luate pentru a aplica directivele.
Finalităţile urmărite de directive sunt variate. În anumite articole ale
Tratatului ele fixează calendare de liberare. Ele sunt, mai ales, un instrument de
armonizare a legislaţiilor statelor membre, ceea ce le conferă o incontestabilă
natură normativă2.
Directiva fixează un termen destinatarilor săi pentru a atinge rezultatele
urmărite.
Statul poate proceda la o aplicare anticipată a directivei. Particularii nu vor
putea invoca principiul protecţiei legitime înainte de expirarea termenului3.
Particularii nu vor putea spune în cauză faptul că un stat, după ce a pus în aplicare
cu anticipaţie directiva, a adoptat un act contrar, chiar dacă termenul nu a expirat
întotdeauna4.
Termenul fiind expirat, o acţiune în constatarea încălcării îndreptată împotriva
statului va putea sancţiona netranspunerea directivei, termenele de transpunere
având, potrivit unei jurisprudenţe constante, un caracter imperativ5.
Este extraordinară jurisprudenţa tradiţională privind jocul termenului de
transpunere, considerat ca un punct de plecare al obligaţiilor statului, astfel că,
instituţie cu atribuţii jurisdicţionale, Curtea a putut considera că „dacă statele nu
sunt ţinute să adopte aceste măsuri (de transpunere) înaintea expirării termenului
de transpunere, rezultă aplicarea combinată a articolelor 5, alin. 2 şi 189 din tratat
1
A se vedea asimilarea recomandărilor C.E.C.A. directivelor C.E./C.J.C.E., 22 februarie 1990, C.E.C.A./FailIite
Busseni, off. C-221/88, Réc. pag. I-495.
2
C.J.C.E., 22 februarie 1984, Kloppenburg/Finanzaint Leer, off. 70/83, Réc. pag. 1075.
3
C.J.C.E., 5 aprilie 1979, Min. public/Ratli, off. 148/78, Réc. pag. 1629.
4
C.J.C.E., 6 octombrie 1970, Frantz Grad/Finanzaint Traunstein, off. 9/70, Réc. pag. 825.
5
A se vedea, în special, C.J.C.E., 22 februarie 1979, Commission/Italie, off. 163/78, Réc. pag. 771.
87
şi a directivei însăşi căci, în acest termen, ele trebuie să se abţină de a lua dispoziţii
de natură să compromită în mod serios rezultatul prescris de această directivă.
Aparţine jurisdicţiei naţionale aprecierea dacă acesta este cazul dispoziţiilor interne
cărora ele trebuie să le examineze legalitatea”; justificarea poziţiei este sceptică şi
nu poate să disimuleze dificultăţile care decurg de aici pentru judecătorul naţional
însărcinat cu o misiune cel puţin incertă1.
De-a lungul timpului, instituţiile comunitare au adoptat directive care
comportă obligaţii precise în sarcina statelor şi care nu lasă acestora alegerea
mijloacelor, ci doar formele, pentru a-şi atinge rezultatele prescrise. Curtea nu a
condamnat această practică, ci chiar a consolidat-o, amintind obligaţia statelor „de
a alege formele şi mijloacele cele mai adecvate în vederea asigurării efectului util
al directivelor”2, precizând că, „competenţa lăsată statelor membre, în ceea ce
priveşte forma şi mijloacele măsurilor de luat de către instanţele naţionale, este în
funcţie de rezultatele pe care Consiliul sau Comisia înţelege să le atingă”.
Distincţia între directive şi regulamente a fost, deci, redată de practică, această
alunecare fiind, de altfel, favorizată de tendinţa statelor de a supraîncărca
directivele la stadiul de elaborare pentru motive de securitate juridică.
Noua apropiere utilizată pentru armonizarea normelor relative la produse în
perspectiva liberei circulaţii a mărfurilor şi care lasă să joace dispoziţiile naţionale
în contextul recunoaşterii echivalenţei legislaţiilor naţionale stabilită3 de
jurisprudenţa Cassis de Dijon4 a anunţat o corectare a tendinţei anterioare. Această
apropiere a fost exprimată în rezoluţia Consiliului din 18 iulie 19845 confirmată de
rezoluţia din 7 mai 19856. Ea a fost înscrisă de Comisie în Cartea albă privind Piaţa
internă7. Ea a fost extinsă de Actul unic european la ansamblul libertăţilor de
circulaţie prevăzute de Tratatul instituind C.E. şi a marcat conţinutul unui anumit
număr de directive. Referirea la subsidiaritatea introdusă de Tratatul asupra
1
C.J.C.E., 18 decembrie 1997, Inter-Environnement Wallonie Région Wallone, off. C- 129/96, Réc. pag. I- 7411.
2
C.J.C.E., 8 aprilie 1976, Royer, off. 48/75, Réc. pag. 497.
3
C.J.C.E., 23 noiembrie 1977, Ereka/lnspecteur der Invoerechten en Accÿnzen, off. 38/77, Réc. pag. 2203.
4
C.J.C.E., 20 februarie 1979, Rewe Zentral AG/Bundesmonopolvenwaltung für Bramitweine, off. 120/78, Réc. pag.
649.
5
Bull. CE 7-8/84, punctul 2.1.12.
6
Bull. CE 5/85, punctul 1.3.1.
7
Numerele 63 şi 64.
88
Uniunii Europene a accentuat mişcarea în sensul directivelor mai puţin detaliate.
Rolul jucat de normalizare trebuie să fie luat în consideraţie. Normele europene
elaborate de CEN/CENELEC, organism european privat de normalizare, este
esenţial în dezvoltarea armonizării. Normele astfel elaborate în afara schemei
instituţionale stricto sensu, dar cărora instituţiile le pot conferi un caracter de
constrângere prin intermediul actelor comunitare, contribuie la facilitarea liberei
circulaţii a mărfurilor în Uniunea Europeană şi accentuează jocul liberei
concurenţei.
Curtea s-a arătat, în mod progresiv, mai directă privind formele măsurilor de
transpunere ce trebuie luate de statele membre.
Transpunerea implică adoptarea măsurilor de către statul care ţine să-şi
îndeplinească obligaţiile ce decurg din directivă.. Ea presupune, de asemenea, ca
statele să elimine dispoziţiile incompatibile1.
Potrivit exigenţelor definite de Curte, dispoziţiile trebuie să fie aplicate cu o
forţă constrângătoare incontestabilă, cu specificitatea, precizia şi claritatea cerute
pentru a fi satisfăcute exigenţele securităţii juridice care solicită ca, în cazul în care
directiva vizează să creeze drepturi pentru particulari, beneficiarii să fie în măsură
să cunoască plenitudinea drepturilor lor2.
Curtea a refuzat în mod clar să lase statelor o alegere discreţionară, mergând
de la lege la nota administrativă. Ea a considerat că această alegere trebuie să fie în
mod necesar condiţionată de obiectul directivei3. Ea a considerat, deci, ca
nesatisfăcătoare recurgerea la circulare sau la practici administrative4. Măsurile de
transpunere trebuie să fie constrângătoare5 şi să facă obiectul unei publicităţi care
permite resortisanţilor comunitari să fie informaţi cu privire la drepturile lor.
Măsurile trebuie să fie neechivoce pentru a satisface principiile de securitate
juridică şi de protecţie a particularilor, permiţând persoanelor vizate să-şi cunoască
drepturile lor şi obligaţiile de o manieră clară şi precisă şi jurisdicţiilor naţionale de
1
C.J.C.E., 4 decembrie 1997, Comisia/Italia, off. C- 207/96, Réc. pag.I- 6869.
2
C.J.C.E., 13 martie 1997, Comisia/Franţa, off. C-197/96, Réc. pag.I- 1485.
3
A se vedea, în special: C.J.C.E., 6 mai 1980, Comisia/Belgia, off. 102/79, Réc. pag. 1473; 25 mai 1982,
Comisia/Ţările de Jos, off. 97/81, Réc. pag. 1819.
4
A se vedea, de exemplu: C.J.C.E., 15 martie 1983, Comisia/Italia, off. 145/82, Réc. pag. 711.
5
A se vedea, de exemplu: C.J.C.E., 25 mai 1982, Comisia/Ţările de Jos, off. 96/81, Réc. pag. 1791.
89
a le asigura respectarea lor1. Statele au obligaţia de a asigura pe deplin şi de o
manieră precisă şi efectivă, aplicarea dispoziţiilor din orice directivă2.
Curtea s-a orientat în sensul cerinţei unui paralelism al formelor între măsurile
de transpunere şi măsurile naţionale luate în sectorul considerat. Curtea a cerut,
astfel, transpunerea prin dispoziţii interne cu caracter constrângător având aceeaşi
valoare cu cele adoptate încă de la prima transpunere şi înainte de a face obiectul
unui amenajament3 sau adoptarea de dispoziţii interne cu caracter constrângător
având aceeaşi forţă juridică ca cele care trebuie să fie modificate4.
Practica şi jurisprudenţa explică nerecunoaşterea de către Curte a posibilităţii
pentru particulari de a invoca directivele în faţa jurisdicţiilor naţionale atunci când
edictează obligaţii necondiţionate.
Atunci când directivele sunt invocate, statul nu va fi dispensat de a adopta
măsurile de aplicare adecvate5. Existenţa unui context general care asigură efectiv
întreaga aplicare a directivei poate, totuşi, să redea superfluu transpunerea unei
directive prin măsuri legislative sau reglementări specifice, cu condiţia ca acest
context să asigure efectiv totalitatea aplicării directivei într-o modalitate suficient
de clară şi precisă pentru ca, în cazul în care directiva vizează să creeze drepturi
pentru particulari, beneficiarii să fie în măsură să cunoască plenitudinea drepturilor
lor şi să le poată invoca în faţa jurisdicţiilor naţionale; Curtea a subliniat
importanţa acestei condiţii atunci când directiva vizează să creeze drepturi
resortisanţilor altor state membre; simpla trimitere la dreptul comunitar de către
legislaţia naţională nu permite să se asigure într-un mod suficient de clar şi precis
totalitatea aplicării efective a directivelor care vizează să creeze drepturi
resortisanţilor din celelalte state membre6.
Exactitatea transpunerii îmbracă o importanţă deosebită atunci când sunt în
cauză texte, ca cele relative la conservarea păsărilor sălbatice şi la vânătoare, în
1
A se vedea, într-o jurisprudenţă construită: C.J.C.E., 17 septembrie 1987, Comisia/Ţările de Jos, off. 291/84, Réc.
pag. 3483.
2
C.J.C.E., 27 aprilie 1988, Comisia/Franţa, off. 252/85, Réc. pag. 2243.
3
C.J.C.E., 3 martie 1988, Comisia/Italia, off. 116/86, Réc. pag. 1323.
4
C.J.C.E., 17 noiembrie 1992, Comisia/Irlanda, off. C-235/91, Réc. pag.I-59l7.
5
C.J.C.E., 6 mai 1980, Comisia/Belgia, off. 102/79, Réc. pag. 14732 mai 1996, Comisia/Germania, off. C-96/95,
Réc. pag. I-1653.
6
A se vedea, de ex.: C.J.C.E., 20 martie 1997, Comisia/Germania, off. 96/95, Réc. pag. 1653.
90
care gestiunea patrimoniului comun este încredinţată pentru teritoriul lor statelor
membre1.
Toate puterile publice naţionale, înţelegând aici jurisdicţiile naţionale, trebuie
să concure, în cadrul competenţelor lor, la realizarea scopurilor date de directivă
statului.
În practică, directivele erau, având în vedere finalitatea şi funcţiile lor în
sistemul izvoarelor dreptului comunitar, sistematic publicate în Jurnalul Oficial,
ediţia Législation, sub-rubrica: acte a căror publicare nu este o condiţie a
aplicabilităţii lor, dar ele trebuiau să fie notificate pentru a fi opozabile. Textul
articolului 191 C.E. (actualul art. 254), stabilit în Tratatul asupra Uniunii
Europene, a stabilit: obligativitatea publicării directivelor adoptate potrivit
procedurii din articolul 189B (codecizia, actualul art. 251) vizate de paragraful 1 şi
în virtutea paragrafului 2, publicarea obligatorie a directivelor adresate tuturor
statelor membre al căror caracter normativ se găseşte, astfel, consacrat. Pentru
ceilalţi, notificarea destinatarilor lor este suficientă.
Există, ca şi pentru regulamente, o ierarhie între directivele de bază şi
directivele de executare (acestea pot fi, de asemenea, fondate pe regulamentele de
bază).
Directivele interne nu pot fi considerate ca reguli de drept ce trebuie să fie
respectate de cei din administraţie; administraţia nu poate, totuşi, să se îndepărteze
de aceste directive fără să-şi expună motivele2.

Secţiunea a III-a
Deciziile

Este caracterizată de art. 249 al Tratatului instituind C.E.E. ca „act obligatoriu


în toate elementele sale pentru destinatarii desemnaţi”. Decizia nu are întotdeauna
aceleaşi efecte, dar îndeplineşte funcţii multiple în sistemul tratatelor.

1
C.J.C.E., 27 aprilie 1988, Comisia/Franţa, off. 282/85, Réc. pag. 2243.
2
C.J.C.E., 9 octombrie 1984, Adam ş.a./Comisia, off. jtes 80/81 la 83/81 şi 182/82 la 185/82, Réc. pag. 3411.
91
Spre deosebire de regulament, decizia nu are o influenţă generală. Ea vizează
îndeosebi aplicarea prevederilor tratatelor la situaţii particulare. In acest caz este
asimilată actelor naţionale şi constituie, în mâinile autorităţilor comunitare, un
instrument de execuţie administrativă a dreptului comunitar. O decizie poate
stabili, unuia sau mai multor state, un obiectiv a cărui realizare trece prin edictarea
de măsuri naţionale cu influenţă internaţională (exemplu: decizia de accelerare a
suprimării unor impozite vamale). Se prezintă ca un instrument de legislaţie
indirectă care nu există fără directivă.
Contrar directivei, decizia este obligatorie în toate elementele ei, nu numai în
ce priveşte rezultatul de atins. Ea poate fi, deci, legitim foarte detaliată şi poate să
prevadă chiar mijloacele cu care se poate îndeplini rezultatul impus. Statele au
posibilitatea să aleagă numai forma juridică a punerii în aplicare în cadrul ordinii
juridice naţionale.
Decizia nu presupune respectarea principiului unităţii în materia aplicabilităţii
directe, spre deosebire de regulament care-l cere (principiul) aplicat cu prisosinţă.
Fiind obligatorie expres pentru destinatarii săi, decizia are, evident, un efect direct
când destinatarul este un particular sau o acţiune, adică modifică prin ea însăşi
situaţia juridică.
Caracterul obligatoriu este un element caracteristic deciziei, distingând-o de
măsurile intermediare care au ca obiectiv să pregătească decizia finală1 şi de actele
neobligatorii.
Destinatarii săi pot fi statele sau particularii. Decizia se prezintă, în mod
normal, ca un act individual de executare a dreptului comunitar2. Totuşi, deciziile
adresate tuturor statelor membre al căror uzaj este în declin pot, prin conţinutul lor,
să îmbrace un caracter normativ indirect.
Deciziile pot avea un efect direct în condiţii variabile, în special în funcţie de
destinatarii lor şi de conţinutul lor.
Deciziile Consiliului şi Comisiei care comportă în sarcina persoanelor, altele

1
C.J.C.E., 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia, off. 60/81, Réc. pag. 2639.
2
C.J.C.E., 14 decembrie 1962, Confédération nationale des producteurs de fruits et légumes/Conseil, off. jtes 16/62
şi 17/62, Réc. pag. 90.
92
decât statele, o obligaţie pecuniară formează titlu executoriu şi statul solicitat va
trebui să pună în aplicare formula executorie fără o altă verificare decât
autenticitatea titlului1.
Notificarea destinatarilor se impune pentru ca decizia să fie opozabilă.
Anumite decizii sunt, în funcţie de importanţa lor, publicate în Jurnalul Oficial
sub-rubrica Acte a căror publicare nu este o condiţie a aplicabilităţii lor, fără ca
această publicare să excludă notificarea lor2. Pentru a se conforma obligaţiei de a
respecta secretul profesional, edictate la articolul 214 C.E., Comisia poate exclude
publicarea unei decizii individuale în Jurnalul Oficial atunci când consideră ca
fiind acoperită de secretul afacerilor3. Articolul 254 C.E.4 aşa cum a fost el stabilit
prin Tratatul asupra Uniunii Europene face obligatorie, în paragraful 1, publicarea
deciziei adoptate potrivit procedurii din articolul 251 (codecizia). Articolul 1105,
paragraful 2, prevede că Banca centrală europeană va putea să decidă publicarea
deciziilor sale.
Termenul de decizie desemnează, de asemenea, acte instituţionale care pun în
aplicare articole ale Tratatului care recunosc Consiliului (şi, în mod excepţional,
Parlamentului) puterea de a adopta anumite texte: articolul 148 C.E.6, decizii de
aplicare cu privire la Fondul social european; art. 1957, statut şi condiţii de
exercitare a funcţiilor de mediator fixate de Parlament; articolul 2028, decizia
privind comitologia; articolul 2219, alin. 4, C.E., 137, alin. 4, 32, alin. 4, C.E.C.A.,
număr de judecători şi adoptări necesare celui de-al doilea şi al treilea alineat şi la
articolul 22310, alin. 2, C.E.; articolul 22211, alin. 3, C.E, 128, alin. 3, Euratom, 32
bis, alin. 3, C.E.C.A., numărul avocaţilor generali şi adoptări necesare la articolul

1
Art. 256 CE, fostul art. 192, 164 Euratom, 92 C.E.C.A..
2
C.J.C.E., 11 iulie 1972, Geigy/Comisia, off. 52/69, Réc. pag. 787.
3
C.J.C.E., 13 martie 1985, Ţările de Jos şi Leeuwarder Papierwarenfabrik/Comisia, off. jtes 296/82 şi 318/82, Réc.
pag. 809.
4
Fostul art. 191.
5
Fostul art. 108A.
6
Fostul art. 125.
7
Fostul art. 138E.
8
Fostul art. 145.
9
Fostul art. 165.
10
Fostul art. 167.
11
Fostul art. 166.
93
167, alin. 3; articolul 2251, alin. 2, C.E., 140A, Euratom, 32 quinto C.E.C.A.,
atribuţii de competenţe ale Tribunalului, adoptări şi dispoziţii complementare
necesare statutului Curţii; articolele 188, alin. 2, C.E., 160, alin. 2, Euratom, 45,
alin. 2, C.E.C.A. modificări la Titlul III din statutul Curţii; articolul 296 C.E.2
fixarea listei produselor care intră în noţiunea de material de război.
Anumite acte denumite decizii3 sunt, de fapt, acorduri internaţionale supuse
îndeplinirii formalităţilor constituţionale naţionale, care operează o modificare a
tratatelor constitutive. Aceste decizii nu pot fi, deci, considerate ca făcând parte din
dreptul comunitar derivat.
Câteva decizii au un efect limitat privind doar instituţiile care le iau, ca şi cele
care creează comitete sau alte organisme şi le stabilesc statutul. În sfârşit, anumite
decizii au o forţă interinstituţională, ca cea prin care Parlamentul european dă
descărcare Comisiei pentru execuţia bugetară4 şi au acelaşi efect (câteodată), în
ceea ce priveşte statele membre, ca decizia prin care preşedintele Parlamentului
european hotărăşte bugetul5.
Trebuie să se distingă între decizii-cadru şi decizii introduse în cel de-al
treilea pilon prin Tratatul de la Amsterdam.

Secţiunea a IV-a
Avizele şi recomandările

Aceste acte (avize - în Tratatul instituind C.E.C.A.) nu sunt obligatorii, spre


deosebire de actele examinate anterior. Utilizarea lor corespunde unor ipoteze de
folosire foarte diferite.
Avizele şi recomandările constituie un mijloc pentru instituţiile europene de
a-şi exprima o opinie, de a da o informaţie sau de a anunţa texte constrângătoare.
Actele în discuţie permit, de asemenea, instituţiilor comunitare lipsite de
1
Fostul art. 168A.
2
Fostul art. 223.
3
Art. 138, §3, CE, alegerea Parlamentului european prin sufragiu universal, actualul 190, §4; 201 CE, decizia
privind resursele proprii (actualul art. 269).
4
Art. 206, § 1, CE, actualul art. 276, § 1.
5
Articolul 203, §7, CE, actualul art. 272, §7.
94
puteri de constrângere de a incita, în special printr-o recomandare, destinatarii să
adopte un comportament determinat1.
Curtea va fi, eventual, solicitată să restabilească veritabila natură a textelor,
începând cu apelarea lor formală, examinând dacă în realitate nu este vorba de o
decizie, ceea ce face să se admită un recurs îndreptat împotriva avizului2.
Judecătorul, chemat să interpreteze un act calificat ca recomandare, va trebui să
verifice că acest act, în vederea conţinutului său, nu vizează, efectiv, să producă
efecte constrângătoare3.
Relaţia avizului cu sistemul izvoarelor din ordinea juridică, comunitară a fost
schiţată de jurisprudenţă astfel: „dacă din art. 14 al Tratatului (C.E.C.A.) reiese că
avizul nu poate comporta direct nici o obligaţie juridică pentru destinatarul său,
atunci avizul se distinge, pe de o parte, de decizie şi recomandare, atât prin natura
sa, cât şi prin funcţia sa în economia generală a Tratatului. Pe de altă parte, datorită
competenţei ordonatoare a Înaltei Autorităţi care permite acesteia să intervină în
mod activ şi direct prin intermediul deciziilor sale şi al recomandărilor în
organizarea Pieţei, tratatul a însărcinat Înalta Autoritate cu un rol de orientare care
se exercită., printre altele, prin intermediul avizului”.
Aceste avize au, deci, caracterul de simple sfaturi date întreprinderilor.
Acestea rămân, astfel, libere de a ţine cont sau nu de ele, dar întreprinderile trebuie
să înţeleagă că, trecând peste un aviz defavorabil, ele acceptă riscurile care decurg
în mod evident pentru ele dintr-o situaţie la care ele însele au contribuit să o
creeze”4.
Curtea a subliniat efectele juridice indirecte pe care le pot produce aceste acte.
Refuzând să le recunoască un efect direct, ea a declarat că judecătorii naţionali sunt
ţinuţi să ia recomandările în consideraţie, în special atunci când ele sunt de natură

1
Ex.: recomandarea Consiliului cu privire la ratificarea de convenţii privind securitatea transporturilor maritime din
26 iunie 1978, J.O.C.E. nr. L194 din 19 iulie 1978.
2
C.J.C.E., 10 decembrie 195’7, Sté des mines à tubes de la Sarre/H.A. C.E.C.A., off jtes 1/57 şi 14/57, Réc. vol. III,
pag. 203.
3
C.J.C.E., 13 decembrie 1989, Grimaldi/F.M.PAG., off. 322/88, Réc. pag. 4407.
4
C.J.C.E., 10 decembrie 1997, Sité des usines à tubes de la Sarre/H.A. C.E.C.A., off. ites 1/57 şi 14/57, Réc. vol.
III, pag. 203.
95
să lămurească interpretarea altor dispoziţii naţionale sau comunitare1. Tribunalul a
reamintit că respectarea voluntară a acestor acte era un element esenţial in
realizarea scopurilor Tratatului şi că el urmăreşte ca acest caracter neobligatoriu
considerat de o instituţie să nu fie pus în discuţie prin faptul că guvernul destinatar
al actului i se conformează2.
Aceste acte sunt, în general, motivate în mod voluntar de instituţia care le
adoptă. Ele sunt, cel mai adesea, publicate în Jurnalul Oficial, fără obligaţia de a o
face, într-o perspectivă de eficacitate.
Aceste texte nu trebuie să fie confundate cu avizele date în cadrul unei
proceduri de decizie de o instituţie sau un organ care exercită un rol consultativ (de
ex.: avizele Parlamentului european, C.E.S. şi Comitetului regiunilor).

