Sunteți pe pagina 1din 181

MICROECONOMIE

PROF. UNIV. DR. VIOREL CORNESCU


Introducere

INTRODUCERE

Modulul de “Microeconomie” face parte dintre disciplinele fundamentale de


pregătire a viitorilor economişti. El se adresează studenţilor de la învăţământul la distanţă,
având ca scop explicarea aspectelor de bază ale vieţii economice a societăţii, înarmându-i
pe aceştia cu un set de cunoştinţe care să le permită înţelegerea şi descifrarea
mecanismelor economiei şi, pornind de aici, formarea unei culturi economice solide, atât
de necesară nu numai viitorilor economişti, ci tuturor oamenilor. Îndrăznim să spunem că
pentru fiecare individ, cunoaşterea economică este o prezenţă de zi cu zi. Dacă ne
raportăm la calitatea de consumator de bunuri şi servicii, fiecare dintre noi suntem părţi
active a numeroaselor tranzacţii economice care au loc în societate, ca salariaţi folosim
factori de producţie şi producem bunuri şi prestăm servicii, utilizăm forţa noastră de
muncă, aşteptând şi primind recompense, cheltuim veniturile pentru a obţine bunurile de
care avem nevoie, ca acţionari la o societate comercială, sau ca întreprinzători, operăm cu
elemente, concepte şi instrumente economice: credit, dobândă, profit, investiţie, cost,
dividend, luăm decizii etc. Deci, cunoaşterea economică (teoretică şi practică) este
necesară nu numai pentru a ne putea descurca în hăţişul vieţii economice, ci şi pentru a
putea acţiona eficient în folosul nostru şi al celorlalţi.
Disciplina de „Microeconomie” este prevăzută în planul de învăţământ cu un nr.
de … credite, urmărind ca întreaga abordare a mersului vieţii economice să se orienteze
spre comportamentele individuale ale subiecţilor economici – gospodării, întreprinderi,
agenţi economici individuali etc. – explicându-se relaţiile acestora cu piaţa, ca şi
mecanismele pieţei, relaţiile dintre ei etc. în procesul producerii, schimbului, distribuţiei
şi consumului de bunuri şi servicii.
Obiectivele generale ale modulului:
- să înţeleagă bazele generale ale economiei;
- să sesizeze mersul ideilor şi a vieţii economice;
- să surprindă care sunt cauzele şi factorii de influenţă, ca şi efectele unor
corelaţii de variabile economice;
- să poată opera cu noţiuni, mărimi şi indicatori economici în viaţa reală, pe
piaţă, în întreprinderi, instituţii financiar – bancare etc.

2
- să desprindă sensul procesului de dezvoltare economică contemporană.
Modulul este structurat pe opt unităţi de învăţare care îşi propun a prezenta şi
explica sintetic elementele şi conceptele de bază ale teoriei economice aplicate la nivel
micro. În finalul modulului se prezintă o bibliografie generală ce poate fi utilizată pentru
aprofundarea cunoştinţelor prezentate în cele opt unităţi de învăţare ale acestuia.
La începutul fiecărei unităţi de învăţare, studenţii vor fi întâmpinaţi de obiectivele
specifice unităţii, după care vor întâlni noţiunile de bază, conceptele, explicarea
mecanismelor şi a legilor economice etc. Atunci când se impune vor fi prezentate şi
aplicaţii practice care să permită nu numai înţelegerea teoriei economice, dar şi
dezvoltarea unor abilităţi necesare unui practician economist.
Fiecare unitate este structurată la rândul ei, în aşa fel ca să cuprindă, pe lângă
textul de bază şi elemente grafice, teme de reflecţie, teste de autoevaluare, lucrări de
verificare şi bibliografie, toate acestea având menirea de a veni în sprijinul asimilării şi
însuşirii cunoştinţelor de bază de către studenţi.
Din punct de vedere grafic se respectă aceiaşi regulă: în partea stângă a paginii
sunt prezente casete de text ce conţin ideile principale, în partea dreaptă este textul de
bază al temei.
La sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare, studenţii vor găsi o lucrare de verificare,
care constituie evaluarea continuă. Evaluarea finală se face prin examen. Aprecierea
nivelului de pregătire a studentului, având ca bază cele două tipuri de evaluare, se
stabileşte de către tutore şi se anunţă la începutul anului.
Sunt obligatorii lucrările nr. ……
Lucrările de verificare se transmit tutorelui prin metoda stabilită de comun acord
(email, fax, predare direct etc.). Pentru o identificare corectă, acestea trebuie să conţină
neapărat numele complet al studentului şi denumirea modulului.
Şi acum să intrăm în lumea fascinantă a economiei, cu gândul nu numai de a
înţelege dar şi de a deveni un participant activ şi competent al ei.
SUCCES!

3
Introducere în studiul ştiinţei economice. Concepte de bază

Unitatea de învăţare 1

INTRODUCERE ÎN STUDIUL ŞTIINŢEI ECONOMICE. CONCEPTE DE BAZĂ

CUPRINS

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1


1.1. Nevoile umane şi resursele economice
1.2. Raritatea şi alegerea. Problema economică fundamentală
1.3. Activitatea economică – formă a activităţii umane
1.4. Posibilităţile producţiei
1.5. Obiectul de studiu al economiei. Micro şi macroeconomia
1.6. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare
1.7. Lucrare de verificare Unitatea 1
1.8. Bibliografie pentru Unitatea 1

Obiectivele unităţii de învăţare 1

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:


• identificaţi ce stă la baza activităţii umane şi mai ales a activităţii
economice;
• înţelegeţi ce înseamnă raritatea şi alegerea în economie;
• definiţi economia ca ştiinţă şi să desprindeţi obiectul de studiu al
microeconomiei.

4
Introducere în studiul ştiinţei economice. Concepte de bază

1.1. Nevoile umane şi resursele economice.

Societatea umană s-a constituit, a existat şi există datorită activităţii oamenilor.


Activitatea umană este deosebit de amplă şi diversificată. Ea se dezvoltă continuu
ca rezultat al progresului ştiinţei şi tehnicii, îmbrăcând forme variate, de la
producţia de bunuri la creaţia artistică şi ştiinţifică. Activitatea umană a avut şi are ca
bază de pornire necesitatea satisfacerii unor multiple nevoi umane. Ele apar sub forma a
ceea ce resimt oamenii ca fiindu-le necesar pentru existenţă, pentru formarea şi
dezvoltarea lor şi a societăţii. Nevoile umane, aşadar sunt izvorâte din condiţiile
de viaţă ale oamenilor, respectiv din cerinţele de consum ale acestora şi din cerinţele
rezultate din participarea lor la viaţa socială.
Nevoile – cerinţe Nevoile sau trebuinţele umane sunt cerinţe obiectiv necesare ale vieţii umane, ale
obiectiv
necesare ale existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor - oamenii, grupurile sociale, colectivităţile
vieţii umane
naţional statale, societatea în ansamblul ei1. Mai simplu, nevoile reprezintă un şir
nesfârşit de cerinţe ale omului ce apar şi se manifestă pe tot parcursul vieţii. De
remarcat, faptul că nevoile umane se diversifică şi se amplifică continuu pe măsură ce se
creează posibilităţi mai mari de satisfacere a lor. Satisfacerea unor nevoi generează
apariţia altora şi aşa mai departe. Acest fapt pune în evidenţă caracterul dinamic
al nevoilor umane, înmulţirea şi diversificarea lor pe măsura dezvoltării societăţii.
Analizate cu atenţie sesizăm că nevoile umane au, pe de o parte, o încărcătură
obiectivă, iar pe de altă parte, una subiectivă. Determinarea obiectivă se referă la
conştientizarea nevoilor şi la corelarea lor cu posibilităţile materiale ale societăţiişi ale
fiecărui individ. Privite astfel, ele apar ca nevoi efective, ca trebuinţe efective.
Determinarea
obiectivă şi
Încărcătura subiectivă pune în evidenţă faptul că de multe ori nevoile reflectă dorinţele
subiectivă oamenilor necorelate cu posibilităţile efective de acoperire a lor. Multe dintre ele,
datorită acestui fapt, rămân simple doleanţe. Nevoile umane, putem spune, formează
un sistem integrat în cadrul căruia ele sunt grupate şi ordonate după anumite criterii. Ne
propunem doar să exemplificăm: după natura lor, corespunzător dimensiunii
fiinţei umane, întâlnim nevoi naturale (biologice sau fiziologice), nevoi de grup sau
sociale şi nevoi spiritual - psihologice; din punct de vedere al subiecţilor purtători, se
grupează în nevoi individuale, de grup, ale societăţii; din punct de vedere al

1
Tratat de Economie Contemporană, vol. 2 , Ed. Politică, Bucureşti, 1987, p. 209.
5
ciclului activităţii umane, ele se grupează în nevoi zilnice, săptămânale, lunare,
semestriale, anuale, ş.a.; din punct de vedere al naturii bunurilor ele pot fi nevoi
care se satisfac cu bunuri materiale (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, etc.) şi nevoi
care se satisfac cu ajutorul serviciilor, etc. Desigur, clasificarea nevoilor poate
merge mult mai în adâncime, contribuind la o mai bună cunoaştere a lor. Aceste
clasificări au un anumit grad de convenţionalitate, ele nu au un caracter absolut.

