Sunteți pe pagina 1din 7

Geneza sl caracteristicile paradigmei liberalismului neoclasic din

ultima treime a secolului xix

Geneza neoclasicismului economic. in perioada de formare si extindere


a economiei moderne de piata, liberalii clasici au fost preocupati de
cresterea bogatiei si acumularea capitalului, considerind drept cheie a
explicarii proceselor economice din toate sferele de activitate pe cele din
sfera productiei materiale. in perioada de maturizare si consolidare a
economiei moderne de piata, mai ales in perioada urmatoare desfasurarii
revolutiei industriale din tarile Europei Occidentale noile generatii de
economisti au fost confruntate mai ales cu probleme legate de desfacerea
produselor (vinzarea si cumpararea lor, respectiv consumul), de alocarea
rationala a resurselor materiale si banesti, considerind drept cheie a
explicarii si rezolvarii acestor probleme psihologia individului consumator.
Denumirea de neoclasici data de generatiile de economisti care sustineau
economia moderna de piata in ultima treime a secolului XIX si primele
decenii ale secolului XX avea o dubla semnificatie: ea arata, pe de o parte,
elementele de continuitate intre ei si liberalii clasici, iar pe de alta parte,
ruptura dintre ei.
Ca si liberalii clasici, neoclasicii sint adepti ai individualismului si
hedonismului, precum si aparatori ai economiei de piata bazata pe
proprietatea privata, pe care o considera compatibila cu echilibrul
economic general si bunastarea generala, pronuntindu-se impotriva
imixtiunii statului in activitatea economica a agentilor particulari si deci,
sustinind cu si mai multa tarie decit predecesorii lor politica liberei
concurentei, respectiv a liberului schimb.
Spre deosebire de liberalii clasici, neoclasicii au schimbat substanta
investigatiilor economice, deplasind atentia de la obiecte (lucruri, bogatii)
spre subiecte (oameni), mai precis spre psihologia agentilor economici, au
modificat unghiul de examinare a problemelor economice in sensul ca nu
mai pornesc de la productie, ci invers, de la consum spre celelalte sfere ale
activitatii economice si, de asemenea, isi concentreaza atentia asupra
microanalizei si staticii economice.
Elementul cel mai vizibil de ruptura intre neoclasici si predecesorii lor
clasici liberali 1-a constituit respingerea vehementa a teoriei obiective a
valorii bazata pe munca si inlocuirea ei cu teoria subiectiva a utilitatii finale
sau marginale.
Notiunea de neoclasicism sintetizeaza deci specificul noii teorii economice
de la sfirsitul secolului XIX, constituita pe fundamentul luarii in considerare
a aprecierilor subiective facute de agentii economici individuali, indeosebi
de consumatori, cu privire la utilitatea diferitelor componente ale
economiei. Acest specific consta in preluarea si continuarea optiunii social-
economice fundamentale a liberalilor clasici (individualismul si libera
concurenta), dar in acelasi timp si renovarea lui metodologica, prin
combinarea unor elemente luate din psihologie cu unele instrumente de
investigare preluate din matematica (mai ales calculul marginal sau
extremal). Particula "neo" inclusa in denumirea acestei orientari din

