Sunteți pe pagina 1din 26

GESTIUNEA RISCURILOR BANCARE

CADRU GENERAL

Riscurile au facut dintotdeauna obiectul studiilor societatilor bancare. Activitatea


bancara privita ca o activitate organizata in scopul obtinerii de profit nu se poate delimita de
existenta unor factori de risc. Noutatea in gestiunea riscurilor vizeaza intensificarea activitatii de
prevenire a pierderilor si incercarile de a face din risc, ca marime abstracta, intangibila, un
element ce poate fi cuantificat. Se trece astfel de la decizia luata din inspiratie la decizia luata pe
informatie.

Pentru gestiunea riscurilor bancare este necesara in primul rand definirea individuala
a acestora. Odata definite, ele pot fi masurate, urmarite si controlate.
Pe ansamblu, cele mai multe riscuri sunt financiare, ele fiind rezultatul variatiilor
unor parametrii de piata. Aici putem include si riscul de credit, prin consecintele sale puternic
financiare, chiar daca el poate fi considerat un risc comercial, aparut ca rezultat al unor alegeri in
segmentele clientelei. Exista, de asemenea si o categorie de riscuri operationale sau tehnice care
apar in urma unor disfunctionalitatilor existente in interiorul bancii.

Se pot individualiza urmatoarele riscuri:


1. riscul de credit – numit si risc de contrapartida sau risc de insolvabilitate a clientului este cel
mai important risc cu care se confrunta banca. El consta in probabilitatea de a pierde din
nerespectarea de catre clientul debitor a clauzelor contractuale. Pierderea poate sa fie totala
sau partiala. Acest risc creste odata cu numarul de clienti, cu volumul creditului acordat si cu
nivelul ratei dobanzii. In gestiunea acestui risc, bancile urmaresc intocmirea si analizarea unui
dosar de creditare, stabilesc reguli de diviziune a riscului si cauta sa-si diversifice portofoliul
de credite.
2. riscul de lichiditate – reprezinta riscul de a nu putea onora cererilor de plata si de retragere ale
clientilor. Problema lichiditatii se poate pune pe mai multe niveluri. In varianta cea mai
acceptabila lichiditatea este legata de imposibilitatea de a face rost de resurse la un cost
normal. In varianta extrema ea poate duce chiar la falimentul bancii. Gestiunea acestui risc se
bazaza pe crearea de rezerve usor lichidabile, la care banca sa poata apela in caz de nevoie si
pe o corecta previzionare a nevoilor de finantare in ceea ce priveste amploarea si regularitatea
acestora.
3. riscul de dobanda – reprezinta riscul de depreciere a rezultatelor bancii in urma variatiei
ratelor dobanzii. Acesta este un risc important in activitatea bancara, deoarece veniturile si
cheltuielile sunt in cea mai mare parte rezultatul unor dobanzi incasate sau platite de catre
banca. Pentru a se proteja de astfel de posibile pierderi, bancile utilizeaza rate de dobanda
variabile si urmaresc o echilibrare a activului bilantier cu pasivul, din punct de vedere al ratei
dobanzii. Astfel, in cazul unei modificari de rata a dobanzii de piata, clauzele contractuale sa-
i permita bancii modificarea dobanzilor, iar eventualele pierderi sa se compenseze cu
castiguri.
4. riscul valutar – acesta este asemanator cu riscul de dobanda, insa pierderile bancii sant
determinate de variatia ratei de schimb. El se poate intalnii in mare masura si la societatile
nebancare cu activitate internationala. In cazul bancii riscul valutar este cu atat mai mare cu
cat bilantul sau cuprinde mai multe valori exprimate in monede straine. Mai mult chiar, riscul
se poate extinde si in afara bilantului prin angajamentele extrabilantiere acceptate sau
acordate de banca. Gestiunea sa urmareste mentinerea unui echilibru intre active si pasive,
respectiv intre angajamente primite si acordate de banca, astfel incat pierderile datorate
modificarii cursului de schimb sa se compenseze cu castiguri din partea cealalta a bilantului.
Este bine ca acest echilibru sa se realizeze pentru fiecare deviza in parte.
5. riscul de piata – este rezultatul activitatii bancii pe pietele de capital si presupune eventuale
pierderi inregistrate in urma evolutiei nefavorabile a angajamentelor asupra diferitelor active
nelichidate. El creste odata cu instabilitatea parametrilor de piata (rata a dobanzii, indici
bursieri, curs valutar), instabilitate ce se exprima prin notiunea de volatilitate a pietei. Pentru
a controla acest risc, banca trebuie sa aleaga o structura adecvata a portofoliului de active,
care sa permita mentinerea valorii acestui portofoliu cat mai constanta.
6. riscul de solvabilitate – numit si risc de faliment, reprezinta riscul bancii de a nu dispune de
fonduri proprii suficiente pentru a acoperii eventualele pierderi. Acest risc poate fi rezultatul
unor fonduri proprii insuficiente, dar si al asumarii unor riscuri prea mari. Pentru evitarea lui
este necesar sa se gaseasca un optim intre acesti doi factori, optim sintetizat sub notiunea de
adecvare a capitalului. Un rol important il joaca, in acest caz, reglementarile prudentiale
bancare, care obliga bancile sa detina un minim de fonduri proprii in functie de riscurile
asumate. In plus, fiecare banca este libera sa stabileasca daca acest minim ii este suficient sau
nu.
7. riscul de tara – reprezinta posibilitatea de a inregistra pierderi dintr-o relatie cu un partener
strain, datorita unor evenimente ce depind, total sau partial, de controlul guvernului strain.
Aceste evenimente sunt legate, in general, de factori politici (razboi, revolte pe motive
ideologice, revendicari teritoriale), factori sociali (revolte cu substrat etnic sau religios,
actiuni sindicale generale) sau factori de natura economica (ca rezultat al aplicarii unor
politici economice eronate sau dezavantajoase). In unele cazuri pot fi incluse aici si catastrofe
natural care se produc cu o anumita regularitate.
8. riscul de produs nou – apare in conditiile in care banca ofera pe piata un produs nou, adica o
inovatie financiara, si acest produs se dovedeste a fi nerentabil. Se poate, de exemplu, ca
cererea sa fie atat de mica incat produsul sa nu-si atinga pragul de rentabilitate. Doua cauze
importante pot determina o astfel de situatie: produsul nu este atractiv sau politicile
comerciale de promovare a acestuia sunt gresite.
9. riscul de frauda - este un risc intern bancii si consta in probabilitatea comiterii unor furturi
sau unor actiuni contrare intereselor bancii. Personalul bancii este direct implicat in
manifestarea acestui risc. De multe ori, conducerea bancii considera acest risc ca unul minor,
prin marimea sumelor ce pot fi furate. El are tendinta, insa sa se accentueze in conditiile in
care nu este depistat la timp. Frauda prin computer este relativ noua si consta in efectuarea de
transferuri electronice de fonduri in folos propriu. De cele mai multe ori, astfel de pierderi nu
sunt raportate de banca din dorinta de a nu le face publice si de a nu crea neincredere asupra
sistemului de control al operatiunilor bancare. Coruptia este, de asemenea, generatoare de risc
2
de frauda. Prin coruperea unor persoane cu drept de decizie, se pot face alegeri care sa nu fie
in avantajul bancii. Cea mai intalnita situatie poate sa apara la creditarea unor persoane ce
prezinta un risc mare de nerambursare sau la supraevaluarea garantiilor. In sfarsit,
nerespectarea secretului profesional poate sa creeze mari pierderi bancii sau sa o lipseasca de
obtinerea unor castiguri.
10. riscul concurential – reprezinta probabilitatea ca bancii sa-i scada performantele in conditiile
in care i se modifica pozitia pe piata in raport cu celelalte banci. Concurenta este destul de
mare avand in vedere ca aceste institutii ofera cam aceleasi produse, diversificarea lor fiind
relativa.
11. riscul legal – poate sa apara din cel putin doua motive. Primul ar consta in faptul ca un anumit
cadru legal national dezavantajeaza bancile sau un anumit tip de banca in raport cu alte
institutii financiare. Iar al doilea motiv consta in incertitudinea privind evolutia acestui cadru
legal.