Secţiunea a V-a
Principiile privind competenţa pentru edictarea izvoarelor derivate ale
dreptului comunitar

1. Principiul competenţei de atribuire. În afara accesului la instrumentele


juridice, nomenclatura este rezervată Consiliului şi Comisiei. Fiecare dintre textele
celor 3 tratate precizează că folosirea acestuia (a nomenclatorului) nu le este
deschisă decât „în condiţiile prevăzute în prezentul tratat”. Nu este decât
confirmarea principiului competenţei de atribuire, care domină ansamblul
sistemului instituţional al Comunităţilor şi, după care, instituţiile nu au putere
normativă generală. Deci, articolul 249 al Tratatului instituind C.E.E. nu constituie,
prin el însuşi, o normă de competenţă, ci o dispoziţie de trimitere. Competenţa
necesară pentru a edicta actele pe care le enumeră trebuie să fie conferită expres, în
fiecare caz, prin alte dispoziţii ale tratatelor (exemplu: art. 43 al Tratatului institund
C.E.E. în domeniul agricol şi articolul 51 al aceluiaşi tratat în materie de securitate
socială).

1
C.J.C.E., 13 decembrie 1989, Grimaldi/EMP., off. 322/88, Réc. pag. 4407.
2
T.P.I., 13 decembrie 1990, Nefanna ş.a./Comisia, off. T- 113/89, Réc. pag. II-797.
96
2. Principiul legalităţii comunitare. Are în vedere faptul că supunerea
dreptului intern actelor instituţionale ce rezultă din articolul 4 al Tratatului
instituind C.E.E. („fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor ce îi sunt
conferite de tratat”) este confirmată într-o formă operaţională, prin organizarea
unui control jurisdicţional al legalităţii (potrivit articolelor 173 a1 Tratatului
instituind C.E.E. şi 33 al Tratatului instituind C.E.C.A.).
Fiecare dintre cele 3 tratate constituie cadrul, fundamentul şi limitele puterilor
instituţiilor de a edicta norme de drept. Cu privire la obligaţia respectării
prevederilor tratatelor referitoare la competenţa de a edicta, Curtea de justiţie
indică, de exemplu, că utilizarea puterilor Consiliului, menţionate la art. 43 din
Tratatul instituind C.E.E., în domeniul agricol, trebuie să respecte „obiectivele
enunţate la art. 39 şi, de asemenea, trebuie să excludă orice discriminare între
producătorii şi consumatorii Comunităţii”. Art. 40 al Tratatului instituind C.E.E.
declară invalidat un regulament care, în afara caracterului discriminatoriu, nu era
„necesar pentru a atinge obiectivul vizat”.
O precizare care se impune este aceea ca normele care compun izvoarele
derivate (dreptul derivat - numite de unii autori1) să respecte „blocul legislaţiei
comunitare”.
3. Principiul neintervenţiei instrumentelor normative porneşte de la ideea că
atunci când dispoziţiile abilitante ale tratatelor se abţin în a preciza categoria
actelor de adoptat de către Consiliu sau Comisie sau când lasă alegerea expresă
între 2 sau mai multe acte, menţionate prin art. 249 al Tratatului instituind C.E.E.,
este evident că instituţiile recurg la instrumentul care li se pare cel mai accesibil,
ţinând cont de natura şi conţinutul măsurilor intenţionate.
Astfel, Consiliul, abilitat în materia politicii de conjunctură „să decidă măsuri
adecvate situaţiei” (potrivit art. 103 al Tratatului instituind C.E.E.), poate statua pe
calea deciziei, dar şi a regulamentului. În schimb, când Tratatele prevăd tipul
instrumentului de utilizat, autoritatea comunitară nu dispune, în principiu, de
posibilitatea de a alege.

1
GUY ISAAC, op. cit., pag. 180.
97
4. Principiul ierarhizării izvoarelor derivate ale dreptului comunitar,
semnifică faptul că procesul de edictare este susceptibil de a fi organizat în două
trepte ierarhice, conducând la distincţia dintre măsurile care-şi găsesc fundamentul
direct în tratat (izvoare derivate de prim nivel) şi cele care sunt destinate să asigure
executarea primelor (izvoare derivate de nivelul doi).
Dacă sistemele normative naţionale disting, de obicei, între legi şi decrete de
aplicare, sistemul comunitar opune regulamentele de bază (adică cele care sunt
aplicate direct prin tratate) regulamentelor de execuţie, care au fost adoptate fie de
Comisie cu abilitarea Consiliului (în virtutea art. 155 al Tratatului instituind
C.E.E.), fie de însuşi Consiliu (aşa cum practica furnizează exemplul directivelor
de execuţie adoptate de Comisie, ce îşi au fundamentul nu într-un tratat, ci într-un
regulament sau directivă a Consiliului).
Distincţia între cele două categorii de norme presupune şi ierarhizarea lor.
Curtea de justiţie a avut de mai multe ori ocazia să confirme că regulamentele de
executare, oricare le-ar fi autorul (Comisia sau Consiliul), nu pot să modifice, nici
să ignore regulamentele de bază.

Secţiunea a VI-a
Intrarea în vigoare a actelor normative comunitare

Pentru intrarea în vigoare, soluţiile reţinute în tratate se inspiră din regulile


care au intervenit, mai întâi, în ordinile juridice naţionale şi, apoi, în ordinea
juridică internaţională.
Un principiu fundamental existent în ordinea juridică, comunitară pretinde ca
un act ce emană de la puterile publice să nu se opună justiţiabililor înainte de a
exista pentru aceştia posibilitatea de a-l cunoaşte. Se are în vedere, deci, publicarea
prealabilă sau notificarea. Intrarea în vigoare imediată, în chiar ziua publicării în
Jurnalul Oficial, intervine numai în caz de necesitate imperioasă, decurgând, în
special, din obligaţia de a evita un vid juridic sau pentru a preveni speculaţiile. În
practică, intrarea în vigoare imediată se întâlneşte sistematic pentru reglementările
98
care fixează percepţiile aplicabile, în special, la importuri şi exporturi de produse
agricole (restituiri, prelevări, creşteri monetare compensatorii şi altele).
Inconvenientul creat de această situaţie este atenuat în măsura în care Comisia
comunică prin telex fie în ajun, fie chiar în ziua apariţiei Jurnalului Oficial, sumele
totale ale serviciilor naţionale de vamă sau intervenţie agricolă, pe care le şi
afişează înainte de aplicare.
În ce priveşte aplicarea în timp, Curtea de justiţie a precizat că sunt valabile
principiile generale comune de drept ale statelor, deoarece problema nu se pune în
termeni substanţial diferiţi în dreptul comunitar. Şi aici se poartă aceleaşi discuţii
cu privire la „efectul imediat” şi „retroactivitate”.

Secţiunea a VII-a
Alte acte comunitare

Actele care nu sunt enumerate în art. 249 al Tratatului instituind C.E.E., dar
care, totuşi, există sunt următoarele:
1. actele atipice - sunt acele acte pe care Tratatele le denumesc
„regulamente”, „directive”, „decizii”, „avize”, într-o manieră abuzivă, deoarece nu
au nici natura, nici efectele actelor prevăzute în art. 249 al Tratatului instituind
C.E.E., nefiind supuse nici aceluiaşi regim de edictare;
2. actele instituţiilor neprevăzute în tratate. Practica comunitară a dezvoltat
de multă vreme, sub denumirea, total neutră, a rezoluţiilor, a deliberărilor, a
concluziilor sau a declaraţiilor comunitare, utilizarea actelor pe care Tratatele nu le
prevăd, fapt ce a îngrijorat Parlamentul european care a întrevăzut în acestea riscul
denaturării mecanismului instituţional1.

Aplicaţii:
1. Arătaţi în ce constă asemănarea dintre directivă şi decizie;

1
S-a arătat în Raportul BERGER, în numele Comisiei juridice, în şedinţa nr. 215/68-69 din 12.03.1969.
99
2. Enumeraţi şi realizaţi o scurtă prezentare a izvoarelor derivate ale dreptului
comunitar european;
3. Prezentaţi principiile avute în vedere în cazul competenţei pentru edictarea
izvoarelor derivate ale dreptului comunitar european.

CAPITOLUL VIII
NORMELE DE DREPT CARE PROVIN DIN ANGAJAMENTELE
EXTERNE ALE COMUNITĂŢILOR EUROPENE

OBIECTIVE:
1. Cunoaşterea, înţelegerea şi aprofundarea diferitelor categorii de
angajamente externe ale Comunităţilor europene;

100
2. Operarea cu diferite concepte specifice acestei categorii de izvoare
ale dreptului comunitar european.

Diferitele categorii de angajamente externe ale Comunităţilor, care se


multiplică şi se diversifică prin participarea crescândă la relaţiile internaţionale,
constituie adevărate izvoare de drept pentru ordinea juridică, comunitară.

1. Acordurile încheiate de Comunităţi cu statele terţe sau cu organizaţiile


internaţionale. Acestea, în afară de faptul că obligă Comunităţile în plan
internaţional, se integrează în ordinea juridică, comunitară şi devin izvoare de
legalitate. O astfel de interpretare a avut art. 228 al Tratatului instituind C.E.E.,
după care asemenea acorduri „leagă instituţiile Comunităţii şi statele membre”,
confirmată şi de Curtea de justiţie care s-a referit la Acordul de asociere a Greciei
la C.E.E.: „dispoziţiile din acord sunt parte integrantă, începând de la intrarea în
vigoare a acestora, din ordinea juridică, comunitară”.
Tratatele nu conţin nici o dispoziţie privind publicarea de acorduri externe.
Acestea urmează în practică regimul actului comunitar al concluzionării. Când
autorizarea de a concluziona este acordată pe calea „regulamentului”, publicarea
acordului, anexată acestuia, intervine, întotdeauna, înaintea concluziei. Când ea
intervine pe calea „deciziei”, se poate întâmpla ca această concluzie să se pronunţe
înainte de a hotărî Consiliul publicarea. Acordul nu se poate opune justiţiabililor
atâta timp cât nu a fost publicat. El (acordul) nu devine parte integrantă a ordinii
juridice comunitare decât la data intrării în vigoare (menţiune expresă cuprinsă în
regulament sau decizie).
2. Actele unilaterale adoptate de organele înfiinţate prin acordurile externe
ale Comunităţilor. Sunt destul de numeroase acordurile sau convenţiile încheiate
de Comunităţi cu statele terţe, ce constituie organe de gestiune şi care le conferă
puterea de a adopta acte obligatorii unilaterale, adică cele care nu au nevoie de o
ratificare sau aprobare pentru a lega părţile (exemplu: Consiliile acordurilor de
101
asociere sau cooperare cu ţările Mediteranei; Consiliul de miniştri al Convenţiei de
la Lomé; Consiliul Internaţional al cafelei, din 1975; Consiliul internaţional pentru
cacao, din 1976 ş.a.).
Aceste acte, provenind de la organele internaţionale, nu se aplică automat,
prin ele înseşi, în ordinea juridică, comunitară. Sunt sistematic reluate în
regulamentele Consiliului şi publicate în anexele acestora (exemplu: Regulamentul
din 19.02.1976 „relativ la aplicarea regulamentului economic şi a regulilor de
control adoptate la 26.07.1976 prin Consiliul internaţional pentru cacao).
3. Unele tratate încheiate de statele membre ale Comunităţilor cu state terţe.
Acordurile externe şi actele unilaterale, luate în esenţa lor, nu sunt singurele
angajamente internaţionale care produc efecte în ordinea juridică comunitară.
Curtea de justiţie nu exclude, în plus, legarea Comunităţilor prin acorduri la care
ele nu sunt părţi, dar care au fost încheiate de statele membre.
Această posibilitate a rămas, totuşi, limitată la anumite ipoteze în care
Comunităţile sunt considerate ca fiind „substituite” cu statele membre, pentru
angajamentele asumate de ele prin anumite tratate încheiate anterior anului 1958.
Argumentul determinant este transferarea, către statele membre ale Comunităţilor,
a competenţelor exercitate înainte de ele în domeniul cuprins în aceste tratate.
Cazul G.A.T.T., asupra căruia Curtea avea să se pronunţe, prezenta, într-adevăr, un
fel de ipoteză favorabilă. În momentul încheierii Tratatului instituind C.E.E. statele
membre erau, de fapt, legate prin angajamentele Acordului. Departe de a se
despărţii de obligaţiile existând faţă de ţările terţe, ele, dimpotrivă, şi-au exprimat
dorinţa de a le respecta atât în dispoziţiile Tratatului (art. 110 şi 234), cât şi în
practică. Transferând Comunităţii competenţele lor în domeniul tarifar şi
comercial, marcau implicit, dar necesar, voinţa lor de a se lega prin obligaţii
contractuale în virtutea Acordului. După 1958, Comunitatea s-a conformat
regulilor G.A.T.T. ca o parte contractantă şi a fost considerată aşa prin partenerii
săi.
Ca problemă, a fortiori, rămâne deschisă chestiunea cunoaşterii dacă,
Comunitatea este legată prin acorduri încheiate de statele membre, ulterior intrării
102
în vigoare a Tratatului instituind C.E.E., în domeniile ce rezultă din competenţa lor
internaţională reziduală sau tranzitorie. Se referă, în special, la anumite convenţii
internaţionale de lucru sau acorduri încheiate în cadrul Consiliului Europei.

4. În ce priveşte nivelul pe care îl ocupă angajamentele externe în ordinea


juridică comunitară observăm că acesta este inferior dreptului comunitar primar,
dar superior dreptului comunitar derivat.

Aplicaţii:
1. Realizaţi o scurtă prezentare a normelor de drept care provin din
angajamentele externe ale Comunităţilor europene;
2. Precizaţi nivelul pe care-l ocupă angajamentele externe în ordinea juridică
comunitară.

CAPITOLUL VIII
IZVOARELE COMPLEMENTARE ALE DREPTULUI
COMUNITAR EUROPEAN

OBIECTIVE:
1. Completarea cunoştinţelor referitoare la izvoarele dreptului
comunitar european;
2. Operarea cu diferitele concepte ale dreptului complementar
comunitar: convenţia comunitară, declaraţiile, rezoluţiilor, luările de
poziţii ş.a.

103
Spre deosebire de izvoarele derivate şi de cele care sunt constituite din
angajamentele externe ale Comunităţilor, care rezultă (ambele) din exercitarea de
către instituţiile comunitare a competenţelor ce le-au fost atribuite prin tratate, în
acest caz avem de-a face cu izvoare care rezultă din acordurile încheiate între
statele membre în domeniile de competenţă naţională. În măsura în care obiectul
lor se situează în câmpul şi în prelungirea obiectivelor definite de tratate, poartă
denumirea de „drept (izvoare) complementar(e)” şi pot fi considerate norme de
drept comunitar, în sens larg. Acestea sunt:

1. Convenţia comunitară. Este prevăzută, uneori, intervenţia expresă a


convenţiilor internaţionale formale, de către Tratatele comunitare, tocmai pentru a
le completa (exemplu Tratatului instituind C.E.E., care la art. 220 enumeră patru
materii în domeniul dreptului internaţional privat: protecţia persoanelor şi
drepturile individuale; eliminarea dublei impuneri; recunoaşterea mutuală a
societăţilor; recunoaşterea şi executarea deciziilor juridice).
În baza art. 220 al Tratatului instituind C.E.E. s-a pregătit şi Convenţia pentru
fuziunea internaţională a societăţilor anonime ca şi Convenţia relativă la faliment.
Exemple de Convenţii încheiate, fără a prejudicia lucrări în curs sau abandonate
sunt: Convenţia de la Neapole, din 7 septembrie 1967, pentru asistenţă mutuală
între administraţiile vamale; Convenţia de la Luxemburg, din 15 decembrie 1975,
relativă la brevetul comunitar pentru Piaţa comună şi Convenţia privind legea
aplicabilă obligaţiilor contractuale, deschisă pentru semnare la Roma în 19 iunie
19801.
Aceste convenţii seamănă foarte mult cu cele din dreptul internaţional prin
recurgerea la procedeele clasice de angajament, care sunt „semnarea” şi
„ratificarea”. Specificitatea lor, de convenţii comunitare, se manifestă, în special,

1
J.O.C.E. nr. L.266 din 09.10.1980; conform H. GAUDEMENT-TALLON, „Noul drept internaţional privat
european de contracte”, R.T.D.E., 1981, pag. 215.
104
prin nivelul elaborării lor: iniţiativa este, în general, luată de comun acord cu
Consiliul şi Comisia; negocierea este condusă de experţi guvernamentali şi se
realizează cu asistenţa Comisiei; proiectul elaborat, de către experţi este transmis
Consiliului şi Comisiei, care indică public opinia lor într-un aviz formal şi, la
limită, obiecţiile pe care le au.
2. Deciziile şi acordurile convenite prin reprezentanţii guvernelor statelor
membre reunite în cadrul Consiliului. Cu mult timp în urmă, reprezentanţii
guvernelor statelor membre au luat obiceiul de a se reuni în cadrul Consiliului, în
Conferinţă diplomatică, pentru a lua anumite măsuri în domenii, cum ar fi:
- în domeniile pe care însuşi tratatul le-a rezervat statelor (exemplu: stabilirea
autonomă a regimului vamal şi comercial de schimburi de produse C.E.C.A. -
decizia reprezentanţilor guvernelor statelor membre ale C.E.C.A., din 27.07.1981;
accelerarea dezarmării vamale şi a punerii în aplicare a tarifului vamal comun,
rezervat statelor membre prin articolele 15 şi 24 ale Tratatului instituind C.E.E. -
deciziile de accelerare din 12.05.1960 şi din 15.05.1962);
- în problemele care nu sunt guvernate de tratate (exemplu: decizia din 18.
12.1978, relativă la suprimarea anumitor taxe poştale de prezentare la vamă);
- asupra problemelor ce nu sunt guvernate, decât parţial, prin tratat, cazul tipic
fiind acela al acordurilor interne care intervin cu ocazia încheierii acordurilor
externe mixte (exemplu: acordul intern relativ la măsurile de luat şi la procedurile
de urmat pentru aplicarea celei de-a doua Convenţii de la Lomé).
Aceste decizii şi acorduri sunt, cel mai adesea, adoptate ca acte instituţionale,
la propunerea Comisiei şi, după consultarea Adunării, sunt hotărâte cu ocazia unei
sesiuni a Consiliului şi în prezenţa Comisiei. Sunt, de obicei, publicate în Jurnalul
Oficial (J.O.) al Comunităţilor Europene (C.E.)1 şi trimise, uneori, instituţiilor
comunitare pentru a fi puse în aplicare. Nu sunt, totuşi, acte instituţionale deoarece
sunt adoptate după modalităţi diferite, cum ar fi: unanimitate şi nu majoritate, fiind
semnate de toţi miniştrii şi nu numai de către Preşedinte (chiar dacă, foarte des,
singura semnătură care apare în J.O. este cea a Preşedintelui).

1
De multe ori apare scris în prescurtarea J.O.C.E.
105
Natura lor juridică este dată de faptul că sunt acte convenţionale interstatale.
3. Declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie relative ale Comunităţilor
europene, care sunt adoptate de comun acord de statele membre. Se deosebesc de
precedentele prin faptul că nu comportă nici o procedură de angajament juridic şi
traduc doar voinţa politică a actelor care le conferă numai valoare de orientare
pentru a programa acţiunile lor. Este vorba de dispoziţiile adoptate în cadrul
Consiliului sub forma actelor mixte, adică emanând simultan de la Consiliu şi de la
reprezentanţii guvernelor statelor membre şi vizând să programeze global o
activitate relevantă pentru competenţa statelor şi a instituţiilor (exemplu: rezoluţia
Consiliului şi a reprezentanţilor guvernelor statelor membre din 23.03.1971,
privind realizarea, pe etape, a unei uniuni economice şi monetare).
Asemenea acte pot să mai fie adoptate în afara Consiliului de miniştri al
Comunităţilor şi de către şefii de stat şi guvern ai celor „15” în cadrul Consiliului
european.

4. Dreptul complementar şi ordinea juridică comunitară. Chiar dacă rămâne


în exterior, dreptul complementar se află intr-o strânsă simbioză cu ordinea juridică
comunitară. Neavându-şi fundamentul în Tratatele institutive, cum este cazul
izvoarelor derivate, dreptul complementar nu se află într-un raport de subordonare
cu acestea. Finalitatea dreptului complementar postulează un raport de
compatibilitate. Este exact ceea ce prevede expres, de exemplu, art. 93 al
Convenţiei privind brevetul comunitar: „nici o dispoziţie a prezentei convenţii nu
poate fi provocată pentru a face să eşueze aplicarea Tratatului institutiv al C.E.E.”.
Raporturile între dreptul complementar şi dreptul derivat sunt mai diverse.
Astfel:
- în domeniile competenţei comunitare exclusive, dreptul comunitar nu îşi are
locul şi orice ingerinţă a statelor membre care nu a fost precis abilitată este o
violare a Tratatului;
- în domeniile competenţei concurente a Comunităţii şi a statelor membre,
principiul este acela al priorităţii dreptului derivat asupra dreptului complementar,
106
orice altă soluţie putând atinge competenţele instituţiilor şi respectarea dublei
obligaţii, de a facilita instituţiilor îndeplinirea misiunilor lor şi de a se abţine de la
orice măsură susceptibilă de a pune în pericol scopurile Tratatului;
- în domeniile competenţei naţionale exclusive, acte ale instituţiilor
comunitare nu pot interveni decât pe fondul şi pentru executarea actului de drept
complementar, fiindu-i deci subordonate.