2
gindirea economica a secolelor XIX si XX marcheaza aceste preocupari de
inovare metodologica.
Fondatorii si predecesorii lor. Neoclasicismul s-a impus in atentia
specialistilor si a opiniei publice prin contributia substantiala a trei ginditori
europeni care au ajuns la concluzii similare in mod independent si care si-
au publicat lucrarile de baza la granita dintre deceniile 7 si 8 ale secolului
XIX. Este vorba despre englezul William Stanley Jevons (1835-l882),
austriacul Cari Menger (1840-l921) si francezul Leon Walras (1834-l910).
Fondatorii noului curent n-au pornit de pe un teren gol. Cu mai bine de
un secol inainte de manifestarea neoclasicismului din gindirea economica
au fost exprimate opinii care se distantau in mod vizibil de gindirea
economica liberala clasica, cel putin in anumite privinte, si pregateau
aparitia neoclasicismului.Este vorba, pe de o parte, indeosebi de ginditorii
care au asezat la baza explicarii preturilor notiunea de utilitate a
produselor (marfurilor), incepind cu italianul F. Galliani (1748, 1770) si
continuind cu francezul A.R.J. Turgot (1766), E.B. de Condillac (1776) si J. B.
Say (1804, 1828-l830), precum si germanii J.H. von Thiinen (1824) si H.H.
Gossen (1854), ca si englezul R. Jennings (1855). Doua din lucrarile
publicate in acest interval de timp s-au dovedit ulterior deosebit de
importante si anume: in primul rind, lucrarea lui E.B. de Condillac intitulata
"Comertul si statul privite in legatura unul cu altul" sau, pe scurt, "Tratat
asupra comertului", publicata in acelasi an cu "Avutia natiunilor" (1776) a
lui A. Smith, fara a cunoaste insa celebritatea acestuia din urma, intrucit,
timp de aproape un secol a fost data uitarii, iar in al doilea rind, lucrarea lui
H.H. Gossen, intitulata "Evolutia legilor consumului uman" (1854).
Pe de alta parte, este vorba despre ginditorii care au subliniat
importanta aplicarii matematicii in cercetarea proceselor economice,
printre care, mai ales francezii A. Cournot, care publica in anul 1838
lucrarea "Cercetari asupra principiilor matematice ale teoriei bogatiilor",
precum si A. Dupuit care publica in anul 1844 lucrarea intitulata "Memoriu
privind masura utilitatii lucrarilor publice".In anul 1871, W. St. Jevons
publica lucrarea "Teoria economiei politice", iar C. Menger lucrarea "Bazele
economiei politice", urmata in anul 1883 de studiul care a facut vilva in
epoca intitulat "Cercetari asupra metodei in stiintele sociale, mai ales in
economia politica". La rindul sau, L. Walras, dupa o expunere facuta la
Academia franceza in anul 1873 sub titulul "Principiul unei teorii
matematice a schimbului", publica in anul 1874 lucrarea sa de baza
intitulata "Elemente de economie pura sau teoria bogatiei sociale".
Opiniile expuse in aceste lucrari au suscitat interesul specialistilor din
tarile respective, iar autorii lor au cistigat noi aderenti, ceea ce a dus, in
cele din urma, la formarea unui nou curent de gindire economica denumit
in mod alternativ neoclasicism sau marginalism. in ciuda avatarurilor pe
care le-a cunoscut timp de peste un secol, neoclasicismul a devenit
principalul curent de gindire economica din tarile occidentale in decursul
secolului XX, cu unele mici exceptii din perioada interbelica si cea
postbelica, la care se va face referire in modulelor viitoare. in aceasta
situatie, se cuvine sa acordam atentie deosebita instrumentarului analitic
cu care opereaza acest curent de gindire economica, scolilor de gindire
economica ce s-au incadrat in acest curent, precum si principalele teorii pe