In functie de expunerea la risc, toate aceste riscuri prezentate pot fii impartite in doua
categorii:
a. riscuri pure – aceste sunt inerente activitatii bancare. In indeplinirea functiilor sale, societatile
bancare deruleaza o activitate in scopul obtinerii de profit. Aceasta activitate poate sa se
soldeze si cu pierderi;
b. riscuri speculative – apare atunci cand banca forteaza expunerea la risc pentru a obtine un
profit mai mare.
De fapt, toate riscurile pot prezenta o componenta pura, pana la un anumit nivel de
expunere si o compunenta speculativa, cand se depaseste acest nivel.

Gestionarea riscurilor bancare este strans legata de gestionarea rentabilitatii bancii.


Riscurile mari sunt asociate, de regula, unor operatiuni cu rentabilitate ridicata. Banca isi asuma
riscuri pentru a obtine rezultate bune. De exemplu, banca accepta sa crediteze clienti mai riscanti,
deoarece astfel ea obtine astfel un venit in plus , care este in acelasi timp un venit mai mare decat
cel asociat de regula clientilor buni. Orice decizie de plasament trebuie judecata in acelasi timp
in termeni de risc si de performante.

Gestionarea riscurilor urmareste cateva scopuri principale:


1. asigurarea continuitatii activitatii bancare, prin reducerea pierderilor aparute in urma
manifestarii riscurilor;
2. extinderea controlului intern pentru cresterea performantelor bancare si crearea posibilitatii
compararii acestora pe diferite centre de responsabilitate, tipuri de activitati, clienti;
3. oferirea de date necesare persoanelor responsabile pentru luarea deciziilor de valorificare a
resurselor. In acest caz se urmareste prezentarea unor consecinte cuantificabile rezultate din
varianta aleasa de cel ce decide;
4. generarea de informatii necesare crearii unor portofolii de activitati echilibrate, care sa
permita bancii obtinerea de rezultate in conditii de risc minim.

3
Cadrul contabil de analiza a riscurilor si performantelor

Cadrul contabil general este dat de cele doua documente sintetice: bilantul si contul
de rezultate. Riscurile si performantele depind de diferitele parti ale bilantului contabil bancar si
pe ansamblu de structura acestuia. Intr-o forma simplificata bilantul se poate regrupa astfel:

Activ Pasiv
Operatiuni de trezorerie Operatiuni de trezorerie
Operatiuni cu clientela Operatiuni cu clientela
Operatiuni cu titluri si diverse Operatiuni cu titluri si diverse
Op. pe termen lung: imobilizari Op. pe termen lung: capital perm.

Contul de rezultate permite evidentierea facila a veniturilor si cheltuielilor bancare si


in baza acestora a rezultatului activitatii.

Contul de rezultate
Venituri din exploatarea bancara
- Cheltuieli ale exploatarii bancare
= Venit net bancar (VNB)
+ Alte venituri ale exploatarii
- Alte cheltuieli ale exploatarii
- Cheltuieli generale ale exploatarii
= Rezultatul brut al exploatarii (RBE)
- Dotari pentru amortismente si provizioane
± Soldul ajustarilor de valoare si variatiei provizioanelor
pentru riscuri generale
= Rezultatul exploatarii
± Rezultatul exceptional
- Impozit
= Rezultatul exercitiului

4
RISCUL DE CREDITARE

Pentru majoritatea bancilor creditarea reprezinta principala operatiune bancara. Ea sta


la baza functiei de intermediere a bancilor comerciale. Orice credit acordat implica si asumarea
unui risc. Daca nu pot fi eliminate aceste riscuri, ele pot fi controlate printr-o gestiune
profesionista.
Riscul de credit exprima posibilitatea ca debitorii (imprumutatii sau emitentii de
titluri de credit) sa nu-si onoreze obligatiile la scadenta. Pentru acestia, riscul de credit exprima
intr-o forma mai larga deteriorarea situatiei financiare.
Gestionarea riscului de credit se poate realiza inainte de a lua decizia de creditare si
spunem ca avem de a face cu o gestionare a priori sau dupa ce s-a luat aceasta decizie, cand
gestionarea este a posteriori.
Gestionarea a priorii a riscului de credit consta in a lua acele masuri si a stabili acele
criterii de acordare a creditului astfel incat sa se evite pierderile sau acestea sa fie minime. In
principal sunt vizate urmatoarele aspecte:
• falimentul unui debitor sa aibe consecinte minime asupra bancii
• plafonarea creditului acordat catre un singur client, in functie de soliditatea sa financiara. Aici
trebuie remarcat ca exista astfel de norme la nivel macroeconomic, prin care autoritatile monetare
si de credit plafoneaza angajamentele bancii in functie de fondurile sale proprii.
• diversificarea riscurilor pentru ca in cazul in care acestea se manifesta, impactul negativ la
nivelul bancii sa fie minim.
Gestionarea a posteriori a riscului de credit vizeaza in primul rand urmarirea
creditului si in caz de nerambursare a acestuia, reducerea riscurilor prin valorificarea optima a
garantiilor. Tot aici putem include si furnizarea de informatii statistice, pentru a ajuta in cazul
gestionarii a priori, la stabilirea unor criterii de creditare. Aceasta gestionare creste in importanta
in cazul acordarii creditului sub forma unei linii de creditare. In acest caz, banca urmareste
respectarea angajamentelor debitorului si in baza acestora permite eliberarea de noi transe de
credit.

Riscul de credit poate fi gestionat la nivel global, prin reguli si actiuni ce vizeaza
intreg portofoliul de credite sau mari parti din acesta, sau la nivel individual prin acele masuri
luate de banca in cazul fiecarui solicitant de credite si apoi debitor.

Riscul individual de creditare

Acordarea unui credit are la baza o previzionare a unor venituri viitoare satisfacatoare
ale debitorului. Ca principiu de baza, banca nu acorda credit daca nu se poate estima ca
probabilitatea rambursarii este mai mare decat probabilitatea nerambursarii. Plecand de aici,
banca poate supralicita, in sensul ca poate cere ca decalajul dintre cele doua probabilitati sa fie
mai mare decat simpla depasire de catre probabilitatea rambursarii. Cat de mare sa fie acest
decalaj si cum se stabileste ramane la latitudinea bancii, in cazul gestionarii riscului individual de
creditare. La baza evaluarii acestui risc se afla analiza creditului.
5
Analiza creditului - se intinde in timp de la solicitarea acordarii creditului si pana la rambursarea
acestuia Procesul decizional in cazul creditarii se realizeaza secvential, in baza urmatoarelor
patru etape:
1. analiza manageriala si economico-financiara a debitorului
2. analiza solicitarii de credit
3. adoptarea deciziei de creditare
4. analiza periodica a portofoliului de credit

1. Analiza manageriala si economico-financiara a debitorului – incepe in momentul in care firma


solicitanta de credit se adreseaza bancii cu o cerere de credit. De fapt, ea trebuie sa depuna la
banca o documentatie, care sa cuprinda in principal urmatoarele:
- cererea de credit, semnata de persoane autorizate
- situatia stocurilor si cheltuielilor pentru care se solicita creditarea
- bilantul contabil
- balanta de verificare
- contul de profit si pierdere
- lista bunurilor materiale si a valorilor ce se pot constituii in garantii pentru creditul solicitat
- imputernicire din partea actionarilor pentru managerii societatii de a solicita si utiliza creditul.
De mentionat ca acestea reprezinta principalele documente in cazul primei etape a
procesului decizional. Dupa caz, dosarul poate fi completat cu piese necesare la cea de-a doua
etapa, de analiza a solicitarii de credit.

Scopul acestei prime etape este de a determina daca debitorul are o situatie
economico-financiara sanatoasa si daca desfasoara o activitate care sa-i permita degajarea unor
excedente financiare, necesare rambursarii creditului si platii dobanzilor. In acest scop, banca
poate avea o imagine asupra firmei prin determinarea unor indicatori:

1. Indicatori de lichiditate – exprima gradul de acoperire a pasivelor curente cu active curente.


Este bine ca rezultatul sa fie supraunitar.
• rata curenta

• stoc de incredere: arata cat din stocuri se pot vinde pentru a acoperii datoriile curente:

• solvabilitatea reprezinta o componenta a lichiditatii totale ce are in vedere capacitatea firmei de


a obtine lichiditati in termen de 90 zile pentru a a face fata platilor devenite scadente in acea
perioada:

2. Indicatori de profitabilitate – arata eficienta cu care sunt folosite capitalurile firmei. Rata
marjei brute arata cat la suta din cifra de afaceri revine firmei, dupa acoperirea cheltuielilor.

6
Ea poate exprima si profitabilitatea societatii. Acesti indicatori sunt buni in masura in care
sunt mai mari sau, in dinamica inregistreaza cresteri.