Aplicaţii:
1. Enunţaţi şi prezentaţi, pe scurt, izvoarele complementare ale dreptului
comunitar european;
2. Precizaţi locul pe care-l ocupă izvoarele complementare în ierarhia
izvoarelor comunitare.

CAPITOLUL IX
IZVOARELE NESCRISE ALE DREPTULUI COMUNITAR
EUROPEAN

OBIECTIVE:
1. Cunoaşterea, înţelegerea şi însuşirea problematicii referitoare la
izvoarele nescrise ale dreptului comunitar european;
2. Studiul şi aprofundarea acestei categorii de izvoare.

107
Jurisprudenţa ocupă un loc considerabil între izvoarele dreptului comunitar.
Este la latitudinea ordinii juridice comunitare de a primi dreptul jurisprudenţial
între celelalte izvoare (caracterul imprecis, general şi incomplet al regulilor
conţinute în tratate; rigiditatea dreptului primar, datorată procedurii greoaie de
revizuire; inerţia dreptului derivat rezultând din blocajele din cadrul Consiliului).
Acestei aptitudini îi corespunde aceea, nu mai puţin remarcabilă, a Curţii de justiţie
de a crea dreptul (egalitatea instituţională a Consiliului cu Comisia - conform
articolului 4 al Tratatului instituind C.E.E.; misiunea de a asigura respectarea
dreptului, nu numai a celui scris - art. 164 al Tratatului instituind C.E.E.).
Exercitarea de către Curte a acestei misiuni normative se singularizează, în
special, prin utilizarea metodelor de interpretare dinamică ca şi printr-o largă
recurgere la principii generale de drept.

Secţiunea I
Metodele de interpretare ale Curţii de justiţie

1. Predilecţia pentru metodele sistemice şi teleologice

Dacă instanţa de la Luxemburg a adoptat modalităţile de interpretare pe care le


preconizează art. 3 din Convenţia de la Viena, asupra dreptului tratatelor şi după
care interpretarea trebuie să se facă după „sensul ordinar atribuit termenilor
Tratatului, în contextul şi în lumina obiectului şi scopului său”, a arătat rapid că
pentru ea „contextul general” (metoda sistemică) ca şi „obiectul şi scopul” (metoda
teleologică) aveau un avans faţă de interpretarea literală.
Interpretarea sistemică este interpretarea normelor în cadrul raportului lor
sistemic cu alte norme şi cu ansamblul reglementărilor, ţinând cont de locul şi
funcţiile lor în ansamblul organizat (exemplu: Ordinul Manghera, în care Curtea
afirmă că paragraful 1 al art. 37 din Tratatul instituind C.E.E. trebuie să fie con-
siderat în contextul său, în relaţie cu tratatul. În această situaţie conexiunea

108
anumitor dispoziţii contează mai puţin decât raporturile lor structurale).
Interpretarea teleologică este întrebuinţată în privinţa dreptului derivat.

2. Depăşirea metodelor de interpretare ale arbitrajului internaţional

Atunci când arbitrajul internaţional se abţine, din respect pentru principiul


suveranităţii, să interpreteze strict angajamentele statelor, Curtea de justiţie
estimează, dimpotrivă, că finalităţile integrării tratatelor comunitare autorizează
interpretări care vin să se opună suveranităţii statelor.
Când arbitrajul internaţional se limitează la folosirea „regulii efectului util”
pentru a prevala două interpretări ale unei norme, ceea ce i-ar da mai de grabă o
anume semnificaţie decât cea golită de sens, Curtea de justiţie nu se limitează să
îngrădească interpretările unei dispoziţii care ar face-o să piardă orice efect util.
În situaţia în care arbitrajul internaţional se mulţumeşte cu o cercetare
inductivă a gândirii autorilor Tratatului, Curtea nu ezită, în ceea ce o priveşte, ca,
plecând de aici şi raţionând sub forma deductivă, precum un arbitru intern, să
deducă din noţiunea de „Comunitate” consecinţele care sunt inevitabile şi dreptul
incontestabil comunitar, adică să deducă din stadiul de avansare a construcţiei
comunitare implicaţiile necesare.

Secţiunea a II-a
Principiile generale de drept

1. Drepturile fundamentale ale persoanelor constituie o superegalitate


comunitară, superegalitate a cărei respectare îi impune astăzi Curtea de justiţie
instituţiilor şi care posedă, deci,o autoritate superioară celei din dreptul derivat.
2. Principiile cu caracter fundamental prin care Curtea de justiţie impune
respect instituţiilor comunitare:
- principiul securităţii juridice sub cele mai diverse expresii: prescrierea şi
decăderea din drepturi; inopozabilitatea unui act care nu a făcut obiectul unei
109
publicaţii adecvate; neretroactivitatea; încrederea legitimă;
- principiul dreptului la apărare impune respectarea caracterului contradictoriu
al procedurii, nu numai în faţa organelor jurisdicţionale, ci şi în faţa organelor
administrative, chiar pur consultative şi când este vorba de sancţiuni disciplinare
sau administrative ori chiar simple decizii „care afectează de o manieră sensibilă”
interesele persoanelor vizate;
- principiul egalităţii - pentru care interzicerea discriminării după naţionalitate
sau sex nu este decât expresia specifică, aplicându-se reglementări economice
edictate de instituţiile comunitare;
- principiul proporţionalităţii - pretinde că orice obligaţie impusă
destinatarului de către regulile comunitare trebuie să fie limitată la strictul necesar
pentru atingerea obiectivului cercetat şi impune numai sacrificiul suportabil de
către operatorii pe care îi grevează.
3. Principiile cu caracter tehnic, care nu au decât o valoare supletivă, în cazul
lacunar în care ar putea, la limită, să fie îngrădită voinţa prin dispoziţii exprese ale
dreptului derivat. Exemple:
- principiul responsabilităţii extracontractuale a Comunităţilor;
- principiul retragerii retroactive a actelor ilegale;
- principiul neplăţii zilelor de grevă;
- principiul distincţiei impozitelor, a taxelor şi a redevenţelor.

Aplicaţii:
1. Prezentaţi metodele de interpretare ale Curţii de justiţie;
2. Menţionaţi principiile generale de drept.

110
CAPITOLUL X
1
CARACTERISTICILE DREPTULUI COMUNITAR EUROPEAN

OBIECTIVE:
1. Cunoaşterea, înţelegerea şi însuşirea problematicii referitoare la
caracteristicile ordinii juridice a Comunităţilor europene;
2. Studiul şi aprofundarea acestor caracteristici;
3. Înţelegerea raportului dintre dreptul comunitar european şi dreptul
intern al statelor membre.
1
GUY ISAAC, op.cit., pag. 226-283.
111
Fiind instrument de interes comun, pentru toate popoarele şi statele
Comunităţilor, dreptul emanat din surse comunitare nu este un drept străin, nici un
drept extern. El este dreptul propriu al fiecăruia dintre statele membre, ca şi dreptul
naţional al acestora, cu singura calitate suplimentară că el reprezintă ierarhia
textelor normative ale fiecărui stat. Într-adevăr, prin însăşi natura sa, dreptul
comunitar deţine o forţă specifică de penetrare în ordinea juridică internă a statelor
membre, astfel:
• norma de drept comunitar dobândeşte automat statut de drept pozitiv în
ordinea juridică internă a statelor: „aplicabilitatea imediată”;
• norma comunitară este susceptibilă de a crea, prin ea însăşi, drepturi şi
obligaţii pentru persoanele particulare: „aplicabilitatea directă”;
• norma comunitară are prioritate faţă de orice normă naţională: “prioritatea”.

Secţiunea I
Aplicabilitatea imediată

Relaţiile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern al statelor.


Principiile dreptului internaţional (art. 28 din Convenţia de la Viena) obligă
statele să respecte Tratatele pe care le-au încheiat şi, mai ales, să determine
aplicarea acestora de către propriile organe legislative, executive şi judiciare, a
căror responsabilitate poate fi, eventual, angajată în faţa judecătorului
internaţional, referitor la statele faţă de care acestea şi-au asumat obligaţii. Dreptul
internaţional nu reglementează şi condiţiile în care normele cuprinse în tratate să
fie integrate în ordinea juridică a statelor pentru a fi aplicate de organele şi
jurisdicţia acestora. Această chestiune este lăsată la latitudinea fiecărui stat, care o
reglementează. în mod suveran, în funcţie de concepţia pe care o adoptă asupra
relaţiilor dintre dreptul internaţional şi cel intern. Se cunoaşte faptul că soluţiile
pozitiviste sunt inspirate de două concepţii doctrinare înscrise în constituţii sau
112
practicate.

1. Concepţii doctrinare

A. Concepţia dualistă, ai căror principali teoreticieni sunt italienii1 şi


germanii2 şi care a prevalat mult timp, consideră că ordinea juridică internaţională
şi ordinea naţională reprezintă sisteme independente şi separate, care coexistă în
paralel ca nişte compartimente etanşe. Ca atare, un tratat internaţional perfect,
adică ratificat cu regularitate, n-ar avea efect decât în ordinea internaţională. Pentru
ca el să se poată aplica în ordinea internă a unui stat contractant este necesar ca
acest stat să-i preia dispoziţiile într-o normă naţională (cel mai adesea o lege) sau
să-l introducă în ordinea naţională printr-o formulă juridică care realizează
admiterea. Şi într-un caz şi în celălalt se produce o naţionalizare a Tratatului, adică
norma internaţională suferă o transformare a naturii sale şi nu va fi aplicată decât
în noua sa calitate de reglementare de drept intern şi nu în cea de reglementare de
drept internaţional.
B. Concepţia monistă3 se bazează pe unitatea ordonanţării juridice, ceea ce
exclude orice continuitate între ordinea juridică internaţională şi ordinea juridică
naţională a statelor respective. Norma internaţională este imediat aplicată, fără a fi
admisă sau transformată în ordinea internă a statelor-părţi. Tratatul internaţional
perfect se integrează, pe deplin, în sistemul reglementărilor ce se cer a fi aplicate
de către instanţele naţionale, iar prevederile acestuia sunt aplicabile în calitatea lor
iniţială, de reglementări internaţionale.

2. Raporturile dintre dreptul comunitar şi dreptul intern al statelor membre

Spre deosebire de dreptul internaţional, dreptului comunitar nu-i este


indiferentă natura relaţiilor ce trebuie să se stabilească între dreptul comunitar şi
dreptul naţional. El postulează monismul şi impune respectarea acestuia de către

1
D. ANZILOTTI, “Curs de drept internaţional”, traducere Gidel, 1929.
2
H. TRIEPEL, “Raporturile dintre dreptul intern şi dreptul internaţional” , R.C.A.D.I., 1923.
3
H. KELSEN, „Raporturile de sistem între dreptul internaţional şi dreptul intern”, R.C.A.D.I., 1926, IV, pag. 231.
113
statele membre.
Monismul decurge şi din însăşi natura Comunităţilor, deci „din ansamblul
sistemului Tratatului”, aşa cum a subliniat Curtea de justiţie. Sistemul comunitar,
mai cu seamă în măsura în care el comportă atribuţii de putere normativă pentru
instituţii, nu poate funcţiona decât în monism, singurul principiu compatibil cu
ideea unui sistem de integrare: „prin instituirea unei Comunităţi cu durată
nedeterminată, învestită cu atribuţii proprii, cu personalitate, cu capacitate
juridică… şi mai ales cu puteri reale rezultate dintr-o limitare a competenţei sau
dintr-un transfer de atribuţii de la statele membre spre comunitate, acestea şi-au
limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane, creând astfel un
drept aplicabil resortisanţilor lor şi lor înşile”. Afirmaţia este cât se poate de clară:
„diferit de Tratatele internaţionale obişnuite, Tratatul instituind C.E.E. a instituit o
ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre de la intrarea
în vigoare a Tratatului şi care se impune jurisdicţiilor acestora”.
Se deduce deci, că, dacă în ceea ce priveşte dreptul internaţional, statele
membre îşi pot păstra concepţia dualistă, în relaţiile comunităţi - statele membre,
dualismul este înlăturat, iar dreptul comunitar fie originar, fie derivat este imediat
aplicabil în ordinea juridică internă a statelor membre sau, într-o formulare mai
adecvată Curţii, el face parte integrantă din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul
fiecăruia dintre statele membre, fapt care are 3 consecinţe:
- dreptul comunitar este integrat în mod firesc în ordinea juridică internă a
statelor, fără a fi necesară vreo formulare specială de introducere;
- normele comunitare îşi ocupă locul în ordinea juridică internă, ca drept
comunitar;
- judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul comunitar.

3. Aplicabilitatea imediată a diferitelor izvoare de drept comunitar

A. Tratatele comunitare

Fiind vorba despre dreptul comunitar primar, aplicabilitatea imediată se

114
referă, nu atât Ia admiterea formală, cât la neutralitatea efectelor sale. Prin aceasta
se interzice judecătorilor dintr-o ţară dualistă să invoce neîndeplinirea procedurilor
de admitere a tratatelor internaţionale prevăzute de constituţie, pentru a eluda
aplicarea unui tratat comunitar ratificat cu regularitate, după cum interzice şi
aplicarea unui astfel de tratat ca şi cum el ar fi de drept intern şi nu de drept
comunitar, sub pretextul că admiterea sa a făcut din acest tratat unul de drept
naţional.
• Astfel, fiind vorba de tratate institutive, nu numai că au fost ratificate în mod
regulat, dar ele au fost şi introduse de fiecare dintre statele fondatoare în propria
ordine juridică internă, conform prevederilor naţionale referitoare la Tratatele
obişnuite. În Franţa, pe baza art. 26 din Constituţia din 1946, care respinge în mod
expres dualismul, „Tratatele diplomatice ratificate cu regularitate şi publicate au
putere de lege fără a mai fi nevoie, pentru asigurarea aplicării lor, de alte dispoziţii
legislative decât cele necesare pentru asigurarea ratificării lor”. Tratatul instituind
C.E.E., de pildă. a fost integrat în ordinea internă prin chiar efectul ratificării
autorizate prin legea din 2 august 1957 şi al decretului de aplicare din 28 ianuarie
19581. În replică, aceleaşi tratate au făcut obiectul admiterii formale în ordinea
internă a statelor dualiste, fapt cu atât mai inevitabil cu cât majoritatea acestor state
practică o intervenţie parlamentară ce are ca efect atât autorizarea executivului să
ratifice tratatul, cât şi înglobarea Tratatului în dreptul intern2. Jurisprudenţa Curţii
de justiţie a neutralizat efectele unor astfel de practici dualiste şi a refuzat să ţină
cont de condiţiile în care un stat membru a introdus tratatul în dreptul său intern.
Curtea consideră că admiterea nu a avut ca efect transformarea tratatelor şi că,
deci, acestea trebuie să fie aplicate de judecătorul intern ca fiind de drept
comunitar şi nu de drept naţional. Forţa tradiţiei dualiste a ţării a făcut ca
jurisdicţiile italiene să fie cele mai reticente. În acest caz, Curtea constituţională
însăşi s-a raliat la această idee: „exigenţele fundamentale ale egalităţii şi ale
siguranţei juridice cer ca reglementările comunitare… să fie pe deplin, şi în mod

1
J.O.R.F. din 22.02.1958.
2
Cf. legea din 22.12.1957 din Belgia; cea din 27.07.1951 din Italia.
115
obligatoriu, eficace şi direct aplicate în toate statele membre, fără a fi necesare legi
de admitere şi de adaptare…”
• în 1972, odată cu extinderea Comunităţilor cu alte 3 state dualiste,
caracterul aplicabil al dreptului comunitar (care între timp fusese în mod expres
degajat de către Curte) a fost luat în consideraţie în mod corespunzător. Practica
constituţională a Marii Britanii, de pildă, care prevede introducerea formală a
Tratatului internaţional prin întreaga procedură parlamentară şi transformarea sa în
reglementare internă, a fost eliminată de bună voie: art. 2. 1 din European
Communities Act din 17 octombrie 19721, care introduce ansamblul actelor de
aderare în ordinea internă britanică, împiedică în mod expres transformarea în
normă internă. Dacă dreptul comunitar devine aplicabil în virtutea unui act al
Parlamentului, acesta nu este privit ca şi cum ar emana de la Parlament. În acelaşi
mod, art. 3 din legea din 11 octombrie 1972 privind aderarea Danemarcei la
Comunităţi, procedează la introducerea dreptului comunitar fără vreo transformare.

B. Dreptul derivat şi dreptul rezultat din relaţiile externe ale Comunităţilor


În această chestiune înlăturarea dualismului îşi relevă pregnant semnificaţia.
Dreptul rezultat din activitatea normativă a instituţiilor se impune în ordinea
juridică naţională a statelor fără transformare, fără ordin de executare şi chiar fără
publicare la nivel naţional, chiar dacă este inevitabil ca statele dualiste să
considere, în mod implicit (Germania) sau explicit (Marea Britanie, Danemarca,
Irlanda), că a existat o admitere globală şi anticipată, deci că, introducând tratatul
în ordinea internă, legea de ratificare a introdus în mod virtual şi dreptul derivat ce
decurge din acesta.
• Mai întâi, în ceea ce priveşte regulamentele, admiterea lor în ordinea juridică
internă nu numai că este superfluă, dar este chiar interzisă. Curtea de justiţie a
condamnat chiar practica italiană care, fără a dori în mod deliberat să naţionalizeze
dispoziţiile comunitare, viza să introducă în legile de executare dispoziţiile care

1
Cf. S. Dreyfus, R.T.D.E., 1973, 242.
116
reproduceau mai puţin textual reglementările comunitare1. Sunt interzise, fie că
emană de la state sau de la organisme naţionale cu putere normativă, măsurile care
pretind operarea unei admiteri a dispoziţiilor unei reglementări, care fac să se
modifice, fără autorizare, intrarea în vigoare a acesteia sau care au drept rezultat
disimularea faţă de justiţiabili a naturii comunitare a unei reglementări juridice şi a
efectelor ce decurg din aceasta. Sensibilă la aceste critici, Curtea constituţională
italiană s-a supus Tribunalului din Luxemburg: „…este conform logicii sistemului
comunitar că reglementările C.E.E., ca sursă imediată de drepturi şi obligaţii, ... nu
trebuie să facă obiectul măsurilor naţionale cu caracter reproductiv sau executiv,
susceptibile de a modifica sau de a condiţiona în vreun fel intrarea lor în vigoare şi,
cu atât mai mult, de a li se substitui, de a li se sustrage sau a le abroga, fie şi
parţial”.
A fortiori, aplicabilitatea imediată a reglementărilor nu creează probleme într-
un stat monist cum este Franţa: „forţa obligatorie a dispoziţiilor pe care ele
(reglementările) le comportă nu se subordonează intervenţiei autorităţilor statelor
membre”, declară Consiliul constituţional2. Mai mult, lipsa obligativităţii
publicităţii naţionale nu se fondează pe un text naţional3 reglementarea comunitară,
„în virtutea articolului 189 din Tratatul instituind C.E.E. se integrează, din
momentul publicării sale, în dreptul statelor membre”, admite Consiliul de Stat.
• În ceea ce priveşte deciziile şi directivele adresate statelor membre, acestea
cer categoric măsuri naţionale de aplicare, dar competenţa astfel rezervată
autorităţilor naţionale este una de executare şi în nici un caz una de admitere.
Aceste acte beneficiază, ca şi ansamblul dreptului comunitar, de aplicabilitate
imediată şi sunt, deci, integrate în ordinea juridică a statelor membre, prin simplul
efect al publicării lor la nivel comunitar. Astfel, jurisdicţiile franceze acceptă
aplicarea deciziilor Consiliului fără să ceară publicarea naţională, făcând
menţiunea expresă că acestea au fost publicate în J.O.C.E.4 sau fără nici o

1
C.J.C.E. din 07.02.1973, Com. c/Italia, aff. 39/72, Réc. 101/10.10.1973, Variola, aff. 34/73, Réc. 981.
2
Decizia din 30.12.1977, R.T.D.E., 1979, nota G. ISAAC şi J. MOLINIER.
3
Ne putem referi la Decretul din 14.03.1953, privind ratificarea angajamentelor internaţionale semnate de Franţa,
J.O.R.F. din 15.03.1953.
4
Cass, crim. 22.10.1970, Rainel D., 1971, 221.
117
menţiune în legătură cu publicarea1. În acelaşi mod, admiţând într-o hotărâre de
principiu că sarcina verificării compatibilităţii măsurilor naţionale - referitoare la
directivele a căror aplicare o asigură - revine judecătorilor naţionali, Consiliul de
Stat admite, în mod necesar, şi faptul că directiva respectivă face, ca atare, parte
din legalitatea a cărei respectare o asigură Consiliul şi că, deci, ea cuprinde
reglementări de drept integrate în ordinea juridică naţională.
• Nu se pune în nici un fel la îndoială nici aplicabilitatea imediată a dreptului
rezultat din acordurile externe ale Comunităţilor Consiliul de Stat admite că
acordurile încheiate de către Consiliul Comunităţilor (în speţă prin „decizie”) şi
publicate de J.O.C.E. sunt prin însuşi acest simplu fapt introduse în ordinea
juridică naţională. rară a mai fi nevoie de ratificare sau de publicare naţională2.

Secţiunea a II-a
Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar. Principiul efectului direct al
dreptului comunitar

Dreptul comunitar nu numai că se integrează automat în ordinea internă a


statelor membre, dar el are şi capacitatea generală de a completa în mod direct
patrimoniul juridic al persoanelor particulare cu noi drepturi şi/sau obligaţii, atât în
raporturile lor cu alte persoane, cât şi în relaţiile lor cu statul căruia îi aparţin.
În mod concret, efectul direct sau aplicabilitatea directă reprezintă „dreptul
oricărei persoane de a cere judecătorului să i se aplice tratate, reglementări,
directive sau decizii comunitare. Judecătorul are obligaţia de a se folosi de aceste
texte, oricare ar fi legislaţia ţării căreia îi aparţine”3.
Recunoaşterea efectului direct înseamnă garantarea statutului juridic al
cetăţeanului european.

