Geneza sl caracteristicile paradigmei liberalismului neoclasic din

ultima treime a secolului xix

Geneza neoclasicismului economic. in perioada de formare si extindere a

economiei moderne de piata, liberalii clasici au fost preocupati de cresterea bogatiei
si acumularea capitalului, considerind drept cheie a explicarii proceselor economice
din toate sferele de activitate pe cele din sfera productiei materiale. in perioada de
maturizare si consolidare a economiei moderne de piata, mai ales in perioada
urmatoare desfasurarii revolutiei industriale din tarile Europei Occidentale noile
generatii de economisti au fost confruntate mai ales cu probleme legate de
desfacerea produselor (vinzarea si cumpararea lor, respectiv consumul), de alocarea
rationala a resurselor materiale si banesti, considerind drept cheie a explicarii si
rezolvarii acestor probleme psihologia individului consumator.
Denumirea de neoclasici data de generatiile de economisti care sustineau economia
moderna de piata in ultima treime a secolului XIX si primele decenii ale secolului XX
avea o dubla semnificatie: ea arata, pe de o parte, elementele de continuitate intre
ei si liberalii clasici, iar pe de alta parte, ruptura dintre ei.
Ca si liberalii clasici, neoclasicii sint adepti ai individualismului si hedonismului,
precum si aparatori ai economiei de piata bazata pe proprietatea privata, pe care o
considera compatibila cu echilibrul economic general si bunastarea generala,
pronuntindu-se impotriva imixtiunii statului in activitatea economica a agentilor
particulari si deci, sustinind cu si mai multa tarie decit predecesorii lor politica liberei
concurentei, respectiv a liberului schimb.
Spre deosebire de liberalii clasici, neoclasicii au schimbat substanta investigatiilor
economice, deplasind atentia de la obiecte (lucruri, bogatii) spre subiecte (oameni),
mai precis spre psihologia agentilor economici, au modificat unghiul de examinare a
problemelor economice in sensul ca nu mai pornesc de la productie, ci invers, de la
consum spre celelalte sfere ale activitatii economice si, de asemenea, isi
concentreaza atentia asupra microanalizei si staticii economice.
Elementul cel mai vizibil de ruptura intre neoclasici si predecesorii lor clasici
liberali 1-a constituit respingerea vehementa a teoriei obiective a valorii bazata pe
munca si inlocuirea ei cu teoria subiectiva a utilitatii finale sau marginale.
Notiunea de neoclasicism sintetizeaza deci specificul noii teorii economice de la
sfirsitul secolului XIX, constituita pe fundamentul luarii in considerare a aprecierilor
subiective facute de agentii economici individuali, indeosebi de consumatori, cu
privire la utilitatea diferitelor componente ale economiei. Acest specific consta in
preluarea si continuarea optiunii social-economice fundamentale a liberalilor clasici
(individualismul si libera concurenta), dar in acelasi timp si renovarea lui
metodologica, prin combinarea unor elemente luate din psihologie cu unele
instrumente de investigare preluate din matematica (mai ales calculul marginal sau
extremal). Particula "neo" inclusa in denumirea acestei orientari din gindirea
economica a secolelor XIX si XX marcheaza aceste preocupari de inovare
metodologica.
Fondatorii si predecesorii lor. Neoclasicismul s-a impus in atentia specialistilor si a
opiniei publice prin contributia substantiala a trei ginditori europeni care au ajuns la
concluzii similare in mod independent si care si-au publicat lucrarile de baza la