2. Analiza solicitarii de credit – dupa ce solicitantul a trecut de analiza manageriala si economico-


financiara a firmei, el este acceptat de banca printre clientii sai. In acest moment firma se
incadreaza in criteriile stabilite de banca pentru debitorii sai. Urmeaza analiza solicitarii de credit,
care va stabilii daca cerintele de finantare ale firmei, in corelatie cu destinatia ce se va da
creditului corespund cu exigentele bancii. Analiza solicitarii de credit se realizeaza parcurgand
urmatoarele etape:
a. identificarea scopului si nivelului creditului acordat
b. identificarea surselor de rambursare a creditului –.
c. identificarea garantiilor creditului

3. Adoptarea deciziei de creditare – dupa ce s-au analizat debitorul si creditul, banca trebuie sa ia
o decizie in privinta acordarii creditului. In aceasta etapa intervin factori care tin de posibilitatile
de creditare ale bancii si de politica pe care o urmareste in acest sens. Se parcurg urmatorii pasi:
a. corelarea cu resursele bancii –
b. adoptarea si comunicarea deciziei de creditare
c. analiza realizarii deciziei de creditare –

4. Analiza periodica a calitatii portofoliului de credite – se realizeaza de catre serviciul datoriei.


Multe dintre aspectele urmarite tin mai mult de gestiunea globala a riscului de creditare si vor fi
prezentate in cadrul acestei teme. In ceea ce priveste gestiunea riscului individual de creditare,
banca trebuie sa urmareasca daca creditul acordat isi mentine calitatile determinate in momentul
acordarii sale sau daca acestea se degradeaza si apare un supliment de risc.

Riscul global de creditare

Gestiunea riscului global de credit vizeaza limitarea riscului asumat de catre banca la
creditarea clientilor sai, prin urmarirea acestuia si prin luarea unor masuri la nivelul intregului
portofoliu de credite. In acest sens se actioneaza in doua directii:
- diviziunea riscului prin evitarea concentrarii sale. Se urmareste astfel o diversificare a
creditelor acordate pe domenii de activitate, pe clienti si in teritoriu.
- limitarea riscului prin stabilirea unor plafoane de creditare. In acest caz intalnim un control
macroeconomic al riscurilor, prin stabilirea unor norme prudentiale de catre autoritatile
monetare si de credit si un autocontrol realizat de banca prin politica sa de creditare.

Evidentierea riscului global de credit se poate realiza cu ajutorul unor indicatori.


Acestia pot da informatii cu privire la calitatea portofoliului de credite si la evolutia acestuia.
1. indicatori de structura:
• credite totale / total active
• pierderi din creditare / total credite

7
Cu cat rezultatul acestori indicatori este mai mare cu atat riscul de credit asumat de
banca este mai mare.
2. indicatori de dinamica:
• evolutia fondului de rezerva pentru acoperirea pierderilor
• evolutia creditelor
O crestere a acestor indicatori este asociata cu o crestere a riscului de credit asumat de
catre banca.
3. indicatori relativi – acesti indicatori leaga riscul asumat de catre banca in procesul creditarii
de fondurile sale proprii, ca sursa de acoperire a eventualelor pierderi. Pentru o buna gestiune a
riscului ezultatul trebuie sa fie supraunitar si cat mai mare.
• profit net / pierderi
• fond de rezerva / pierderi

La gestiunea globala a riscului de credit un rol important este jucat de existenta si


respectarea unor reglementari de prudenta bancara in domeniul angajarii bancii in operatiuni
de plasament si, in special, in operatiuni de creditare. Principalele aspecte vizate de aceste
reglementari sunt:

1. expunerea maxima fata de un singur debitor – in conformitate cu normele romanesti, o banca


poate sa acorde credite unui singur client in limita maxima a 20 % din fondurile sale proprii
(mai mult in tari dezvoltate). Aceasta reglementare actioneaza in sensul limitarii pierderilor
bancii in cazul in care clientul devine insolvabil.
2. expunerea maxima agregata – incadreaza volumul creditelor mari acordate de banca la
maximum 8 ori fondurile sale proprii. Se considera credit mare atunci cand totalitatea
angajamentelor fata de un singur debitor depaseste 10 % din fondurile proprii ale bancii.
3. constituirea provizioanelor specifice de risc in functie de calitatea creditelor acordate –
bancile sunt obligate sa-si constituie comisioane la un nivel procentual fata de valoarea
creditului in functie de calitatea creditelor. Pentru a stabili calitatea creditelor se folosesc
doua criterii de apreciere: performantele financiare ale debitorului si serviciul datoriei.

In scopul reducerii pierderilor, bancile sunt obligate sa-si constituie urmatoarele provizioane:
- 0 % la creditele clasificate standard
- 5 % la creditele clasificate in observatie
- 20 % la creditele clasificate substandard
- 50 % la creditele clasificate indoielnice
- 100 % la creditele clasificate pierdere.

Prin politica de creditare banca isi poate stabili propriile norme si reguli de indeplinit
la acordarea de credite. Aceste norme de creditare pot face referire la reglementarile prudentiale
bancare generale prezentate anterior, prin cresterea exigentei aplicarii lor, sau pot crea noi
restrictii de respectat in procesul creditarii.

8
RISCUL DE LICHIDITATE

Lichiditatea se prezinta ca o proprietate generala a activelor de a fi transformate rapid


si cu minimum de cheltuiala in moneda lichida (numerar si disponibil in cont curent). `In cazul
unei banci, lichiditatea reprezinta capacitatea bancii de a obtine in orice moment si la un pret
rezonabil, fondurile necesare finantarii angajamentelor sale. Riscul de lichiditate, care are in
vedere de fapt lipsa lichiditatii, reprezinta imposibilitatea bancii de a face fata exigibilitatilor
immediate cu lichiditati disponibile.

Factori de risc

Riscul de lichiditate este determinat, in special de trei factori: situatia bilantului


bancar, increderea in banca, situatia generala a pietei.

1. situatia bilantului bancar – in cadrul functiei de intermediar financiar, bancile atrag resurse,
prin depozite in special si le plaseaza in primul rand prin credite acordate. Lipsa de lichiditate
apare din necorelarea pe scadente a operatiunilor active si pasive. Doua sunt motivele mai
importante ce pot determina aceasta situatie. In primul rand, resursele atrase de banca sub
forma de depozite au scadente mai mici decat plasamentele bancii sub forma de credite.. Un
al doilea motiv ce determina o astfel de situatie il reprezinta tendinta bancii de a-si creste
profitul prin plasamente pe termen lung, mai bine remunerate. De fapt, banca urmareste sa-si
plaseze cat mai rentabil resursele atrase.

2. increderea in banca – increderea de care beneficiaza banca in fata tertilor, ii permite acesteia
sa beneficieze de oportunitatile pietei in cele mai bune conditii, sa-si creasca rentabilitatea sa-
si imbunatateasca lichiditatea si in aceste conditii sa-si consolideze in continuare imaginea. In
sens invers, o imagine proasta antreneaza o degradare a situatiei financiare a bancii cu
consecinte negative asupra imaginii. In aceste conditii, bancile sunt dispuse s……………….
Evolutia increderii in banca depinde de mai multi factori: zvonuri pe piata, schimbarea
conducerii, constatarea de fraude, falimentul unui debitor. Pe langa aceste aspecte mai trebuie
mentionate inca doua cu incidenta mare asupra increderii intr-o banca:

3. situatia generala a pietei – nu intodeauna criza de lichiditate este determinata de dificultatile


interne ale banci. Uneori piata este cea care transfera o lipsa de lichiditate generala la nivelul
bancii. O astfel de situatie pe piata poate sa apara in urma raportului dezechilibrat dintre
cererea si oferata de moneda sau in urma unei interventii energice pe piata a autoritatii
monetare. In general, astfel de crize se rezolva in cateva ore sau in cateva zile. In aceste
conditii, banca poate sa obtina in continuare lichiditati, insa la o dobanda mult mai mare.

9
Indicatori de lichiditate

1. indicele de lichiditate – se determina ca raport intre suma pasivelor ponderate si suma


activelor ponderate. Pentru calculul indicelui trebuie sa existe o baza de date privind activele
si pasivele bancare, grupate pe perioade in functie de scadenta. Ponderarea se poate face cu
un numar mediu de zile, saptamani sau luni din fiecare perioada sau cu numarul curent al
fiecarei perioade, atat pentru active cat si pentru pasive. Prima varianta de ponderare, in
special cand foloseste un numar de zile, este mai exacta, insa a doua varianta este mai usor de
aplicat. Din punct de vedere al lichiditatii, valoarea optima a indicelui este 1.