Temă de reflecţie 1.1.

Comentaţi în maxim 300 de cuvinte caracterul dinamic al nevoilor şi modul

cum acesta creează starea psihologică de acţiune la oameni.

Folosiţi spaţiu de mai jos pentru scrierea răspunsului:

6
Pentru satisfacerea nevoilor lor, oamenii se implică în activităţile din societate. Cu
alte cuvinte:

Nevoile reprezintă mobiluri ale acţiunii umane, ale întregii activităţi social-
economice ale oamenilor, manifestându-se la suprafaţa societăţii sub formă de
interese economice.

Interesele Interesele economice, ca reflectare a nevoilor, pun în evidenţă, motivaţia


economice –
reflectare a acţiunii umane. Ele apar ca nevoi umane înţelese de oameni (conştientizate)şi care se
nevoilor şi
motivaţie a manifestă în procesul cooperării şi confruntării dintre aceştia în vederea dobândirii
acţiunii umane bunurilor necesare satisfacerii lor. Acest fapt necesită atragerea de resurse şi
transformarea lor în bunuri şi servicii, precum şi toate celelalte acţiuni prin care bunurile
şi serviciile ajung în faza consumaţiei şi se consumă.
Nevoile umane, prin specificul şi, mai ales, prin modul lor de manifestare, se
caracterizează prin următoarele trăsături1:
 sunt nelimitate ca număr;
Caracteristicile
nevoilor  sunt limitate în capacitate;
 sunt concurente;
 sunt complementare.
Nevoile, ca reflectare a necesităţilor, a trebuinţelor declanşează acţiunea
umană, care, pentru a avea finalitate, presupune atragerea resurselor şi transformarea lor în
bunuri sau servicii. Cu alte cuvinte, orice activitate umană presupune utilizarea unor resurse
specifice, în cantităţi diferite şi de calităţi corespunzătoare.

Resursele sunt reprezentate de toate elementele pe care omul le foloseşte în


activitatea sa pentru a obţine bunuri şi servicii necesare satisfacerii nevoilor sale.

Resursele, corespunzător naturii lor, sunt de două feluri :


a) resurse primare sau originale, constituite din potenţialul natural şi potenţialul
demografic de care dispune societatea în fiecare etapă a evoluţiei sale. Mediul natural -
geografic oferă principalele resurse necesare existenţei omului şi progresului
societăţii. La acestea se adaugă resursele umane, care au capacitatea de a pune
în valoare resursele naturale;
b) resurse derivate, rezultante ale activităţii umane şi care sunt formate pe baza
celor dintâi. În cadrul lor se cuprind utilaje, echipamente tehnice, instalaţii, clădiri,
1
Economie Politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 15 – 16.
7
informaţii, licenţe etc.
Resursele derivate au calitatea de a ridica eficienţa utilizării tuturor resurselor
atrase şi folosite de oameni. Dacă avem în vedere forma actuală de existenţă a
resurselor, acestea se pot grupa în resurse materiale şi resurse umane. Sunt şi alte criterii
de grupare a resurselor. De pildă, resursele naturale, în funcţie de durata folosirii lor, se
pot grupa în resurse neregenerabile sau epuizabile (ex. zăcămintele de tot felul) şi
resurse regenerabile (ex. pământul folosit în agricultură, apa, etc.). Desigur, unele
resurse naturale pot fi recuperate şi reutilizate, altele pot fi parţial recuperate şi
reutilizate, iar o parte din ele sunt nerecuperabile.
Inegalitatea nevoi Între nevoi şi resurse trebuie să existe o asemenea corelaţie care să permită
- resurse
desfăşurarea normală a vieţii în fiecare etapă istorică dată. De regulă, raportul între
nevoi şi resurse este de forma :
N > R.

Inegalitatea dintre nevoi şi resurse pune în evidenţă faptul că, în raport cu


creşterea şi diversificarea nevoilor umane, resursele au fost şi au rămas limitate. Cu alte
cuvinte, resursele au fost şi sunt caracterizate ca resurse rare, în sensul că ele nu sunt
disponibile decât în anumite limite cantitative, în timp ce nevoile umane tind a fi
nelimitate
Test de autoevaluare 1.1.

8
I. Încercuiţi răspunsul sau combinaţia de răspunsuri corecte

1 · Nevoile umane nu sunt:


a) limitate în capacitate,
b) necondiţionate;
c) concurente
d) limitate ca număr
A = a + d; B = b + d; C = b + c; D = a + c

2 · Interesele economice:
a) reflectă numai nevoile curente
b) reprezintă nevoi conştientizate de oameni
c) se manifestă doar la nivel individual
d) sunt întotdeauna independente unele faţă de celelalte

3 · Resursele
a) s-au diversificat, dar pe ansamblu s-au redus cantitativ;
b) sunt limitate cantitativ;
c) cresc în aceeaşi proporţie cu nevoile;
d) sunt insuficiente în raport cu nevoile.
A = b + d; B = c + d; C = a + b; D = a + c

4 · Raritatea resurselor este determinată de o serie de cauze:


a) imposibilitatea atragerii în întregime în activitatea umană a tuturor resurselor necesare
la un moment dat;
b) existenţa unor limite, în fiecare etapă istorică, privind cunoaşterea resurselor existente;
c) utilizarea acestora, cu cheltuieli foarte ridicate, doar în anumite sectoare economice;
d) caracterul epuizabil, nereproductibil al unor resurse.
A = a + b + c + d; B = a + b + d; C = b + c + d; D = a + c

5 · Activitatea de producere a bunurilor şi serviciilor:


a) realizează legătura dintre nevoi şi resurse;
b) se referă numai la utilizarea resurselor necesare circulaţiei bunurilor şi serviciilor;
c) urmăreşte satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor;
d) este amplă şi diversificată.
A = a + c + d; B = a + b + c; C = a + b + d; D = a + b + c + d

II. Încercuiţi varianta de răspuns corectă:

9 oamenii în direcţia creării şi procurării


A – F1 Satisfacerea trebuinţelor impulsionează

bunurilor şi serviciilor;
1.2. Raritatea şi alegerea. Problema economică fundamentală

Într-o lume în care resursele au un caracter limitat, sunt resurse rare,


întotdeauna se pune problema alegerii alternativelor de utilizare a lor.
Oamenii nu pot avea şi utiliza toate bunurile şi serviciile pe care şi le doresc. Ei
sunt obligaţi să aleagă dintre multiplele alternative de folosire a resurselor rare, pe aceea
care permite obţinerea de bunuri cât mai multe şi de calitate corespunzătoare,
astfel încât să se asigure satisfacerea în condiţii cât mai bune a nevoilor lor. Optând pentru
Costul alegeri –
costul de o cantitate cât mai mare din unele bunuri şi servicii se vor reduce în mod corespunzător
oportunitate
cantităţile din altele, sau chiar se vor elimina din consum unele categorii de bunuri şi
servicii. Deci alegerea îi costă pe oameni. Costul alegerii unui bun sau serviciu în
defavoarea altora reprezintă valoarea alternativelor lăsate la o parte. Acest cost este
costul de oportunitate, care reflectă satisfacerea celorlalte alternative în favoarea
producerii sau consumului unui anume bun sau serviciu. El reprezintă ceea ce se pierde

10
pentru individ, pentru agentul economic, pentru societate, în urma alegerii făcute. El
este costul alegerii, un concept relativ exprimat în termeni reali.

Temă de reflecţie 1.2.

Comentaţi în maximum 300 de cuvinte textul de mai jos:

„Omul are nevoi care pot fi considerate nelimitate; resursele sale nefiind nelimitate, apare

o problemă de opţiuni; pentru a-şi satisface lăcomia, copilul trebuie să aleagă între

ciocolată şi bomboane; producătorul care nu are decât un buget limitat trebuie să decidă

ce resurse consacră achiziţionării materiilor prime şi cât alocă pentru cumpărarea

serviciilor prestate de forţa de muncă; la nivel macroeconomic, puterea politică trebuie să

aleagă …”

G.A. Frois, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.12

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea comentariului.

11
Economia întotdeauna se bazează pe premisa că atunci când se face alegerea,
Raţionalitatea în aceasta este cea mai bună. Cu alte cuvinte, oamenii în procesul alegerii se comportă în
economie
mod raţional, respectiv ca decidenţi raţionali. Această premisă nu trebuie absolutizată,
deoarece sunt şi cazuri când se iau şi decizii neraţionale. Acestea se vor reflecta
în pierderi economice şi disfuncţionalităţi ale vieţii economice. Din aceste situaţii
oamenii învaţă astfel încât în viitor ei vor pune pe prim plan în procesul decizional în
economie, raţionalitatea.
Raţionalitatea, privită din perspectiva alegerii, înseamnă capacitatea oamenilor
de a-şi stabili obiectivele şi de a acţiona într-o astfel de manieră încât să
se îndeplinească aceste obiective în condiţii de eficienţă maximă. Ea reflectă procesul de
maximizare a efectelor acţiunii umane în contextul cheltuirii unui anumit efort,
deci obţinerea unui rezultat maxim din alegerea pe care omul sau oamenii au
făcut-o. Deciziile economice ale oamenilor au ca scop final obţinerea unor
rezultate maxime. Forma pe care o îmbracă rezultatul este discutabilă, ea diferă în
funcţie de natura obiectivelor stabilite.
Luând în considerare caracterul limitat al resurselor, faptul că alegerea implică
costuri şi se bazează pe principiul raţionalităţii, putem desprinde existenţa unei
Premisa economică idei centrale în economie, idee pe care specialiştii o denumesc premisa
fundamentală
economică fundamentală. Aceasta se poate formula concis astfel : în toate
deciziile economice oamenii se opresc la acele alternative prin care cred şi speră să
obţină câştigul net maxim. Deci, alegerea direcţiilor de utilizare a resurselor trebuie să
ducă la o satisfacere cât mai bună a nevoilor indivizilor şi societăţii.
Toate acţiunile oamenilor, întregul lor comportament economic se întemeiază pe
această premisă. Permanent ei trebuie să răspundă, conştient sau inconştient, la
următoarele întrebări:
- ce şi cât să producă?
- cum să producă?
- pentru cine să producă?