1
C.E., 3.02.1975, Rabot, A.J.D.A. 1975, 467; 12.10.1979, Syndicat des importateurs de vêtements et produits
artisanaux, A.J.D.A., 1980, 95.
2
C.E., 12. 10. 1979, Syndicat des importateurs de vêtments…
3
R. LECOURT, „L’Europe des juges”, Bruylant, Bruxelles, 1976,pag. 248.
118
1. Aplicabilitatea directă şi dreptul internaţional1

Astăzi, puţini mai contestă faptul că Tratatele internaţionale pot, în mod


direct, să acorde drepturi şi să impună obligaţii persoanelor particulare şi că ele nu
se mai limitează la a produce efecte de drept asupra clasicelor subiecte de drept
internaţional, care sunt statele. Dar, mult timp, a dominat o opinie contrară, aşa
cum o atestă Curtea internaţională de justiţie în chestiunea competenţei tribunalelor
din Dantziq (avizul din 3.03.1928, seria B, nr. 15, 17): „conform unui principiu de
drept internaţional, bine stabilit, un acord internaţional nu poate, ca atare, să
creeze, în mod direct, drepturi şi obligaţii pentru persoanele particulare”. Totuşi, în
aceeaşi problemă, Curtea adaugă: „nu se poate contesta că obiectul unui acord
internaţional poate fi, în intenţia părţilor contractante, adoptarea de către părţi a
unor anume reglementări care creează drepturi şi obligaţii pentru persoane
particulare şi care sunt susceptibile de a fi aplicate de către tribunalele naţionale”.
În consecinţă, a trebuit să se admită, de comun acord, că Tratatele pot, în întregul
lor sau în parte, să producă efecte directe în ordinea juridică internă a statelor,
procedeu pe care internaţionaliştii îl califică, în genere, ca „self-executing” (auto-
executoriu). Cu toate acestea, marea majoritate a tratatelor internaţionale nu au
acest caracter, după cum afirmă Curtea internaţională de justiţie, criteriul decisiv
constituindu-l intenţia părţilor contractante, nefiind necesar ca această intenţie să
fie presupusă; din moment ce este o excepţie de la regula dreptului internaţional
clasic, ea ţine de o interpretare strictă. Iată, deci, că tratatele internaţionale
obişnuite sunt strict aplicabile numai în mod excepţional şi oarecum „cu picătura”
şi aceasta nu numai pentru că obiectul reglementării de drept public internaţional,
aşa cum se întâmplă tot mai des, penetrează relaţiile interne (convenţii privind
dreptul de stabilire, protecţia bunurilor şi unităţilor private...), ci şi pentru că
intenţia părţilor nu este întotdeauna clară, aşa cum se întâmplă, de pildă, cu
convenţiile de extrădare.

1
VERHOEVEN (j), „Noţiunea de aplicabilitate directă a dreptului internaţional”, R.T.D.E., 1980, pag. 243.
119
2. Aplicabilitatea directă şi dreptul comunitar

În cazul tratatelor comunitare, ceea ce era excepţie tinde să devină regulă.


Deşi Tratatul instituind C.E.E. nu cuprinde decât o dispoziţie incidentală (art. 189),
din care se poate deduce că numai reglementările pot fi susceptibile de a avea efect
direct, jurisprudenţa Curţii a considerat, dimpotrivă, că în sistemul tratatelor există
o prezumţie în favoarea efectului direct.
În hotărârea sa Van Gend şi Loos1, care constituie, fără îndoială, decizia sa
istorică majoră, Curtea marchează desprinderea netă de soluţia tradiţională a
dreptului internaţional. În această privinţă, hotărârea era absolut necesară: Curtea a
fost solicitată să se pronunţe asupra aplicabilităţii directe a articolului 12 C.E.E.,
conform căruia „statele membre se reţin de la a introduce între ele noi taxe
vamale... şi de la a le spori pe cele aplicate în relaţiile lor comerciale reciproce” şi
care astfel nu face deci nici o referire la persoanele particulare. Bazându-se pe
concepţia internaţionalistă, mai multe guverne, care prezentaseră observaţii,
evocau faptul că însăşi redactarea articolului 12, care subliniază că destinatarii
obligaţiilor pe care le creează sunt statele şi care nu precizează nimic despre
persoanele particulare, are un efect direct. În ciuda faptului că această teză a fost
adoptată şi de avocatul său general, Curtea s-a detaşat deliberat de interpretarea
textuală şi subiectivă care i s-a propus şi a decis, din contră, ţinând seama de
scopurile şi de sistemul Tratatului (metoda teleologică şi sistemică).
Faptul că soluţia consacrată de Curte este diferită de cea impusă în cadrul
unui tratat internaţional obişnuit se datorează însăşi naturii speciale a Tratatului de
constituire a C.E.E. Aplicabilitatea imediată constituie însuşi specificul ordinii
juridice comunitare. Pentru a demonstra aceasta, Curtea ia mai întâi în consideraţie
obiectivul Tratatului şi, apoi, înlocuieşte, din această perspectivă, cadrul
instituţional şi, cu deosebire, cel juridic prevăzut: „obiectivul Tratatului instituind
C.E.E. îl constituie realizarea unei Pieţe Comune de a cărei funcţionare sunt direct
răspunzători justiţiabilii Comunităţii”; prin urmare, tratatul „este mai mult decât un

1
Hotărârea Van Gend şi Loos din 5.02.1963, art. 26/62, Réc. 1.
120
acord care ar crea doar obligaţii reciproce între statele contractante… (iar)
Comunitatea reprezintă o nouă ordine juridică… ai cărei subiecţi sunt nu numai
statele membre, ci şi resortisanţii acestora”. În afară de aceasta, ca particularităţi
ale „Tratatelor de la Roma”, Curtea atrage atenţia asupra faptului că preambulul
său se adresează popoarelor, mai mult decât guvernelor naţionale, că „cetăţenii…
ca şi statele membre” sunt afectaţi de funcţionarea mecanismelor comunitare şi, în
fine, că, înainte de toate, indivizii contribuie la adoptarea deciziilor, participând la
activitatea unor organisme comunitare, cum sunt Parlamentul sau Comitetul
economic şi social. Curtea mai invocă un argument juridic dedus din articolul 177,
conform căruia această dispoziţie „confirmă faptul că statele au recunoscut că
dreptul comunitar are o autoritate susceptibilă de a fi invocată” în faţa jurisdicţiilor
naţionale. Se deduce de aici un adevărat principiu general: „independent de
legislaţiile statelor membre, dreptul comunitar, aşa cum creează îndatoriri pentru
persoanele particulare, tot aşa el este destinat şi creării de drepturi care îmbogăţesc
patrimoniul juridic al acestora”.
Înainte de orice, însă, şi acesta este punctul în care se produce distanţa cea
mai evidentă de sistemul internaţionalist, aceste drepturi „se nasc nu numai atunci
când se precizează o atribuţie în mod explicit în tratat, ci şi ca urmare a obligaţiilor
impuse clar de tratat atât persoanelor particulare, cât şi statelor membre şi
instituţiilor comunitare”. Deci, criteriul determinant al efectelor unei dispoziţii
comunitare nu este destinatarul. Persoanele particulare pot deveni titulari de
drepturi, chiar dacă ele nu sunt în mod expres desemnate ca destinatari ai unei
dispoziţii comunitare. Desemnarea „statelor ca subiecte ale obligaţiei de a se reţine
nu presupune ca resortisanţii acestor state să nu poată fi, la rândul lor, beneficiarii
acestei obligaţii”. Deci, în contrast cu tratatele internaţionale de tip clasic, Tratatele
comunitare conferă persoanelor particulare drepturi pe care jurisdicţiile naţionale
trebuie să le protejeze, nu numai atunci când dispoziţiile în cauză vizează aceste
persoane ca subiecţi de drepturi, ci şi atunci când respectivele dispoziţii impun
statelor membre o obligaţie bine definită.

121
3. Criteriile de aplicabilitate directă

Determinarea efectului direct depinde de dreptul comunitar şi, în ultimă


instanţă, de Curtea de justiţie, care califică jurisdicţiile naţionale cu ajutorul
ansamblului chestiunilor de principiu, ceea ce garantează indispensabila unitate de
apreciere. Fiind, astfel, înlăturate toate obstacolele de principiu, unicul criteriu care
permite confirmarea sau înlăturarea aplicabilităţii directe a unei dispoziţii rămâne
criteriul material, care ţine de substanţă: „este necesar şi suficient ca dispoziţiile
invocate… să se preteze, prin însuşi caracterul lor, la a produce efecte directe în
relaţiile dintre statele membre şi justiţiabilii acestora”1. Concret, dispoziţia trebuie
să fie suficient de „clară şi precisă”, „completă şi perfectă din punct de vedere
juridic” şi, în sfârşit, „necondiţionată”2. Toate exigenţele care nu au nimic
excepţional şi care sunt impuse de un judecător naţional pot aplica o normă, oricare
ar fi aceasta, fără a i se depăşi competenţele. Acestea sunt:
• Reglementarea trebuie să fie în primul rând clară şi precisă, altfel
judecătorul naţional nu va putea să deducă efectele sale practice în planul aplicării.
Este cazul reglementărilor care impun statelor o obligaţie de a se abţine3, dar
această exigenţă poate fi bine înlocuită, chiar printr-o obligaţie de a face4. De fapt,
important este ca obligaţia să fie clară, deci ca norma să fie efectiv imperativă,
căci, în rest, o dispoziţie direct aplicabilă poate fi echivocă şi poate necesita o
interpretare juridică5;
• În al doilea rând, reglementarea trebuie să fie completă şi perfectă din punct
de vedere juridic, în sensul că trebuie să fie suficientă. În dreptul francez se cunosc
legi perfecte şi legi care nu sunt perfecte fiindcă necesită un decret de aplicare a
cărui absenţă poate paraliza efectele legii timp de mai mulţi ani:
o dispoziţie de drept comunitar este perfectă, evident, dacă, pentru aplicarea
sa, nu mai este nevoie de nici o măsură complementară: „dacă, în executarea sau în

1
J.O.C.E., 03.04.1968; Molkerei Zentrale, aff. 28/67, Réc. 211.
2
Concluzii Mayras, despre C.J.C.E., 04.12.1974, Van Duyn, aff. 41/74, Réc. 1354.
3
Art. 12 al Tratatului instituind C.E.E.
4
Art. 13 al Tratatului instituind C.E.E.
5
C.J.C.E., 4.4.1968, Luckaff. 34/67, Réc. 350.
122
efectele sale, ea nu este subordonată intervenţiei nici unui act al instituţiilor
comunitare sau al statelor membre”1. Este cazul dispoziţiilor care cuprind
interdicţii sau, în general, obligaţii de a nu face, dispoziţii care, prin natura lor, nu
cer nici o altă măsură de executare, sau doar măsuri neglijabile (art. 1 al Tratatului
instituind C.E.E.);
o dispoziţie este perfectă, chiar dacă pentru aplicarea ei sunt necesare
completări, atunci când statul sau instituţiile nu deţin o putere discreţionară pentru
a lua măsura de executare. Astfel, art. 95 al. 3 din Tratatul instituind C.E.E. cere
statelor să „anuleze” sau să-şi „corecteze” dispoziţiile fiscale care defavorizează
produsele importate din alte state membre, dar Curtea a estimat că statele nu aveau
în această privinţă putere discreţionară de apreciere şi, ca urmare, acest text are un
efect direct2. Dimpotrivă, Curtea a respins aplicabilitatea directă a anumitor
dispoziţii, ale articolelor 32 şi 33, în măsura în care tratatul nu defineşte nici
metoda de transformare a contribuţiilor bilaterale în contribuţii globale, nici criterii
de calcul pentru valoarea lor globală, lăsând astfel, de la sine, statelor membre o
importantă putere discreţionară3. Tot aşa, aplicabilitatea directă a art. 97 este de
neconceput din moment ce el conferă statelor „capacitatea, de care pot să nu se
folosească, de a recurge la contribuţii sau taxe medii şi implică, pentru acelea care
au recurs cu regularitate la aceasta capacitate, interpunerea, între regula comunitară
şi aplicarea ei, a unor acte juridice naţionale cu o putere de apreciere care sustrage
opţiunea lor ca şi consecinţele ei oricărei posibilităţi de efect imediat, al regulii în
cauză”4. Inaplicabilitatea directă poate decurge, în aceeaşi măsură, din puterea de
apreciere discreţionară lăsată instituţiilor comunitare5. În schimb, efectul direct
poate funcţiona perfect, chiar cu elemente de natură economică, dacă cel care
deţine o putere de apreciere este judecătorul. De pildă, în cazul art. 95 al. 2, prin
care se interzice statelor să pună, pe produsele din alte state membre, impozite care
ar putea proteja astfel, indirect, produsele naţionale similare, Curtea se pronunţă:

1
C.J.C.E., 3.04.1968, Molkerei Zentrale, citat.
2
C.J.C.E. 16.06.1966, Liilticke, aff. 57/66, Réc. 302.
3
C.J.C.E., 19.12.1968, Societé Salgoil, aff 13/68, Réc. 661.
4
CJ.C.E. Molkerei Zentrale, citat.
5
Art. 92 al Tratatului instituind C.E.E., C.J.C.E., 23.03.1977, Ianelli, aff. 74/76, Réc. 577.
123
„dacă această dispoziţie are elemente care include aprecierea faptelor economice,
această circumstanţă nu exclude dreptul şi obligaţia judecătorului naţional de a
asigura respectarea reglementărilor Tratatului, în cazul în care acesta constată că
sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a dispoziţiei vizate”1. Prin urmare, puterea
discreţionară, care îndepărtează efectul direct, reprezintă puterea conferită
Consiliului sau Comisiei, precum şi autorităţilor legislative sau administrative ale
statelor membre şi ea nu trebuie confundată cu o oarecare latitudine de apreciere
perfect compatibilă cu poziţia de judecător.
• În sfârşit, reglementarea trebuie să fie necondiţionată. Atunci când nu se
reduce pur şi simplu la precedenta exigenţă2, această expresie indică faptul că
reglementarea nu trebuie să fie supusă nici unui termen şi nici unei rezerve. Când o
obligaţie pusă de o reglementare comunitară este supusă unei amânări, chiar dacă
este, printre altele, perfectă din punct de vedere juridic, efectele sale se suspendă.
Dar, la împlinirea termenului, ea devine direct aplicabilă. Aşa este articolul 13.2
care creează o „obligaţie clară şi precisă”, dar este supus condiţiei suspendării până
la sfârşitul perioadei de tranziţie sau până la expirarea eventualelor amânări
anterioare fixate de Comisie în directivele sale3 sau art. 95 al. 34. Pe larg, Curtea a
apreciat că expirarea perioadei de tranziţie a făcut ca obligaţiile pe care statele
membre şi le-au asumat, în virtutea articolelor 48, 52, 59 ale Tratatului, să devină
necondiţionate5. În acelaşi mod, prezenţa unei rezerve conferă un caracter
condiţionat care exclude, în mod normal, aplicabilitatea directă a normei, cu
condiţia ca această normă să nu fie susceptibilă de un control juridic. Astfel,
rezerva de ordin juridic de la art. 48 al Tratatului instituind C.E.E., fiind
controlabilă judiciar, nu a înlăturat efectul său direct6.

4. Aplicabilitatea directă a diferitelor categorii de norme comunitare

1
C.J.C.E. 04.04.1968, Fink-Frucht, aff. 27/67, Réc. 341.
2
Ceea ce se întâmplă cel mai adesea: C.J.C.E. 14.07.1971, Múller-Hein, aff. 18/71, Réc. 123.
3
C.J.C.E., 17.12.1970, S.A.C.E. de Bergame, aff. 33/70, Réc. 1213.
4
C.J.C.E. Lúlticke, citat.
5
21.06.1974, Reyners, aff. 2/74, Réc. 631.
6
C.J.C.E., 04.12.1974, Van Duyn, aff. 41/74, Réc. 1337.
124
Acţiunea practică a principiului aplicabilităţii directe variază în funcţie de
diferite categorii de norme comunitare:

A. Tratatele comunitare

Jurisprudenţa, deja bogată, ne permite să grupăm dispoziţiile tratatelor în trei


categorii:
- dispoziţiile cu aplicabilitate directă completă, adică acele dispoziţii care
creează drepturi şi obligaţii, nu numai faţă de statele membre, ci, în aceeaşi
măsură, şi pentru persoanele particulare, la nivelul raporturilor juridice
interpersonale. Este vorba, mai întâi, despre cele 3 tratate referitoare la concurenţi
(65-66 C.E.C.A., 85-86 C.E.E.) sau la controlul securităţii (78, 81 şi 83 C.E.E.A.),
care vizând, în mod expres, întreprinderile, „se pretează, prin însăşi natura lor, la a
produce efecte directe în relaţiile dintre particulari”. Acestea pot fi deci, invocate
direct de o întreprindere împotriva altei întreprinderi în faţa jurisdicţiilor naţionale:
fără a se referi în mod special la persoanele particulare, mai multe alte
dispoziţii pot fi opuse atât statelor, cât şi persoanelor pentru care ele creează
obligaţii directe. Aşa sunt reglementările privind libera circulaţie şi interzicerea
discriminărilor în funcţie de naţionalitate, care pot fi folosite de către lucrătorii şi
prestatorii de servicii publice atât împotriva reglementărilor emanând de la
autorităţile publice, cât şi împotriva reglementărilor colective de muncă şi, mai cu
seamă, reglementările federaţiilor sportive, cum ar fi contractele individuale de
muncă. De acelaşi tip este şi art. 119 al Tratatului care stipulează ca „interzicerea
discriminării între muncitori în funcţie de sex se impune nu numai acţiunii
autorităţilor publice, dar ea se extinde şi asupra tuturor convenţiilor care au în
vedere reglementarea de o manieră colectivă a muncii salariate, ca şi asupra
contractelor între persoane particulare”; de aceeaşi manieră funcţionează
reglementările privind libera circulaţie a mărfurilor;
- dispoziţiile cu aplicabilitate directă limitată, sunt acele dispoziţii care
creează drepturi şi obligaţii persoanelor particulare numai faţă de statele membre şi

125
sunt mai numeroase:
» avem, în primul rând, dispoziţii care cuprind interdicţii ori obligaţii de a nu
face: art. 7, care interzice discriminările în funcţie de naţionalitate; art. 12, care
interzice persoanelor perceperea de noi taxe vamale şi taxe cu efect echivalent; art.
30, care interzice restricţiile cantitative la import şi măsurile cu efect echivalent;
art. 31 şi art. 32 al. 1, care interzic restricţiile cantitative; art. 37 al. 2, care interzice
noi discriminări la titlul de monopoluri naţionale cu caracter comercial; art. 53,
care interzice noi restricţii la dreptul de stabilire; art. 93 a1. 3, prin care se interzice
statelor să pună în execuţie un nou proiect de ajutor care n-a fost notificat Comisiei
şi asupra căruia aceasta nu s-a pronunţat; art. 95 al. 1 şi 2, care interzice
discriminarea fiscală a produselor importate.
» în al doilea rând, sunt dispoziţiile care impun statelor obligaţii de a face: art.
13.2 care prevede anularea taxelor cu efect echivalent; art. 16, care prevede
anularea drepturilor de vamă la export; art. 37 al. 1, cu privire la organizarea
monopolurilor naţionale cu caracter comercial: art. 48, 52, 59, 60 şi 95 al. 3, care
prevăd anularea sau corectarea discriminărilor fiscale la produsele importate.
- dispoziţii care nu sunt direct aplicabile1. S-a constatat că resping
aplicabilitatea directă: art. 5, privind obligaţia de fidelitate comunitară; art. 32 al. 2
şi 33 al. 1 şi 2, care prevăd anularea restricţiilor cantitative; art. 90.2 privind
acceptarea regulilor concurenţei de către întreprinderile care administrează servicii
de interes general; art. 92 şi 93 al. 1 şi 2, care interzic ajutoarele publice; art. 97,
care autorizează statele să fixeze taxe medii pentru a asigura compensarea fiscală
la graniţă; art. 102, privind consultarea obligatorie a Comisiei în legătură cu
anumite proiecte legislative; art. 107, privind obligaţiile statelor referitoare la
manipulările monetare; art. 117 şi 118 privind politica socială.

B. Regulamentele şi deciziile adresate persoanelor particulare

Aplicabilitatea directă se manifestă pe deplin la nivelul acestor categorii de


acte care, prin însăşi natura lor, beneficiază de aplicabilitate directă şi de
1
Cf. R. KOVAR, „Note sur les critères du droit communautaire non directement aplicables”, Melange Debousse,
Nathan, Paris, Labor, Bruxelles, 1979, t. II. 227.
126
aplicabilitate directă completă, într-o asemenea măsură încât s-ar părea că termenul
de direct aplicabil le poate fi rezervat lor.
Caracterul de aplicabilitate directă a regulamentului nu a fost niciodată
contestat, regulamentul fiind singura normă comunitară pentru care acest caracter
este în mod expres prevăzut în tratat: „… în termenii articolului 189.2 …
reglementarea (regulamentul) … este direct aplicabilă în toate statele membre …
şi, în consecinţă, ca urmare a însăşi naturii sale, ea produce efecte imediate şi este,
ca atare, în măsură să confere persoanelor particulare drepturi pe care jurisdicţiile
au obligaţia să le protejeze”. În al doilea rând, acţiunea generală a reglementării îi
conferă acesteia o aplicabilitate directă completă (în sensul că ea este aptă să
confere drepturi şi obligaţii persoanelor particulare, nu numai în relaţiile lor cu
statele membre şi instituţiile comunitare, dar şi, în aceeaşi măsură, în raporturile lor
interindividuale), indispensabilă pentru a-şi putea menţine funcţia de instrument
legislativ al Comunităţii. În fine, ea reprezintă „un act normativ…‚ care, în
ansamblul său, are pe deplin efect direct”, adică beneficiază permanent de
aplicabilitate directă pe ansamblul dispoziţiilor sale, chiar dacă, uneori, o lacună
din text sau o eroare în măsurile comunitare sau naţionale la care ea face referire
împiedică aplicarea sa în practică.
Cât priveşte deciziile, bazate pe articolul 189 al Tratatului instituind C.E.E. şi
adresate persoanelor particulare, prin definiţie ele creează în mod direct drepturi
şi/sau obligaţii pentru destinatarii lor şi au aplicabilitate directă în ordinea internă,
ele fiind chiar executorii dacă incumbă o obligaţie pecuniară. Mai mult, ele creează
drepturi nu numai pentru destinatarii lor, ci şi pentru terţi. Astfel, o întreprindere,
victimă a unei înţelegeri încheiate între concurenţii săi, poate invoca în faţa
jurisdicţiei naţionale o decizie a Comisiei adresată respectivilor concurenţi şi le
poate cere să pună capăt unui acord care vine în contradicţie cu reglementările
Tratatului.

