TEMA 2

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI

1. Generalităţi. Delimitări conceptuale

2. Statutul teoretic şi aplicativ al psihologiei educaţie
3. Obiect.Metode.

1. Delimitări conceptuale

A) Psihologia reprezintă "Domeniul analizei legilor si faptelor psihice ce se exprima prin

procese, trasaturi, stari, caracteristici si structuri psihice, dezvoltarea acestora in vederea
intelegerii si folosirii lor in practica formativa si de ameliorare a naturii umane. Psihologia
are in atentie comportamentele umane ca si structura motivatiilor care le anima. Studiind
caracteristicile psihice, psihologia diferentiaza caracteristicile de fond ale personalitatii, dar
si cele individual diferentiale, atat in ceea ce priveste organizarea specifica a insusirilor
psihice ce o definesc cat si in ceea ce priveste investitiile psihice ce o caracterizeaza pe
aceasta." ("Dictionar de psihologie"- coordonator Ursula Schiopu)
B) Educaţia reprezintă un " Fenomen social de dezvoltare, formare, constituire a oamenilor
ca subiecti ai actiunii, cunoasterii si valorilor, prin comunicare si exercitiu, prin modelarea
comportamentului lor si integrarea in activitate si relatiile sociale" ("Dictionar de
Psihologie"-Paul Popescu Neveanu)
C) Functiile educatiei:
a. Functie cognitiv-informationala, vehiculand informatii din diverse domenii de
activitate
b. Funcţie socială, vehiculând experienta sociala fiind in acest context angajata in
formarea personalitatii complex dezvoltate.
c. Functie formativă privind conduitele de rol si totodata de statut.
d. Functie economică – exista nu numai costuri si amortizari ale costurilor de
educatie ci si beneficii pe ansamblul progresului social prin educatie
e. Functie axiologica prin faptul ca ofera criterii de ierarhizare a valorilor si de
integrare a propriilor capacitati in optica sociala si in modificarile
D) Tipuri de educatie:
a. Educatia Timpurie : Se realizeaza de la cea mai frageda varsta pana la perioada
terminari scolaritatii; Factorii principali ai educatiei sunt familia si institutiile de
invatamant; Scopul: inzestrarea cu un minim de comportamente si atitudini
necesare integrarii tinerilor in societate.
b. Educatia Adultilor sau Educatia pe tot parcursul vietii. Este un proces permanent,
pe tot parcursul vietii individului, dupa terminarea scolii.
c. Tipologii ale psihologiei educatiei in: cadrul sistemului familial, gradinita,
scoala, in universitate, pe tot parcursul vietii, la locul de munca, la varsta a treia.
E) Factorii principali ai educatiei:
a. familia
b. institutii de invatamant
c. institutii de training si formare personala
d. institutii culturale
F) Alte definiţii ale educaţiei:

1 din 6
 a. Platon: arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native
pentru virtute ale acelora care dispun de ele
b. Aristotel: un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare
c. I.A. Komensky: stimularea seminţelor ştiinţei, moralităţii şi religiozităţii
d. John Locke: modelarea copilului în concordanţă cu prototipul gentlemenul în
acţiune
e. I. Kant: descoperă perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc
f. J.F. Herbart: include guvernarea, învăţământul şi educaţia morală
g. Ioan Nicola: educaţia este o activitate socială complexă care se relizează printr-
un lanţ nesfârşit de acţinui exercitate în mod conştient , sistematic şi organizat, în
fiecare moment un subiect (individual sau colectiv) acţionând asupra unui obiect
(individual sau colectiv), în vederea transformării acestuia din urmă într-o
personalitate activă şi creatoare, corespunzătoare atât condiţiilor istorico-sociale
prezente şi de perspectivă, cât şi potenţialului său biopsihic individual.
G) Aspecte esenţiale ale educaţiei:
- Educaţia este o relaţie specific umană
- Educaţia are o natură socială şi o acţiune diacronică (transformare, restructurare etc
- Educaţia este o acţiune concertată între variabil şi invariabil
- Educaţia este o acţiune educaţională între un subiect (S=educatorul cu idealul
educaţional-IE, cu scopurile-SE şi obiectivele educaţionale-OE) şi un obiect (O=de
educat, cu subiectivitatea sa), în care primul utilizează un dispozitiv pedagogic (DP)
prin care transmite mesaje educaţionale (ME) într-o ambianţă educaţională (AE) a
unei situaţii educaţionale (SIE) încercând să obţină de la obiect un comportament
obiectivat (CO) şi reglat prin conexiune internă (CI) şi conexiune externă (CE).
- Educaţia este orientată prospectiv
- Educaţia are o logică internă a acţiunii
- Educaţia este permanentă
- Educaţia are un specific naţional
- Educaţia implică şi autoeducaţia
- Educaţia este un demers complementar cauzal şi finalist
H) Psihologia pedagogică este o disciplina de granita care studiaza din punct de vedere al
psihologiei dezvoltarii procesul instructiv-educativ, cu scopul de a-i spori eficienta. Ea are in
atentie probleme de motivatie a invatarii – caracteristici ale formarii conceptelor la diferite
discipline dar si formarea capacitatilor intelectuale, dezvoltarea intereselor, stimularea
formarii aptitudinilor, etc. Psihologia pedagogica este o ramura aplicativa extrem de
importanta a psihologiei. Datele ei de cercetare sunt indispensabile gasirii acelor solutii care
sa asigure progresul educativ.
I) Psihologia educatiei este parte componeta alaturi de psihologia invatarii a psihologiei
pedagogice. Psihologia educatiei este acea componenta a psihologiei pedagogice care are in
atentia sa indentificarea si experimentarea acelor metode si tehnici de formare si optimizare a
dezvoltarii personalitatii umane in toate etapele sale de evolutie, pe tot parcursul vietii.
J) Psihologia invatarii se ocupa de studierea, descoperirea si validarea acelor metode si
tehnici care faciliteaza insusirea notiunilor si formarea capacitatilor de orice tip. Elaboreaza
metode de predare, de fixare si de control, de organizare a muncii in scoala si a studiului
individual.