2. pozitia lichiditatii – acest indicator foloseste aceiasi baza de date ca in cazul indicelui de
lichiditate. Intr-o prima varianta, pozitia lichiditatii simpla se determina prin diferenta dintre
pasive si active, pe fiecare perioada in parte. Acest indicator arata, pentru fiecare perioada,
masura in care pasivele scadente sunt acoperite de active scadente. Intr-o a doua varianta,
pozitia lichiditatii cumulata se determina ca diferenta intre pasive si active cumulate. Astfel,
se determina perioada de maxima nevoie de lichiditate pentru banca.

3. rata lichiditatii – este un indicator care arata evolutia gradului de indatorare a banci fata de
piata monetara. Se determina ca raport intre imprumuturi noi contractate si imprumuturi
scadente pentru o anumita perioada, de regula luna. Daca indicatorul este supraunitar, acesta
reflecta o crestere a lichiditatii bancii prin cresterea indatorarii fata de piata monetara. O
valoare subunitara presupune o scadere a lichiditatii bancare.

4. raportul credite / depozite – acest indicator usor de calculat, insa nu este foarte expresiv. O
valoare supraunitara sau o evolutie in acest sens arata o scadere a lichiditatii, in timp ce un
raport subunitar exprima o buna lichiditate.

Surse de lichiditate

1. active cu lichiditate ridicata – acestea sunt plasamente bancare cu scadente mici, pe care
banca le poate lichida la nevoie. De asemenea, pot fi active cu scadente corelate cu perioadele
in care se cere o lichiditate suplimentara. Sunt constituite din rezerve primare, rezerve
secundare si credite scadente.

2. imprumuturi - in aceasta categorie intra imprumuturile contractate de banca pe piata


interbancara, imprumuturile de refinantare, dar si depozitele atrase de banca de la clienti sau
certificatele de depozit emise de banca.

3. surse neconventionale – in aceasta categorie intra unele tehnici si instrumente financiare noi,
precum titluri cu optiune de rascumparare, titluri emise pe piata monetara sau procesul de
titlurizare. Prin acesta din urma, banca reuseste sa transforme unele active cu lichiditate
10
scazuta, precum creditele, in surse de lichiditate. Prin vanzarea acestora catre Fondul comun
de creante, banca poate sa isi acopere nevoile de lichiditate.

Reglementari privind lichiditatea bancara

1. indicele de lichiditate – se poate determina pe diferite scadente (1 luna , 1 an, etc.) ca raport
intre activele si pasivele pe termen scurt. Cerintele prevad un minim de 100 %.

2. coeficientul fondurilor proprii si resurselor permanente – stabileste un minim de 60 %


pentru raportul dintre fondurile proprii ale bancii plus resursele pe termen lung si utilizarea
acestora in special prin credite si plasamente in titluri. Termenul lung inseamna peste 5 ani.

3. rezervele minime obligatorii – in conformitate cu aceasta cerinta, societatile bancare sunt


obligate sa constituie depozite in conturi la banca centrala, in functie de nivelul depozitelor
detinute. Cuantumul rezervei minime se stabileste prin aplicarea ratei rezervei minime,
stabilita de banca centrala, la baza de calcul constituita din depozitele atrase. Baza de calcul
poate cuprinde depozitele in moneda nationala si moneda straina la vedere si la termen, dar si
alte instrumente de economisire sub forma de titluri. De regula, depozitele guvernamentale nu
intra sub incidenta acestei prevederi. Banca centrala poate utiliza mai multe rate ale rezervei
minime pe diferite componente ale bazei de calcul.

4. lichiditatea valutara – cuprinde o serie de cerinte privind resursele si utilizarile in valuta ale
bancilor. Aici se incadreaza si rezervele minime obligatorii pentru depozitele in valuta.
Lichiditatea valutara poate fi pusa in evidenta printr-un indicator numit gradul de lichiditate
valutara. Acesta se determina ca raport intre totalul activelor nete in valuta ponderate si
totalul acestora fara ponderare. Ponderarea se face cu un coeficient de lichiditate. Activele
nete in valuta sunt urmatoarele:

5. asigurarea depozitelor – aceasta masura este mai complexa si vizeaza mai multe aspecte
privind gestiunea riscurilor bancare. Ea poate fi considerata ca o norma de gestiune a riscului
lichiditatii in masura in care ofera clientilor bancii o posibilitate de a dispune de sumele din
conturi in situatii extreme. Totodata participarea bancii la un astfel de sistem de asigurare
duce la imbunatatirea imaginii sale.
In acest scop, toate bancile sunt obligate sa participe la constituirea unui fond de
asigurare a depozitelor care sa despagubeasca total sau partial deponentii in caz de faliment
bancar. In Romania functioneaza Fondul de garantare a depozitelor. Acesta garanteaza toate
depozitele si plasamentele in certificate de depozit, in lei si valuta, ale rezidentilor si
nerezidentilor.

11
RISCUL DE DOBANDA

Riscul de rata a dobanzii, definit ca probabilitatea de a inregistra pierderi in urma


modificarii ratelor dobanzii pe piata, este legat direct de scaderea marjei dobanzii si indirect de
pierderile din modificarile de valoare ale activelor sau pasivelor bilantiere. Importanta acestui risc
este data de faptul ca cele mai multe venituri si cheltuieli bancare sunt incasate sau platite de
banca sub forma de dobanda.

Indicatorii utilizati in gestiunea riscului dobanzii

In prezentarea tipurilor de rata a dobanzii au fost folositi termenii de rata fixa si rata
variabila. In functie de perioada de observatie, este mai indicat sa se foloseasca termenul de
sensibilitate a ratei. Ratele fixe si ratele variabile sunt sensibile daca in perioada de analiza pot fi
modificate si nesensibile daca nu sunt supuse modificarilor. In aceiasi idee, activele si pasivele
bancare pot fi sensibile sau nesensibile in functie de rata de dobanda asociata acestora.
Expunerea bancii la riscul ratei dobanzii poate fi pusa in evidenta utilizand o serie de
indicatori. Prin determinarea acestora si prin influentarea valori lor se realizeaza de fapt gestiune
de risc de dobanda. Acesti indicatori sunt:

1. pozitia dobanzii – aceasta se determina ca diferenta intre activele si pasivele cu dobanzi fixe.
Ea poate fi:
• scurta – daca pasivele cu dobanzi fixe sunt mai mari decat activele cu dobanzi fixe. In acest
caz riscul de dobanda se manifesta in cazul in care rata dobanzii scade. Banca inregistreaza
pierderi mai mari prin reducerea veniturilor la active decat economiile inregistrate prin
reducerea cheltuielilor cu dobanzile la pasive. O situatie favorabila apare, in schimb, la
cresterea dobanzilor pe piata.
• lunga – daca activele cu dobanzi fixe sunt mai mari decat pasivele cu dobanzi fixe. In acest
caz riscul de dobanda se manifesta atunci cand dobanda pe piata creste. Venitul obtinut prin
cresterea dobanzilor la active este depasit de pierderea constatata in urma cresterii
cheltuielilor cu dobanzile la pasive.
• neutra – daca exista egalitate intre aceste active si pasive. Din punct de vedere al riscului de
dobanda este situatia ideala, insa nu neutralizeaza complet manifestarea acestui risc. In caz de
crestere sau scadere a ratei dobanzii pe piata, am putea spune ca o pierdere inregistrata intr-o
parte de bilant se compenseaza cu un castig inregistrat in cealalta parte de bilant, insa nu se
intampla neaparat asa. Este posibil ca dobanzile la elemente de activ si pasiv indexate dupa
acelasi element de referinta sa evolueze in acelasi sens dar cu aplitudini diferite, datorate in
primul rand diferentei dintre dobanzile active mai mari si cele pasive mai mici.

2. gap-ul – numit si imps, acesta se determina ca diferenta intre activele si pasivele sensibile.
Din punct de vedere al riscului de dobanda, valoarea ideala a gap-ului este zero, cand activele

12
si pasivele sensibile sunt egale si o variatie in rata dobanzii creaza pentru banca o compensare
intre o pierdere si un castig. In practica totusi, valoarea gap-ului la banci este diferita de zero.