C. Directivele şi deciziile adresate statelor

În toate cazurile în care o directivă sau o decizie este pusă în practică în mod

127
corect, efectele sale ajung la persoanele particulare prin intermediul măsurilor de
aplicare luate de statul membru. O persoană particulară poate avea interes să
invoce direct în beneficiul său conţinutul unei directive sau a unei decizii doar
atunci când statul membru nu le-a executat în mod direct şi, mai ales, atunci când
dispoziţiile au rămas neexecutate până la expirarea amânării fixate pentru punerea
lor în practică. Problematica însăşi a efectului direct presupune, deci, în acest caz,
un context juridic patologic, contrar celui din cazul regulamentelor.
Aplicabilitatea directă excepţională. Mult timp doctrina dominantă a susţinut
că directiva făcea ca actul aplicării să fie, prin natura lui, mediat, excluzând, în
mod categoric, orice efect direct. Directivele şi deciziile nu numai că nu fixează
obligaţii decât pentru statele destinatare, dar, mai mult, ele prevăd explicit, în cazul
directivelor, şi implicit, în cel al deciziilor, intervenţia unor măsuri naţionale pentru
a le pune în practică. În fine, directivele nu fixează decât obligaţii de rezultat.
Această poziţie se bazează pe interpretarea exegetică a articolelor 189 şi
următoarele din tratat, pe necesitatea de a nu denatura actele de drept derivat,
confundând diversele categorii (art. 189 avea ca obiectiv precizarea actelor
aplicabile, a regulamentelor. a celor care nu au acest caracter, a directivelor şi a
deciziilor adresate statelor) şi, în ultimă analiză, pe principiul general al menţinerii
pentru Comunitate a singurelor competenţe de atribuire recunoscute în mod
explicit de tratat.
În replică, Curtea de justiţie, chemată să se pronunţe pe rând asupra unei
decizii, a dispoziţiilor combinate ale Tratatului şi a unei directive şi, în sfârşit,
asupra unei directive, a respins această abordare şi, extinzând asupra dreptului
derivat principiile de interpretare pe care le dezvoltă în hotărârea sa Van Gend şi
Loos referitoare la dispoziţiile Tratatului, a refuzat să excludă directivele şi
deciziile de la beneficiul aplicabilităţii directe. După ce a răsturnat pur şi simplu
argumentarea textului („dacă, în virtutea dispoziţiilor art. 189 regulamentele sunt
direct aplicabile şi, în consecinţă, sunt susceptibile de a produce efecte directe, nu
rezultă din aceasta că alte categorii de acte vizate de acest articol nu pot produce
niciodată efecte analoage”), Curtea a refuzat criteriul formal: „trebuie să luăm în
128
considerare nu numai forma actului în cauză, ci şi substanţa sa, ca şi funcţia sa în
sistemul Tratatului”. Reluând apoi raţionamentul după care destinatarul nu este
criteriul determinant al efectelor unei dispoziţii de drept comunitar, ea constată în
cele ce urmează, că ar fi incompatibil cu „efectul restrictiv”, pe care articolul 189 îl
recunoaşte directivei şi deciziei, ca obligaţiile pe care acestea le conţin să nu poată
fi invocate decât de către instituţiile comunitare însele şi că, fiind vorba de
justiţiabili ai statelor, „efectul util” al unor astfel de acte ar fi diminuat dacă aceştia
ar fi împiedicaţi să se prevaleze de ele în justiţie, iar jurisdicţiile naţionale ar fi
împiedicate să le ia în consideraţie ca elemente de drept comunitar. Fără a mai
pune la socoteală art. 177, care permite jurisdicţiilor naţionale să sesizeze Curtea în
legătură cu interpretarea tuturor actelor instituţiilor, fătă excepţie, aceste acte sunt
susceptibile să fie invocate de către justiţiabili în faţa respectivelor jurisdicţii.
Înlăturând astfel, o incapacitate a acestor acte de a produce efecte directe, Curtea
nu proclamă aplicabilitatea directă a directivei (sau deciziei) în sine, ci doar că,
„trebuie să analizăm în fiecare caz dacă natura, economia şi termenii dispoziţiei în
cauză sunt susceptibili să producă efecte directe în relaţiile dintre destinatarul
actului şi terţi”. Criteriile de aplicabilitate directă care se degajă, în legătură cu
dispoziţiile Tratatului, ţin aici de aplicare, de unde rezultă că nu toate directivele
sunt direct aplicabile şi, în general, nici chiar toate dispoziţiile unei aceleiaşi
directive. În fine, nu trebuie să se omită faptul că doar utilizarea abuzivă de către
instituţii a tehnicii directivelor (directive din ce în ce mai detaliate, care nu lasă nici
o putere discreţionară statelor pentru adoptarea măsurilor de aplicare) explică
înmulţirea dispoziţiilor directivelor, care completează condiţiile de aplicabilitate
directă. O revenire la respectarea tratatelor le-ar reda un caracter absolut
excepţional.
Deci, în contrast cu regulamentele, directivele şi deciziile sunt, în principiu,
lipsite de efect direct, doar dacă, prin precizia termenilor, claritatea şi caracterul
necondiţionat al obligaţiei pe care o conţin, ele nu lasă loc unei abordări deosebite.
Aplicabilitatea directă limitată. Spre deosebire de regulamente sau anumite
dispoziţii ale Tratatului, care au o aplicabilitate directă deplină şi totală, directivele
129
sau deciziile nu pot fi niciodată opuse ca atare justiţiabililor care, deci, nu pot fi
niciodată obligaţi, prin efectul lor, faţă de stat sau faţă de alţi subiecţi de drept. De
altminteri, cum ar putea fi altfel, din moment ce acestea nu fac obiectul nici unei
publicări legale obligatorii? Numai măsurile naţionale care se iau în vederea
executării lor pot impune obligaţii persoanelor particulare.
Aplicabilitatea directă a deciziilor şi a directivelor se reduce, deci, la dreptul
particularilor de a le invoca împotriva unui stat membru, care nu le-a transpus în
propriul său sistem juridic în mod direct şi la timp. În lipsa măsurilor de aplicare,
care se iau în caz de amânare, dispoziţiile unei directive, care completează
condiţiile de aplicabilitate directă, pot fi invocate împotriva tuturor dispoziţiilor
naţionale neconforme directivelor sau ca fiind creatoare de drepturi pe care
persoanele particulare sunt în măsură să şi le apere faţă de stat.
Directiva nu are decât o aplicabilitate directă limitată, în sensul că ea n-ar
putea fi folosită de un stat membru ca justificare pentru a se dispensa de adoptarea,
în timp util, a unor măsuri de aplicare adecvate obiectivului fiecărei directive, mai
ales sub pretext că legislaţia sa (sau practica administrativă) ar fi conformă cu
scopurile comunitare. Spre deosebire de regulamente, a căror transpunere În
dreptul naţional este formal interzisă, introducerea directivelor în practica naţională
este deci obligatorie, chiar dacă ele sunt aplicabile în mod direct.
Aplicabilitatea directă contestată. Curtea de justiţie nu a raliat încă totalitatea
jurisdicţiilor naţionale la concepţia sa cu privire la aplicabilitatea directă a
directivelor. Dacă, Curtea constituţională federală germană a pus capăt rezistenţei
Bundesfinanzhof-ului, nu acelaşi lucru s-a petrecut în Italia şi nici în Franţa, unde
Consiliul de Stat şi-a declarat, în mod formal, dezacordul în hotărârea Cohn-
Bendit. Urmând în exclusivitate litera art. 189 al. 3, judecătorul administrativ
francez, consideră că autorităţile naţionale „rămân singurele autorităţi competente
să decidă forma executării directivelor şi să stabilească, sub controlul jurisdicţiilor
naţionale, mijloacele potrivite pentru a determina producerea efectului acestora în
dreptul intern”, de unde rezultă că „oricare ar fi precizările pe care le conţin cu
privire la statele membre, directivele nu pot fi invocate de către resortisanţii acestor
130
state în sprijinul unui recurs împotriva unui act administrativ individual”.
Întrucât jurisprudenţa a precizat ulterior această poziţie, de acum înainte va fi
posibil să stabilim exact în ce măsură ea diferă de cea a Curţii de justiţie.
Consiliul de Stat admite că justiţiabilii pot contesta, în faţa judecătorului
naţional, legalitatea măsurilor luate în vederea aplicării unei directive, faţă de
dispoziţiile acestei directive.
Consiliul de Stat recunoaşte justiţiabililor posibilitatea de a se opune, folosind
toate căile care le stau la dispoziţie, aplicării unei reglementări de drept naţional
contrară unei directive.
Dacă directiva a făcut obiectul unei măsuri de aplicare în sprijinul unui recurs
împotriva unei decizii individuale, reclamantul poate invoca, pe calea excepţiei,
neconformitatea măsurii de aplicare a directivei şi poate, astfel, determina
sancţionarea deciziei individuale; acest „tertip” a fost omis de Cohn-Bendit, dar, în
schimb, a permis lui Stasi, ca, pe baza aceleaşi directive, să primească satisfacţie în
faţa Tribunalului administrativ din Lyon1.
Consiliul de Stat refuză esenţialul, adică să accepte aplicarea directivei însăşi
în cazul în care nu a intervenit nici o măsură naţională de aplicare. Chiar dacă nu
este exclus, aşa cum cred unii, ca în viitor Consiliul de Stat să accepte să-şi
transpună jurisprudenţa în executarea directivelor, cu obligaţia de a adopta într-un
interval rezonabil de amânare măsurile de reglementare necesare executării unei
legi, e imposibil să vedem în aceasta o protecţie echivalentă cu cea oferită de
aplicabilitatea directă.
În toate cazurile în care directiva a făcut în Franţa obiectul unei transpuneri pe
cale legislativă, combinarea poziţiei Consiliului de Stat asupra directivei cu cea
legată de legea posterioară privează justiţiabilul francez de protecţia directivei
comunitare.

D. Dreptul emanat din angajamentele externe ale Comunităţilor

Avându-şi originea în instrumente convenţionale multilaterale, ale căror

1
25.10.1979, R. 535.
131
caracteristici nu sunt neapărat aceleaşi cu cele ale Tratatului de la Roma, normele
emanate din angajamentele externe ale Comunităţilor nu beneficiază de prezumţia
de aplicabilitate directă pe care o aduce hotărârea Van Gend şi Loos. Fireşte,
Curtea respinge teza conform căreia natura sau economia acordului ar fi suficiente
pentru a înlătura automat efectul direct al clauzelor sale, iar unele dispoziţii
cuprinse într-un acord de liber schimb pot fi direct aplicabile, la fel ca şi cele
conţinute într-un acord de asociere. Dar ea atrage atenţia că, în cazul unei dispoziţii
de origine internaţională, este necesar să fie folosite criteriile de claritate,
necondiţionalitate şi „perfecţiune juridică” pe care ea le utilizează pentru normele
comunitare de origine internă „atât în lumina obiectului şi scopului acestui acord,
cât şi a contextului său”. Chiar dacă dispoziţiile unui acord sunt redactate în
termeni identici cu cei ai unui articol din Tratatul instituind C.E.E., căruia i se
recunoaşte efectul direct, aceasta nu înseamnă că, din acest simplu motiv,
dispoziţia are, ea însăşi, acelaşi efect. Rezultă, deci, că jurisprudenţa Curţii, care
intervine în legătură cu Tratatul instituind C.E.E., nu se poate transpune automat în
acordurile externe.

E. Concluzii asupra efectelor aplicabilităţii directe

a. Aplicabilitatea directă comportă, mai întâi, un efect pozitiv, în favoarea


justiţiabililor, cu posibilitatea de a apăra drepturile acestora în faţa judecătorilor din
statele membre. În plan concret, aplicabilitatea directă permite, deci, popoarelor să
solicite judecătorilor naţionali asigurarea respectării drepturilor conferite de către
norma comunitară ce deţine această calitate. După adoptarea hotărârii sale Van
Gend şi Loos, Curtea de justiţie declară cu regularitate că dreptul comunitar
„creează drepturi pe care jurisdicţiile interne sunt obligate să le protejeze”. Cât
priveşte modalităţile concrete de protejare a drepturilor, acestea nu decurg din
dreptul comunitar, ci ţin de sistemele juridice şi, mai cu seamă, de procedurile
juridice ale statelor membre.
b. În plus, aplicabilitatea directă comportă un efect de sancţionare faţă de

132
statele membre care nu au luat măsurile de executare necesare aplicării dreptului
comunitar. Efectul direct permite persoanelor particulare să se situeze, în ciuda
inerţiei statului, pe aceeaşi poziţie ca şi cum acesta şi-ar fi îndeplinit efectiv
obligaţiile comunitare. Mai mult, în timp ce tratatul părea să fi rezervat Comisiei şi
statelor membre puterea de a declanşa sancţionarea neregulilor comise de state,
aplicabilitatea directă a făcut din persoanele particulare (prin sesizarea jurisdicţiilor
naţionale) un instrument, de fapt, instrumentul principal de respectare de către
statele membre a obligaţiilor ce le revin. „Vigilenţa persoanelor particulare
interesate de protejarea propriilor drepturi antrenează un control eficace, care se
adaugă celui pe care articolele 169 şi 170 îl rezervă Comisiei şi statelor membre”
ceea ce duce la o sporire decisivă a eficacităţii dreptului comunitar.
c. Se cere precizat cu claritate faptul că noţiunea de aplicabilitate directă, ca
atare, permite dreptului comunitar să dezvolte efectele amintite numai în absenţa
oricărei dispoziţii contrare de drept naţional, şi nimic mai mult. Numai datorită
consolidării priorităţii, aplicabilitatea directă îşi produce efectele chiar şi în
prezenţa - şi în pofida - oricărei norme naţionale contrare, fapt ce asigură dreptului
comunitar o forţă de penetraţie irezistibilă în ordinea juridică a statelor membre.

Secţiunea a III-a
Prioritatea dreptului comunitar

Fiind aplicabil în mod direct şi imediat în ordinea juridică internă a statelor


membre, dreptul comunitar se întâlneşte, la acest nivel, în mod firesc, cu dreptul
naţional. Impactul va fi diferit după cum inevitabilele conflicte vor fi rezolvate în
favoarea unuia sau a celuilalt.
În ciuda „principiului fundamental al priorităţii ordinii juridice comunitare”,
modalităţile de soluţionare a divergenţelor dintre dreptul comunitar şi dreptul
statelor membre, reţinute de diversele sisteme juridice ale ţărilor membre, lasă încă
de dorit şi sunt departe de a fi uniforme.

133
1. Principiul priorităţii dreptului comunitar

În lipsa oricărei menţiuni explicite în tratate, există, în mod serios, pericolul


ca, asimilând dreptul comunitar cu dreptul internaţional, fiecare stat membru să
pretindă să-şi atribuie un rang de drept comunitar în propria ordine juridică, cu
riscul ca transferul de competenţă către Comunităţi şi unitatea dreptului comunitar
să rămână literă moartă. Acestei teze „internaţionaliste”, Curtea i-a opus teza
„comunitară”, conform căreia nu dreptul naţional, ci însuşi dreptul comunitar
soluţionează această problema.

A. Confirmarea priorităţii

Curtea a afirmat în mod solemn principiul priorităţii în hotărârea sa Costa.


Aici speţa era de două ori exemplară: mai întâi că, fiind vorba de un conflict legat
între diverse dispoziţii ale Tratatului instituind C.E.E. şi legea italiană de
naţionalizare a electricităţii, din 6 septembrie 1962, ea era confruntată cu cel mai
ascuţit conflict: cel între dreptul comunitar şi o lege naţională posterioară; în al
doilea rând, deoarece, cu câteva săptămâni înainte, Curtea constituţională italiană
se pronunţase asupra aceluiaşi conflict (sentinţa din 7 martie 1964), soluţionându-l
în cadrul tezei “internaţionaliste” şi prin aplicarea concepţiei dualiste italiene a
raporturilor dintre dreptul internaţional şi cel intern, în favoarea normei mai
recente, adică a legii naţionale.
Raţionamentul Curţii se bazează, în principal, pe 3 argumente
complementare:
- aplicabilitatea imediată şi directă, care ar rămân literă moartă dacă un stat i
s-ar putea sustrage printr-un act legislativ care se opune textelor comunitare:
„…Tratatul instituind C.E.E. a instituit o ordine juridică proprie, integrată
sistemului juridic al statelor membre din momentul intrării în vigoare a Tratatului
şi care se impune jurisdicţiilor acestora…; această integrare, în dreptul fiecărei ţări
membre, a unor dispoziţii care provin din sursă comunitară, ca şi, în general,
termenii şi spiritul Tratatului au drept corolar imposibilitatea ca statele să facă să
prevaleze - împotriva unei ordini juridice acceptate pe bază de reciprocitate - o
134
măsură ulterioară unilaterală opusă acestei ordini”. Mai mult decât atât,
„preeminenţa dreptului comunitar” este confirmată de articolul 189 în termenii
căruia reglementările au valoare „obligatorie” şi sunt „direct aplicabile de către
fiecare stat membru”. Această dispoziţie, care nu este însoţită de nici o rezervă, ar
fi „lipsită de deschidere dacă un stat ar putea să-i anihileze efectele printr-un act
legislativ opus textelor comunitare”.
- atribuirea de competenţe Comunităţilor, care limitează, de o manieră
corespunzătoare, drepturile suverane ale statelor: „transferarea de către state, din
ordinea lor juridică internă în profitul ordinii juridice comunitare, a drepturilor şi
dispoziţiilor care corespund Tratatului antrenează… o limitare definitivă a
drepturilor lor suverane, limitare împotriva căreia nu se poate prevala un act
ulterior incompatibil cu noţiunea de Comunitate”.
- unitatea ordinii juridice comunitare, adică indispensabila uniformitate de
aplicare a dreptului comunitar: „forţa executivă a dreptului comunitar nu poate
varia de la un stat la altul în favoarea legislaţiilor interne ulterioare fără a pune în
pericol realizarea scopurilor Tratatului, menţionate la articolul 5.2 şi fără a provoca
o discriminare, interzisă de articolul 7”.
După o motivaţie supraabundentă şi oarecum dezordonată, Curtea a conchis,
printr-o formulă sintetică de o excepţională densitate: „emanat dintr-o sursă
independentă, dreptul născut din tratat nu poate, prin urmare, datorită înseşi naturii
sale originale, să se opună, din punct de vedere juridic, unui text intern, oricare ar
fi acela, fără a-şi pierde caracterul său comunitar şi fără a pune în cauză baza
juridică a Comunităţilor înseşi”.
Această formulă reprezintă cele patru elemente de doctrină a Curţii asupra
priorităţii, doctrină pe care jurisprudenţa sa ulterioară n-a făcut decât s-o confirme;
- prioritatea reprezintă „o condiţie esenţială”1 a dreptului comunitar, care n-ar
putea exista ca drept decât cu condiţia de a nu putea fi zădărnicit de dreptul statelor
membre. Urmărirea îndeplinirii obiectivelor Comunităţilor, realizarea unei Pieţe
Comune impun aplicarea uniformă a dreptului comunitar, fără de care nu se

1
P. PESCATORE.
135
produce integrarea. Deci, prioritatea dreptului comunitar nu decurge din cine ştie
ce ierarhie între autorităţile naţionale şi cele comunitare, care ar fi, de altfel,
contrară bazei construcţiei europene, ci ea se fondează pe faptul că această
reglementare trebuie să prevaleze, altminteri încetează să mai fie comună şi,
încetând să mai fie comună, ea încetează să existe, iar Comunităţile nu mai au
sens;
• dreptul comunitar îşi afirmă superioritatea în virtutea propriei sale naturi
(„…datorită naturii sale specifice originale”); aceasta nu rezultă din vreo concesie
din partea dreptului constituţional al statelor membre. Fundamentată pe natura
intrinsecă a tratatelor comunitare şi a Comunităţilor, prioritatea se sustrage
situaţiilor care ar determina-o să se supună, dacă ar depinde de acestea,
reglementărilor divergente care, în fiecare stat şi pentru fiecare stat, pretind că
soluţionează conflictele de drept internaţional şi de drept intern;
• ordinea juridică comunitară aduce prioritatea, în integralitatea sa, în ordinea
juridică naţională. Aceasta înseamnă, în primul rând, că prioritatea este în folosul
tuturor normelor comunitare („…dreptul născut din tratat”), primare sau derivate,
aplicabile direct sau nu. În acelaşi timp, aceasta înseamnă că prioritatea se exercită
împotriva tuturor normelor naţionale (“…un text intern, oricare ar fi acela”),
administrative, legislative, juridice şi chiar de nivel constituţional: pentru început,
Curtea a afirmat că dispoziţiile constituţionale interne nu pot fi utilizate pentru a
zădărnici dreptul comunitar şi că o astfel de acţiune ar fi „contrară ordinii publice
comunitare”; ulterior ea a adăugat într-un mod şi mai clar că „…drepturile
fundamentale, aşa cum sunt ele formulate în constituţia unui stat membru sau
principiile unei structuri constituţionale naţionale, nu vor afecta valabilitatea unui
act al Comunităţilor şi efectul acestuia pe teritoriul unui stat membru”. Pe scurt,
dreptul constituţional al unui stat membru nu va constitui un obstacol pentru
prioritate;
- în sfârşit, prioritatea dreptului comunitar nu funcţionează numai în ordinea
comunitară, adică în relaţiile dintre state şi instituţii, mai cu seama, în faţa Curţii de
justiţie, ci şi - acesta este aportul fundamental al hotărârii - în ordinile juridice
136
naţionale („prioritate internă”), unde ea se impune jurisdicţiilor naţionale („…nu
poate fi infirmată juridic”). Modalităţile de sancţionare a acestei priorităţi de către
judecătorii naţionali nu sunt, însă, specificate în hotărârea Costa.

B. Consecinţele priorităţii dreptului comunitar direct aplicabil

Aceste consecinţe au fost clarificate de Curte, în principal, în hotărârea sa,


Simmenthal (9.03.1978). Principiul priorităţii arată că reglementările cu efect
direct, „aşa cum fac ele parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea juridică
aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru”, trebuie să fie aplicate din momentul
intrării în vigoare, în ciuda eventualei preexistenţe a unei legi naţionale
incompatibile, şi pe durata întregii perioade, cât ea rămâne în vigoare, chiar dacă,
ulterior, se adoptă o lege incompatibilă. Pornind de la aceasta, Curtea deduce că
reglementarea naţională incompatibilă este cel puţin inaplicabilă şi prevede, fără
ocolişuri, că autorităţile naţionale - şi mai ales judecătorii - au obligaţia să o
menţină inaplicabilă.
Este adevărat că, fiind vorba de o sancţiune, care aduce atingere unei
reglementări naţionale incompatibile, Curtea face distincţie între o reglementare
anterioară şi una ulterioară normei comunitare. În primul caz, poziţia sa rămâne
neschimbată şi cât se poate de explicită: „în virtutea principiului priorităţii
dreptului comunitar, dispoziţiile Tratatului şi actele instituţiilor aplicabile direct au
ca efect, în raporturile lor cu dreptul intern al statelor membre, … să facă
inaplicabile, din chiar momentul intrării lor în vigoare, orice dispoziţii contrare ale
legislaţiei naţionale existente”. În cel de-al doilea caz, dimpotrivă, după ce
abordează problema în mod succesiv în termeni de „opozabilitate” şi apoi de
“aplicabilitate”, Curtea afirmă că prioritatea dreptului comunitar direct aplicabil
are ca efect „să împiedice formarea valabilă a unor noi acte legislative naţionale, în
măsura în care acestea ar fi incompatibile cu normele comunitare”, anterioare.
Dacă nu este foarte sigur că prin aceasta Curtea a înţeles să afirme „nevalabilitatea
dispoziţiilor respective”, formula marchează, totuşi, o categorică înăsprire,
confirmând prin refuzul de a le recunoaşte acestora „vreo eficienţă juridică”.