2. Statutul teoretic şi aplicativ al psihologiei educaţiei

Psihologia educaţiei s-a constituit, ca disciplind cu statut propriu, in timp, nu fără a

intâmpina anumite dificultăţi. Ausubel şi F.G.Robinson afirmă, că, dintr-o perspectivă generală,
psihologia educaţională ar putea fi concepută ca integrată in domeniul specific al psihologiei

2 din 6
generale, intrucât aceasta din urmă se preocupă, cel puţin in principiu, de relaţiile dintre toate
variabilele posibile determinate de ereditate şi de mediu pe de o parte, şi toate actele de
comportament imaginabile, pe de alta.

Psihologia educaţiei cuprinde un corp de cunoştinţe structurat prin intrepătrunderea

conceptelor şi modelelor explicative oferite de psihologia generală, psihologia invăţării şi
dezvoltării, psihologia copilului, psihologia adaptării, igiena mintală, consilierea
psihopedagogică şiiinţele educaţiei, psihologia socială şi organizaţională, genetica, antropologia,
sociologia.

Conceptele, in special cele ale psihologiei generale (dar şi ale altor ramuri aplicative ale
psihologiei) sunt operaţionalizate conform finalităţii de a instrumenta factorii responsabili de
managementul educaţiei in crearea unui mediu educaţional cât mai eficient.

Astfel, concepte ale psihologiei generale precum psihic (sistem psihic cu componente,
insuşiri, activităţi, condiţii), mecanisme psihice, activitate psihică, comportament şi conduită,
invăţare sunt interpretate şi definite in scopul explicitării activităţii educative şi instuctive.

Psihicul, abordat de diversele ramuri ale psihologiei, in marea lui diferenţiere şi

neuniformitate existenţială şi functională (...) in ipostaza de psihic constient, de psihic
subconstient si de psihic inconstient intră in aria de preocupări a psihologiei educaţiei din
perspectiva de fundament şi obiectiv al influenţelor educative.

Activitatea, in accepţiunea ei de ,,ansamblu de mişcări sau de acţiuni produse de un

organism" dar şi in accepţiunea ei de activitate psihică interesează pihologia educaţiei atât sub
aspectul evoluţiei ei ontogenetice cât şi sub aspectul tulburărilor ei.

Conduita şi comportamentul ca expresii complexe ale activităţii psihice, interesează

psihologia educaţiei atât sub aspectul factorilor cât şi sub aspectul legilor care le guvernează
dinamica. Clasificarea ierarhică a conduitelor de nivel elementar, dependente de regllrile
organice şi de nivel superior d, ependente dereglări sociale oferă sugestii practicienilor irn
identificarea formelor de invăţare. Raportul între diferitele tipuri de comportament
involuntar/voluntar, explicit/implicit; spontan/provocat; conformist/creator şi posibilităţile de
influenţare a acesturi raport sunt probleme importante ale psihologiei educaţiei. Richard şi
Norman Sprinthall, au relatat rezultatul centralizării punctelor de vedere şi a opiniilor formulate
de un număr considerabil de educatori cu privire la influentele educative asupra
comportamentului elevilor. Autorii au identificat două mari modalităţi de abordare a
comportamentului în procesul educaţional, configurând două teorii ale comportamentului în
mediul şcolar: teoria comportamentului uman ca mingea de biliard şi teoria comportamentului
uman ca vulcan.