Gestiunea riscului de dobanda prin gap se bazeaza pe anticiparea evolutiei ratei


dobanzii pe piata si in functie de aceasta, modificarea structurii activelor si pasivelor astfel
incat sa se obtina un gap favorabil, adica un gap pozitiv, daca rata dobanzii creste sau un gap
negativ, daca se anticipeaza o scadere a ratei dobanzii.

3. indicele de sensibilitate – se determina ca raport intre active si pasive sensibile. In gestiunea


sa banca trebuie sa incerce sa mentina o valoare unitara a indicelui de sensibilitate. Pentru alte
valori ale acestuia se inregistreaza urmatoarea situatie:

Gestiunea riscului de dobanda

Gestiunea riscului de dobanda urmareste diminuarea sau daca nu se poate ajustarea


expunerii la risc in functie de obiectivele de rentabilitate urmarite. De regula, expunerea la risc a
bancii, rezultata din operatiunile efectuate pentru clientele si din operatiunile in nume propriu, nu
corespunde optimului dorit de banca. Drept consecinta banca va actiona pentru modificarea
expunerii din punct de vedere al volumului, dar si al structurii acesteia. Se poate actiona in
urmatoarele directii:
1. reorientarea operatiunilor cu clientela
2. acoperirea riscului prin operatiuni bilantiere
3. acoperirea riscului prin operatiuni in afara bilantului

1. reorientarea operatiunilor cu clientela – aceasta operatiune vizeaza modificarea structurii


bilantului printr-o politica comerciala care sa promoveze anumite
Se au in vedere aici urmatoarele directii:
• modificarea ponderii anumitor elemente de activ si pasiv
• promovarea unor dobanzi fixe sau variabile
• promovarea anumitor scadente pentru elemente de activ si pasiv
• utilizarea in mai mare masura a vaniturilor din comisioane in defavoarea celor din dobanzi
Toate aceste operatiuni se pot efectua, insa timpul necesar realizarii lor nu este scurt.
Reorientarea operatiunilor cu clientela are nevoie de perioade mari de timp si este supusa
constrangerilor pietei. Concurenta existenta intre institutiile bancare poate ingreuna si chiar
bloca aplicarea unei initiative de acest gen. Banca vrea schimbari in relatiile cu clientela, insa
nu doreste indepartarea acesteia prin masuri contrare intereselor sale.

2. acoperirea riscului prin operatiuni bilantiere – in acest sens banca actioneaza pe mai
multe planuri. In privinta operatiunilor active se constata o reorientare a bancilor spre
plasamente in titluri, mai putin supuse riscului de credit. In acelasi timp, o astfel de orientare
permite reducerea acestui risc prin diversificarea activelor. Un rol important este jucat de
13
operatiunile interbancare. Prin credite sau imprumuturi contractate pe piata interbancara,
bancile pot sa-si echilibreze pozitiile rezultate din operatiunile cu clientela. De exemplu, un
imprumut interbancar obtinut pe termen lung, la o rata a dobanzii fixa poate constituii o
contrapondere la creditele acordate clientilor pentru acelasi termen si la aceiasi rata a
dobanzii.

3. acoperirea riscului prin operatiuni in afara bilantului – interventiile bancii de gestiune a


riscului prin operatiuni bilantiere pot avea drept consecinta cresterea artificiala a bilantului. O
astfel de situatie poate afecta banca din punct de vedere al normelor prudentiale. Acestea
constrang banca sa-si utilizeze cat mai bine bilantul existent, bilant aflat de regula la limita
superioara a gestiunii prudentiale. Ori, noi credite sau imprumuturi interbancare contractate
pentru a reduce riscul de rata pot impinge bilantul bancar dincolo de aceasta limita.
Prin operatiuni in afara bilantului se poate acoperii riscul de dobanda apeland la
instrumente financiare negociabile pe diferite piete. Aceste instrumente, numite si produse
derivate, permit acoperirea contra unei variatii nefavorabile a cursului titlurilor unor active,
cursului valutar sau, in acest caz a ratei dobanzii

14
RISCUL VALUTAR

Riscul valutar se defineste ca probabilitatea de a inregistra pierderi in urma variatiei


cursului de schimb. El exista atata timp cat banca realizeaza operatiuni in monede starine.
Pierderile pot fi inregistrate datorita indexarii unor valori dupa un anumit curs valutar sau datorita
modificarii valorii activelor si pasivelor externe in urma modificarii cursului valutar. Riscul
valutar cuprinde atat operatiunile desfasurate de banca pentru clientuii sai cat si propriile
operatiuni. El este cu atat mai mare cu cat ponderea activelor si pasivelore externe in bilant este
mai mare.
In functie de factorii care il determina, riscul valutar prezinta urmatoarele
componente:

1. riscul de translatare – apare in cazul bancilor cu activitate internationala, care au deschise


subunitati pe teritoriul altor state. Periodic are loc o consolidare a bilantului si rezultatelor la
nivelul centralei bancii, care trebuie sa cuprinda si situatiile subunitatilor din strainatate.
Consolidarea se face in moneda tarii unde este situata centrala si asta presupune o conversie a
valorilor externe exprimate in alte monede

2. riscul de tranzactie – apare atunci cand banca desfasoara operatiuni intr-o deviza care isi
modifica cursul. Acest curs creste odata cu volumul operatiunilor in devize si cu instabilitatea
valutara. Intotdeauna, intr-o operatiune supusa riscului de tranzactie daca unul dintre
parteneri a inregistrat o pierdere celalalt a inregistrat un castig.

3. riscul economic – vizeaza modificarea valorii bancii in urma variatiei cursurilor valutare.
Spre deosebire de riscul de tranzactie, acesta se reflecta pe termen lung in toata activitatea
bancii si nu numai in rezultatul unei operatiuni.

Indicatori ai riscului valutar

Aprecierea riscului valutar se poate face in baza urmatorilor doi indicatori:

1. pozitia valutara – se determina comparand activele si pasivele exprimate in moneda straina.


Se calculeaza pentru fiecare moneda in parte. Spunem ca pozitia valutara este scurta daca
pasivele in valuta sunt mai mari decat activele in valuta. In situatia inversa, cand activele in
valuta sunt mai mari decat pasivele in valuta, pozitia valutara este lunga. Pozitia valutara a
bancii induce castiguri sau pierderi in functie de evolutia cursului valutar.
Expunerea bancii la riscul valutar generat de operatiunile intr-o anumita moneda
straina este cu atat mai mare cu cat pozitia valutara pentru acea moneda este mai mare.

15
2. pozitia valutara globala – se defineste ca fiind soldul net intr-o moneda de referinta al
creantelor in devize fata de pasivele in devize. Aceasta ia in calcul toate pozitiile valutare
individuale oferind o imagine asupra riscului valutar la nivelul bancii. Pozitia valutara globala
este folosita mai mult la raportarea situatiei bancii catre centrala si mai putin la gestiunea
efectiva a riscului valutar. Aceasta pozitie, prin compensarile de expuneri pentru diferite
monede, duce la diminuarea riscului in calcul, dar la mentinerea lui in fapt.

Gestiunea riscului valutar

Gestiunea riscului valutar presupune un efort ce vizeaza reducerea la minim a


pierderilor si cheltuielilor datorate variatiei cursului valutar. Aceasta se poate realiza pe doua
planuri:
1. prin reglementari de limitare a riscului valutar
2. prin politica bancii cu privire la operatiunile in valuta

1. reglementari de limitare a riscului valutar – prin functia sa de centru al politicii valutare,


banca de emisune a creat un cadru legal privind desfasurarea operatiunilor in valuta. Acesta
stabileste reguli privind convertibilitatea monedei nationale, stabilirea cursului valutar,
repatrierea valutei incasata obtinuta in activitati de comert exterior, accesul populatiei la
valuta si norme prudentiale de reducere a riscului valutar. In acest ultim sens, bancile trebuie
sa foloseasca un sistem de evidenta care sa permita inregistrarea imediata a operatiunilor in
valuta si calculul pozitiilor valutare individuale si pozitiei globale. Pozitiile astfel
determinate reflecta expunerea bancii la riscul valutar si trebuie sa se incadreze in limitele
maxime stabilite de autoritatile monetare. In Romania pozitia valutara globala determinata in
fiecare zi nu poate depasii 10 % din fondurile proprii ale bancii. Pentru exercitarea controlului
in acest domeniu, bancile trebuie sa faca raportari saptamanale catre autoritatile monetare.