12
Putem spune că premisa economică fundamentală, sau problema economică
generală - cum o denumesc unii specialişti - permite înţelegerea comportamentului
economic al oamenilor şi, bineînţeles, sensul acţiunii acestora în economie.

1. 3. Activitatea economică - formă a activităţii umane

Activitatea Legătura dintre nevoile impuse de viaţa indivizilor şi a societăţii şi resursele


economică
urmăreşte care sunt disponibile şi pot fi utilizate în fiecare etapă dată, este realizată de acţiunea
satisfacerea
nevoilor de
umană prin intermediul activităţii economice. Aceasta este o formă specifică a
consum ale activităţii umane ce urmăreşte realizarea unor scopuri precise şi anume,
oamenilor
satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor.

Activitatea economică constă din efortul conştient al oamenilor de a atrage


şi utiliza resursele economice rare în vederea producerii, repartiţiei, circulaţiei şi
consumului de bunuri şi servicii corespunzător nevoilor şi intereselor oamenilor.

Activitatea economică este o activitate practică, o activitate de creaţie prin care


omul, folosind munca sa, transformă natura conform intereselor lui, producând cele
necesare traiului, se transformă pe el, transformă societatea în ansamblul ei.
Activitatea economică este amplă şi diversificată. Drept urmare, activităţile
Activitate economice se pot grupa după specificul lor în activităţi de producţie, de
practică, de
creaţie repartiţie, schimb (circulaţie) şi de consum. Separarea lor pe genuri mari de activitate,
ca şi în cadrul fiecărui gen pe diferite categorii de activităţi, se datorează existenţei şi
adâncirii diviziunii sociale a muncii.

Diviziunea socială a muncii este un proces obiectiv şi permanent de


desprindere, diferenţiere şi separare a diferitelor categorii de muncă
din ansamblul muncii sociale şi fixarea acestora ca activităţi specializate de sine
stătătoare.

Activităţile economice se diversifică şi multiplică, ca urmare a dezvoltării


tehnicii şi tehnologiei şi, pe această bază, a adâncirii diviziunii sociale a muncii. Cu alte
cuvinte, activităţile economice din societate nu pot fi reduse numai la producerea
de bunuri şi servicii. În cadrul lor se includ şi activităţi de cercetare ştiinţifică,
asistenţă tehnică, prelucrarea informaţiei, prospectarea pieţei, distribuţia bunurilor,
serviciile bancare, financiare, de credit şi asigurări, publicitate, activităţi de prospectare
geologică, formarea şi pregătirea cadrelor, activităţi de protecţia şi refacerea mediului
13
ambiant, ş.a.
Toată această gamă de activităţi care privesc producţia, repartiţia, schimbul şi
Economia
societăţii consumul bunurilor materiale şi serviciilor economice, în interdependenţa lor, formează
economia societăţii. Cu alte cuvinte, economia societăţii este constituită din
ansamblul activităţilor economice din societate, în interdependenţa dintre ele.
Activitatea economică - aşa cum am văzut - privită prin trăsătura sa principală, ca
activitate practică, este circumscrisă raportului Nevoi - Resurse. Caracterul limitat al
resurselor pune în evidenţă existenţa restricţiilor în cadrul activităţii economice şi
de aici marea problemă pentru societatea umană - încercarea egalizării dintre Nevoi
şi Resurse. Această tendinţă de egalizare este reflectată de corelaţia dintre
Producţie şi Consum, sau mai bine zis de modul cum se structurează ea.
Corelaţiile care Consumul reflectă nevoile umane în concordanţă cu realitatea materială, el este o
caracterizează şi
determină viaţa formă de concretizare precisă a nevoilor nelimitate, o reflectare a finalităţii activităţii
economică economice. Consumul declanşează şi stimulează activitatea economică, îndeplinind şi o
funcţie de reglare permanentă cantitativă şi calitativă a producţiei. Din aceste motive,
consumul se prezintă ca element primordial al activităţii economice.

Producţia pune în evidenţă gradul de atragere şi utilizare a resurselor,


capacitatea societăţii de a veni în întâmpinarea nevoilor manifestate. Desigur, între
producţie şi consum există interdependenţă şi determinări reciproce. De fapt între
consumşi producţie se dezvoltă multiple raporturi care se vor reflecta în planul concret
al organizării activităţii economice în cadrul corelaţiei dintre cerereşi ofertă ( C - O ).
Rezumând, principalele corelaţii care determină viaţa economică în toate
timpurile sunt următoarele :

N (nevoi) - R (resurse)
Cs (consum) - P (producţie)
C (cerere) - O (ofertă)


Toate fenomenele şi procesele economice din societate sunt strâns legate de
aceste corelaţii şi se desfăşoară în cadrul eforturilor făcute de oameni cu scopul de
a asigura tendinţa de echilibru între termenii fiecărei corelaţii, tendinţă de echilibru
necesară unei vieţi economice normale.


Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv acele aspecte şi acte economice care apar
şi se manifesta la suprafaţa societăţii, care sunt şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct (ex. producţia, vânzarea,
cumpărarea etc.).
Procesul economic pune în evidenţă transformările de natură cantitativă, calitativă şi structurală care au loc în starea
fenomenelor economice şi care reflectă desfăşurarea acestora în timp şi spaţiu (e. creşterea preţurilor, creşterea productivităţii
muncii, modificarea cererii şi a ofertei etc.)
14
Temă de reflecţie 1.3.
Comentaţi în maximum 300 de cuvinte următoarea schemă:

Raţionalitate

Resurse Producţie Consum Nevoi

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea comentariului:

1.4. Posibilităţile Producţiei

Curba posibilităţilor de producţie, sau frontiera posibilităţilor de producţie


permite analiza posibilităţilor alternative de a produce.
Ea pune în evidenţă - sub formă grafică - toate combinaţiile posibile de a
produce două bunuri de către un individ, firmă sau ţară, într-o anumită perioadă, prin
folosirea integrală şi eficientă a tuturor resurselor disponibile, în condiţii tehnice şi
tehnologice date.
Să presupunem că într-o ţară, la nivel naţional se pune problema utilizării
resurselor disponibile pentru două mari destinaţii şi anume: producerea de bunuri
militare şi producerea de bunuri civile. Să vedem care sunt alternativele care se deschid
factorului decizional (fig. nr. 1).

Bunuri A B C
Militare H
G1

15
G2 U

G3

O B1 B2 B3 G

Bunuri Civile

Fig. nr. 1 – Curba posibilităţilor de producţie

Curba AG este curba posibilităţilor de producţie în situaţia noastră. Ea pune în


evidenţă toate combinaţiile posibile pentru cele două destinaţii, dacă resursele existente
sunt complet epuizate, în condiţiile tehnologiei existente. Aceste combinaţii se află pe
curba AG sau dedesubtul acestei curbe. Cu stocul de rezerve existent şi în
condiţiile tehnologice date combinaţiile de bunuri militare şi civile nu se vor putea plasa
deasupra curbei. Din acest motiv curba respectivă se numeşte şi frontiera
posibilităţilor de producţie.
Să încercăm să interpretăm ceea ce evidenţiază această curbă. Dreapta AO
pune în evidenţă posibilităţile maxime de producere a bunurilor militare. Deci, nici
o resursă nu va fi utilizată în vederea producerii bunurilor civile. De asemenea, dreapta
OG va reflecta posibilităţile maxime de producere a bunurilor civile, în aceleaşi condiţii,
respectiv nici o resursă nu va fi destinată producerii bunurilor militare.