137
În ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a eventualului conflict dintre
dreptul comunitar şi cel naţional, Curtea îşi radicalizează poziţia şi nu lasă
sistemelor juridice naţionale nici o posibilitate de opţiune.
În primul rând, aplicarea reglementării comunitare cu efect direct poate fi
facilitată, dar nu condiţionată, de abrogarea formală a reglementării naţionale
contrare: dacă abrogarea, care face să dispară textele incompatibile, este
întotdeauna utilă şi de dorit - şi uneori chiar obligatorie, din motive de securitate
juridică -‚ nu e vorba decât de o simplă formalitate, fără efect propriu.
Inaplicabilitatea reglementării naţionale nu se subordonează, ci se impune imediat
tuturor autorităţilor naţionale: „efectul dreptului comunitar (direct aplicabil)
implică, pentru autorităţile naţionale competente, interzicerea totală a aplicării unei
prevederi naţionale recunoscute ca fiind incompatibilă cu tratatul şi, dacă e cazul,
obligaţia de a adopta orice dispoziţie care să înlesnească realizarea efectului deplin
al dreptului comunitar”. Aceasta înseamnă că serviciile administrative naţionale au
obligaţia să refuze aplicarea dispoziţiilor naţionale, chiar de natură legislativă, şi că
autorităţile guvernamentale sunt abilitate ca, prin decret1, prin circulară2 sau chiar
printr-un aviz3, să constate dacă aceste dispoziţii, chiar de natură legislativă, au
încetat să fie aplicabile şi să prescrie ca ele să nu mai fie aplicate.
Cel care se află în mod obişnuit în prezenţa unui conflict între dispoziţia
naţională şi cea comunitară este, mai ales, judecătorul. Având în vedere faptul că
reglementările de drept comunitar trebuie să-şi manifeste pe deplin efectele în mod
uniform în toate statele membre, din momentul intrării lor în vigoare şi pe toată
perioada valabilităţii lor”, se impune o soluţie minimală: „judecătorul naţional
însărcinat să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile dreptului comunitar, are
obligaţia să asigure efectul deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, neaplicată,
prin propria sa autoritate, orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale, chiar
ulterioară, fără ca el să fie nevoit să solicite sau să aştepte înlăturarea prealabilă a
acesteia pe cale legislativă sau prin procedeu constituţional”. În concluzie, fără ca

1
Cf. decretul nr. 72-309 din aprilie 1972.
2
Cf. circulara din 1 august 1975 a miniştrilor industriei şi comerţului.
3
Cf. avizului secretariatului de stat pentru transporturi din 2 mai 1975.
138
vreunei jurisdicţii anume să i se poată conferi vreun monopol, judecătorul naţional
de drept comun, adică orice judecător naţional competent să aplice dreptul
comunitar, are, simultan, cel puţin puterea de a lăsa neaplicat dreptul naţional
contrar. Ordinii juridice naţionale nu i se lasă decât libertatea de a aplica o
sancţiune şi mai radicală, de pildă de a pronunţa anularea respectivei dispoziţii de
drept naţional.

Aplicaţii:

1. Care sunt raporturile dintre dreptul comunitar şi dreptul intern al statelor


membre?;
2. Enunţaţi şi dezvoltaţi criteriile de aplicabilitate directă a dreptului comunitar
european;
3. Care sunt consecinţele priorităţii dreptului comunitar direct aplicabil?;
4. În ce constă principiul priorităţii dreptului comunitar european?

CAPITOLUL XI
APLICAREA DREPTULUI COMUNITAR ÎN STATELE MEMBRE
(scurtă prezentare)

OBIECTIVE:
1. Cunoaşterea modului de aplicare a dreptului comunitar european în statele
membre;
2. Înţelegerea şi aprofundarea mecanismelor de aplicare a dreptului
comunitar european în statele membre, la diferite nivele.

1. AUSTRIA
Puterea legislativă este exercitată de către cele două Camere, dar Nationalrat
139
poate să treacă peste opoziţia Bundesrat-ului cu privire la adoptarea unui text.
Länd-urile sunt cele însărcinate să aplice textele în materiile care intră în
competenţele lor.
Paragraful 5 din articolul 23d din Constituţie prevede obligaţia pentru Länd-
uri de a lua măsurile necesare pentru executarea, în câmpul competenţelor lor, a
actelor europene. În cazul nerespectării acestei obligaţii de către un Länd,
constatată de jurisdicţia comunitară, competenţa va trece la Federaţie, care va
adopta măsurile necesare. Aceste măsuri vor fi, totuşi, fără efect din momentul în
care Länd-ul va lua măsurile necesare.
Posibilele litigii pot, eventual, să fie tranşate de către Curtea constituţională.
Sistemul austriac pare să admită integrarea normelor comunitare în ordinea
juridică internă, dar există incertitudini privind primordialitatea, datorită absenţei
dispoziţiilor din Constituţie şi ţinând cont de tradiţiile dualiste. Totul depinde, deci,
de atitudinea judecătorilor, care, se pare, că merg în sensul favorabil aplicării
dreptului comunitar.
Intervenţia unui control de constituţionalitate privind normele comunitare nu
este în întregime exclus, în pofida anumitor declaraţii în sens contrar.

2. BELGIA
Belgia face, în principiu, apel la intervenţia Parlamentului pentru aplicarea
normativă. Totuşi, ea a recurs, pentru a pune în practică textele comunitare, la
delegaţii legislative, sub formă de dispoziţii care abilitează Executivul să
reglementeze anumite materii într-un mod general sau sub formă de dispoziţii care
să abiliteze, în mod special, Executivul să execute texte comunitare, în special
directive. Consiliul de Stat joacă, ca şi în Franţa, un rol consultativ important în
examinarea textelor de transpunere. Comitetele de aviz ale Parlamentelor asigură
punerea în practică a textelor europene.
Comunităţilor culturale şi celor regionale li s-a permis să aplice textele
comunitare împreună cu statul pentru competenţe determinate, cu necesitatea de a
constitui un Departament pilot. Conflictele de competenţă sunt de competenţa
140
Comitetului de înţelegere şi, a posteriori, Curţii de arbitraj.
Articolul 6 din legea specială a reformelor instituţionale din 1980
menţionează respectarea dreptului comunitar în materia politicii economice
regionale şi cuprinde motive precise pentru care normele internaţionale în materia
mediului trebuie să fie respectate. Se poate susţine, deci, că, în cele 2 domenii,
statul ar putea să se substituie regiunii slabe, în măsura în care el este competent să
stabilească un cadru normativ. Totuşi, nici o procedură nu a fost prevăzută pentru a
permite statului să impună regiunilor sau comunităţilor culturale respectarea
obligaţiilor internaţionale sau să se substituie acestora. Legea specială, din mai
1993, a adus un element nou, deoarece Constituţia recunoaşte, de acum înainte,
autorităţilor federale dreptul de a uza de o putere de substituire pentru a prezerva
interesul naţional şi pentru a garanta respectarea obligaţiilor naţionale sau
supranaţionale. Acesteia (puterii de substituire) i se adaugă dreptul de a răsfrânge
sancţiunile financiare pronunţate împotriva statului. Este vorba de a trage
consecinţele lipsurilor constatate de către Curtea de justiţie a Comunităţilor
europene, ceea ce înseamnă că, de acum înainte, ar putea fi imputabile entităţilor
federale. În ipoteza în care o regiune sau o comunitate nu-şi îndeplineşte sarcinile,
entitatea vizată, în termenii Legii speciale din 5 mai 1993, va trebui să se apere în
faţa Curţii de justiţie a Comunităţilor europene şi, deci, va fi asociată încă de la
început procedurii.
Curtea de arbitraj poate fi sesizată cu probleme relative la competenţa pentru
punerea în practică a dreptului internaţional sau a dreptului comunitar,
confruntându-se statul şi regiunile sau comunităţile belgiene. Într-o hotărâre din 25
februarie 1988, Curtea a utilizat dispoziţiile din dreptul european pentru a delimita
competenţele statului şi regiunilor în materia mediului, considerând „că în materia
luptei în domeniul poluării apei şi aerului şi împotriva zgomotului, există 3 niveluri
de competenţă: nivelul european, nivelul naţional şi nivelul regional; acesta din
urmă poate să meargă mai departe decât celelalte, dacă au fost stabilite norme
minimale”1.

1
C.A., hotărârea nr. 47/88, din 29 februarie 1988.
141
Curtea de arbitraj a considerat că referirea la dreptul european nu constituie
nici un incident privind repartizarea de competenţe stabilită între stat şi regiuni1.
Curtea de arbitraj a avut ocazia să reamintească obligaţia pentru regiuni de a
respecta dreptul comunitar2.
Jurisdicţiile ordinare au puterea de a face să prevaleze dreptul comunitar
asupra normelor regionale sau asupra celor din comunităţile culturale.
Curtea de casaţie a consacrat prioritatea dreptului internaţional convenţional
ca având efecte directe în ordinea juridică internă, fondată pe propria sa natură şi,
pentru dreptul comunitar, pe faptul că „Tratatele care au creat dreptul comunitar au
instituit o nouă ordine juridică, pe baza căreia statele membre şi-au limitat
exercitarea puterilor lor suverane în domeniile pe care aceste tratate le-au
determinat”. Soluţia, care a făcut inutilă o revizuire constituţională, a fost
confirmată de jurisprudenţa ulterioară.
Curtea de arbitraj pare să integreze Tratatele în blocul constituţionalităţii.
Astfel, ea s-a recunoscut competentă, pe baza articolelor 6 şi 6 bis din
Constituţie (egalitatea belgienilor în faţa legii şi drepturile şi libertăţile recunoscute
belgienilor trebuie să fie asigurate fără discriminare), pentru a verifica
conformitatea unei legi pe baza unui principiu ce priveşte un drept acordat de
Constituţie şi pe baza Convenţiei europene a drepturilor omului sau pe baza altor
texte internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Curtea de arbitraj a părut, în
mod implicit, că admite ca un acord internaţional să poată permite legiuitorului „să
neglijeze dispoziţiile constituţionale atunci când elaborează procedura de alegere”,
pe baza principiului primordialităţii regulii de drept supranaţional asupra regulii de
drept intern şi chiar, asupra regulii constituţionale.
În alte cazuri, însă, Curtea de arbitraj consacră prioritatea dreptului
constituţional, controlând constituţionalitatea legilor de ratificare, precum şi
constituţionalitatea tratatelor asupra cărora aceste legi se pronunţă.
În 1994, Curtea de arbitraj a respins, ca fiind lipsit de interes, un recurs

1
C.K, hotărârea nr. 19/97, din 15 aprilie 1997.
2
C.A., hotărârea nr. 12/89, din 31 mai 1989, Ministére Public/Guy Widor, Revue de jurisprudence de Liège, Mons
et Bruxelles 1989, pag. 898.
142
îndreptat împotriva legii de consimţire a Tratatului asupra U.E., declarând această
lege ca fiind neconstituţională, în măsura în care ea (legea) ar fi oferit străinilor
dreptul de a participa la alegerile Parlamentului european; prin declararea
neconstituţionalităţii acestei legi, rămâne deschisă posibilitatea de a controla un
text de aplicare şi, deci, chiar Tratatul asupra U.E. sau un text european ce priveşte
unele dispoziţii constituţionale.
Efectul direct al dreptului comunitar a fost acceptat fără dificultăţi majore în
Belgia. Consiliul de stat a admis efectul direct al directivelor.

3. DANEMARCA
Ministerul Afacerilor Externe s-a pronunţat pentru o bună aplicare a textelor
comunitare. Pot fi acordate Executivului delegaţii pentru aplicarea dreptului
comunitar, conform legii privind aderarea (paragraful 5). Aplicarea normativă este
asigurată de Parlament, care-şi rezervă un drept de monopol, autorizând delegaţii la
Guvern pentru aplicarea textelor comunitare, modificând textele comunitare
anterioare sau care le succed.
În ciuda tendinţelor dualiste ale jurisprudenţei daneze, nu apar dificultăţi
importante în aplicarea dreptului comunitar în Danemarca. Absenţa de decizii
marcante se explică prin tendinţa jurisdicţiilor daneze de a evita problemele de
principiu, pentru a se pronunţa asupra faptelor şi de a rezolva problemele,
sprijinindu-se pe regula interpretării conforme sau pe regula prezumţiei de
conformitate.
Legea privind aderarea a recunoscut efectul direct al dreptului comunitar, în
paragraful 3.

4. FINLANDA
Aplicarea dreptului comunitar trebuie să fie făcută de Parlament, atunci când
problemele relevă competenţa legislativă. Sub această rezervă, Guvernul joacă un
rol important, adoptând texte. Anumite dificultăţi au apărut pentru a determina
autoritatea care trebuie să intervină în anumite cazuri.
143
Regiunile sunt puţin vizate de aplicarea regulilor europene, spre deosebire de
comune care au competenţe importante (energie, transport, mediu, în special) şi
trebuie să pună în practică textele europene.
Tendinţa dualistă finlandeză este, în mod tradiţional, „aranjată” şi ia, potrivit
doctrinei, forma unui monism de fapt, permiţând aplicarea tratatelor în ordinea
internă. Actul prin care se face încorporarea prevede că tratatul de aderare şi
celelalte tratate intră în vigoare atunci când ele sunt acceptate (încorporarea
tratatelor prin statuarea în bloc este o tradiţie finlandeză, care diferenţiază această
ţară de celelalte ţări nordice), ceea ce implică o acceptare a efectului direct, a
primordialităţii şi a jurisprudenţei comunitare (actul de încorporare a S.E.E.
prevedea, în mod expres, efectul direct şi prioritar). Atitudinea jurisprudenţei
condiţionează punerea în practică a acestor soluţii implicite, în special în ceea ce
priveşte interpretarea legilor şi conflictele dintre dreptul comunitar cu legile
posterioare.
5. FRANŢA
Aplicarea dreptului comunitar în Franţa, este caracterizată printr-o puternică
dominaţie a Executivului, în detrimentul Legislativului. Aplicarea jurisdicţională a
fost mult timp marcată de un decalaj între poziţiile jurisdicţiilor judiciare şi
poziţiile jurisdicţiilor administrative, evoluţia acestora din urmă a redus
considerabil divergenţele iniţiale.

A. Aplicarea de către Legislativ şi Guvern


Determinarea autorităţii chemate să asigure aplicarea normativă a dreptului
comunitar este, în principiu, legată de partajarea materiilor, operată de articolele 34
şi 37 din Constituţie. Măsurile normative de aplicare a textelor comunitare trebuie,
deci, să fie luate fie de puterea legislativă, în materiile din articolul 34, sub rezerva
legilor de abilitare, luate pe baza art. 38, sau a utilizării abilitării anterioare, fie de
Guvern în materiile care relevă din art. 37. Prima tendinţă a autorităţilor franceze a
fost, totuşi, de a îndepărta intervenţia puterii legislative pentru aplicarea
regulamentelor; acestea au fost considerate ca substituindu-se legilor, fiind
144
aplicate’ de acum înainte, de Guvern, pe baza art. 21 din Constituţie. Aplicarea
directivelor în materiile din art. 34 a fost asigurată de Parlament sau Executiv în
virtutea abilitărilor şi, în materiile din art. 37, doar de către Guvern. Intervenţia
sistematică a Executivului în aplicarea regulamentelor a fost invalidată printr-un
aviz al Consiliului de stat, din 24 mai 1964. Totuşi recursul legiuitorului nu a putut
fi ameninţat, acesta impunându-se, de exemplu, în materie penală şi în materie
fiscală. Un aviz ulterior al Consiliului de stat, din 22 martie 1973, a consacrat
revenirea la o mai mare „ortodoxie” constituţională, care se traduce printr-un mai
mare respect pentru partajarea din articolele 34 şi 37.
Absenţa puterilor normative a regiunilor exclude intervenţia lor în aplicarea
normativă a dreptului comunitar. Respectarea dreptului comunitar se impune
regiunilor în exercitarea diverselor lor competenţe, aşa cum se impune şi altor
colectivităţi locale şi tuturor puterilor publice, în virtutea aceleiaşi jurisprudenţe a
Consiliului constituţional1 cu privire la articolul 55, sub controlul judecătorului
administrativ. Existenţa anumitor situaţii juridice particulare (statutul Corsicăi şi al
teritoriilor de peste mări) poate, totuşi, să pună probleme în ceea ce priveşte
aplicarea normativă,, ceea ce s-a concretizat prin condamnarea Franţei de către
C.J.C.E. pentru o absenţă a transpunerii de directive comunitare în Teritoriile Noii-
Caledonia şi în Polynesia franceză. Totuşi, trebuie să se constate, că, în orice
ipoteză, statul are mijloacele de a impune colectivităţilor mai slabe respectarea
obligaţiilor lor comunitare.
Modificarea art. 74 din Constituţie, prin revizuirea constituţională din 1992, a
extins protecţia faţă de aplicarea potenţială a dreptului comunitar specificităţii
legilor statuare din Teritoriile de peste mare, dotate, de acum înainte, cu caracterul
de legi organice, şi nu numai de legi ordinare.

B. Aplicarea de către judecători


Două probleme esenţiale sunt ridicate cu privire la prioritatea dreptului
comunitar şi la efectul său direct.

1
Cons. Const., decizia nr. 82 - 137 din 27 februarie 1982, Lois de décentralisation, RJC I-117.
145
a) Judecătorii şi prioritatea dreptului comunitar
Jurisdicţiile franceze au refuzat mult timp să facă să prevaleze Tratatele
asupra legilor posterioare, nerecunoscând puterea de a repune în discuţie dorinţa
ulterioară a legiuitorului, căutând să reducă eventualele conflicte printr-o
interpretare favorabilă a legii. Consiliul constituţional s-a pronunţat asupra acestei
probleme în 1975, în legătură cu legea privind întreruperea voluntară a sarcinii,
spunând că nu lui îi revine atribuţia de a asigura, în cadrul controlului de
constituţionalitate, respectarea autorităţii superioare a tratatelor, prevăzută de art.
55 din Constituţie, în conformitate cu autoritatea relativă şi contingentă a tratatelor
internaţionale1. Această decizie de incompetenţă, obiectul a numeroase
controverse, este, de acum înainte, considerată ca un acquis al dreptului
constituţional, confirmat în mai multe rânduri (Totuşi, există o excepţie de la
această atitudine, în decizia cu privire la legea care transpune directiva cu privire la
dreptul de vot şi dreptul de a fi ales al cetăţenilor europeni, în alegerile locale, art.
88-3, care invită Consiliul să verifice respectarea modalităţilor prevăzute de tratat).
Aspectul pozitiv îl reprezintă faptul că acest Consiliu constituţional recunoştea,
implicit, că judecătorii ordinari erau abilitaţi să o cunoască. Această orientare a fost
confirmată ulterior.
În septembrie 1986, Consiliul Constituţional a considerat că respectarea art.
55 se impunea „chiar în tăcerea legii” şi că „aparţine diferitelor organe ale statului
sarcina să supravegheze aplicarea acestor convenţii în ordinea internă, în cadrul
competenţelor lor, ceea ce consacră abilitatea implicită care prezumă decizia din
1975. Consiliul Constituţional a examinat, într-o decizie din 21 octombrie 1988,
dacă legea care trebuia să se aplice era compatibilă cu Protocolul Convenţiei
europene a drepturilor omului vizând art. 55.
Evoluţia a atins, mai întâi, jurisdicţiile judiciare înainte de a se întinde, ceva
mai târziu, jurisdicţiilor administrative.
La câteva săptămâni după decizia Consiliului Constituţional cu privire la
întreruperea voluntară a sarcinii, Camera mixtă a Curţii de casaţie făcea să

1
Cons. Const., decizia nr. 75-54 DC din 15 februarie 1975, Interruption volontaire de grossesse, RJCI - 30.
146
prevaleze, confirmând hotărârea dată de Curtea de apel din Paris în afacerea
Jacques Vabre, autoritatea superioară a tratatelor asupra legilor, prin referire la art.
55 din Constituţie şi, pentru dreptul comunitar, specificitatea din ordinea juridică,
comunitară.
Dreptul comunitar derivat putea să pună probleme în măsura în care art. 55 se
referă doar la Tratatele sau acordurile internaţionale.
Consiliul de stat a admis fără dificultate prioritatea dreptului comunitar asupra
legilor anterioare.
Consiliul de stat a aplicat prioritatea regulamentelor comunitare, apoi a
directivelor, într-o speţă în care dispoziţiile în cauză erau condamnate de
jurisprudenţa C.J.C.E..
Luarea în considerare a principiilor generale şi a drepturilor fundamentale
consacrate de jurisprudenţa comunitară constituie, fără îndoială, una din evoluţiile
cele mai interesante din jurisprudenţa recentă.
b) Judecătorii şi efectul direct al dreptului comunitar
Efectul direct al dreptului comunitar apare ca esenţial din punct de vedere al
ordinii juridice franceze, ca o cădere a autorităţii superioare a tratatelor proclamată
de art. 55.
Absenţa divergenţelor notabile între jurisprudenţa comunitară şi cea a
jurisdicţiilor franceze asupra efectului direct al articolelor tratatelor constitutive se
explică, în special, prin faptul că acestea sunt, în general, inspirate, fără a se spune,
din jurisprudenţa comunitară.
Jurisdicţiile franceze admit, în mod curent, efectul direct al regulamentelor.
Refuzarea de către jurisdicţiile naţionale a efectului direct al directivelor a
fost foarte bine punctată într-o hotărâre din 1972, în care Curtea de apel din Paris a
considerat (după ce a constatat că directiva invocată nu se aplică faptelor din speţă)
„că o directivă comunitară, spre deosebire de un regulament sau de o decizie, aşa
cum rezultă din articolul 189 din tratatul de la Roma, nu poate să modifice dreptul
intern în absenţa unui text de aplicare; directiva leagă orice stat membru în ceea ce
priveşte rezultatul de atins, însă ea lasă instanţelor naţionale competenţa în ceea ce
147
priveşte forma şi mijloacele; în definitiv, se consideră că prevederea nu invocă nici
un text din Tratatul de la Roma de aplicare directă în dreptul intern, aşa cum face
un regulament sau o decizie, şi nici un text francez adoptat pentru aplicarea unei
directive”1.
Consiliul de stat a arătat în afacerea Cohn-Beudit2 că „Dacă aceste directive
leagă statele membre în ceea ce priveşte rezultatul de atins şi dacă, pentru a atinge
rezultatul pe care-l definesc, autorităţile naţionale sunt ţinute să adapteze legislaţia
şi să reglementeze directivele ce le sunt destinate, aceste autorităţi rămân singurele
competente să decidă forma pe care să o dea executării directivelor şi să fixeze ele
însele, sub controlul jurisdicţiilor naţionale, mijloacele proprii pentru a produce
efecte în dreptul intern; oricare ar fi precizările pe care le conţin cu privire la
statele membre, directivele nu vor fi invocate de către resortisanţii din aceste state
în scopul unui recurs îndreptat împotriva unui act administrativ individual”.
Această jurisprudenţă, contrar jurisprudenţei comunitare, nu refuză orice efect
al directivelor.
Consiliul lasă deschisă posibilitatea de a introduce un recurs împotriva
măsurilor naţionale luate pentru aplicarea directivei, de a pune în cauză un act
contrar unei directive şi, eventual, absenţa măsurilor de aplicare administrative sau
absenţa modificării regulilor în vigoare incompatibile.
Jurisdicţiile franceze au avut rar ocazia de a se pronunţa asupra efectului
direct al deciziilor, pe care, în general, l-au admis.
De asemenea, jurisdicţiile franceze s-au pronunţat rar şi asupra efectului
direct al acordurilor internaţionale încheiate de Comunitate, iar cele câteva decizii
date nu pot să contrazică jurisprudenţa comunitară.

c) Aplicarea din oficiu a dreptului comunitar de către judecători


Curtea de casaţie franceză a admis posibilitatea şi, chiar, datoria judecătorului
de a indica, din oficiu, dreptul comunitar, casând hotărârea unei Curţi de apel.
1
Paris, 12 aprilie 1972, A./Min. public et Admin. des Douanes, JCP 1972 nr. 17158. A se vedea, de asemenea, 7
noiembrie 1973, Joseph Atin et Société Spad, Bull. orim. 1973, pag. 992 20 martie 1979, Gaz. Pol. 12 şi 13 iulie
1978, pag. 6.
2
22 decembrie 1978, Min. de 1’Intérieur/Cobn-Beudit, Réc. Lebou, pag. 524.
148
6. GRECIA
Articolul 78 din Constituţia greacă exclude delegarea de putere de la
Parlament la Guvern pentru anumite materii (vamale şi fiscale, în special) cerând
intervenţia unei legi. Grecia a recurs la delegaţiile legislative, pe baza art. 43 din
Constituţie, pentru a asigura adaptarea legislaţiei elene la obligaţiile sale
comunitare cu ocazia şi ca urmare a aderării sale. Textele comunitare anterioare
aderării au fost aplicate în virtutea unei delegări acordate prin legea de ratificare,
prin decrete prezidenţiale luate pe baza propunerii ministerelor competente. Texte
de aceeaşi natură au fost adoptate, sub control parlamentar, pentru dreptul derivat
posterior aderării. Articolul 43 a servit, ulterior, ca bază juridică pentru noile
delegări.
Aplicarea administrativă a apărut vizavi de intervenţia în administraţia
naţională a unei dimensiuni regionale legate de crearea de regiuni în 1987, care
colaborează cu Guvernul pentru punerea în practică a programelor comunitare.
Prioritatea dreptului comunitar pare să fi fost recunoscută fără dificultăţi în
Grecia, de către jurisdicţii care, în ansamblu, au convenit să o recunoască nu doar
pe principiul priorităţii, ci şi în baza art. 28.