Psihologia educaţiei asemeni psihologiei generale îşi asumă problematica invăţării dar, ca
disciplină aplicativă, nu se preocupă de legile generale ale invăţării in sine, ci de acele aspecte
ale ei care se exprima in rezultate cu valoare socială. Ea şi-a formulat propiile modele
explicative, propriile paradigme ale invăţării, incluzand in reţelele acestora concepte care ţin de
influenţele externe asupra subiectului care invaţă şi concepte care ţin de evaluarea-măsurarea
rezultatelor invăţarii.

3 din 6
 Psihologia educaţiei, ca şi psihologia dezvoltări sau psihologia vârstelor, este interesată de
problematica dezvoltării psihice in general şi de aspectele dezvoltării personalităţii umane care
ţin de vârstă, dar pune accentul pe factorii dezvoltării şi pe posibilităţile de manipulare a acestor
factori in scopul potenţării influenţelor lor pozitive.

În literatura română de specialitate se apreciază ca teme predilecte de cercetare in

psihologia educaţiei: legile activităţii psihice şi psihosociale a şcolarilor, bazele psihologice ale
instruirii şi educării şcolarilor, relaţiile dintre actele comportamentale ale profesorilor şi elevilor
şi variabilele care intervin in cursul interacţiunilor din şcolă. Aceste arii sau teme de cercetare se
inscriu in ceea ce P. Golu numeşte ,,tetrada Instrucţie - Educaţie- Învătare- Dezvoltare" care se
afirmă ca domeniu aplicativ al psihologiei educaţiei.

Educaţia este „procesul prin care societatea transmite noilor membri valorile, credinţele,
cunoştintele şi expresiile simbolice care fac posibilă comunicarea in societate.

Instruirea este ,,procesul prin care mediul unui subiect este deliberat manipulat pentru a
invăţa să fie capabil să emită sau să se angajeze într-un comportament specific in condiţii
specifice şi cu răspunsuri specifice situaţiei.

Într-una dintre cele mai flexibile modalităţi de conturare a domeniului de studiu al

psihologiei educaţiei acesta poate fi precizat ca fiind funcţionarea şi dezvoltarea psihicului
individului uman in condiţii specifice diferitelor medii educogene.

Deşi educaţia este mai mult decât educaţia in şcoală, o bună parte dintre definiţiile
psihologiei educaţiei (chiar actuale) se referă doar la specificul cunoaşterii ştiinţifice a
exercitării influenţelor educative in cadrul şcolii.

Psihologia educaţiei caută să descopere prin studierea comportamentului fizic, mental,

social şi emoţional al copiilor şi adulţilor, factorii care influenţează cantitatea şi calitatea
învăţării.

Psihologia educaţiei este o ramură a psihologiei, disciplină cu metode şi tehnici de

cercetare proprii, cu teorii proprii, o ştiinţă complexă care studiază problemele curente ale
educaţiei pentru a formula principii, modele, teorii cu privire la predare şi instruire, la procesele
cgnitive şi afective ale elevilor, la procesele sociale şi culturale care au loc în şcoală.

3. Metode, mijloace, tehnici, procedee.

Cunoaşterea ştiinţifică, in psihologia educaţiei vizează să asigure, ca in orice alt domeniu

al cunoaşterii ştiinţifice, descrierea şi explicarea faptelor studiate, forrnularea unor legităţi ale
dinamicii lor; posibilitatea unor predicţii asupra evoluţiei acestora pentru a contribui, ca in orice
alt sector al acţiurii sociale, la eficientizarea intervenţiei concrete în scop ameliorativ, preventiv
sau optimizator.

Cunoaşterea ştiinţifică in psihologia educaţiei asigură acumularea de noi fapte, concepte,

principii (relaţii intre fapte şi/sau concepte), ipoteze, teorii, legi cu privire la invăţare şi predare.
Ca orice cunoaştere ştiinţifica trebuie să se bazeze atât pe experienţă, cât şi pe o anumită
paradigmă, pe un anumit model teoretic, descriptiv-explicativ. Şi in psihologia educaţiei
4 din 6
cunoaşterea gtiinţifică şi cercetarea implică: experienţă personală, intuiţie, consens social şi
cultural, interpretare, raţionarnent logic, metode ştiinţifice. Cele 3 tipuri de studii specifice
investigaţiilor ştiinţifice ( descriptive, corelaţionale şi experimentale) au, in psihologia educaţiei,
particularităţi determinate de specificul faptelor studiate.