2
granita dintre deceniile 7 si 8 ale secolului XIX. Este vorba despre englezul William
Stanley Jevons (1835-l882), austriacul Cari Menger (1840-l921) si francezul Leon
Walras (1834-l910).
Fondatorii noului curent n-au pornit de pe un teren gol. Cu mai bine de un secol
inainte de manifestarea neoclasicismului din gindirea economica au fost exprimate
opinii care se distantau in mod vizibil de gindirea economica liberala clasica, cel putin
in anumite privinte, si pregateau aparitia neoclasicismului.Este vorba, pe de o parte,
indeosebi de ginditorii care au asezat la baza explicarii preturilor notiunea de utilitate
a produselor (marfurilor), incepind cu italianul F. Galliani (1748, 1770) si continuind
cu francezul A.R.J. Turgot (1766), E.B. de Condillac (1776) si J. B. Say (1804, 1828-
l830), precum si germanii J.H. von Thiinen (1824) si H.H. Gossen (1854), ca si
englezul R. Jennings (1855). Doua din lucrarile publicate in acest interval de timp s-
au dovedit ulterior deosebit de importante si anume: in primul rind, lucrarea lui E.B.
de Condillac intitulata "Comertul si statul privite in legatura unul cu altul" sau, pe
scurt, "Tratat asupra comertului", publicata in acelasi an cu "Avutia natiunilor"
(1776) a lui A. Smith, fara a cunoaste insa celebritatea acestuia din urma, intrucit,
timp de aproape un secol a fost data uitarii, iar in al doilea rind, lucrarea lui H.H.
Gossen, intitulata "Evolutia legilor consumului uman" (1854).
Pe de alta parte, este vorba despre ginditorii care au subliniat importanta
aplicarii matematicii in cercetarea proceselor economice, printre care, mai ales
francezii A. Cournot, care publica in anul 1838 lucrarea "Cercetari asupra principiilor
matematice ale teoriei bogatiilor", precum si A. Dupuit care publica in anul 1844
lucrarea intitulata "Memoriu privind masura utilitatii lucrarilor publice".In anul 1871,
W. St. Jevons publica lucrarea "Teoria economiei politice", iar C. Menger lucrarea
"Bazele economiei politice", urmata in anul 1883 de studiul care a facut vilva in
epoca intitulat "Cercetari asupra metodei in stiintele sociale, mai ales in economia
politica". La rindul sau, L. Walras, dupa o expunere facuta la Academia franceza in
anul 1873 sub titulul "Principiul unei teorii matematice a schimbului", publica in anul
1874 lucrarea sa de baza intitulata "Elemente de economie pura sau teoria bogatiei
sociale".
Opiniile expuse in aceste lucrari au suscitat interesul specialistilor din tarile
respective, iar autorii lor au cistigat noi aderenti, ceea ce a dus, in cele din urma, la
formarea unui nou curent de gindire economica denumit in mod alternativ
neoclasicism sau marginalism. in ciuda avatarurilor pe care le-a cunoscut timp de
peste un secol, neoclasicismul a devenit principalul curent de gindire economica din
tarile occidentale in decursul secolului XX, cu unele mici exceptii din perioada
interbelica si cea postbelica, la care se va face referire in modulelor viitoare. in
aceasta situatie, se cuvine sa acordam atentie deosebita instrumentarului analitic cu
care opereaza acest curent de gindire economica, scolilor de gindire economica ce s-
au incadrat in acest curent, precum si principalele teorii pe care le-au elaborat si
lansat membrii lui.
Principalele caracteristici ale paradigmei neoclasice.
Ansamblul principiilor pe care se bazeaza investigarea economiei moderne de
piata de catre neoclasici in ultima treime a secolului XIX se situeaza la granita dintre
traditie si inovatie. Aparind valorile moral-politice ale economiei moderne de piata,
neoclasicii aveau o dubla sarcina: sa fundamenteze mai temeinic elementele
paradigmei clasice cu care erau de acord (indeosebi individualismul, hedonimsul si
libera concurenta) si totodata sa inlocuiasca acele elemente care contineau pericolul