7. GERMANIA
Situaţia din Germania este condiţionată de natura federală a statului, care se
răsfrânge asupra modalităţilor aplicării legislative şi administrative a dreptului
comunitar. Judecătorii sunt, de asemenea, chemaţi să aplice dreptul comunitar în
condiţii care au fost orientate de jurisprudenţa constituţională.

A. Aplicarea legislativă
Aplicarea legislativă a dreptului comunitar este cea care se dezvoltă în
Germania, având în vedere exigenţele constituţionale subliniate de Curtea
constituţională, care a refuzat să recunoască Guvernului o putere autonomă.
Recursul celor abilitaţi în virtutea art. 80 din Legea fundamentală, utilizat şi
149
prevăzut încă din legea de ratificare a Tratatului instituind C.E.E., nu poate să
intervină decât potrivit modalităţilor foarte stricte care limitează obiectul,
conţinutul şi forţa textelor adoptate prin delegare şi comportă exercitarea unui
control efectuat în termene foarte scurte, în special de către Bundestag.
Federaţia aplică textele comunitare în materiile care relevă din competenţa sa
legislativă. În termenii art. 50 din Legea fundamentală, „Prin intermediul
Bundesrat-ului, Ländurile participă la legislaţie, la administrarea Federaţiei şi la
afacerile Uniunii Europene (ultima referire a fost adăugată prin revizuirea
constituţională din 1992)”. Acordul Bundesrat-ului este necesar pentru aproximativ
50% din legile adoptate de Federaţie. Pentru celelalte, Bundesrat-ul poate să-şi
manifeste opoziţia sa, putând să surclaseze Bundestag-ul. De asemenea, există o
procedură de mediere, prevăzută de art. 77. Ländurile participă, deci, la aplicarea
legislativă federală a dreptului comunitar prin intermediul Bundesrat-ului.
Intervenţia Ländurilor în aplicarea normativă a dreptului comunitar, pentru
materiile care relevă competenţa lor legislativă a fost admisă de Guvernul federal,
sub presiunea Ländurilor. Landtage joacă un rol activ în punerea în practică a
dreptului comunitar.
Ländurile sunt obligate să aplice şi să respecte regulile comunitare fie în
virtutea art. 24 din Legea fundamentală, fie în virtutea principiului loialităţii
federale.
Judecătorii federali au, de asemenea, sarcina de a face să prevaleze dreptul
comunitar asupra dreptului Ländurilor.
Guvernul federal poate să dispună, în caz de dificultate, o serie de măsuri
pentru a obliga Ländurile să respecte obligaţiile comunitare.

B. Aplicarea administrativă
Articolul 30 din Legea fundamentală dispune că „exercitarea puterilor publice
şi îndeplinirea sarcinilor care incumbă statului aparţin Ländurilor, cu excepţia unei
dispoziţii sau autorizaţii contrare din prezenta Lege fundamentală”.
Aplicarea administrativă aparţine, în virtutea art. 83 din Legea fundamentală,
150
Ländurilor care, cu excepţia derogărilor (art. 87), aplică legile federale sub control
federal şi, în cazurile în care Ländurile sunt însărcinate cu anumite sarcini de către
Federaţie (art. 85), pe baza instrucţiunilor federale. Această regulă implică că
aplicarea administrativă a regulilor comunitare trebuie să fie, în mod normal,
exercitată de autorităţile Ländurilor.

C. Aplicarea de către judecători


Jurisdicţiile au făcut să prevaleze dreptul comunitar asupra dreptului
Ländurilor, trăgând consecinţele din art. 24 din Legea fundamentală.
Poziţia adoptată de Curtea constituţională în 1964 privind raporturile dintre
dreptul comunitar şi dreptul intern a fost confirmată în 1971, făcându-se mereu
referire la art. 24 din Legea fundamentală.
Problema drepturilor fundamentale a fost supusă de un tribunal din Frankfurt
Curţii de justiţie care, într-un răspuns fondat pe prioritatea dreptului comunitar
asupra întregului drept naţional, enunţa posibilitatea unei repuneri în cauză a
dreptului comunitar cu privire la aceste drepturi1.
Evoluţia jurisprudenţei comunitare, deşi tinde din ce în ce mai mult să asigure
consacrarea drepturilor fundamentale în sânul ordinii juridice comunitare, nu a
putut să dezamorseze dificultăţile cu privire la reacţiile apărute înainte de decizia
din 1974; Curtea de justiţie va amplifica această jurisprudenţă prin referire, din ce
în ce mai des, la Convenţia europeană a drepturilor omului şi facilitând, astfel,
evoluţia ulterioară a Curţii constituţionale germane.
Constatarea evoluţiei favorabile a sistemului comunitar de protecţie a fost
însoţită de menţinerea unei rezerve constituţionale: „Abilitarea la titlul din art. 24,
paragraful 1, din Legea fundamentală nu este, totuşi, fără limite pe plan
constituţional. Această dispoziţie nu prevede renunţarea la caracterul specific din
ordinea constituţională în vigoare în Republica Federală Germania, care aduce
atingere structurii sale de bază, structurilor care constituie fundamentul, pe calea

1
C.J.C.E., 17 decembrie 1970, Internationale Handelgesellschaft/Einfubr und Vorratstelle für Getreide und
Futtermittel, off. 11/70, Réc. pag. 1125.
151
transferului drepturilor de suveranitate la instituţiile internaţionale”.
Recunoaşterea de către Curtea constituţională a evoluţiei intervenite în
sistemul comunitar este însoţită de o condiţie suspensivă: „atât timp cât
Comunităţile europene, şi, în special, jurisprudenţa Curţii de justiţie a
Comunităţilor europene, vor garanta, de o manieră generală, o protecţie a
drepturilor fundamentale faţă de prerogativele puterii publice a Comunităţilor,
această protecţie fiind comparabilă, în esenţă, cu protecţia drepturilor fundamentale
pe care Legea fundamentală o impune ca o garanţie inalienabilă şi care prezervă,
adesea, de o manieră generală, substanţa drepturilor fundamentale,
Bundesverfassungsgerich nu va mai exercita jurisdicţia sa în ceea ce priveşte
aplicabilitatea dreptului comunitar derivat invocat în calitate de fundament juridic
al comportamentului tribunalelor şi autorităţilor germane pe teritoriul Republici
Federale Germania şi nu va proceda, deci, la controlul dreptului, în ceea ce priveşte
drepturile fundamentale din Legea fundamentală”.

8. IRLANDA
Legea cu privire la aderarea Irlandei la Comunitatea europeană prevedea o
ratificare de către Parlament, într-un termen de 6 luni, a regulamentelor adoptate de
Executiv prin delegare. Modificarea adoptată în 1973 (European Communities
Amendment Act), motivată prin ineficacitatea dispoziţiei anterioare, prevede
posibilitatea anulării de către Dail a regulamentelor naţionale de aplicare într-un
termen de 1 an, fără să prejudicieze tot ceea ce s-a făcut în virtutea regulamentului.
Adoptarea regulamentelor este supravegheată de comisia parlamentară mixtă care
poate recomanda ca Dail şi Séanad să anuleze actele adoptate, atunci când o
infracţiune privind competenţele este observată. Această eventualitate nu s-a
produs niciodată.
Aplicarea judiciară a dreptului comunitar în Irlanda nu a ridicat probleme
majore. Înalta Curte a recunoscut, fără dificultăţi, referindu-se la art. 29.4.31,
efectul direct şi prioritatea dreptului comunitar.

1
Art. 5 în Constituţia revizuită după T.U.E..
152
Înalta Curte din Irlanda a admis, în 1995, responsabilitatea statului pentru
netranspunerea unei directive direct aplicabile, depăşind, astfel, jurisprudenţa
C.J.C.E. în afacerea Francovich.

9. ITALIA
Politica pro-europeană din Italia contrastează cu dificultăţile structurale de
aplicare a dreptului comunitar în ordinea juridică italiană. Structura regională a
statului a fost, de asemenea, o sursă de discuţii între puterea centrală şi autorităţile
regionale, ceea ce necesită căutarea unui echilibru, prin evoluţia pe etape a
soluţiilor adoptate. Aplicarea jurisdicţională a dreptului comunitar s-a lovit, în
general, de obstacolele rezultate din dualismul italian care domină raporturile
dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, ca şi cele care rezultă din jurisprudenţa
constituţională.

A. Aplicarea de către Legislativ şi Executiv


Dificultăţile în aplicarea dreptului comunitar decurg, în principal, din
greutatea procesului legislativ italian.
Au existat o serie de soluţii pentru a remedia această situaţie.
Legea Fabbri constituie prima încercare de ameliorare substanţială a situaţiei.
Articolul 14 a dat putere de lege unor directive vizate într-o anexă a legii. Articolul
15 delega Guvernului puterea de a lua măsurile de aplicare a directivelor
menţionate în alte anexe ale legii, într-un termen de 12 luni. Articolele 16 şi 17
fixează principiile şi criteriile care se vor aplica delegării.
Legea La Pergola a prevăzut punerea în aplicare a unui sistem general
aplicabil viitoarelor directive.
Art. 1, paragraful 1 din lege precizează obligaţiile cărora trebuie să se
conformeze, actele comunitare care constrâng Republica Italiană să adopte măsuri
de aplicare, executarea hotărârilor Curţii de justiţie care constată in-
compatibilitatea între normele legislative sau reglementările şi dispoziţiile din
Tratatele constitutive.
153
Articolele 2 şi 3 din Legea La Pergola prevăd principiul adoptării de către
Parlamentul italian a unei legi comunitare anuale destinate să asigure adaptarea
ordinii juridice italiene la ordinea juridică, comunitară. Un examen al stării de
conformitate a ordinii interne la ordinea comunitară trebuie să fie realizat de către
ministrul pentru coordonarea politicilor comunitare şi ministrul afacerilor externe,
precum şi de alţi miniştri interesaţi. Înainte de 31 ianuarie, trebuie să fie prezentat
Consiliului de Miniştri un proiect de lege care să cuprindă motive bazate pe
jurisprudenţa comunitară. Legea trebuie să procedeze la modificarea sau la
abrogarea textelor naţionale contrare obligaţiilor comunitare; ea adoptă dispoziţiile
necesare aplicării dreptului comunitar derivat. Legea autorizează Guvernul să ia
măsurile de aplicare a directivelor sau recomandărilor. Articolul 4 din lege
precizează condiţiile în care executarea va putea fi făcută pe cale regulamentară.
Paragraful 1 al articolului 4 se referă la materiile în care o lege a intervenit deja,
dar care nu sunt rezervate Legii La Pergola.
Articolul 6 dispune: Consiliul de miniştri va lua măsurile necesare pentru
executarea deciziei de către autorităţile competente.
Punerea în aplicare a acestei reforme, prin legea comunitară, în mod succesiv
indică recurgerea la delegările legislative ale Guvernului privind aplicarea
legislativă. Ministrul pentru coordonarea politicilor comunitare intervine în
urmărirea aplicării dreptului comunitar la toate nivelurile.

B. Aplicarea de către regiuni


Incidenţele autonomiei regionale privind modalităţile de aplicare a dreptului
comunitar au făcut obiectul unei evoluţii a unei părţi a puterii publice italiene, care
a adoptat diverse texte, făcând loc unei importante şi complexe jurisprudenţe a
Curţii constituţionale. Incidenţa crescută a dreptului comunitar în competenţele
regionale a condus legiuitorul să caute soluţii care să tindă să concilieze
necesităţile unei aplicări conforme dreptului comunitar şi respectarea
competenţelor regionale.
Cadrul legislativ stabilit în 1987 a fost remodelat de Legea La Pergola, din 9
154
martie 1989, care stabileşte norme generale privind participarea Italiei la procesul
normativ comunitar şi procedurile de executare a obligaţiilor comunitare care
decurg din actele comunitare şi din hotărârile Curţii de justiţie, care constată
incompatibilitatea normelor legislative şi reglementările italiene cu dispoziţiile
tratatelor constitutive. Legea a precizat şi modificat modalităţile partajului
competenţelor în aplicarea dreptului comunitar.
Fiind vorba de punerea în aplicare a deciziilor, paragraful 3 din articolul 6
dispune că dacă prin executarea unei decizii se încalcă competenţele unei regiuni
sau a unei provincii autonome, preşedintele regiunii sau al provinciei participă la
reuniunea Consiliului de miniştri cu vot consultativ, sub rezerva ca aceasta să fie
prevăzută prin statute speciale.
Articolul 9, paragraful 1, autorizează regiunile la un statut special, ca şi
provinciile autonome.
Paragraful 2 autorizează toate regiunile şi provinciile autonome să execute
directivele în materiile competenţei concurente, după intrarea în vigoare a primei
legi comunitare care urmează notificării directivei.
În termenii paragrafului 3, legea comunitară, sau orice altă lege naţională de
transpunere a directivelor în domeniul competenţelor regionale, indică dispoziţiile
de principiu de la care nu poate deroga legea regională şi care prevalează asupra
dispoziţiilor contrare, care ar putea fi deja adoptate de organele regionale.
Paragraful 3 precizează că, în materiile de competenţă exclusivă, regiunile cu statut
special şi provinciile autonome se conformează legii statului, în limitele
Constituţiei şi a statutului lor.
În caz de inacţiune normativă a regiunilor, paragraful 4 prevede că dispoziţiile
textelor legislative naţionale sau reglementările dictate prin respectarea obligaţiilor
comunitare sunt aplicabile.
Paragraful 5 aminteşte că funcţia de orientare şi de coordonare a activităţilor
administrative ale regiunilor în materiile în care intervin directivele răspunde
exigenţelor cu caracter unitar şi este, în mod egal, legată obiectivelor programării
economice şi angajamentelor care decurg din obligaţiile internaţionale.
155
În absenţa legii sau a unui text care să aibă forţă de lege, sau a
regulamentului, funcţia de orientare şi de coordonare este asigurată, potrivit
paragrafului 6, de Consiliul de Miniştri.
Articolul 11 din lege instaurează un sistem destinat să remedieze lipsurile care
decurg din inactivitatea administrativă a regiunilor şi provinciilor autonome.
Aceste soluţii nu exclud posibilitatea judecătorului naţional de a îndepărta
dreptul regional contrar dreptului comunitar, care rezultă din jurisprudenţa Curţii
constituţionale1.

C. Aplicarea de către judecători


În hotărârea Costa, din 7 martie 19642, Curtea constituţională italiană, sesizată
în problema privind compatibilitatea cu Constituţia, a unei legi care violează
Tratatul instituind C.E.E., recunoştea art. 11 din Constituţie o forţă permisivă.
Curtea consacra constituţionalitatea legii de ratificare a Tratatului instituind C.E.E.
şi limitele de suveranitate pe care ea le comportă, menţinând dualismul tradiţional
în raporturile tratate-legi şi considera că art. 11 nu dă legii de aprobare a Tratatului
un rang superior legilor ordinare. Poziţia Curţii constituţionale italiene a fost
condamnată prin hotărârea Costa dată de Curtea de justiţie câteva luni mai târziu.
Curtea constituţională, pronunţându-se, în hotărârea San Michele din 27
decembrie 19653, asupra Tratatului instituind C.E.C.A., a analizat ordinea juridică,
comunitară ca o ordine juridică total separată de ordinea internă. Ordinea juridică
naţională recunoaşte ordinea juridică, comunitară, pentru a da o mai mare
eficacitate cooperării internaţionale. Curtea a relevat existenţa în Constituţie a unui
nucleu dur, din care rezultă protecţia inalienabilă a drepturilor omului.
Efectul direct al dreptului comunitar în legislaţia italiană a fost recunoscut
prin hotărârea Frontini, din 27 decembrie 1973, a Curţii constituţionale: „prin art.
189 C.E., Consiliul şi Comisia Comunităţii au primit puterea de a adopta
regulamente cu aplicabilitate generală, adică acte având un conţinut normativ cu

1
Curtea constit., hot nr. 460, din 27 iunie 1989, Cour const., 1989, pag. 2l31.
2
Cour const., arret nr. 14 din 7 martie 1964, Costa/ENEL, F.i 1964, I, pag. 465.
3
Cour const., lect. nr. 98 din 27 decembrie 1965, San Michele, F.I., 1966, I, pag. 8.
156
acelaşi titlu ca şi legile statului, dotate cu eficacitate obligatorie, adică imediat
obligatorii pentru state şi cetăţeni, fără ca reguli interne de adoptare sau de
receptare să fie necesare..., astfel că ele intră în vigoare peste tot în acelaşi timp şi
sunt apreciate în mod egal şi uniform faţă de toţi destinatarii”. În continuare,
Curtea constituţională a precizat că regulamentele C.E.E. nu trebuie să fie
reproduse, completate sau modificate pentru a produce efecte.
Singura condiţie a efectului direct este publicarea normei comunitare.

10. LUXEMBURG
Art. 37, alin. 4 din Constituţie dispune că „Marele Duce face regulamentele şi
hotărârile necesare pentru executarea tratatelor în formele care reglementează
măsurile de executare a legilor şi cu efectele care se ataşează acestor măsuri, fără a
prejudicia măsurile care sunt, prin constituţie, rezervate legilor”. Această dispoziţie
nu a fost, totuşi, utilizată pentru a frauda aplicarea normativă a directivelor
comunitare, conform unui aviz al Consiliului de Stat din 1971.
Textele comunitare, în special directivele, sunt, în mod normal, aplicabile de
către puterea legislativă. Ele pot, de asemenea, să fie aplicate pe calea
regulamentului; fie pe baza competenţei generale a puterii executive de executare a
legilor, atunci când există, deja, o lege în domeniul reglementat (art. 36 din
Constituţie) şi nu este necesară schimbarea, ci doar luarea măsurilor de executare,
fie pe baza abilitării legislative specifice.
Jurisprudenţa care consacră, în mod tradiţional, prioritatea tratatelor
internaţionale asupra dreptului intern, cuprinzând aici legile posterioare, a fost
extinsă la dreptul comunitar. Această jurisprudenţă este, în ansamblu, conformă
exigenţelor comunitare.

11. OLANDA
Intervenţia Parlamentului este necesară pentru aplicarea normativă a
directivelor care tratează probleme noi sau care aduc inovaţii competente în raport
cu Tratatele anterioare, dar Guvernul dispune de puteri largi de reglementare, care
157
pot fi extinse prin abilitări. Existenţa unor importante întârzieri în aplicarea unor
texte comunitare, constatate în 1991, şi a unor disfuncţionalităţi ale sistemului a
condus la luarea de măsuri care au constat, în special, în reducerea, de o manieră
drastică, a avizelor care însoţesc, de regulă, adoptarea textelor interne. A fost
menţinut avizul Consiliului de Stat.
Prioritatea dreptului comunitar a fost recunoscută fără dificultăţi în Olanda,
fie pe baza dispoziţiilor constituţionale, potrivit cărora dispoziţiile legale nu
primesc aplicare atunci când sunt în contradicţie cu Tratatele sau deciziile
organizaţiilor internaţionale obligatorii pentru orice persoană, fie fără nici o
precizare, fie pe fundamentul naturii sale proprii.
În ceea ce priveşte efectul direct, judecătorii olandezi s-au referit, în mod
sistematic, la jurisprudenţa Curţii de justiţie a C.E., cerându-i adesea ajutorul. Ei se
conformează acestei jurisprudenţe în ceea ce priveşte efectul direct al directivelor.