3
care le-au elaborat si lansat membrii lui.
Principalele caracteristici ale paradigmei neoclasice.
Ansamblul principiilor pe care se bazeaza investigarea economiei
moderne de piata de catre neoclasici in ultima treime a secolului XIX se
situeaza la granita dintre traditie si inovatie. Aparind valorile moral-politice
ale economiei moderne de piata, neoclasicii aveau o dubla sarcina: sa
fundamenteze mai temeinic elementele paradigmei clasice cu care erau de
acord (indeosebi individualismul, hedonimsul si libera concurenta) si
totodata sa inlocuiasca acele elemente care contineau pericolul potential
de subminare a economiei de piata prin concluziile social-politice pe care
le-au tras diferiti adversari ai liberalismului (avind ca punct de plecare
teoria obiectiva a valorii bazata pe munca), orientind cercetarea spre
probleme si aspecte subapreciate sau ignorate de liberalii clasici (ca de
exemplu: raritatea, psihologia agentilor economici, problematica legata de
consum si tehnicile de investigare a pietei, etc), devenite acute in conditiile
istorice de la sfirsitul secolului XIX.
Caracteristica definitorie a neoclasicismului continua sa fie
individualismul, convingerea ca initiativa si responsabilitatea individuala a
agentilor economici constituiau conditii obligatorii ale eficientei activitatii
economice in orice timp si in orice loc.
Suportul practic al individualismului este, in viziunea neoclasicilor,
proprietatea privata asupra bunurilor, ca motivare si stimulent in
activitatea economica, ca garantie a riscurilor si foloaselor pe care le
urmaresc indivizii in activitatea lor economica. Din aceasta perspectiva
este explicabila ostilitatea neoclasicilor fata de criticii proprietatii private si
ai economiei de piata, in principal, ostilitatea lor fata de socialism si
marxism. Desi s-a dovedit ca lucrarile primilor neoclasici nu au avut in
vedere in mod expres socialismul si marxismul, unii dintre economistii
apartinind acestui curent de gindire economica au atacat in mod direct si
vehement marxismul, invocind si argumente care nu rezista in intregime
unei demonstratii riguros stiintifice. Exemplul cel mai cunoscut este acela
al lui E. Bohm-Bawerk (1851-l914), membru al scolii psihologice austriece
care, in lucrarea sa "Sfirsitul sistemului marxist" (1896), invoca drept
argument impotriva fondatorului marxismului ceea ce ginditorul austriac
numea contradictiile dintre volumul I si volumul IU ale "Capitalului"
(respectiv dintre teoria valorii bazata pe munca si teoria pretului de
productie, care in viziunea lui K. Marx reprezentau trepte diferite de
abstractiune in cercetarea stiintifica a procesului complicat de formare a
preturilor in economia moderna de piata).
Specificul paradigmei neoclasice este legat de doua importante inovatii
ale neoclasicilor, care vor modifica sau nuanta si alte componente ale
paradigmei liberalilor clasici.
Prima dintre inovatii se refera la raritate ca trasatura distincta a tuturor
bunurilor economice si deci ca factor esential in cercetarea mecanismului
economiei de piata, ca permanenta a acestui mecanism si nu ca exceptie
minora ce poate fi ignorata, dupa cum aprecia Ricardo la inceputul acestui
secol.
A doua inovatie se refera la deplasarea centrului de greutate a
investigatiilor economice spre psihologia agentilor economici, mai ales