Combinaţiile posibile între producţia de bunuri militare şi civile, prin folosirea la


maxim a resurselor existente, le vom găsi pe curba AG, respectiv punctele B, C, D, etc.
Aşa cum se observă, curba are o formă concavă. Există o explicaţie economică
pentru această formă. În cazul unei resurse limitate care poate fi utilizată pentru două
destinaţii, sistemul de schimb între destinaţii nu se va modifica niciodată. Curba care
reflectă acest lucru apare sub formă liniară . În exemplul nostru, curba posibilităţilor
de producţie are forma concavă deoarece nu toate resursele sunt egal utilizate
în producerea celor două categorii de bunuri. Unele resurse sunt utilizate mai eficient în
producţia de bunuri militare, după cum altele în producţia de bunuri civile. Transferul lor
de la o utilizare la alta duce la reducerea productivităţii obţinute.
La punctul A toate resursele sunt utilizate pentru producerea bunurilor militare.
Transferând resursele spre cealaltă destinaţie, să vedem ce se întâmplă. Dacă transferăm
resurse care au o contribuţie relativ mică la producerea de bunuri militare (ex. forţă de
muncă specializată în producerea mobilei, a îmbrăcămintei, etc.) spre producţia de
bunuri civile, producţia militară va înregistra o reducere relativ mică. Aceste resurse, în
schimb, vor avea o contribuţie mare la producerea bunurilor civile. În deplasarea de la

16
punctul A la punctul B, foarte puţine bunuri militare se vor pierde pentru a obţine
cantităţi suplimentare de bunuri civile (mobilă şi îmbrăcăminte). Acelaşi raţionament se
poate continua şi pentru punctul C, punctul D, ş.a.
Forma curbei posibilităţilor de producţie este implicit determinată de premisa
Premisa
economică
economică fundamentală. În realizarea combinării între cele două destinaţii, prin
fundamentală şi utilizarea completă a resurselor, se urmăreşte obţinerea câştigului maxim. Dacă se
forma curbei
posibilităţilor de doreşte o cantitate de bunuri civile egală în mărime cu OB1, atunci se va renunţa la o
producţie
cantitate de bunuri militare corespunzătoare în mărime cu AG1 şi aşa mai departe.
Bunurile civile vor creşte de la B1 la B2 , B3 , etc. şi în mod corespunzător, bunurile
militare vor scădea de la G1 la G2 şi apoi la G3, etc. Costul de oportunitate
pentru producerea a mai multor bunuri de consum este de fiecare dată reprezentat de
bunurile militare la care se renunţă. Cu cât ne deplasăm mai mult pe axa OG în direcţia G,
cu atât se renunţă la mai multe bunuri militare, iar resursele care erau mai bine
utilizate în producţia militară se transferă spre producţia civilă, unde productivitatea
utilizării lor este mai scăzută. Datorită acestui fapt, pe măsură ce creşte producţia de
bunuri civile, va creşte şi costul de oportunitate pentru fiecare cantitate suplimentară
obţinută. Atunci când se va atinge punctul G, foarte puţine bunuri civile adiţionale
se vor produce cu ultimele resurse transferate de la producţia bunurilor militare.
Legea creşterii
costului de
Această tendinţă a creşterii costului de oportunitate pe măsură ce se produc
oportunitate cantităţi suplimentare dintr-un bun, utilizându-se un stoc de resurse dat, în detrimentul

altui bun, are un caracter legic şi este cunoscută ca legea creşterii costului de
oportunitate.

Dacă privim cu atenţie graficul din fig. nr. 1, sesizăm că orice combinaţii între
cele două destinaţii în afara curbei este imposibilă. Dacă ne aflăm la puntul C, decizia de
creştere a producţiei de bunuri civile, fără a se reduce în mod corespunzător
producţia de bunuri militare, presupune luarea în consideraţie a punctului H. Deplasarea
de la punctul C la punctul H este imposibilă, deoarece stocul de resurse a rămas acelaşi.
Resursele limitate nu permit luarea în consideraţie a punctului H, singura soluţie este
reducerea producţiei de bunuri militare, deplasându-ne pe linia de frontieră (pe
curba posibilităţilor de producţie) de la punctul C la punctul D.
În acest caz producţia de bunuri civile va creşte de la punctul B2 la B3 şi în
mod corespunzător va scădea producţia de bunuri militare de la G2 la G3. O combinaţie
care să atingă punctul H este posibilă numai dacă ar exista resurse suplimentare.
Dacă resursele existente nu sunt utilizate în totalitate, respectiv, dacă societatea
nu produce cele două categorii de bunuri la limita frontierei posibilităţilor de producţie,
atunci sunt posibilităţi de creştere a producţiei ambelor categorii de bunuri. Dacă

17
de pildă, ţara respectivă, în urma combinaţiilor făcute, se găseşte la un moment dat în
situaţia care corespunde punctului U din grafic, atunci înseamnă că o parte din stocul de
resurse existent nu este utilizat. Există deci posibilităţi de creştere a producţiei pentru
ambele categorii de bunuri, sau numai pentru categoria de bunuri care se doreşte, până la
limita în care combinaţiile alese se vor plasa pe curba frontierei.
Desigur, curba posibilităţilor de producţie reflectă situaţia când resursele sunt
limitate şi orizontul de timp este scurt. Pe termen mediu şi lung, odată cu
creşterea resurselor şi ameliorarea lor, curba posibilităţilor de producţie se
deplasează spre dreaptă. (fig. nr. 2).

F PP2
FPP1

FPP1

Fig. nr. 2

Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie poate avea loc, de regulă, sub


influenţa următorilor factori:
a) creşterea stocului de resurse;
b) introducerea unor tehnologii moderne care au ca efect reducerea consumului de
resurse pe unitatea de produs;
c) adâncirea specializării producţiei şi dezvoltarea relaţiilor comerciale etc.
Curba posibilităţilor de producţie este, de fapt, un model de analiză, care poate da
informaţii utile factorilor de decizie atât la nivelul firmelor, cât şi la nivel naţional.

Temă de reflecţie 1.4.

18
Cum explicaţi utilitatea curbei posibilităţilor de producţie în procesul de

fundamentare şi luare a deciziei la nivel de întreprindere (întreprinzător). Imaginaţi-

vă un studiu de caz rezolvat prin acest instrument de analiză.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului

1.5. Obiectul de studiu al economiei. Micro şi macroeconomie

Activităţile economice din societate în interdependenţa lor formează - aşa cum am


Cunoaşterea şi văzut - economia societăţii. Aceasta se caracterizează printr-o mare diversitate şi
analiza
fenomenelor şi complexitate. Cunoaşterea ei, analiza fenomenelor şi proceselor care au loc în
proceselor
economice cadrul acesteia, desprinderea şi înţelegerea mecanismelor de funcţionare a
componentelor ei revin ca sarcină ştiinţei economice.

Ştiinţa economică studiază marea complexitate a conexiunilor determinat de


Ce studiază varietatea nevoilor societăţii şi a posibilităţilor de satisfacere a acestora, mersul vieţii
ştiinţa
economică? economice, modul de funcţionare a soluţiilor adoptate, tendinţele care se
desprind, toate acestea în scopul de a înţelege şi cunoaşte viaţa economică a
societăţii şi de a elabora mijloace şi instrumente de acţiune în vederea asigurării unei
funcţionări normale, fireşti a economiei societăţii.

Ştiinţa economică este foarte vastă. În condiţiile contemporane ea se prezintă sub


forma unui sistem de ştiinţe economice constituit dintr-un ansamblu de ştiinţe

19
interdependente care studiază diferitele laturi ale vieţii economice la nivel micro şi
macrosocial.
Economia se desprinde, în cadrul sistemului de ştiinţe economice, ca fiind o ştiinţă
fundamentală. Ea este o ştiinţă teoretică, reprezentând un ansamblu de cunoştinţe
structurate logic în cadrul unui sistem unitar, care dezvăluie legăturile şi
raporturile logice dintre fenomenele şi procesele economice, esenţa acestora,
resorturile interne ale mişcării vieţii economice.
O mare notorietate a domeniului, economistul american Paul Samuelson,
laureat al premiului Nobel pentru economie, dădea următoarea definiţie economiei:
Paul “Aceasta este ştiinţa despre acele resurse productive rare, pe care oamenii le aleg cu
Samuelson
ajutorul banilor sau fără ei, pentru a produce diferite mărfuri şi despre repartiţia lor între
diferiţi oameni sau grupuri ale societăţii, în scopul consumului lor prezent sau viitor”1.
În ceea ce ne priveşte definim economia în felul următor:

Economia este o ştiinţă economică care are ca obiect studiul fenomenelor


şi proceselor economice în strânsă legătură cu factorii care le determină, a
esenţei acestora, a modului în care se desfăşoară producţia, repartiţia, schimbul
şi consumul în societate, a legilor care guvernează aceste activităţi, cu scopul de a
elabora metode, mijloace şi instrumente de acţiune în vederea alocării resurselor rare
(limitate) corespunzător nevoilor de consum ale oamenilor. Economia este ştiinţa care
analizează modul în care oamenii aleg resursele limitate din perspectiva asigurării
echilibrului dintre nevoi şi resurse, respectiv, consum şi producţie.

Obiectul de studiu pune în evidenţă preocuparea cercetătorilor pentru analiza şi


Alegerea – înţelegerea comportamentului economic al indivizilor, resorturile interne care împing
element cheie
indivizii şi grupurile să acţioneze într-un anumit mod, relaţiile acestora cu natura în
condiţiile în care oferta acesteia este din ce în ce mai limitată. De asemenea, din
obiectul de studiu rezultă că economia reprezintă şi o cale de gândire prin care sunt
ajutaţi oamenii şi societatea să ia decizii în direcţia îmbunătăţirii modului de
acţiune, urmărindu-se scopul final, satisfacerea nevoilor în condiţiile resurselor care au
caracter limitat. Deci, economia este o problemă de decizie sau de alegere între
alternative. Alegerea este un element cheie în toate problemele şi aspectele economice.
Economia este o ştiinţă teoretică, care are un caracter istoric şi un puternic
caracter pragmatic.

