Noii fanarioţi şi teoria păturii superpuse

Data publicarii: 03.01.2011 00:50:00

Căutând a esplica etnologic antagonismul atribuit moldovenilor contra muntenilor, am găsit că
bărbaţii de peste Milcov nu înţeleg sub cuvântul ,,muntean" populaţia istorică a Ţării Româneşti,
una şi aceeaşi în toate provinciile, ci o pătură superpusă, neistorică, imigrată de curând prin oraşe,
din care se recrutează partidul roşu, rămânând ca populaţiile vechi sau pe deplin asimilate să se
grupeze. Ceea ce şi fac, sub cu totul alte formule politice decât cele cosmopolite ale membrilor
societăţilor internaţionale.

Această teorie a produs, ca orice adevăr, o impresie penibilă asupra celor ce cred a avea cuvinte să
se simtă atinşi de ea; le-a produs un fel de spaimă de ei înşii, precum se cutremură eroii lui Eschil
când simt neînduplecarea fatalităţii; le-a produs poate salutara îndoială daca în adevăr ar fi ei aceia
cărora li se cuvine misiunea naturală şi înnăscută de-a reprezenta un popor din care, în definitiv, nu
fac parte decât din întâmplare şi prin strecurare pe furiş. Argumente în contrariu cari ar invalida
teoria noastră nu se prea pot aduce. Evidenţa nu se poate tăgădui, deşi un asemenea mister public nu
se mărturisea, fie din cauză de oportunitate, fie pentru alte consideraţii. Împlerea Parlamentului şi a
funcţiilor cu noi fanarioţi de provenienţă proaspătă, falsificarea vieţii intelectuale şi politice a
poporului prin capete de formaţiune hibridă, incapabile de o activitate intelectuală, toate acestea se
impun vederii; autohtonul simte că nici limba, nici înclinările, nici maniera lui de-a vedea nu pot fi
reprezentate de cranii c-un dram de creier, supus la ramolisment. Studii craniscopice comparative ar
fi de folos, şi tineretul Facultăţii de Medicină şi-ar câştiga un merit comparând craniu în adevăr
dacoromanic cu strâmtoarea acelor scorburi găunoase în cari rezidă sterilitatea intelectuală şi
perfidia partidului roşu.
Declamaţiile şi asigurările solemne de patriotism nu ajută nimic în cestiune, întrucât e etnologică. În
privirea politică, punerea tezei poate fi oportună sau inoportună, practică sau nepractică, dar numai
din punctul de vedere al celui care-o judecă, nu din acela al adevărului în sine...

Vedem că roşii, maiestri în precupeţirea unor asemenea formule, au devenit peste noapte, din
republicani, monarhişti şi că primesc orice program politic, numai la putere să rămâie. Treaba lor să
răsucească şi să falsifice principiile conservatoare şi să pretinză că sunt ale lor. Pentru noi,
principiile sunt un mijloc pentru păstrarea predominării rasei române în ţară; pentru ei, un mijloc
de-a rămânea la putere şi a escamota încrederea celor lesne de amăgit. Lupta trebuie să devie mai
substanţială şi s-apropie timpul în care, în genere, deosebirea între idei conservatoare şi liberale,
între idealuri abstracte de organizaţie va căta să înceteze. Lupta se va naţionaliza. De o parte vom
întâlni fanarioţii şi străinii, de orice credinţe politice ar fi, de alta românii proprii şi în realitate
asimilaţi, abstracţie făcând de principii politice. Evreii au zis Congresului de la Berlin: ,,Sau ţara să
fie cum o vrem noi, sau să nu fie". Un apropiat viitor va zice: ,,Sau ţara aceasta să fie în adevăr
românească, sau nici nu merită să fie". De unde să rezulte în adevăr obligaţiunea pentru ţăran ori
pentru fostul boier să se lupte în război sau să plătească dări pentru ca Goldnerii şi Caradalele de
toate categoriile să aibă liniştea şi mijloacele de-a-i exploata în bună voie? Oare poporul nostru nu
are altă misiune pe pământ decât de-a plăti pensii reversibile d lui C.A. Rosetti şi a muri în război
pentru a pune fundament siguranţei falimentelor frauduloase?
Espresia etnologică şi geografică a statului român să nu fie decât un pretest pentru Chiriţopoli de a-
şi face mendrele, pentru ca străinii să se îmbogăţească şi să se încarce cu onorile create în numele
acestui popor?... Ţara Românească nu mai e decât ocazia dată unui grec ca d. C.A. Rosetti de a se
gera în om de stat şi de a-şi face nume? E condamnat acest popor ca paginele istoriei lui să fie
mânjite de indivizi străini, fără ca aceştia să justifice prin muncă sau inteligenţă o asemenea
suplantare?

