Tatiana Callo

Priorităţile formării continue în evoluţia sistemului educaţional

În domeniul educaţiei moderne din ultimul deceniu o axă de importanţă majoră este cea a formării
continue a adulţilor, care trebuie să fie în relaţie directă cu validarea în serviciu.
Gerard Vaysse, unul dintre specialiştii de vază din domeniu, vine să precizeze că scopul formării
continue este acela de a pregăti cetăţeni care să înveţe de-a lungul vieţii, deoarece Europa sec. XXI va
fi cea a cunoaşterii. Cercetătorul formulează ideea că acest proces presupune o revoluţie coperniciană
în conştiinţa profesională şi tinde ca cel implicat să obţină efecte durabile în practicarea meseriei.
Obiectivele esenţiale ale formării continue în ţările europene sînt următoarele:
• dezvoltarea individuală şi profesională prin achiziţionarea de noi competenţe (didactica
disciplinei, iniţierea în noile tehnologii);
• sporirea calităţii sistemului educaţional;
• cunoaşterea ambianţei sociale.
Or, în formarea continuă este implicat specialistul care facilitează descoperirea cunoaşterii de un
anumit tip, decriptarea şi livrarea ei sau specialistul care o acceptă ca pe un remediu pentru carenţele
formării iniţiale.
Ţările europene au o variată şi bogată experienţă în domeniul instruirii continue. În Germania, Nor-
vegia, Islanda există două forme distinctive ale acesteia: formarea continuă care permite perfecţionarea
profesională şi formarea complementară care permite schimbarea orientării profesionale (reprofilarea).
În Belgia, Spania, Finlanda şi Suedia formarea continuă este obligatorie. Danemarca a introdus un
cadru fix pentru coordonarea diferitelor organisme de formare, iar în Portugalia există un organ
competent care facilitează angajarea în procesul de formare continuă, acreditează centrele specializate
şi activitatea de instruire continuă. În Luxemburg, Ministerul Educaţiei a creat un Serviciu Coordonator
de cercetare şi de inovaţie pedagogică şi tehnologică, care are ca scop şi organizarea formării continue.
Formarea continuă este un drept al fiecărui om, iar un drept este în acelaşi timp şi o obligaţiune
morală, ce asigură avansarea profesorului în carieră; ea constituie un enjeu decisiv pentru eficienţa
tuturor sistemelor educaţionale.
Sistemul de formare continuă postuniversitară se întemeiază pe decupajul realităţii, pe analiza pieţei
social-economice şi educaţionale, pe schimbările din învăţămînt şi pe ideea că esenţa educaţiei constă
în acţiune, dezvoltare şi progres. Transformările ce se produc în domeniul educaţiei generează noi
noţiuni, concepte, orientări care pot fi valorificate printr-o “intervenţie” susţinută a formatorului asupra
educabilului (cadrul didactic, de exemplu).
Prin specializare, o instituţie postuniversitară de formare continuă este într-o permanentă
modernizare receptivă la schimbările din sistemul educaţional, funcţionînd în virtutea unui flux de
informaţie şi experienţă. Formarea continuă determină apariţia unor idei şi restabileşte echilibrul dintre
concepţiile noi şi posibilităţile fixării lor într-o extensie practică operaţională, pentru ca un anumit
domeniu să corespundă aplicaţiilor lui reale.
Formarea continuă este o posibilitate extraordinară de afirmare profesională prin competenţă şi
acţiune de calitate. Specificul acestei activităţi se profilează şi prin valorificarea practicii educaţionale
la nivelul adulţilor, şi la categorii de vîrstă diferite.
Pentru adult, învăţarea nu este o problemă de acumulare sau de completare a cunoştinţelor, ci din
contra, ea reprezintă o reorganizare, o restructurare sau chiar o dezvăţare. În procesul de învăţare,
motivaţia adultului este cu mult mai complexă decît în perioada şcolară. Adultul are deja bine formate
procesele psihice şi se poate manifesta plenar în activitatea sa profesională.
Un rol important în învăţarea adultului o are afectivitatea. Cercetătorul Gardner Murphy afirmă că
adultul face mai multe asociaţii emoţionale cu materialul factologic decît copiii. El poate resimţi o
culpă pentru anumite fapte de care copilul nici nu este afectat.
 Influenţe majore în învăţarea adulţilor au şi aspectele sociale. Angajarea adultului depinde în mare
măsură de “managementul personal” (Stephen Covey). Un management eficient presupune “a şti să
dai prioritate priorităţilor”. Adultul are tăria de a plasa obiectivul mai presus de efort şi neplăcere.
În educaţia adulţilor statutul celor implicaţi este acelaşi, de aceea se lucrează într-o colaborare con-
ştient asumată.
Sistemul activităţii de formare continuă implică noi exigenţe strategice, tehnologii, concepţii şi linii
de acţiune. Ea este omnipenetrantă, oferind răspunsuri şi soluţii, neutralizînd frustrarea legată de inca-
pacitatea de a face faţă noilor circumstanţe profesionale.
Situaţiile de formare sînt foarte diverse: de comunicare, în care formatorul este emiţătorul ce reali-
zează cursul, iar educabilii sînt receptori; de întrebări/răspunsuri, cînd educabilii deţin deja un
cuantum informaţional; contextuală, în care se produce simularea de atitudini şi circumstanţe etc.
Metodele active aplicate în procesul de formare continuă sînt deosebite de cele utilizate în formarea
elevilor. De exemplu, expunerea poate fi efectuată diferit: cu oponent, cu intervenţii aleatorii pe
parcurs, dezbateri cu notiţe anticipate, întreruptă, cu intervenţii prestabilite, deliberare, interviu etc.