1
P.A. Samuelson, W.D. Nordhaus, Economics, Ed. 13-a, McGraw-Hill Book Company, 1985, p. 4.
20
Economia Economia, din perspectiva analizei întreprinse şi a concluziilor obţinute,
pozitivă şi
economia
poate fi privită ca economie pozitivă şi economie normativă. Distincţia dintre cele două
normativă concepte este de dată relativ recentă.
Economia pozitivă şi economia normativă sunt definite relativ diferenţiat :
astfel, ele apar în calitate de ramuri ale ştiinţei economice, direcţii principale în
abordarea problematicii economice, tipuri sau faze ale analizei economice,ş. a.
Economia pozitivă operează cu explicaţii obiective sau ştiinţifice privind
funcţionarea economiei. Ea se limitează la formularea de enunţuri privind faptele
şi relaţiile dintre acestea aşa cum sunt ele. Economia pozitivă poate pune în aplicare un
demers ştiinţific în urma căruia sunt emise ipoteze referitoare la comportamentele
agenţilor economici şi sunt confruntate evoluţiile unor variabile cuantificabile (preţuri,
venituri, ş.a.) cu previziunile teoretice.
Economia normativă oferă prescripţii sau recomandări bazate pe judecăţi de
valoare personale. În general, problemele specifice macroeconomiei fac
obiectul economiei normative (de ex.: modalitatea de finanţare a deficitului bugetar,
nivelul ratei inflaţiei şi al şomajului, ş.a.). Cu alte cuvinte, economia normativă se
concentrează asupra tendinţelor, respectiv asupra a ceea ce va fi.
Realitatea economică poate fi abordată prin două modalităţi distincte -
microeconomia şi macroeconomia.
În cazul analizei microeconomice sunt cercetate comportamentele individuale
Obiectul de studiu al ale unităţilor economice (gospodării, firme de afaceri, ş.a.). Nivelul de investigare
microeconomiei
al analizei microeconomice este cel al întreprinderii şi pieţei unui bun sau serviciu
particular.
Analiza macroeconomică are drept obiect de cercetare economia naţională în
întregul ei. Ea este interesată în principal de interacţiunea variabilelor economice
agregate la nivelul economiei naţionale (produs naţional, masă monetară,şomaj, indice
de preţuri, ş.a.).
Macroeconomia vizează agregarea comportamentelor individuale ale agenţilor
economici la nivelul întregii economii ca şi efectele globale care rezultă (şomaj, inflaţie,
dezechilibrul schimburilor economice externe, ş.a.). Pentru acest nivel de analiză
se utilizează instrumente de observare a economiei naţionale, denumite contabilitate
naţională.

Macro şi microeconomia sunt inseparabile. Orice teorie macroeconomică se


fundamentează pe ipoteze referitoare la comportamente individuale. Acestea reprezintă
aşa-numitele “fundamente microeconomice ale macroeconomiei”.

21
Test de autoevaluare 1.2.

22
I. Încercuiţi răspunsul corect sau combinaţia de răspunsuri corecte:

1 · Activitatea economică:
a) transformă indivizii, dar nu şi societatea în ansamblul ei;
b) are ca finalitate numai producţia de bunuri;
c) nu utilizează potenţialul creativ al omului;
d) întreţine, conservă şi dezvoltă celelalte activităţi din societate.

2 · Între principalele corelaţii economice nu se includ:


a) nevoi – resurse;
b) consum – producţie;
c) utilitate – cost de producţie;
d) cerere – ofertă.

3 · Noţiunea de cost de oportunitate este sinonimă cu:


a) costul fix;
b) costul tranziţiei;
c) costul alegerii;
d) costul tranzacţiei.

4 · Raţionalitatea:
a) caracterizează numai activităţile economice comerciale;
b) vizează obţinerea de rezultate maxime cu eforturi minime;
c) se referă exclusiv la corelaţie dintre producţie şi consum;
d) se poate realiza numai în condiţii de abundenţă a resurselor.

5 · Costul de oportunitate:
a) reprezintă câştigul total obţinut dintr-o activitate economică;
b) se calculează numai la nivelul colectivităţii;
c) exprimă valoarea alternativelor eliminate;
d) reflectă raritatea tuturor resurselor.

6 · Activităţile economice:
a) trebuie desfăşurate pe baza criteriilor de raţionalitate;
b) sunt singulare;
c) pot fi nelimitate ca număr; 23
d) sunt independente de resurse.
1.6. Răspunsuri la teste de autoevaluare:

Răspunsurile corecte sunt:


Testul de autoevaluare 1.1.
I. 1 – B; 2. – b; 3. – A; 4. – B; 5. – A;
II. 1- A; 2 – F; 3 – F; 4 – A; 5 – F; 6 – F; 7 – A.

24
Testul de auto evaluare 1.2.
I. 1 – d; 2. – c; 3. – c; 4. – b; 5. – c; 6. – a; 7. – b;
II. 1 – F; 2 – A; 3 – A; 4 – F; 5 – F; 6 – A; 7 – F.

1.7. Lucrare de verificare Unitatea 1

Analizaţi şi comentaţi în maximum 500 de cuvinte schema următoare:

CE? CÂT? CUM? PENTRU CINE?

ACTIVITATEA ECONOMICĂ
Diviziunea
MUNCII

Producţie Repartiţie Schimb Consum

ECONOMIA NAŢIONALĂ
Domenii Ramuri Subramuri Întreprinderi

STAT NAŢIONAL TERITORIU NAŢIONAL

1.8. Bibliografie pentru Unitatea 1

1. Gh. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, Economie, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
2. R. Lipsey, K. Alex Chrystal, Economie pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999
3. A. Samuelson, W.D. Nordhaus, Economics, Editura Teora, Bucureşti, 2000

25
Factorii de producţie şi bunurile economice

Unitatea de învăţare 2

FACTORII DE PRODUCŢIE ŞI BUNURILE ECONOMICE

CUPRINS

Obiectele unităţii de învăţare nr. 2


2.1. Producţia şi importanţa ei
2.2. Sistemul factorilor de producţie
2.3. Munca
2.4. Pământul (natura)
2.5. Capitalul (instrumentele producţiei)
2.6. Bunurile economice
2.7. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare
2.8. Lucrare de verificare Unitatea 2
2.9. Bibliografie pentru Unitatea 2

Obiectivele unităţii de învăţare 2

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:


• Conştientizaţi semnificaţia şi rolul producţiei în societate;
• Identificaţi factorii de producţie şi specificul fiecăruia în parte;
• Înţelegeţi ce este capitalul şi cum se formează acesta;
• Aveţi o imagine corectă privind bunurile economice.

26
2.1. Producţia şi importanţa ei
Satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor propune producerea de bunuri şi
servicii.
Producţia poate avea loc numai prin atragerea, folosirea şi combinarea
Scopul
producţiei: resurselor existente în societate. În urma acestui proces se obţin bunuri şi servicii,
satisfacerea
nevoilor de urmărindu-se pe cât e posibil, optimizarea corelaţiei dintre nevoi şi resurse
consum
(N — R). Producţia este orientată întotdeauna de necesităţi precise de consum, ea are ca
scop satisfacerea necesităţilor de consum. Astfel, corelaţia dintre necesităţi şi
resurse se va reflecta în mod direct în corelaţia dintre producţie şi consum
(P — C). Cu alte cuvinte, producţia nu este scop în sine, nu se face producţie de dragul
producţiei. Producţia trebuie privită în interdependenţă cu toate celelalte genuri de
activităţi economice şi în mod deosebit cu consumul. Scopul activităţii economice este
consumul, pentru realizarea acestui scop este însă nevoie de producţie.

Producţia este activitatea depusă de oameni cu scopul de a transforma


resursele disponibile din societate corespunzător nevoilor lor, urmărind
crearea de bunuri şi servicii menite a intra în consum, în vederea satisfacerii
diferitelor categorii de trebuinţe.

Ea cuprinde atât activitatea de creare a diferitelor categorii de bunuri


Rezultatele materiale cât şi activităţile de producere (prestare) a serviciilor, indiferent de natura
producţiei se
concretizează în: acestora.
- bunuri
- servicii Producţia se împarte în :
1. Producţia de bunuri;
- producţia primară;
- producţia secundară;
2. Producţia de servicii (producţia terţiară).
Cele trei tipuri de producţie se regăsesc la nivelul economiei naţionale în
cele trei sectoare de activitate (sectorul primar, secundar şi terţiar), aflate într-o
continuă interdependenţă.
Importanţa producţiei este dată de faptul că prin intermediul ei se creează bunurile
şi serviciile necesare existenţei omului şi societăţii.

27
2. 2. Sistemul factorilor de producţie de producţie

Producţia, aşa cum am văzut, presupune atragerea şi combinarea resurselor


Transformarea
resurselor în factori existente conform unei anumite logici. Resursele, după cum ştim, se concretizează în
de producţie
potenţialul material, uman, financiar, informaţional, etc. de care dispune o
economie naţională şi care este şi poate fi atras în producţie. Resursele atrase şi
utilizate în producţie se transformă în factori de producţie.

Factorii de producţie sunt definiţi ca fiind totalitatea elementelor care


participă, într-un fel sau altul, la producerea de bunurişi servicii.