,,Cumpăna" ne citează însă state în cari împrejurările ar fi ca şi la noi: Statele Unite şi Belgia. Sunt
tocmai statele contra comparării cu cari am protestat totdauna. Amândouă formaţiuni nouă, fără
caracter naţional propriu, în cari originea locuitorilor e indiferentă, amândouă fără trecut. Tocmai
cerinţa de-a lăsa România să se prefacă într-o Americă sau o Belgie a Orientului este aceea căreia ne
opunem din toate puterile. Nouă nu ne e deloc indiferent elementul ce are a determina caracterul şi
soarta acestei ţări. Pretindem în mod absolut ca el să fie acelaş care-a determinat caracterul ţării de
la 1200 1700 şi de la 1821 1866. O ţară care ar apuca căile americanismului deplin devine
indiferentă pentru român şi e cel mult o espresie geografică, o firmă, un otel, nu o patrie, nu un stat
naţional.

Dar, zice "Cumpăna", atât în lumea fizică cât şi în cea morală există şi domneşte numai ceea ce are
puterea intrinsecă de-a exista şi domni. Este o ciudată filozofie aceea care se sileşte a demonstra că
elementele putrede, că decrepitudinea poate doborî şi stăpâni elementul sănătos şi viguros. Poate fi
ciudată filozofia aceasta, dar nu e mai puţin adevărată. Puterea intrinsecă de-a exista şi domni nu
este absolută, ci atârnă de la mediul în care se exercită. Când un popor încape de ex. sub
dominaţiunea străină, învins prin superioritatea numerică, elementele sale viguroase şi statornice
vor rămânea jos, iar cele cari se vor adapta mediului nou al robiei, linguşitorii, mincinoşii, viclenii,
se vor ridica. Astfel grija cea dentâi a fanarioţilor a fost de-a desfiinţa armata noastră, corp cu
corp, pentru a nimici mediul în care calităţile rasei române şi puterea ei de viaţă se putea
exercita. La 1874 ,,Românul" cerea desfiinţarea armatei pentru cauze de economie.
Istoria noastră e o ilustrare a acestei teorii. În epocele în cari se cerea vigoare şi o intensivă vitalitate
s-au ridicat românii; în epoce de dominaţiune străină, exercitată din Ţarigrad ori din alte puncte, s-
au ridicat străinii. Adaptabilitatea c-un mediu nesănătos, nedemn, nu înseamnă superioritate
organică.
Stejarul nu creşte pretutindenea, buruienele în tot locul. Aceasta nu va să zică că ele au ,,o putere
intrinsecă mai mare de-a exista şi de-a domni". Daca, într-un mediu stricat viclenii şi poltronii
înfloresc, nu e dovadă că au o putere intrinsecă superioară celor inteligenţi şi de caracter, ci numai
că mediul e favorabil pentru decrepitudine morală, nefavorabil pentru sănătate.

În stâncă s-a găsit o broască ţestoasă care trăise sute de ani fără hrană, adecă tot timpul necesar
formaţiunii stâncii. Este ea organic superioară unui englez, care, nemâncând patru zile, ar turba?
Victoria finală a superiorităţii e coada teologică a bătrînului Darwin. Cu toată adâncimea filozofiei
naturii, el e bun anglican, deci optimist; în contra scepticismului ce-ar putea rezulta din teoria luptei
pentru existenţă se-ndreaptă aserţiunea că la urmă victoria e a superiorităţii. Nu superioritatea
organică învinge, ci adaptabilitatea c-un mediu dat de timp, istoriceşte, dat de spaţiu, geograficeşte.
Dar naturile viguroase vor căta să întipărească mediului caracterul lor, cele slabe se vor adapta ca
ceara unui mediu nedemn chiar, încât slăbiciunea e din acest punct de vedere un titlu la existenţă.
Demult gândeam la o asemenea modificare a teoriei luptei pentru existenţă, văzând cazurile în cari
decrepitudinea şi paraziţii ajung a esploata şi stăpâni elemente sănătoase şi puternice.
(Articol apărut în TIMPUL, la 6 august 1881)

Autor: MIHAI EMINESCU