2. politica bancii de control al riscului valutar – aceasta vizeaza o serie de norme interne ale
bancii si actiuni indreptate catre evitarea sau diminuarea pierderilor valutare. Aceasta politica
imbraca doua forme: neutralizarea pozitiei valutare si acoperirea riscului valutar.
Neutralizarea pozitiei valutare sau imunizarea bancii la riscul valutar se realizeaza prin
ajustarea periodica a pozitiilor valutare lungi sau scurte. Gestionarea pozitiei valutare se face
pentru fiecare moneda in parte, dar si pentru elemenete de bilant, active si pasive pe termen
scurt si termen lung. O limitare a riscului prin neutralizarea pozitiei valutare implica costuri
de gestiune relativ ridicate si ingradeste libertatea bancii de a specula anumite pozitii deja
existente, atunci cand evolutia cursului incurajeaza astfel de operatiuni.
Acoperirea riscului valitar – reprezinta o modalitate noua de gestionare a riscului
valutar prin utilizarea unor instrumente financiare noi. In prezent este foarte utilizata,
datorita in special dezvoltarii pietei financiare si produselor derivate tranzactionate pe aceste
piete. Astfel, se pot schimba monedele de referinta din operatiunile bancare sau se poate
limita pierderea prin limitarea variatiei cursului de schimb.
- Prin operatiunile de swap de devize cei doi participanti contracteaza simultan un
credit si un imprumut in doua devize diferite avand aceiasi valoare nominala. De multe
16
ori swap-ul de devize se combina cu un swap de dobanzi. O astfel de operatiunea
presupune un schimb initial de capital, schimburi de dobanzi si un schimb final de capital.
RISCUL DE SOLVABILITATE

Riscul de solvabilitate sau riscul de capital este riscul de a nu dispune de fonduri


proprii suficiente pentru acoperirea eventualelor pierderi. O astfel de situatie apare atunci cand
banca isi asuma riscuri prea mari in corelatie cu dimensiunile capitalului propriu. Spunem ca in
acest caz nu exista o adecvare a capitalului bancii.
Pentru a determina un nivel optim al capitalului trebuie sa se tina cont de doua
tendinte contradictorii:
1. banca actioneaza in sensul cresterii fondurilor proprii pentru a face fata riscurilor asumate.
Din acest punct de vedere cu cat nivelul fondurilor proprii este mai mare cu atat pozitia sa
este mai sigura. Dintr-o astfel de pozitie confortabila, banca are un spatiu de manevra mai
mare si isi permite sa profite de oportunitatile pietei. De asemenea, banca beneficiza de o
imagine buna pe piata si prezinta incredere in fata clientilor si partenerilor de afaceri.
2. banca dispune de fonduri proprii supradimensionate. O astfel de situatie presupune o utilizare
ineficienta a fondurilor proprii. Banca desfasoara o activitate mult prea slaba pentru
capitalurile pe care le are la dispozitie. Ea trebuie sa-si creasca volumul operatiunilor pentru a
da satisfactie propriilor actionari. Daca nu reuseste, ea trebuie sa-si diminueze capitalul
pentru a-i asigura o rentabilitate satisfacatoare.

Reglementari privind solvabilitatea bancii

Riscul de solvabilitate nu este un risc specific activitatii bancare. El se intalneste la


toate societatile comerciale. In cazul bancii, acest risc se manifesta mai puternic avand in vedere
functia sa de intermediere. Spre deosebire de celelalte societati nebancare, bancile participa la
activitate cu un capital relativ mic, manipuland in schimb fonduri foarte mari. Interesul lor este de
a atrage fonduri cat mai mari, de a le plasa, asigurand astfel o rata a rentabilitatii financiare mare,
respectiv o rata a dividendului care sa multumeasca actionariatul. Activand in acest fel, banca
scade ponderea capitalului in totalul pasivului, creste efectul de levier si in acelasi timp creste si
riscul de solvabilitate.
Pentru a contracara tendinta bancilor de maximizare a profitului prin utilizarea
intensiva a fondurilor proprii si fortarea expunerii la risc, autoritatile monetare si de credit impun
limite in domeniu sub forma unor norme prudentiale. Aceste norme reglementeaza aspecte legate
de adecvarea capitalului bancii (capital adequacy) si fac trimitere la fondurile sale proprii. Din
acest motiv este bine sa clarificam, in cazul legislatiei romanesti ce inseamna fonduri proprii.

Pentru stabilirea fondurilor proprii ale unei societati bancare se iau in calcul doua
categorii de capital: capital propriu si capital suplimentar.

1. capitalul propriu – este alcatuit din urmatoarele tipuri de capital:


• capital social varsat
17
• prime legate de capital varsate
• profitul reportat din exercitiile precedente
• profitul rezultat curent
• fondul de rezerva constituit conform legii
• fondul imobilizarilor corporale
• fondul de dezvoltare
Pentru determinarea capitalului propriu se fac o serie de deduceri:
• valoarea neamortizata a imobilizarilor corporale
• sumele repartizate ca dividend si participari la profit
• sume ce reprezinta imobilizari corporale in curs si care depasesc fondul de dezvoltare
• cheltuieli inregistrate in avans
• pierdere reportata din exercitiul precedent
• pierderea exercitiului curent

2. capitalul suplimentar – este alcatuit din:


• rezerva generala pentru riscul de credit, constituita conform legii
• alte rezerve
• alte fonduri
• imprumuturi subordonate (exemplu: imprumut obligatara realizat in anumite conditii, ce
permite la scadenta convertirea obligatiunilor in actiuni)

Capitalul social minim – pentru a putea obtine acordul de functionare in vederea desfasurarii
unei activitati de banca, o societate trebuie sa aibe un capital social minim de 5 milioane euro.
Acesta trebuie sa fie subscris integral si varsat in proportie de cel putin 50 % in momentul
constituirii. Avand in vedere pe de-o parte nivelul minim exprimat in euro ce trebuie actualizat
periodic in functie de cursul valutar si dorinta actionarilor de a depasi acest prag minim, pe de
alta parte, bancile pot realiza majorari de capital pe urmatoarele cai:
• noi emisiuni de actiuni publice
• prin aport in natura la capital
• prin includerea primelor de emisiune, a unor rezerve sau a unor diferente favorabile de curs
valutar

Adecvarea fondurilor proprii – aceste regulementarile vizeaza constituirea de fonduri proprii in


functie de riscurile asumate de banca. Initial s-a avut in vedre riscul de credit, insa reglementarile
s-au modificat in functie si de alte riscuri. Cea mai celebra norma de adecvare a fondurilor
proprii este cea creata de Comitetul de la Basel, cunoscuta sub denumirea de norma Cooke.

Comitetul de la Basel, creat sub tutela Bancii Reglementelor Internationale a instaurat


un nivel minimal de fonduri proprii ale bancii in functie de angajamentele sale bilantiere si
extrabilantiere. Concret, norma Cooke sau indicele de solvabilitate se determina ca raport intre
fondurile proprii si active ponderate si trebuie sa inregistreze o valoare de minim 8 %. Aceasta
valoare valoare de 8 % a rezultat din practica usuala si din dorinta de a crea un conses privind
18
relatiile de negociere a sa. Nu se poate afirma ca o valoare mai mare sau mai mica, de exemplu 9
% sau 7%, este mai obiectiva decat valoarea stabilita.
Norma Cooke a devenit obligatorie pentru toate bancile cu activitate internationala
(in mod concret trebuie ca activitatile internationale sa reprezinte mai mult de 33 % din bilant) si
pentru restul bancilor, daca ea este impusa de autoritatile monetare nationale. Bancile care sunt
obligate sa respecte aceasta norma si nu o respecta nu pot repartiza dividende.
In Uniunea Europeana functioneaza din 18 decembrie 1989 o norma asemanatoare cu
norma Cooke numita ratia de solvabilitate. Aceasta este inspirata din norma Cooke, existand o
foarte mare asemenara intre acestea, dar fara a fi insa identice. Nivelul sau minim este stabilit tot
la 8 %.

Gestiunea fondurilor proprii bancare urmareste optimizarea acestora in functie de


incadrarea in cerintele normelor prudentiale bancare pe de-o parte, dar si strategia de dezvoltare a
bancii cu privire la volumul activitatii, rentabilitate si la remunerarea actionarilor.
Atunci cand banca atinge plafoanele impuse de normele prudentiale, are de ales intre
doua variante: renuntarea la orice dezvoltare suplimentara sau, in al doilea caz, majorarea
fondurilor proprii. Ar exista si o a treia varianta ce implica o restructurare a activului, astfel incat
elemente mai riscante, cu pondere mare in calculul indicelui de solvabilitate, sa fie transformate
in elemente de activ cu risc mai mic, ce beneficiaza de o pondrare favorabila.