Astfel, pot să predomine studiile descriptive ( la care se recurge, in general, atunci

când există puţine informaţii despre fenomene) ceea ce poate să conducă la acumularea unor
mari cantităţi de date empirice şi la dificultăţi de conceptualizare. Studiile corelaţionale, care
descriu sensul şi forţa unei relalii intre 2 fenomene, pot să pornească de la presupoziţii incorecte
chiar asupra existenîei acestor relaţii. Studiile experimentale care se fac, in general, atunci
când se doreşte demonstrarea unei relaţlii de tip cauză-ef'ect pot fi afectate de dificultatea
specifică fenomenelor studiate de psihologia educaţiei de a identifica exact cauza şi efectul,
fiecare dintre ele fiind, in funcţie de momentul studierii atât caauză cât şi efect. În cunoaşterea
ştiinţifică, in psihologia educaţiei se utilizează aproximativ aceleaşi metode de cunoaştere ca şi
in psihologia generală. Ca şi in celelalte ramuri ale psihologiei, şi in psihologia educaţiei
metodele au caracter instrumental, de intervenţie, de informare, de interpretare şi de acţiune.

Şi in psiholgia educaţiei se diferenţiază metode obiective şi metode subiective,

cantitative şi calitative. Metodele obiective care se caracterizează prin imparţialitate şi
independenţă faţă de factorii accidentali sunt mai greu de aplicat, iar cele subiective care se
caracterizează prin implicarea subiectivităţii cercetătorului mai riscante, specialiştii in
psihologia educaţiei fac eforturi de a asigura rigoare şi corectitudine in cunoaşterea fenomenelor
studiate. Printre cele mai frecvent utilizate metode in psihologia educaţiei enumerăm:

- observaţia, experimentul, ancheta psihologică, convorbirea, metoda povestirilor de

viaţă, metoda biografică, metoda analizei produselor activităţii, metoda modelării şi
simulării, metoda psihometrică.
- La aplicarea diferitelor metode ale psihologiei generale in studierea fenomenelor
curente din câmpul educaţional trebuie să se ţină seama sau de faptul că faptele
studiate sunt influenţate atât de subiectivitatea cercetatorului, cât şi de subiectivitatea
persoanei investigate. Faptele cercetate pot fi influenţate atât de aşteptările
cercetătorului (care poate să inregistreze doar ceea ce se aşteaptă să vadă – profeţia
care se implineşte), cât şi de dorinţa subiectului de a masca anumite aspecte sau pur
şi simplu de a corespunde aşteptărilor cercetitorului. Printre cele mai importante
măsuri care trebuie luate la aplicarea oricărei metode in cunoaşterea faptelo studiate
de psihologia educaţiei sunt: formularea problemelor cu mare claritate, precizie şi
rigoare; definirea corectă a conceptelor aplicarea mai multor metode pentru studierea
aceluiaş fenomen şi studiere aceluiaş fenomen cu o metodă aplicată in cât mai
diverse situaţii; cercetarea faptelor in dinamica lor realdă şi in contextul real in care
se produc.
Limitele cunoaşterii ştiinţifice in acest domeniu decurg din accepţiunile termenilor care
uneori sunt preluaţi ca atare din diferitele ramuri ale psihologiei generale sau ale ştiinţelor
educaţiei, din dificultăţile de a realiza observaţii sistematice şi de a confirma o serie de principii
generale, din diversitatea temelor abordate (de la diferenţele individuale in invăţare la
dimensiunile mediului de invăţare). Aceste limite determină precauţii in optimismul cu privire
la eficienţa aplicarii psihologiei in rutina cotidiană a activităţii educatorului, dar nu trebuie să
diminueze încrederea acestuia in posibilitatea de a-şi eficientiza practica educativă prin
inţelegerea implicită şi explicită, declarativă" a empiricului experienţei lui concrete. În opinia
unor autori ca D.Ausubel şi F.G.Robinson, rolul psihologiei educaţiei este acela de a

5 din 6
formula ,,principii generale privitoare la relaţiile dintre variabilele care ţin de mediul
educalional (independente) şi variabilele care ţin de actele de comportament ( dependente)".

Finalitatea sintezelor şi reinterpretărilor realizate de psihologia educaţiei este configurată

de nevoia resimţită de cadrele didactice de a-şi completa experienta individuală, altfel unică şi
extrem de valoroasă, cu informaţii din experienţa altor profesori cu privire la modul de
soluţionare şi de luarea deciziilor in problemele cu care se confruntă. Orice profesor sau
,,manager" al educaţiei care i-şi ia rolul in serios se informează cu privire la problematica
domeniului său de activitate şi in acelaşi timp contribuie la dezvoltarea psihologiei educaţiei in
procesul testării propriilor ipoteze despre educaţie.

6 din 6