4
psihologia individului consumator.
Cele doua inovatii sint strins legate de conditiile istorice de la sfirsitul
secolului XIX, pe de o parte, de accentuarea luptei de concurenta dintre
agentii economici, atit in legatura cu aprovizionarea cu factori de productie
(indeosebi energie si materii prime), cit si in legatura cu pietele de
desfacere a produselor si de plasare a capitalurilor disponibile, iar pe de
alta parte, de starea generala a stiintei, a gindirii sociale, de amplificarea
investigatiilor in domeniul fiziologiei, psihologiei si implicit al filozofiei,
favorizind impreuna introspectia, examinarea aprecierilor subiective ale
agentilor economici in legatura cu actele si procesele economice la care
luau parte.Pe fondul acestor inovatii metodologice, neoclasicii au acordat o
importanta sporita hedonismului, adica principiului dupa care maximizarea
satisfactiilor sau placerilor trebuie realizata cu un efort cit mai mic
(minimizarea efortului).
Adversari ai istorismului si metodei inductive, neoclasicii au fost, ca si
liberalii clasici, adepti ai metodei deductive, respectiv ai abstractizarii si
generalizarii, pornind de la aprecierile subiective ale individului
consumator, si atribuind acestor aprecieri adeseori valoare de postulate,
de premise majore in rationamentele pe care le faceau. A ramas celebra,
din acest punct de vedere, disputa in jurul metodei ("Methodenstreit"),
desfasurata intre anii 1883-l884 intre seful Scolii Austriece, Cari Menger si
seful Scolii istorice germane (al noii Scoli istorice), Gustav Schmoller1.
Amplificind atit hedonismul cit si abstractizarea, respectiv metoda
deductiva, in atie cu liberalii clasici, neoclasicii au contribuit la
matematizarea stiintei economice, uneori chiar la tehnicizarea ei, punind
bazele calculului marginal sau extremal prin aplicarea tehnicilor de calcul
diferential si integral la unele probleme economice legate de motivarea
unor optiuni in conditii de restrictii referitoare indeosebi la resurse. Din
aceasta cauza, neoclasicii au fost denumiti si marginalisti. Specialistii in
istoria gindirii economice precizeaza insa ca cei doi termeni nu sint
sinonimi, deoarece "marginalismul" se refera la o tehnica de calcul si are
caracter neutru, pe cita vreme "neoclasicismul" este mai cuprinzator,
include toate teoriile economice formulate de promotorii lui si are deci un
caracter ideologic. Cu ajutorul acestor mijloace de investigare, neoclasicii
au cautat sa identifice comportamentul economic rational, avind ca punct
de plecare psihologia individului consumator si extrapolind aceasta
psihologie in toate celelalte ramuri de activitate economica.
Pe aceasta baza, neoclasicii au elaborat un model ideal de functionare a
economiei de piata, o constructie logica pe care o folosesc ca punct de
reper pentru a caracteriza comportamentul efectiv al agentilor economici
in diferite imprejurari din viata reala, semnalind masura in care acesta se
apropie, coincide sau se indeparteaza de logica economiei de piata, deci,
de comportamentul rational (cel mai eficient).
Acest model economic este expresia mai sofisticata a modelului liberal
clasic infatisat de A. Smith si denumit in mod metaforic "teoria miinii
invizibile".
Corolarul practic al modelului neoclasic de functionare a economiei de
piata este libera concurenta dintre agentii economici ca o conditie normala
a functionarii lui, respectiv respingerea imixtiunii statului in activitatea

5
economica a agentilor individuali sau politica liberului schimb. Exista, in
aceasta privinta si unele exceptii de la regula generala expusa mai sus, ca,
de exemplu, pozitia de reformator a lui L. Walras care admite o anumita
interventie a statului in economie, urmarind insa tot facilitarea liberei
concurente, in final. Vom reveni ulterior asupra acestui aspect.
Promotorii neoclasicismului au considerat aceste trasaturi ale
paradigmei lor ca fiind universal valabile si diametral opuse teoriei valorii
bazata pe munca, pe care o resping, considerind-o contrara stiintei
economice.
Daca dorim sa sintetizam caracteristicile paradigmei neoclasice din punct
de vedere didactico-metodic, pentru a fi retinute mai usor, putem spune ca
ele se reduc la cinci elemente complementare: individualism, raritate,
psihologie, calcul marginal si libera concurenta.

Bibliografie

Mankiw Gregory N., Macroeconomics, Worth Publishers, Harvard University 1992

Blanchard, Olivier J., Macroeconomics, 3rd edition, Prentice Hall 2003

Coralia Angelescu, Ileana Stãnescu, Economie politicã _ elemente fundamentale, Editura


Oscar Print, 1999

Ilie Babãiţã, Alexandra Duţu, Pieţe şi preţuri, Editura de Vest, Timişoara, 1995

Mihail Manoilescu, Încercãri în filosofia ştiinţelor economice, Imprimeria Naţionalã,


Bucureşti, 1938

John Galbraith, Stiinţa economicã şi interesul public, Editura politicã, Bucureşti, 1982

6
Propunator: Calina Loredana Alexandra, gr 6,
Facultatea de Drept , an I , zi

CUPRINS:

-Geneza neoclasicismului economicici;

-Asemanari si deosebiri intre liberalii clasici si neoclasici;

-Fondatorii si predecesorii neclasicismului economic;

7
-Principalele caracteristici ale paradigmei neoclasice;

-Concluzii.