In conditiile in care banca beneficiaza de conditii favorabile de dezvoltare, ea nu va


renunta la aceasta oportunitate pentru a mentine incadrarea in normele prudentiale, ci va incerca
sa realizeze o crestere a fondurilor sale proprii. In acest scop ea poate apela la una sau mai multe
din urmatoarele proceduri:

1. emisiune de actiuni contra numerar – aceasta reprezinta calea normala de urmat atunci cand
banca doreste o crestere a capitalului sau. In practica, aceasta reprezinta insa, cea din urma
solutie la care se apeleaza.

2. majorarea de capital prin aport in natura – desi nu implica un aport in numerar, acesta solutie
preia toate caracteristicile operatiunii precedente.

3. strategia de distributie – prin autofinantare, banca isi poate alimenta fondurile proprii prin
majorarea anumitor elemenete de capital propriu sau suplimentar. Tinand cont de faptul ca o
astfel de solutie apasa asupra gradului de remunerare a actionariatului, este foarte posbil ca
acesta sa nu agreeze o astfel de solutie, chiar daca pe termen lung ar avea de castigat mai
mult. Pentru a mentine o rata de remunerare satisfacatoare si in acelasi timp sa se alimenteze
fondurile proprii prin

4. autofinantare prin constituirea unor fonduri – la repartizarea rezultatelor se poate avea in


vedere o mai intensa alimentare a unor fonduri, cum este cazul rezervei generale pentru
riscuri.
19
5. generarea de plus-valori interne – o banca poate sa-si imbunatateasca situatia fondurilor
proprii realizand plus-valori, in special din reevaloarea patrimoniului imobiliar sau a altor
elemente de bilant care sunt inregistrate la valori de piata.

6. participatii incrucisate – o astfel de operatiune se realizeaza printr-un plasament al bancii in


actiuni ale unei alte societati si o operatiune reciproca, prin care banca isi majoreaza capitalul
printr-o emisiune de actiuni, actiuni ce ajung in proprietatea celeilalte societati

20
MARKETING BANCAR

Marketingul bancar poate fi definit ca totalitatea actiunilor intreprinse de banci pentru


a satisface nevoile clientelei lor. El urmareste aceleasi obiective ca si marketingul industrial sau
comercial, insa pentru atingerea acestora foloseste metode specifice adaptate produselor si
clientelei sale. Chiar daca vorbim de produse bancare, in cazul marketingului bancar avem de-a
face cu un marketing de servicii. Prin natura lor serviciile impun o anumita abordare a
comercializarii. Principalele caracteristici ale serviciilor sunt prezentate in continuare si ele
raman valabile si in cazul serviciilor bancare.
In functie de tipul bancii, de dimensiunile sale si organizarea sa interna marketingul
poate fi introdus in societatile bancare sub doua forme:

1. prin crearea unei directii de marketing, care sa se adauge la organigrama deja existenta.
Astfel directia de marketing este usor integrata in ansamblul bancii si este direct subordonata
unui nivel ierarhic de varf. Aceasta solutie are avantajul de a concentra toate functiile
marketingului la un loc pentru o abordare unitara si coerenta. De asemenea, ea nu perturbeaza
prea mult organizarea interna a bancii.
In aceasta forma, marketingul bancar concentrat intr-o directie, trebuie sa atinga
urmatoarele laturi ale activitatii, laturi ce se pot constituii in compartimente ale directiei de
marketing:
• cercetare fundamentala si studii de marketing – aceasta studiaza clientela, nevoile sale si
pune la punct noi produse
• gestiunea produselor si retelelor – urmareste produsele existente si modeleaza reteaua de
comercializare dupa asteptarile clientelei
• activitatea promotionala – face cunoscute produsele bancare si le promoveaza imaginea. Se
bazeaza foarte mult pe publicitate.
• animarea personalului – vizeaza in primul rand formarea personalului pentru promovarea
produselor bancare
• controlul financiar – acesta urmareste costurile si rezultatele actiunilor intreprinse. De
mentionat ca este vorba de controlul financiar al directiei si nu al intregii banci.

2. prin integrarea functiilor de marketing in toate compartimentele bancii si la toate nivelurile. O


astfel de abordare functionala are avantajul dea promova marketingul in toate activitatile
bancare si de a-l adapta la specificul fiecarei directii sau fiecarui compartiment. Principalul
dezavantaj consta in disiparea actiunilor de marketig si in lipsa sa de viguare in cazul in care
se urmareste o promovare in forta a unor produse sau actiuni.

Politicile de marketing

21
Politicile de marketing se structureaza pe patru mari repere: produsul, pretul,
comunicarea si comercializarea. Fiecare dintre acestea are propriile obiective, strategii si mijloace
de atingere a obiectivelor. Totusi nu trebuie privite separat ci in ansamblu pentru a putea permite
o combinare optima in cadrul unui mix de marketing

Politica de produs

Politica de produs vizeaza stabilirea si mentinerea la comercializare a acelor produse


care corespund cat mai bine cerintelor pietei si exigentelor de rentabilitate ale bancii. Se spune ca
politica de produs este cea mai importanta politica a mix-ului de marketing. Daca produsul nu
este bun, este aproape imposibil ca marketingul sa reuseasca prin celelalte politici. Politica de
produs are doua obiective: crearea de noi produse si mentinerea produselor existante.
1. crearea de produse noi – aparitia unui produs nou este determinata prin manifestarea unor
presiuni externe, atunci cand cerintele clientelei nu pot fi satisfacute de catre produsele
existente sau prin initiativa bancii atunci cand doreste sa atraga un nou segment de clientela.
Un nou produs trebuie in primul rand sa corespunda uneia sau mai multor nevoi
neacoperite de banca. Aceasta nevoie trebuie bine identificata pentru a sta la baza conceptiei
privind produsul. In general, nevoile cu care se confrunta clientela bancii, persoane fizice sau
societati comerciale sunt legate de tranzactionare, de lichiditate, de economisire, de finantare
si de consiliere.
2. mentinerea produselor existente –

Politica de produs vizeaza urmatoarele patru aspecte:


1. conceperea produsului – Kotler distinge trei niveluri de concepere a produsului: nivelul
central, nivelul formal si nivelul extins. Primul nivel corespunde utilitatii de baza cautata de
client, care il determina pe acesta sa-si cumpere produsul. Al doilea nivel, cel formal, consta
in atribuirea unor calitati produsului, pentru ca acesta sa poata fi folosit de client pentru
realizarea utilitatii de baza cat mai simplu posibil si la calitatea dorita. In marketing se
vorbeste de calitate optimala si nu maximala. O supracalitate a produsului atrage dupa sine
costuri mai mari la producator, o scadere de rentabilitate, iar la client o renuntare la produs,
motivata de pretul mult prea mare. Nivelul extins cuprinde serviciile atasate produsului,
servicii care faciliteaza utilizarea, intelegerea si accesibilitatea acestuia. Aici intra, de
exemplu asistenta dupa vanzare sau manualul de utilizare al produsului. In cazul bancilor,
avand in vedere similitudinea produselor oferite, se pune accent pe acest nivel pentru a
multumi si fideliza clientela prin consilierea asociata produsului

2. dezvoltarea produsului – la baza dezvoltarii produsului se afla capacitatea de inovatie a


firmei. Aceasta asigura cresterea pe termen lung si supravietuirea intr-un mediu concurential.
Bancile care renunta la inoirea gamei de produse oferite isi reduc sensibil competitivitatea.
Aici apare totusi o dilema. Un produs nou inseamna resurse consumate pentru conceperea si
comercializarea sa. Daca produsul se dovedeste a fi un esec, se manifesta un risc de

22
dezvoltare de produs. In medie intre 70 si 90 % dintre proiectele de inovatie sunt abandonate
inainte de comercializare sau esueaza pe piata.