3
potential de subminare a economiei de piata prin concluziile social-politice pe care le-
au tras diferiti adversari ai liberalismului (avind ca punct de plecare teoria obiectiva a
valorii bazata pe munca), orientind cercetarea spre probleme si aspecte subapreciate
sau ignorate de liberalii clasici (ca de exemplu: raritatea, psihologia agentilor
economici, problematica legata de consum si tehnicile de investigare a pietei, etc),
devenite acute in conditiile istorice de la sfirsitul secolului XIX.
Caracteristica definitorie a neoclasicismului continua sa fie individualismul,
convingerea ca initiativa si responsabilitatea individuala a agentilor economici
constituiau conditii obligatorii ale eficientei activitatii economice in orice timp si in
orice loc.
Suportul practic al individualismului este, in viziunea neoclasicilor, proprietatea
privata asupra bunurilor, ca motivare si stimulent in activitatea economica, ca
garantie a riscurilor si foloaselor pe care le urmaresc indivizii in activitatea lor
economica. Din aceasta perspectiva este explicabila ostilitatea neoclasicilor fata de
criticii proprietatii private si ai economiei de piata, in principal, ostilitatea lor fata de
socialism si marxism. Desi s-a dovedit ca lucrarile primilor neoclasici nu au avut in
vedere in mod expres socialismul si marxismul, unii dintre economistii apartinind
acestui curent de gindire economica au atacat in mod direct si vehement marxismul,
invocind si argumente care nu rezista in intregime unei demonstratii riguros
stiintifice. Exemplul cel mai cunoscut este acela al lui E. Bohm-Bawerk (1851-l914),
membru al scolii psihologice austriece care, in lucrarea sa "Sfirsitul sistemului
marxist" (1896), invoca drept argument impotriva fondatorului marxismului ceea ce
ginditorul austriac numea contradictiile dintre volumul I si volumul IU ale
"Capitalului" (respectiv dintre teoria valorii bazata pe munca si teoria pretului de
productie, care in viziunea lui K. Marx reprezentau trepte diferite de abstractiune in
cercetarea stiintifica a procesului complicat de formare a preturilor in economia
moderna de piata).
Specificul paradigmei neoclasice este legat de doua importante inovatii ale
neoclasicilor, care vor modifica sau nuanta si alte componente ale paradigmei
liberalilor clasici.
Prima dintre inovatii se refera la raritate ca trasatura distincta a tuturor bunurilor
economice si deci ca factor esential in cercetarea mecanismului economiei de piata,
ca permanenta a acestui mecanism si nu ca exceptie minora ce poate fi ignorata,
dupa cum aprecia Ricardo la inceputul acestui secol.
A doua inovatie se refera la deplasarea centrului de greutate a investigatiilor
economice spre psihologia agentilor economici, mai ales psihologia individului
consumator.
Cele doua inovatii sint strins legate de conditiile istorice de la sfirsitul secolului
XIX, pe de o parte, de accentuarea luptei de concurenta dintre agentii economici, atit
in legatura cu aprovizionarea cu factori de productie (indeosebi energie si materii
prime), cit si in legatura cu pietele de desfacere a produselor si de plasare a
capitalurilor disponibile, iar pe de alta parte, de starea generala a stiintei, a gindirii
sociale, de amplificarea investigatiilor in domeniul fiziologiei, psihologiei si implicit al
filozofiei, favorizind impreuna introspectia, examinarea aprecierilor subiective ale
agentilor economici in legatura cu actele si procesele economice la care luau
parte.Pe fondul acestor inovatii metodologice, neoclasicii au acordat o importanta
sporita hedonismului, adica principiului dupa care maximizarea satisfactiilor sau
placerilor trebuie realizata cu un efort cit mai mic (minimizarea efortului).