12. PORTUGALIA
Aplicarea dreptului comunitar ţine cont de repartizarea competenţelor între
diferite organe legislative care sunt Adunarea Republicii, Guvernul şi adunările
legislative regionale din Açores şi Madère. Curtea constituţională a considerat că
aplicarea regulilor comunitare era reglementată de regulile constituţionale privind
competenţa de a edicta norme generale şi abstracte, Guvernul nefiind, deci,
autorizat să aplice regulamentele ca legi1.
În anumite cazuri, în funcţie de competenţele ce le sunt atribuite, adunările
legislative din regiunile autonome Açores şi Madère joacă un anumit rol în
aplicarea normelor europene.
Tăcerea Constituţiei privind prioritatea explică poziţiile contradictorii din
doctrină, care este, în majoritate, în favoarea priorităţii Constituţiei asupra
dreptului comunitar. Din contră, jurisprudenţa se pronunţă pentru superioritatea
dreptului comunitar asupra legii, în special prin referire la art. 8 paragraful 3.
Practica actuală a jurisdicţiilor merge, de asemenea, în sensul unei priorităţi a

1
Curtea constit., 1 februarie 1989, nr. 184/89, Diario da Republica, série 1, nr. 57, pag. 1044.
158
dreptului comunitar asupra legii. Recunoaşterea efectului direct nu pare să ridice
probleme majore, cu excepţia cazului directivelor.

13. REGATUL UNIT


Paragrafele 2 şi 4 din secţiunea 2 din European Communities Act prevăd că
pot fi delegate Executivului puteri largi, care vor fi exercitate prin ordonanţă regală
(Order in Council) sau prin regulamentul de aplicare (statutory instrument). Actul
privind Comunităţile europene stabileşte limitele: Camera Comunelor poate să
abroge sau să aprobe aceste decrete într-un termen de 90 de zile. Potrivit anexei 2
din European Communities Act, delegarea nu poate fi utilizată pentru a stabili sau
a creşte impozitele, pentru a acţiona cu efect retroactiv, pentru a crea noi
competenţe delegate sau pentru a edicta noi infracţiuni care să cuprindă pedepse
importante. Guvernul s-a angajat să nu folosească delegarea pentru probleme foarte
importante.
În practică, directivele sunt, adesea, puse în aplicare prin simple Executive
Orders.
Existenţa unui sistem juridic propriu Scoţiei face, adesea, necesară recurgerea
Parlamentului sau Guvernului la o legislaţie separată de cea adoptată pentru Anglia
şi Ţara Galilor pentru aplicarea textelor comunitare. Particularităţile juridice,
politice şi administrative din Irlanda de Nord impun cel mai des ca Scoţia să
recurgă la texte distincte.
Deşi se tinde să se asigure prioritatea dreptului comunitar, secţiunea 2 (1) din
European Communities Act nu ar putea fi considerată ca interzicând Parlamentului
să adopte acte contrare acestuia.
Curţile britanice au avut ocazia să ia poziţie privind raporturile între dreptul
comunitar şi dreptul britanic. În afacerea Factortame, Înalta Curte (High Court) a
declarat că, în cazul unui conflict între dreptul comunitar şi cel naţional, preferinţă
are dreptul comunitar.

14. SPANIA
159
Tensiunile dintre puterea centrală şi comunităţile autonome afectează
aplicarea dreptului comunitar în Spania şi sunt la originea unor importante litigii.
Orientarea favorabilă a jurisprudenţei spaniole spre aplicarea dreptului comunitar
nu exclude anumite incertitudini.

A. Aplicarea normativă şi administrativă


Articolul 93 dispune că garantarea executării tratatelor internaţionale şi a
deciziilor care emană de la organizaţiile internaţionale revine, după caz, Curţilor
generale (Cortes generales) sau Guvernului. De aici, rezultă că repartizarea internă
a competenţelor va fi determinantă pentru a desemna autoritatea chemată să
intervină pentru a asigura aplicarea dreptului comunitar.
Legea nr. 47/1985 din 21 decembrie 1985 a stabilit, în aplicarea dispoziţiilor
constituţionale (art. 82 din Constituţie), bazele delegării către Guvern a puterilor
pentru a aplica dreptul comunitar anterior aderării.
Prin urmare, aplicarea a fost asigurată de Guvern pe baza delegărilor
legislative. Singura obligaţie impusă Guvernului este de a notifica comisiei mixte
pentru Comunităţile europene textul decretelor legi publicate în Jurnalul Oficial. În
1990, au fost luate măsuri pentru a accelera transpunerea normelor comunitare.
Regula potrivit căreia autorităţilor de stat le aparţine (în virtutea art. 93)
garantarea bunei executări a tratatelor şi deciziilor care emană de la organizaţii
internaţionale nu implică, în mod necesar, ca, în aplicarea normelor internaţionale
care intervin în sânul competenţelor ce sunt atribuite comunităţilor autonome,
acestea să fie private de orice rol.
Intervenţia autorităţilor autonome pentru aplicarea normativă este, în fapt,
redusă şi variază potrivit naturii competenţelor în cauză (partajate, concurente sau
exclusive). Ele variază în funcţie de nivelul competenţelor transferate
comunităţilor autonome. Doar Catalonia şi ţările Basce aplică şi execută în mod
direct dreptul comunitar.
Aplicarea administrativă revine, în special, statului spaniol, iar colaborarea cu
comunităţile autonome se impune.
160
B. Aplicarea de către judecători
Jurisdicţiile ordinare admit, în mod curent prioritatea şi efectul direct al
dreptului comunitar, bazându-se, în special, pe articolul 93 din Constituţie.
Curtea Supremă a considerat că normele naţionale posterioare, contrare
dreptului comunitar, trebuie să fie considerate neconstituţionale pentru
incompetenţă, prin referire la articolele 93 şi 96 paragraful 1 din Constituţie.

15. SUEDIA
Aplicarea dreptului internaţional în Suedia este, în mod tradiţional,
caracterizată prin soluţii dualiste, care implică transformarea sau incorporarea
acordurilor internaţionale.
Soluţiile dualiste aplicate în Suedia au trebuit să fie „amenajate” pentru a
satisface obligaţiile dreptului comunitar, permiţând o receptare globală şi
prospectivă a dreptului comunitar, care a fost uşurată prin adoptarea prealabilă a
dreptului suedez necesitată de participarea la S.E.E.
Aplicarea Acordului privind Spaţiul economic european (S.E.E.) a reprezentat
un fel de temelie pentru aplicarea dreptului comunitar în Suedia.
Legiuitorul intervine pentru aplicarea textelor care revine, în mod normal,
Parlamentului, iar în alte domenii Guvernul va interveni pe calea textelor
administrative.
Jurisdicţiile naţionale trebuie să ţină cont de imperativele europene care
implică o evoluţie a poziţiilor tradiţionale suedeze, nu doar în ceea ce priveşte
prioritatea şi efectul direct, ci de o manieră mai generală.

Aplicaţii:
Prezentaţi, la alegere, modul în care este aplicat dreptul comunitar european
în Franţa, Marea Britanie, Belgia, Italia, Portugalia, Germania.

161
BIBLIOGRAFIE

I. Cursuri, tratate, monografii

1. Literatură de specialitate străină

¾ Akehurst, Michael Barton, A modern introduction to international law,


London, 1984, Ed. George Allen&Unwin;

¾ Barav, Ami, „Dictionnaire juridique des Communautés européennes”, Paris,


1993;

¾ Cassesse, A. – International law in a divided world, Clarendon Press, Oxford,


1996;

¾ Clergerie, Jean Louis, Le principe de subsidiarité, Ellipses, 1994;

¾ Constantinesco, Vlad; Jacques, Jean-PauI; Kovar Robert; Simon, Denys,


„Traité instituant la C.E.E.; Commentaire article par article”, Paris, 1992;

¾ Constantinho, Pierre; Dony, Marianne, Le droit communautaire, Ed.


Armand Colin, 1995;
162
¾ Constantinidès-Mégret, C., „Le droit de la Communauté économique
européenne et l’ordre juridique des Etats membres”, Paris, 1967;

¾ Craig, Paul; de Búrca, Gráinne – EC law. Text, cases and materials, Oxford,
Claredon Press, 1999;

¾ Denis, Jacques (traduction): Dictionnaire juridique de l’UE, Ed. Bruylant,


Bruxelles, 1998;

¾ Dutheil de la Rochère Jacqueline: Introduction au droit de l’UE, Ed. Hachette


Supérieur, 1995;

¾ Favret, Jean-Marc, Droit communautaire du marché interiéur, Gualino


Éditeur, Paris, 2001;

¾ Favret, Jean-Marc, L’essentiel de l’UE et du droit communautaire, Gualino


Editeur, 2000;

¾ Favret, Jean-Marc, Droit et pratique de l’Union Européenne, Gaulino Éditeur,


2001;

¾ Gand, Joseph, „Droit des Communautés européennes”, Ed. Larcier, Bruxelles,


1997;

¾ Gautron, Jean Claude, „Droit européen”,Ed. Dalloz, 1997;

¾ Graux J.; Mannin Ph., „Les Communautés européennes dans l’ordre


international”, Luxembourg, 1984;

¾ Green, L.C., International law through the cases, London, Ed. Stevens&Son
Ltd., 1959;

¾ Harris, D.J., Cases and materials on international law, Ed. Sweet&Maxwell,


London, 1991;

¾ Higgins, R. – Problems and process, international law and how we use it,
Claredon Press, Oxford, 1998;

¾ Isaac, Guy, „Droit communautaire général”, 3-e éd., Paris, 1991; 4-e éd., 1994;

¾ Jacot-Guillarmod, „Droit communautaire et droit international public”,


Genève, 1979;

163
¾ Lasok D.; Bridge J.W., „An introduction to the Law and Institutions of the
European Communities”, London, 1991;

¾ Levi, Werner, Contemporary international law – a concise introduction, Ed.


Westview Press, 1991;

¾ Louis J.V., „Les reglements de la C.E.E.”, Bruxelles, 1969;

¾ Mathijssen P., „A Guide to European Community Law”, London, 1990;

¾ Parry A.; Hardy St., “EEC Law”, London, 1981;

¾ P.E.S.C.atore P., „L’ordre juridique des Communautés européennes”, Liège,


1975;

¾ Phinnemore, David, Association: stepping stone or alternative to EU


membership?, Ed. Sheffield Academic Press, London, 1999;

¾ Roche, Jean-Jacques, Le systèm international contemporain, ed.2, Ed.


Montchrestien, Paris, 1994;

¾ Sauron, Jean-Luc, Droit communautaire et decision nationale, Ed. LGDJ,


1998;

¾ Schwarzenberger, Georg, A manual of international law, London, Ed.


Stevens&Son, 1967;

¾ Simon, Denys, Le système juridique communautaire, Ed. PUF, 1997;

¾ Starke, J. G., “Introduction to International Law”, London, Ed. Butterworths,


1967, ed.6;

¾ Steiner J., „Textbook on EEC Law”, 2-nd edition, Ed. Block Stone, Press
Limited;

¾ Swit, Hans; Herzog, Peter, „The law of the EEC Treaty”, Columbia Law
School Project on European Legal Institutions, New York, 1976;

¾ Thierry, Hubert, Droit et relations internationales – traités, résolutions,


jurisprudence, Ed. Montchrestien, 1984;

¾ Usher, J.A., „EC institutions and legislation”, 1998 (European Law), Ed.
Addison Wesley Longroun Ltd.;

¾ Valée Ch., „Le droit des Communautés européennes”, Paris, 1983;


164
¾ Verhoeven, Joe, Droit de la Communautés Européennes, Ed. Larcier, 1996;

¾ Westlake, M., „The European Union beyond Amsterdam; new concepts of Ron
Hedge”, European Integration, 1998;

B. Literatură de specialitate în limba română

¾ Bibere, O., „Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene”, Iaşi,


Ed. Polirom, 1999; „Tratatul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht asupra
Uniunii Europene”, Bucureşti, Ed. Lucreţius, 1997;

¾ Darie, Nicolae, „Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Legislaţie. Politici


comune. Dezvoltare”, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2001;

¾ Ferréol, Gilles, „Dicţionarul Uniunii Europene”, Ed. Polirom, Iaşi, 2001;

¾ FiliP.E.S.C.u, Ion P.; Fuerea, Augustin, „Drept instituţional comunitar


european”, ediţia I (1994), a II-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), Editura
ACTAMI, Bucureşti;

¾ Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, Editura Actami, Bucureşti,


2000;

¾ Fuerea, Augustin, „Drept comunitar. Partea generală”, Editura AllBEck,


Bucureşti, 2003;

¾ Jinga, Ion; PoP.E.S.C.u, Andrei, „Integrarea Europeană - Dicţionar de


termeni comunitari”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000;

¾ Munteanu, Roxana, „Drept european: evoluţie, instituţii, ordine juridică”, Ed.


Oscar Print, Bucureşti, 1996;

¾ Tudoroiu, Theodor, „Tratatul Uniunii Europene”, Ed. Lucretius, Bucureşti,


1997;

¾ Ţinca, Ovidiu, „Drept comunitar general”, Ed. Didactică şi Pedagogică,


Bucureşti, 1999;

¾ Vese, Vasile; Ivan, Adrian, „Tratatul de la Nisa”, Editura Dacia, Cluj Napoca,
2001;

165
III. Reviste de specialitate, articole

¾ „L’ABC du droit communautaire”, Luxembourg: Office des publications des


Communautés européennes, 1991, 1993;

¾ Société française pour le droit international – colloque de Paris, Le droit et le


temps, Ed. Pedone, 2001;

¾ Colloque de Bordeaux, Droit international et droit communautaire –


perspectives actuelles, Ed. Pedone, 2000;

¾ Blanchard, David – Approche juridique de la coordination entre niveaux de


pouvoir dans le système de l’UE;

IV. Legislaţie relevantă

¾ Tratatul de la Paris instituind C.E.C.A. - 1951 (intrat în vigoare în 1952);

¾ Tratatele de la Roma instituind C.E.E. şi Euratom 1957 (intrate în vigoare în


1958);

¾ Tratatele de la Luxemburg şi Bruxelles, privind sporirea puterii bugetare a


Parlamentului european - 1970, respectiv 1975 (intrate în vigoare, primul în
1971, al doilea în 1976);

¾ Actul unic european - 1986 (intrat în vigoare în 1987);

¾ Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană - 1992 (intrat în vigoare în


1993);

¾ Tratatul de la Amsterdam privind Uniunea Europeană - 1997 (intrat în vigoare


în 1999);

¾ Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001 (intrat în vigoare la 1 februarie


2003).

166
CUPRINS

Abrevieri 2
CAPITOLUL I 4
CARACTERISTICILE COMUNITĂŢILOR EUROPENE, CA ENTITĂŢI
DE DREPT INTERNAŢIONAL 4
CAPITOLUL II 8
PROFILUL COMUNITĂŢILOR EUROPENE 8
2. Scurtă prezentare cronologică a procesului de aderare a statelor la C.E. ......................13
CAPITOLUL III 15
STATELE ASOCIATE 15
(ţările din Europa Centrală şi de Est) 15
SECŢIUNEA I...............................................................................................................................17
DE LA COOPERARE LA ADERARE .................................................................................................17
1. Acordurile de comerţ şi cooperare....................................................................................17
2. Acordurile de asociere şi acordurile europene.................................................................18
A. Acordurile europene .....................................................................................................19
B. Acordurile de asociere ..................................................................................................19
3. Cererile de aderare ...........................................................................................................20
4. Criteriile de aderare..........................................................................................................21
5. Agenda 2000......................................................................................................................21
6. Procesul de extindere ........................................................................................................23
CAPITOLUL IV 25
ORDINEA JURIDICĂ A COMUNITĂŢILOR EUROPENE 25
SECŢIUNEA I...............................................................................................................................25
PREZENTARE GENERALĂ ............................................................................................................25
SECŢIUNEA A II-A .......................................................................................................................26
IZVOARELE DREPTULUI INSTITUŢIONAL COMUNITAR EUROPEAN ................................................26
CAPITOLUL V 31
DREPTUL COMUNITAR PRIMAR 31
SECŢIUNEA I...............................................................................................................................31
CONŢINUTUL DREPTULUI COMUNITAR PRIMAR ...........................................................................31
SECŢIUNEA A II-A .......................................................................................................................33
AUTONOMIA ŞI CORELAŢIA CELOR TREI TRATATE CONSTITUTIVE...............................................33
SECŢIUNEA A III-A .....................................................................................................................35
PRIORITATEA TRATATELOR CONSTITUTIVE FAŢĂ DE ALTE IZVOARE ALE DREPTULUI COMUNITAR
...................................................................................................................................................35
SECŢIUNEA A IV-A .....................................................................................................................36
REVIZUIREA TRATATIVELOR INSTITUTIVE ..................................................................................36
SECŢIUNE A V-A .........................................................................................................................39
DURATA TRATATELOR INSTITUTIVE ...........................................................................................39
167
SECŢIUNEA A VI-A .....................................................................................................................40
CÂMPUL TERITORIAL DE APLICARE AL TRATATELOR CONSTITUTIVE ..........................................40
SECŢIUNEA A VIII-A ..................................................................................................................46
SCURTĂ PREZENTARE A TRATATELOR INSTITUTIVE ŞI MODIFICATOARE .....................................46
1. Tratatul de Ia Paris instituind C.E.C.A. – 1951 (intrat în vigoare în 1952).....................46
A. Superioritatea instituţiilor.............................................................................................48
B. Independenţa instituţiilor comunitare...........................................................................48
C. Colaborarea între instituţii ............................................................................................49
D. Egalitatea între state .....................................................................................................49
2. Tratatele de la Roma instituind C.E.E. şi Euratom /C.E.E.A. - 1957 (intrate în vigoare
în 1958) .................................................................................................................................51
A. Tratatul de Ia Roma instituind C.E.E. ..........................................................................52
B. Tratatul de la Roma instituind C.E.E.A./ Euratom.................................................................................54
C. Unificarea instituţiilor comunitare................................................................................54
3. Actul unic european - 1986 (intrat în vigoare în 1987) ....................................................56
4. Tratatul de Ia Maastricht asupra Uniunea Europeană - 1992 (întrat în vigoare în 1993)
...............................................................................................................................................59
5. Tratatul de la Amsterdam privind Uniunea Europeană - 1997 (intrat în vigoare în 1999)
...............................................................................................................................................63
A. Prezentare generală a Tratatului de la Amsterdam.......................................................65
B. Tratatul de la Maastricht, după Tratatul de la Amsterdam ...........................................67
C. Modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam tratatelor constitutive ale
Comunităţilor europene.....................................................................................................75
6. Acordul de la Schengen - 1985 .....................................................................................78
CAPITOLUL VI 81
DREPTUL DERIVAT 81
SECŢIUNEA I...............................................................................................................................82
REGULAMENTELE .......................................................................................................................82
SECŢIUNEA A II-A .......................................................................................................................86
DIRECTIVELE ..............................................................................................................................86
SECŢIUNEA A III-A .....................................................................................................................91
DECIZIILE ...................................................................................................................................91
SECŢIUNEA A IV-A .....................................................................................................................94
AVIZELE ŞI RECOMANDĂRILE .....................................................................................................94
SECŢIUNEA A V-A ......................................................................................................................96
PRINCIPIILE PRIVIND COMPETENŢA PENTRU EDICTAREA IZVOARELOR DERIVATE ALE DREPTULUI
COMUNITAR ................................................................................................................................96
SECŢIUNEA A VI-A .....................................................................................................................98
INTRAREA ÎN VIGOARE A ACTELOR NORMATIVE COMUNITARE ...................................................98
SECŢIUNEA A VII-A ....................................................................................................................99
ALTE ACTE COMUNITARE ...........................................................................................................99
CAPITOLUL VIII ...................................................................................................................100
NORMELE DE DREPT CARE PROVIN DIN ANGAJAMENTELE EXTERNE ALE
COMUNITĂŢILOR EUROPENE..........................................................................................100
CAPITOLUL VIII 103
NORMELE DE DREPT CARE PROVIN DIN ANGAJAMENTELE
EXTERNE ALE COMUNITATILOR EUROPENE
CAPITOLUL IX 107

168
IZVOARELE NESCRISE ALE DREPTULUI COMUNITAR EUROPEAN
107
SECŢIUNEA I.............................................................................................................................108
METODELE DE INTERPRETARE ALE CURŢII DE JUSTIŢIE ............................................................108
1. Predilecţia pentru metodele sistemice şi teleologice ......................................................108
2. Depăşirea metodelor de interpretare ale arbitrajului internaţional ..............................109
SECŢIUNEA A II-A .....................................................................................................................109
PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT .............................................................................................109
1. PREZENTAŢI METODELE DE INTERPRETARE ALE CURŢII DE JUSTIŢIE; ...............................110
CAPITOLUL X 111
CARACTERISTICILE DREPTULUI COMUNITAR EUROPEAN 111
SECŢIUNEA I.............................................................................................................................112
APLICABILITATEA IMEDIATĂ ....................................................................................................112
1. Concepţii doctrinare .......................................................................................................113
2. Raporturile dintre dreptul comunitar şi dreptul intern al statelor membre....................113
3. Aplicabilitatea imediată a diferitelor izvoare de drept comunitar .................................114
A. Tratatele comunitare...................................................................................................114
SECŢIUNEA A II-A .....................................................................................................................118
APLICABILITATEA DIRECTĂ A DREPTULUI COMUNITAR. PRINCIPIUL EFECTULUI DIRECT AL
DREPTULUI COMUNITAR ...........................................................................................................118
1. Aplicabilitatea directă şi dreptul internaţional...............................................................119
2. Aplicabilitatea directă şi dreptul comunitar ...................................................................120
3. Criteriile de aplicabilitate directă...................................................................................122
4. Aplicabilitatea directă a diferitelor categorii de norme comunitare..............................124
A. Tratatele comunitare...................................................................................................125
B. Regulamentele şi deciziile adresate persoanelor particulare ......................................126
C. Directivele şi deciziile adresate statelor .....................................................................127
D. Dreptul emanat din angajamentele externe ale Comunităţilor ...................................131
E. Concluzii asupra efectelor aplicabilităţii directe ........................................................132
SECŢIUNEA A III-A ...................................................................................................................133
PRIORITATEA DREPTULUI COMUNITAR .....................................................................................133
1. Principiul priorităţii dreptului comunitar.......................................................................134
A. Confirmarea priorităţii................................................................................................134
B. Consecinţele priorităţii dreptului comunitar direct aplicabil......................................137
CAPITOLUL XI 139
APLICAREA DREPTULUI COMUNITAR ÎN STATELE MEMBRE (scurtă
prezentare) 139
BIBLIOGRAFIE 162
I. CURSURI, TRATATE, MONOGRAFII .........................................................................................162
1. Literatură de specialitate străină................................................................................162
III. REVISTE DE SPECIALITATE, ARTICOLE ..........................................................................166
IV. LEGISLAŢIE RELEVANTĂ ..............................................................................................166
CUPRINS 167

169
170