3. ciclul de viata al produsului – de la introducerea produsului pe piata si pana la eliminarea sa


strategia de marketing se schimba de mai multe ori. Astfel avem urmatoarele situatii asociate
celor cinci faze ale ciclului de viata al produsului:
a. lansarea – in aceasta faza rezistenta pietei este mare. Se consuma multe resurse si se
obtin venituri mici.
b. cresterea – in aceasta faza produsul devine cunoscut si este acceptat de piata. Investitiile
incep sa se amortizeze si cifra de afaceri creste. Poate fi atins pragul de rentabiliate
c. maturitatea – in aceasta faza cifra de afaceri este mare insa cresterea ei se diminuaeaza.
Strategia de marketing urmareste atragerea de noi clienti, adaptand produsul daca este
nevoie.
d. saturatia – in aceasta faza piata este foarte bine acoperita, concurenta creste si numai
diminuand preturile mai poate fi comercializat produsul
e. regresia – cifra de afaceri scade iar strategiile de marketing nu mai au efect pe piata.
Apar produse noi bazate pe tehnologii mai perfomante. Produsul poate fi mentinut pe
piata pana cand veniturile nu mai acopera costurile.

4. elaborarea gamei de produse – intr-o strategie de marketing performanta produsele nu sunt


izolate intre ele ci pot fi combinate pentru a fi vandute aceluiasi client. Este bine sa se
realizeze game de produse pentru a exploata la maxim potentialul de cumparare al clientului.

Politica de pret

Politica de pret cuprinde toate masurile si deciziile in materie de vanzari, destinate a


determina si a impune pretul produselor pentru promovarea interselor firmei. In cazul bancilor
politica de pret cuprinde anumite particularitati determinate de faptul ca acestea nu utilizeaza un
singur pret pentru acelasi produs. De exemplu, un credit poate fi acordate la mai multe rate ale
dobanzii in functie de riscul generat de client. In plus, cheltuielile fixe in banca au o pondere
mare in costuri, ceea ce face dificila determinareacestora si stabilirea unui pret minim. In general,
stabilirea unui pret de catre banca se face pornind de la conditiile pietei.

Atunci cand fixeaza preturile bancile trebuie sa tina cont de urmatorii factori de
influenta:

1. costurile –
2. clientii –
3. concurenta –
4. structura de oligopol a pietei
5. cadrul legislativ
6. conventiile –
23
Pentru a fixa preturile bancile pot aplica mai multe metode ce tin cont de costuri,
clienti si concurenta. Astfel se intalnesc urmatoarele metode de fixare a pretului:

1. fixarea pretului plecand de la costuri –


2. fixarea pretului plecand de la clientela –
3. fixarea pretului plecand de la concurenta –

Strategiile de pret ale bancii tin cont de obiectivele politici de marketing si chiar mai
mult de obiectivele generale ale bancii. In functie de aceste obiective, banca alege una dintre
urmatoarele strategii de pret:

1. cresterea castigului prin cresterea partii de piata – in aceasta situatia banca practica preturi
mici, mai reduse decat concurenta, pentru a-si creste vanzarile si a detine o parte cat mai mare
de piata. In acest caz ea trebuie sa-si cunoasca foarte bine limitele inferioare posibile ale
preturilor. O astfel de strategie este posibila atunci cand banca dispune de o structura a
costurilor mai favorabila decat cea a concurentilor.
2. cresterea castigului prin cresterea pretului – banca isi fixeaza preturile la limita lor superioara
data de concurenta pe piata. Aceasta strategie se poate aplica cu succes in cazul produselor
noi sau atunci cand banca se bazeaza pe o clientela fidela.
3. strategia neutra – aceasta strategie foloseste preturi medii care tin cont de concurenta de pe
piata. De regula este folosita atinci cand banca se teme de o reactie a concurentei sau cand nu
cunoaste bine propriile costuri. Ea incearca sa se impuna prin calitatea produselor sale.

Politica de comercializare

De regula, bancile sunt mult mai interesate de conceperea unor noi produse bancare
decat de politicile de comunicare si vanzare a acestora. Au fost perioade in care politica de
vanzare a bancilor se rezuma la deschiderea de noi puncte de vanzare.
In stabilirea unei politici de vanzare trebuie identificata in primul rand piata careia I
se adreseaza. Aceasta poate fi o piata de masa sau o piata individuala. Piata de masa cere produse
simple si standardizte, o descentralizare geografica a ofertei si investitii publicitare importante.
Piata individuala este alcatuita din cereri putin numeroase dar de volum mare, care sa justifice un
tratament personalizat si o oferta de servicii si o consiliere pe masura.
O buna perioada politica de vanzare a bancilor s-a bazat pe cresterea retelei teritorale.
O sucursala, filiala sau agentie in plus insemna mai multi clienti atrasi, adica mai multe conturi
deschise la banca. In timp, aceasta politica s-a dovedit a fi depasita si chiar neproductiva. Mai
multe subunitati a insemnat mai multe conturi gestionate de un personal mai numeros. O astfel
de vanzare fortata a dus la cresterea conturilor inactive cu implicatii directe asupra rentabilitatii
bancii. A trebuit sa vina o perioada de puternica restructurare a retelei, cu inchidere de subunitati
si reducere a numarului de salariati, pentru ca bancile sa-si redreseze performantele.

Politica de comercializare a bancii se poate realiza pe urmatoarele cai:


24
1. vanzarea prin reteaua teritoriala de subunitati – aceasta se bazeaza pe deschiderea in teritoriu
de sucursale, filiale si agentii. Are avantajul de a veni in intampinarea clientului si de a stabili
relatii locale durabile cu acesta. De asemenea, o astfel de prezenta fizica a bancii in teritoriu
creaza incredere in banca si este un vector de imagine. Principalul dezavantaj este legat de
costurile mari de implantare in teritoriu.

2. vanzarea prin bancomate – acestea sunt situate in interiorul sau exteriorul bancilor si ofera
posibilitatea realizarii unor operatiuni 24 de ore din 24. Astfel ele creaza o independenta fata
de programul de functionare al sucursalelor si duc la reducerea cheltuielilor bancare, in
special cele legate de personal.

3. vanzare prin banca la domiciliu sau home banking – aceasta presupune posibilitatea de a
accesa banca de la domiciliul sau sediul clientului. Astfel clientul are senzatia unei
individualizari a relatiei sale cu banca si apare o crestere a fidelitatii sale pentru aceasta
relatie.

4. vanzarea ambulanta – in cadrul acestei forme de vanzare, consilieri bancari se deplaseaza la


domiciliul clientului lor pentru a discuta despre posibilitatile de plasare a averii lor sau despre
posibilitati de finantare. O astfel de relatie duce la apropierea clientelei si rezolva unele
probleme de acoperire teritoriala a retelei. De asemenea, printr-o actiune ofensiva se pot
cucerii noi parti de piata.

5. vanzare prin marketing direct – in acest caz se alege un public tinta care poate fi abordat in
cadrul unor intalniri special organizate de banca la sediul sau in alta parte. De exemplu se
poate trata cu personalul unei intreprinderi despre posibilitatea de a primi salariul pe baza
unei carti bancare, oferind si conditii particulare de grup. O alta posibilitate este aceea de a
oferii servicii prin posta (mailing) sau prin telefon. De asemenea, banca prin catalog se
adreseaza clientelei oferind produse standardizate pentru nevoi de masa.

Politica de comunicare

Politica de comunicare a bancii se bazeaza pe patru instumente:


1. publicitatea
2. relatiile publice
3. promovarea vanzarilor
4. vanzarea personalizata

1. publicitatea – cuprinde toate formele de comunicare impersonala destinate unuor segmente


mari de piata. Obiectivul sau este de a influenta comportamentul consumatorilor difuzand
informatii despre produse si despre banca. Ea pozitioneaza un produs sau o banca in
perceptia consumatorilor astfel incat oferta sa sa fie preferata celei a concurentei.

25
2. relatiile publice – sunt destinate a imbunatatii toate relatiile dintre banca si grupuri cu care ea
interactioneaza. O buna perioada aceste relatii erau percepute ca o metoda de a masca erorile
de management ale firmei. Atat timp cat firma merge, menegerii nu se oboseau sa dialogheze.
In momentul in care aveau probleme ei deveneau mai comunicativi incercand sa explice
situatia de o maniera favorabial lor.

3. promovarea vanzarilor – cuprinde o serie de masuri pe termen scurt ce au ca scop cresterea


vanzarilor pentru anumite produse. Spre deosebire de publicitate care furnizeaza argumente
pentru cumpararea unui produs, promovarea incurajeaza cumpararea prin diferite avantaje
materiale

4. vanzarea personalizata – se realizeaza prin comunicarea informatiilor direct la locul de


vanzare. Are avantajul unei comunicari flexibile si indiviualizata in functie de client, dar
prezinta costuri ridicate. Principala functie a vanzarii personalizate este incheierea de afaceri.
Pe langa aceasta ea mai poate obtine informatii despre client sau transmite informatii despre
banca si produsele sale.

26