4
 Adversari ai istorismului si metodei inductive, neoclasicii au fost, ca si liberalii
clasici, adepti ai metodei deductive, respectiv ai abstractizarii si generalizarii, pornind
de la aprecierile subiective ale individului consumator, si atribuind acestor aprecieri
adeseori valoare de postulate, de premise majore in rationamentele pe care le
faceau. A ramas celebra, din acest punct de vedere, disputa in jurul metodei
("Methodenstreit"), desfasurata intre anii 1883-l884 intre seful Scolii Austriece, Cari
Menger si seful Scolii istorice germane (al noii Scoli istorice), Gustav Schmoller1.
Amplificind atit hedonismul cit si abstractizarea, respectiv metoda deductiva, in atie
cu liberalii clasici, neoclasicii au contribuit la matematizarea stiintei economice,
uneori chiar la tehnicizarea ei, punind bazele calculului marginal sau extremal prin
aplicarea tehnicilor de calcul diferential si integral la unele probleme economice
legate de motivarea unor optiuni in conditii de restrictii referitoare indeosebi la
resurse. Din aceasta cauza, neoclasicii au fost denumiti si marginalisti. Specialistii in
istoria gindirii economice precizeaza insa ca cei doi termeni nu sint sinonimi,
deoarece "marginalismul" se refera la o tehnica de calcul si are caracter neutru, pe
cita vreme "neoclasicismul" este mai cuprinzator, include toate teoriile economice
formulate de promotorii lui si are deci un caracter ideologic. Cu ajutorul acestor
mijloace de investigare, neoclasicii au cautat sa identifice comportamentul economic
rational, avind ca punct de plecare psihologia individului consumator si extrapolind
aceasta psihologie in toate celelalte ramuri de activitate economica.
Pe aceasta baza, neoclasicii au elaborat un model ideal de functionare a
economiei de piata, o constructie logica pe care o folosesc ca punct de reper pentru
a caracteriza comportamentul efectiv al agentilor economici in diferite imprejurari din
viata reala, semnalind masura in care acesta se apropie, coincide sau se
indeparteaza de logica economiei de piata, deci, de comportamentul rational (cel mai
eficient).
Acest model economic este expresia mai sofisticata a modelului liberal clasic
infatisat de A. Smith si denumit in mod metaforic "teoria miinii invizibile".
Corolarul practic al modelului neoclasic de functionare a economiei de piata este
libera concurenta dintre agentii economici ca o conditie normala a functionarii lui,
respectiv respingerea imixtiunii statului in activitatea economica a agentilor
individuali sau politica liberului schimb. Exista, in aceasta privinta si unele exceptii de
la regula generala expusa mai sus, ca, de exemplu, pozitia de reformator a lui L.
Walras care admite o anumita interventie a statului in economie, urmarind insa tot
facilitarea liberei concurente, in final. Vom reveni ulterior asupra acestui aspect.
Promotorii neoclasicismului au considerat aceste trasaturi ale paradigmei lor ca
fiind universal valabile si diametral opuse teoriei valorii bazata pe munca, pe care o
resping, considerind-o contrara stiintei economice.
Daca dorim sa sintetizam caracteristicile paradigmei neoclasice din punct de vedere
didactico-metodic, pentru a fi retinute mai usor, putem spune ca ele se reduc la cinci
elemente complementare: individualism, raritate, psihologie, calcul marginal si libera
concurenta.

5
Bibliografie

Mankiw Gregory N., Macroeconomics, Worth Publishers, Harvard University 1992

Blanchard, Olivier J., Macroeconomics, 3rd edition, Prentice Hall 2003

Coralia Angelescu, Ileana Stãnescu, Economie politicã _ elemente fundamentale, Editura

Oscar Print, 1999

Ilie Babãiţã, Alexandra Duţu, Pieţe şi preţuri, Editura de Vest, Timişoara, 1995

Mihail Manoilescu, Încercãri în filosofia ştiinţelor economice, Imprimeria Naţionalã,

Bucureşti, 1938

John Galbraith, Stiinţa economicã şi interesul public, Editura politicã, Bucureşti, 1982

Propunator: Calina Loredana Alexandra, gr 6,

Facultatea de Drept , an I , zi

6
CUPRINS:

-Geneza neoclasicismului economicici;

-Asemanari si deosebiri intre liberalii clasici si neoclasici;

-Fondatorii si predecesorii neclasicismului economic;

-Principalele caracteristici ale paradigmei neoclasice;

-Concluzii.