Dezoltarea şi Atât cantitativ, cât şi calitativ factorii de producţie au evoluat de la o etapă istorică
multiplicarea
factorilor de la alta. Iniţial, factorii de producţie au fost munca şi pământul (natura), ulterior au
producţie
apărut şi au fost atraşi în producţie şi alţi factori de producţie cum ar fi capitalul,
tehnologiile, informaţiile, abilitatea întreprinzătorului, etc. Pe măsura dezvoltării
tehnicii şi tehnologiei factorii de producţie se diversifică şi multiplică. Acest lucru a
permis şi permite obţinerea de noi bunuri şi servicii, paralel cu perfecţionarea
calitativă şi structurală a resurselor economice.
Creşterea cantitativă a factorilor de producţie este de cele mai multe ori,
însoţită şi de o îmbunătăţire calitativă a acestora, proces ce are ca efect creşterea
eficienţei utilizării lor. Acest lucru se înregistrează prin îmbunătăţirea raportului
dintre rezultatele economice utile obţinute în activitatea economică şi volumul
factorilor de producţie atraşişi consumaţi efectiv.
Pornind de la specificitatea, de la natura lor şi de la serviciul adus în
procesul de producţie, putem clasifica factorii în două mari categorii:
1. factori tradiţionali, din categoria cărora fac parte munca, pământul,
(natura)şi capitalul;
Clasificarea
factorilor de 2. neofactori, care se referă la abilitatea întreprinzătorului, tehnologiile,
producţie
informaţiile, etc.
De menţionat că factorii muncă şi pământ, factori utilizaţi iniţial în
procesul de producţie sunt denumiţi factori primari, originari sau primordiali. Ei
au fost predominanţi în prima parte a civilizaţiei umane - civilizaţia producţiei agricole.
Treptat însă s-a impus factorul capital - considerat ca factor derivat - care din a doua
parte a secolului al XVIII-lea şi începutul secolului XIX, devine un factor deosebit
de important. Ulterior sub impactul progresului tehnic, procesal de amplificare şi
diversificare a factorilor s-a accentuat (neofactorii).

28
Tipul de Când producţia creşte prin atragerea unei cantităţi spuplimentare de factori de
dezvoltare
aceiaşi calitate, dezvoltarea economică este de tip extensiv. Dacă creşterea calităţii
factorilor şi a eficienţei lor este preponderentă, atnci creşterea producţiei şi dezvoltarea
economică este de tip intensiv.

2. 3. Munca

Munca, privită ca factor de producţie originar, este reprezentată de

Munca este totalitatea resurselor umane (fizice şi intelectuale) care pot fi antrenate şi
factorul
sunt efectiv antrenate în activităţi economice.
primordial activ şi
determinant al
producţiei

Factorul muncă este factor determinantşi activ al producţiei deoarece numai


prin muncă sunt treziţi la viaţă şi ceilalţi factori de producţie, respectiv sunt folosiţi şi
combinaţi după anumite reguli, corespunzător scopului final al producţiei.

Asigurarea producţiei cu factorul muncă ridică două probleme, una de ordin


cantitativ şi alta de ordin calitativ.
Latura cantitativă este legată, în primul rând, de existenţa resurselor de
muncă în societate şi în cadrul acestora de dimensiunea acelui segment care
desfăşoară efectiv muncă, iar în al doilea rând, de durata muncii, respectiv de
numărul de ore de muncă săptămânal, corespunzător reglementărilor existente în
societate.
Temă de reflecţie 2.1.

Elaboraţi un eseu de maximum 300 de cuvinte în care să demonstraţi de ce munca este

considerată factorul primordial activ şi determinant al producţiei.

Folosiţi spaţiu de mai jos pentru scrierea răspunsului:

29
Resursele de În ceea ce priveşte resursele de muncă ale unei ţări, acestea sunt strâns
muncă
legate de populaţia acele ţări. În cadrul acesteia se cuprind următoarele categorii:

- populaţia adultă (cu vârstă legală de muncă), care se determină scăzând


din populaţia totală a unei ţări, populaţia tânără şi populaţia în vârstă;
- populaţia activă, care este formată din ceea ce rămâne după ce din
populaţia adultă se scad adulţii inapţi de muncă;
- populaţia activă disponibilă, toate persoanele care rămân după ce din
populaţia activă se elimină persoanele casnice, elevii şi studenţii de la cursurile de
zi cu vârstă legală de muncă şi cei care satisfac serviciul militar obligatoriu;
- populaţia ocupată, care se determină scăzând din populaţia activă disponibilă,
numărul şomerilor;
- populaţia ocupată salariată, este cea care rezultă eliminând populaţia ocupată
din toţi cei care lucrează în gospodăriile şi unităţile proprii.

Dimensiunile şi Resursele de muncă ale unei ţări sunt formate din populaţia de vârstă de muncă şi
dinamica
aptă de a munci. Limitele vârstei de muncă sunt determinate de la ţară la ţară prin
resurselor de
muncă legislaţie. Dimensiunea şi dinamica resurselor de muncă depind de o serie de factori
demografici şi economici cum ar fi:
- natalitatea;
- mortalitatea;
- durata medie a vieţii;
- condiţiile de trai etc.
Transformarea resurselor de muncă în factorul muncă este dependentă de
atragerea efectivă a acestora la una sau alta din activităţile economice din
societate.
În ce priveşte durata muncii, exprimată prin numărul de ore de muncă
săptămânal, aceasta constituie un factor important care poate mări sau micşora

30
cantitativ munca, respectiv volumul de muncă, de care dispune o ţară sau alta.
Acest factor are, la rândul lui, o serie de determinări de natură economică, socială,
politică, etc. De pildă, în ţara noastră se lucrează 5 zile pe săptămână în medie
8 ore, ceea ce reprezintă 40 ore pe săptămână, cu unele corecţii în cadrul unor ramuri de
activitate.
Latura calitativă a muncii este pusă în valoare de nivelul de pregătire
profesională, de volumul cunoştinţelor generale, tehnico-ştiinţifice, etc. Calitatea
Investiţia în
educaţie factorului muncă este reflectată, aşadar, în nivelul de educaţie şi calificarea
purtătorilor acestui factor. Calificarea se prezintă ca o premiză şi o condiţie
esenţială a producţiei moderne, unul din factorii de importanţă majoră a sporirii
eficienţei.

Temă de reflecţie 2.2.

Explicaţi în maximum 300 de cuvinte ce înţelegeţi prin creşterea calităţii muncii în contextul

trecerii la societatea bazată pe cunoaştere.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului:

2. 4. Pământul (natura)

Pământul sau natura reprezintă, de asemenea, un factor original, primar al

Resursele producţiei. El este format din toate elementele naturale brute din natură care sunt
naturale atrase şi folosite în producerea de bunurişi servicii, respectiv totalitatea resurselor
naturale (suprafeţe agricole, păduri, ape, aerul, resursele minerale, fenomenele
naturale care pot fi utilizate în producţie, etc.) pe care oamenii le pot utiliza,
adapta şi transforma conform intereselor lor de consum.
Factorul natură are o existenţă materială sub formă de substanţă şi/sau
energie. El are un caracter permanent restrictiv (limitat), amplificând caracterul
limitat al tuturor celorlalţi factori de producţie.
31
Locul central în cadrul acestui factor îl deţine pământul, care constituie suportul
de existenţă şi desfăşurare a activităţilor umane, având rol determinant pentru activităţile
din agricultură, silvicultură, extragerea minereurilor etc. Acest lucru impune cu necesitate
folosirea cât mai raţională şi eficientă a pământului, creşterea preocupării omului nu
numai pentru cunoaşterea şi utilizarea raţională a tuturor elementelor lui, dar şi pentru
Legea protejarea şi buna gospodărire a acestuia. Această cerinţă este determinată şi de acţiunea
randamentelor
neproporţionale legii randamentelor neproporţionale, conform căreia rezultatul marginal (producţia
obţinută la fiecare cantitate de factori adăugaţi), de la un anumit punct descreşte , se
diminuează. Această lege se manifestă ori de câte ori se combină un factor de producţie
fix cu unul sau mai mulţi factori variabili. De exemplu, dacă factorul fix este suprafaţa de
teren, iar cel variabil, cantitatea de îngrăşământ ce sporeşte de la an la an, producţia
anuală va creşte într-un ritm descrescător.
Folosirea raţională a factorului natură capătă o nouă dimensiune, legată de
echilibrul ecologic. Exploatarea neraţională a naturii de către om a dus la deteriorarea
mediului natural, iată de ce în faţa tuturor ţărilor şi a agenţilor economici naţionali se
pune problema protecţiei mediului natural şi, acolo unde este cazul, ameliorării acestuia.
Cu alte cuvinte, caracterul limitat al acestui factor se amplifică datorită necesităţii
protecţiei naturii.

Temă de reflecţie 2.3.

Elaboraţi un eseu de maximum 300 de cuvinte, având ca punct de plecare afirmaţia „folosirea

raţională a factorului natură capătă astăzi o nouă dimensiune”.

Folosiţi spaţiul liber de mai jos pentru scrierea răspunsului:

2. 5. Capitalul (instrumentele producţiei)

32
Capitalul - ca factor de producţie - este definit ca fiind totalitatea
bunurilor economice produse - eterogene şi reproductibile - utilizate în
producţieşi/sau distribuţiaşi comercializarea de bunuri şi servicii.