Printre alte metode putem semnala următoarele: studiul situaţiilor tipice, metoda conotaţiilor,
conceptogramele, metoda ideogramelor, metoda metaforelor, metoda riscului, discriminarea sistematică
etc.
Obiectivele generale ale formării continue se circumscriu următoarelor momente:
• relaţionarea formării cu factorii sociali, economici şi comunicaţionali;
• expertiza pregătirii profesionale, instalarea profesionalismului în domeniu;
• contribuţia la realizarea schimbărilor din sistemul educaţional;
• valorificarea analitico-sintetică a noilor conţinuturi educaţionale;
• implementarea noilor strategii şi tehnologii;
• promovarea culturii educaţionale.
Principiile activităţii de formare continuă:
• compatibilitatea demersului formării cu necesităţile sociale şi educaţionale;
• reacţia la nevoile imediate în baza analizei cererii de formare şi a previziunii;
• penetrarea sistemului educaţional în baza descentralizării şi a transferului de responsabilităţi;
• asigurarea ambianţei adecvate prin diversificarea metodelor de instruire, flexibilizarea
programelor de formare etc.;
• facilitarea accesului la reprofilare;
• omogenizarea metodologică;
• participarea la colaborare şi parteneriatul;
• monitorizarea implicativă;
• evidenţa specificului socio-psihologic de vîrstă al educabilului.
Formarea continuă a adulţilor trebuie să se desfăşoare, după cum am remarcat, în contexte strategice
bine determinate şi să implice buna organizare, derulare, finalizare – toate centrate pe eficacitate.
Este oportună ideea cercetătoarei Rodica Niculescu de a înfiinţa centre de formare continuă cu
resurse umane specializate în acest domeniu capabile să răspundă cerinţelor socio-economico-
-educaţionale care:
1) ar analiza cererea de formare continuă; 2) ar analiza nevoile de formare concrete ale
beneficiarilor; 3) ar elabora structura şi strategia de formare; 4) ar elabora şi ar pilota programele de
formare; 5) ar evalua intern şi extern creşterea eficienţei propriei activităţi; 6) ar dezvolta permanent
aria de activitate în cadrul unei culturi constante a unui centru de formare.
Departamentul Perfecţionare şi Dezvoltare Profesională al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei
(I.Ş.E), în calitatea sa de centru naţional de formare continuă a cadrelor didactice, realizează
următoarele obiective: analiza cererii de formare continuă şi evaluarea externă a eficienţei acesteia, pe
care le efectuează în colaborare cu Direcţiile Judeţene de Învăţămînt, Tineret şi Sport.
 Politica în domeniul formării continue trebuie să devină o prioritate a ministerului de resort, iar
orientările ei majore – să se bazeze pe necesitatea socioprofesională a activităţii în cauză.
Departamentul Perfecţionare al I.Ş.E. nu are în funcţiile sale managementul calităţii formării
continue: organizare, analiză, diagnoză, prognoză, marketing, planificare, programare, control,
evaluare secvenţială şi finală, decizie şi asigurare informaţională.
În centrul activităţii de formare continuă trebuie pusă, astfel, calitatea satisfacerii nevoilor reale ale
beneficiarului pe o perioadă îndelungată de timp, prin angajarea plenară a tuturor în obţinerea de
avantaje atît pentru educabili, cît şi pentru societate, în ansamblu. Avantajele formării continue constă
în asigurarea unui profit informaţional structurat în domenii de cunoştinţe funcţionale, un adaos de
competenţe intelectuale şi acţionale concrete, un plus de motivaţie şi atitudine reflectată în activitatea
ulterioară.
Responsabilitatea pentru calitate îi revine sectorului managerial al Centrului de formare continuă,
care îşi elaborează politica în baza strategiei axate pe satisfacerea integrală a cererilor clienţilor
conform standardelor de calitate.
Centrul de formare continuă se orientează spre prestarea de servicii înalt calitative şi inovative prin
diversificarea formelor şi dimensionare multiplă, formaţională şi experienţială, prin acreditare care
asigură un înalt profesionalism în domeniu. În acest fel se garantează calitatea formării continue, a
cărei importanţă reformatoare se impune în condiţiile necesităţii de integrare europeană.
Activitatea sistemului de formare continuă se desfăşoară actualmente în condiţii economice
complicate şi nestabile, de finanţare bugetară insuficientă, de inexistenţă a unei baze juridice. Lipsa
unei legi privind formarea continuă în sistemul educaţional, a unei concepţii despre evaluarea activităţii
respective, a unui mecanism de licenţiere, atestare, acretitare care ar lua în consideraţie specificul
acestei activităţi, se resimte permanent.
Este absolut necesar să fie instituite unităţi speciale de cercetări fundamentale teoretice şi aplicative
în domeniul învăţării adulţilor şi de implementare a rezultatelor în sistemul de formare continuă.
REPERE BIBLIOGRAFICE:
1. Vaysse, G., L’ évolution de la formation iniţiale et continue en Europe // Conférence
“Priorités/priorities/prioridades”, Paris, 2000.
2. Caspar, P., Pratique de la formation des adultes, Les Editions d’Organisation, Paris, 1976.
3. Niculescu, Rodica Mariana, Formarea formatorilor, Bucureşti, Editura All Educational, 2000.
4. Noyé, D.; Piveteau, J., Ghid practic pentru formarea profesională. Concepere, animare şi
evaluare, Bucureşti, 1996.