Cu alte cuvinte, capitalul este constituit din stocul de active fizice ( clădiri,
utilaje, maşini, etc.) care este la dispoziţia întreprinzătorilor în vederea organizării
de activităţi de producere de bunuri economice şi servicii şi de vânzare a lor cu profit.
Capitalul este considerat un factor de producţie derivat, el provenind din
procese de producţie anterioare. La rândul lor, bunurile capital sunt considerate ca fiind
acele bunuri care sunt produse nu pentru a satisface nevoile directe de consum ale
oamenilor, ci pentru a fi folosite în producţie, din acest motiv elementele
care formează capitalul sunt denumite capital tehnic. În cadrul capitalului tehnic
sunt cuprinse următoarele principale elemente:
a) construcţii de natură diferită (fabrici, mine, staţii de putere, căi
ferate, drumuri, docuri, etc.);
b) maşini, utilaje, instrumente, echipamente de orice fel;
c) stocuri de materii prime şi produse finite;
d) licenţe etc.
Un agent economic îşi procură elementele de capital tehnic (capital real) de
care are nevoie cu ajutorul banilor. Posesorul banilor devine posesorul bunurilor
capital. Este firesc ca, atunci când banii au o asemenea destinaţie, să fie asimilaţi
capitalului. Dacă nu au această destinaţie, banii rămân simpli bani, îndeplinind funcţiile
lor specifice.
Capitalul, se prezintă pe de o parte, sub formă de active fizice, iar pe de
Capitalul real şi altă parte, sub formă de active financiare.
capitalul
financiar Activele fizice (maşini, echipamente, materiale, etc.) se numesc şi active
reale sau capital real. Proprietarii capitalului real posedă hârtii de valoare
(obligaţiuni, acţiuni, cambii, etc.) ce exprimă dreptul lor de proprietate asupra
activelor reale existente într-o economie naţională, la un moment dat. Aceste hârtii de
valoare constituie aşa-numitele active financiare sau capital financiar. În cadrul lui se
includşi banii capital - sub formă de capital lichid. Activele financiare sunt imaginea din
oglinda pieţei asupra activelor reale.
Capitalul real, corespunzător comportării lui în producţie, respectiv după
modul în care se consumă şi se înlocuieşte, se grupează în capital fix şi capital
circulant.

Capitalul fix este acea parte a capitalului real, tehnic, format din
bunuri de lungă durată (clădiri, utilaje, instalaţii, maşini, mijloace de

33
transport, etc.), care participă la mai multe cicluri (acte) de producţie,
consumându-se treptat şi înlocuindu-se după mai mulţi ani de utilizare
(respectiv, după un număr de cicluri de producţie).

Capitalul fix se depreciază datorită uzurii, proces care duce în final la


scoaterea lui din funcţiune.
Uzura capitalului fix este de două feluri şi anume: uzură fizică şi uzură
morală.
Uzura fizică constă în pierderea treptată a capacităţii de funcţionare a capitalului
fix datorită folosirii lui în procesul de producţie, sau datorită acţiunii destructive a
factorilor naturali.
Uzura morală reprezintă deprecierea capitalului fix înainte de a ajunge la limita
maximă a utilizării capacităţii productive, datorită efectului introducerii continue a
progresului tehnic care duce, pe de-o parte, la creşterea productivităţii muncii şi, deci, la
ieftinirea elementelor de capital fix, iar pe de altă parte, la producţia de elemente de
capital fix, cu parametrii tehnico – funcţionali mai ridicaţi, respectiv cu performanţe
superioare.
Amortizarea Recuperarea pierderilor datorită uzurii face prin amortizare, proces ce presupune
capitalului fix
transmiterea treptată a unei cote părţi din preţul de cumpărare a capitalului fix asupra
bunurilor produse. Amortizarea este procesul de recuperare a preţului de cumpărare a
capitalului fix. Se contituie astfel, în cadrul fiecărei întreprinderi a unui fond de
amortizare, pe seama căruia va fi posibilă înlocuirea capitalului fix.

Test de autoevaluare 2.1.

I. Încercuiţi răspunsul sau combinaţia de răspunsuri corecte:


1. Factorii de producţie
a) reprezintă ansamblul resurselor;
b) evoluează în timp cantitativ, dar nu şi în calitate;
c) se mai numesc si neofactori în economiile dezvoltate;
d) pot fi originali şi derivaţi.

2. Neofactorii:
a) se diversifică pe măsura dezvoltării ştiinţei şi tehnicii;
b) sunt utilizaţi alături de factorii tradiţionali;
c) servesc numai la creşterea pe cale intensivă a producţiei;
d) includ întreprinderea, întreprinzătorul, informaţia.
34
A = a + b + c; B = a + b + d; C = a + c + d; D = c + d.

3. Dacă din populaţia totală a unei ţări se scad populaţia în vârstă, cea tânără şi
adulţi inapţi de muncă, se obţine populaţia:
a) Activă;
b) activă disponibilă;
c) ocupată;
d) ocupată salariată.

4. Factorul de producţie pământ:


a) este un factor derivat;
b) accentuează caracterul limitat al celorlalţi;
c) include apa şi fenomenele naturale,
d) impune creşterea preocupărilor pentru protejarea sa.

A = a + c; B = b + d; C = a + b + d; D = b + c + d

II. Încercuiţi varianta de răspuns corectă pentru următoarele afirmaţii:

A – F1. Ansamblul resurselor nu include în totalitate ansamblul factorilor de


producţie;
A – F2. Dezvoltarea economică de tip intensiv se bazează pe atragerea unei
cantităţi suplimentare de factori de producţie de aceeaşi calitate;
A – F3. Progresul ştiinţei conduce la multiplicarea şi diversificarea factorilor de
producţie;
A – F4. Populaţia activă disponibilă se determină scăzând din populaţia activă
numărul şomerilor.

III. Răspundeţi pe scurt la următoarea întrebare:


Care este relaţia dintre uzura capitalului fix şi amortizarea acestuia?
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

35
Capitalul circulant este reprezentat de stocurile de materii prime, materiale,
semifabricate etc. de care dispun agenţii economici.

Aceste elemente ale capitalului real au un comportament diferit faţă de


Consumul capitalul fix. Elementele capitalului circulant sunt consumate sau sunt profund
capitalului
circulant transformate în cursul unui singur ciclu (act) de producţie, fapt ce face ca preţul
sau suma care s-a plătit pentru cumpărarea lor să se transmită integral asupra
produselor la a căror fabricaţie participă. Consumându-se într-un singur ciclu de
producţie, capitalul circulant se regăseşte integral în costul producţiei respective.
Reluarea producţiei, începerea unui nou ciclu, impune pentru fiecare întreprindere,
procurarea unei noi cantităţi de elemente ale capitalului circulant.

Element comparat Capital fix Capital circulant


1. Modul în care participă la Treptat, la mai multe acte La un singur ciclu de
activitatea economică producţie
2. Modul în care se Pe măsura folosirii În întregime
consumă
3. Modul de înlocuire După uzare şi încheierea În totalitate, la ciclul de
procesului de amortizare producţie următor
4. Durata de recuperare Mare Mică
5. Elemente fizice Utilaje, clădiri, animale de Materii prime, materiale,
tracţiune, licenţe ş.a. combustibil
Fluxul
circular al Capitalul, în procesul mişcării sale, îmbracă forma bani sau capital lichid, forma
capitalului
bunuri-capital (productivă) şi forma marfă. Deci, fluxul circular al capitalului
are următoarea formă:
B - KP − M − B'

Respectiv, capitalul lichid (banii - B) se transformă în capital productiv


(capital tehnic - Kp) , urmează unirea acestuia cu ceilalţi factori de producţie în
urma căruia se obţin bunuri destinate vânzării pe piaţă (mărfuri - M). În ultimul stadiu al
circuitului capitalul trece din forma marfă din nou în forma bani ( B’), dar cu
Capital un surplus faţă de forma bani iniţială, surplus reprezentând valoarea adăugată în
activ şi
inactiv timpul acestei mişcări (circuit). Pornind de la circuitul capitalului şi de la formele pe
36
care le îmbracă, se cuvine a menţiona că numai bunurile-capital, reprezintă
capitalul real, care funcţionează în calitate de factor de producţie. Banii şi
mărfurile funcţionează ca forme derivate ale capitalului. Stocat sub formă de bani,
capitalul rămâne inactivşi în această postură el nu mai poate fi privit ca factor de
producţie, ci cel mult ca factor potenţial. De aici decurge necesitatea schimbării
capitalului inactiv în capital activ, schimbare care vizează atât modificarea formei din
bani în bunuri capital cât şi transformarea conţinutului lui prin unire cu ceilalţi factori.

Fluxul circular al capitalului nu se întrerupe după un circuit, el continuă,


reluându-se permanent. Privit în procesul reluării sale:

Circuitul capitalului reprezintă rotaţia capitalului, iar timpul necesar


pentru parcurgerea unui circuit complet semnifică durata de rotaţie a
capitalului.

Temă de reflecţie 2.4.

Explicaţi în maximum 300 de cuvinte ce se înţelege prin rotaţia capitalului şi de ce agenţii

economici sunt interesaţi în mărirea vitezei de rotaţie a capitalului.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului:

O problemă importantă legată de capitalul real o reprezintă formarea


Formarea acestuia. Procesul de formare a capitalului se realizează prin două modalităţi şi
capitalului
anume: formarea brută a capitalului fixşi variaţia stocurilor (se referă la capitalul
circulant).
Formarea brută a capitalului fix se realizează prin intermediul investiţiilor.
Acestea reprezintă cheltuielile pe care le fac agenţii economici pentru dezvoltarea

37
capacităţilor de producţie, pentru refacerea şi ameliorarea acestora precum şi pentru
creşterea stocului de capital. După modul de formare a capitalului, investiţiile
se împart în:
a) investiţia netă, ce reprezintă parte a profitului sau a venitului economisit
destinată numai sporirii volumului capitalului fix şi al stocurilor de capital, fiind deci
sursa formării nete a capitalului;
b) investiţia brută, constituită din investiţia netă şi amortizarea capitalului fix,

fiind sursa formării brute a capitalului, adică a sporirii dimensiunii capitalului fix
şi ale stocurilor de capital, precum şi a refacerii şi înlocuirii capitalului fix
consumat.
Variaţia stocurilor reprezintă diferenţa dintre intrările în stocurile unei
întreprinderi şi ieşirile din stocurile acesteia, în cursul unei anumite perioade.
Alături de factorii de producţie tradiţionali, în producţie, mai ales în
economiile moderne, se manifestăşi alţi factori de producţie cunoscuţi - aşa cum am
văzut - sub denumirea de neofactori (întreprinzătorul, întreprinderea,
informaţia etc.).

Temă de reflecţie 2.5.

Explicaţi în maximum 300 de cuvinte de ce informaţia este considerată neofactor de

producţie.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului:

2. 6. Bunurile economice

Factorii de producţie se combină între ei după anumite reguli. Rezultatul

38
combinării factorilor de producţie este producţia, care oferă spre consum bunurile.
Acestea sunt bunuri economice, caracterizate prin raritate, respectiv prin faptul că sunt
insuficiente în raport cu nevoile oamenilor, în condiţii date de loc şi timp.
Alături de bunurile economice în societate există şi bunuri libere, respectiv bunuri
care nu se caracterizează prin raritate, sunt abundente faţă de nevoi. Desigur,
această grupare în bunuri libere şi bunuri economice este relativă, un bun oarecare poate
în anumite condiţii de spaţiu şi timp să fie bun liber şi în alte condiţii să fieşi un

bun economic. De pildă, aerul curat este un bun liber, în marile metropole - datorită
fenomenelor de poluare - tinde să devină un bun economic.
Bunurile economice, la rândul lor, se pot grupa după mai multe criterii. După
destinaţia lor, întâlnim bunuri destinate consumului populaţiei (bunuri de consum sau
satisfactori) şi bunuri destinate consumului producţiei (prodfactori), din punct de vedere
al formei pe care o îmbracă, bunurile se împart în bunuri corporale (bunuri materiale) şi
bunuri necorporale ( servicii şi informaţii), în funcţie de modul în care circulă de la
producător la consumator, întâlnim bunuri economice marfare (comerciale) şi bunuri
economice nonmarfare (noncomerciale). Bunurile economice se mai pot grupa în bunuri
complementare şi sustituibile, în bunuri normale şi bunuri inferioare, în bunuri publice şi
bunuri private, în bunuri proprii şi bunuri împrumutate etc.

Test de autoevaluare 2.2.

I. Încercuiţi răspunsul sau combinaţia de răspunsuri corecte:


1. Capitalul:
a) este format din bunuri eterogene şi reproductibile;
b) nu este utilizat decât în activitatea de producţie;
c) provine din procese de producţie …;
d) satisface indirect nevoile de consum ale oamenilor.

A = a + b; B = a + c; C = b + d; D = a + c + d

2. Capitalul real nu cuprinde:


a) hârtiile de valoare;
b) clădirile întreprinderilor;
c) activele financiare;
d) capitalul circulant.

A = b + c; B = a + d; C = a + c; D = c + d.
39
3. Informaţia:
a) este o componentă a activelor intangibile ale firmei;
b) acţionează indirect, dar nu şi direct asupra … de producţie;
c) Contribuie la creşterea raţionalităţii economice;
d) Include inovaţii, rapoarte de marketing, desene tehnice etc.

A = b + c; B = a + d; C = a + c + d; D = a + b + c.

4. Bunurile economice:
a) sunt abundente faţă de nevoi;
b) se transformă întotdeauna în bunuri libere;
c) sunt destinate numai consumului populaţiei;
d) se caracterizează prin raritate.

II. Încercuiţi variante de răspuns corectă pentru următoarele


afirmaţii:
A – F1. Legea randamentelor neprevăzute este valabilă când se combină mai mulţi factori de
producţie ficşi.
A – F2. Capitalul real este constituit din ansamblul activelor fizice şi financiare.
A – F3. Uzura morală nu se poate produce concomitent cu uzura fizică.
A – F4. Bunurile marfare nu pot fi ne…

III. Răspundeţi pe scurt la următoarea întrebare:


De ce capitalul tehnic se clasifică în capital fix şi capital circulant?

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului:

40
Bunurile economice cunosc şi ele o dezvoltare cantitativă şi calitativă continuă.
Cresc de la o etapă la alta ca volum, numeric şi varietate. De asemenea, se înregistrează şi
perfecţionarea parametrilor tehnico – funcţionali ai acestora, a caracteristicilor estetici etc.
Este un proces firesc generat de dezvoltarea ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei, precum şi de
presiunea continuă a nevoilor oamenilor.

2.7. Răspunsuri la testele de autoevaluare:

Testul de autoevaluare 2.1.


Răspunsurile corecte sunt:

I. 1 – d; 2 – B; 3 – b; 4 – D.
II. 1 – F; 2 – A; 3 – A; 4 – F
III. Prin amortizare agenţii economici recuperează pierderile datorate uzurii
prin includerea în mod treptat, în costul de producţie a bunurilor fabricate a unei cote părţi
din preţul de cumpărare a capitalului fix. Se formează astfel un fond de amortizare în
cadrul fiecărei întreprinderi, pe seama căruia va fi posibilă înlocuirea capitalului fix.

Testul de autoevaluare 2.2.


Răspunsurile corecte sunt:

I. 1 – D; 2 – C; 3 – C; 4 – d
II. 1 – F; 2 – F; 3 – F, 4 – F
III. Capitalul tehnic, constituit din active fizice cuprinde mai multe elemente.
Corespunzător comportării acestora în producţie, respectiv, după modul în care se
consumă şi se înlocuieşte, se grupează în capital fix şi capital circulant.

2.8. Lucrare de verificare Unitatea 2

Elaboraţi un referat care să aibă ca temă: „Raportul dintre producţie şi consum şi

modul de reflectare a acestuia în deciziile de politică economică” (maximum 3 pagini

format A4, font 14, distanţa 1,5)

41
2.9. Bibliografie pentru Unitatea 2

Gh. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, Economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti,


2008
R. Lipsey, K. Alec Chrystal, Economie pozitivă, Editura Economică, Bucureşti,
1999
Michel Didier, Economia: Regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

Sistemul activităţii economice. Agenţii economici şi fluxurile activităţii economice

Unitatea de Învăţare 3

SISTEMUL ACTIVITĂŢII ECONOMICE. AGENŢII ECONOMICI ŞI FLUXURILE


ACTIVITĂŢII ECONOMICE

CUPRINS

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3

3.1. Economia naţională şi compontentele ei


3.2. Agenţii economici
3.3. Organizarea afacerilor. Tipuri de întreprinderi
3.3.1. Organizarea afacerilor
3.3.2. Tipuri de întreprinderi
3.4. Indicatorii activităţii întreprinderii
3.5. Cricuitul şi fluxurile activităţii economice
3.6. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare
3.7. Lucrare de verificare Unitatea 3
3.8. Bibliografie Unitatea 3

Obiectivele unităţii de învăţare 3

42
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
• Cunoaşteţi „actorii” vieţii economice şi funcţiile pe care le îndeplinesc acestea;
• Aveţi o imagine integratoare asupra economiei naţionale;
• Surprindeţi locul şi rolul întreprinderii în cadrul economiei naţionale;
• Înţelegeţi ce sunt fluxurile economice şi circuitul economic.

3.1. Economia naţională şi componentele ei

Economia privită ca sistem, permite evidenţierea calităţii intergative a activităţilor


economice, pe care nu le posedă nici una din activităţile luate separat, şi care explică
dinamica economiei, mecanismele ei de funcţionare. De asemenea, permite desprindere şi
analiza multiplelor legături existente între părţile componente ale economiei, între acestea şi
celelalte sisteme de acelaşi rang. „Felul de a privi sistemic – arată Mircea Maliţa –, este
existenţialmente dinamic, concepe obiectele de studiu în mişcare, în interdependenţa lor, în
spaţii în care au loc necurmate tranzacţii şi fluxuri de energie şi informaţii...”1
Un sistem este format dintr-un ansamblu organizat de elemente care interacţionează
Sistemul între ele şi care se menţin într-o stare relativă de stabilitate şi echilibru, ceea ce-i permite să
activităţii
economice funcţioneze cu o anumită finalitate – realizarea obiectivelor propuse. Sistemul activităţii
economice, sau sistemul economic, privit la nivelul unei ţări este, de fapt, economia naţională
a acesteia, respectiv sistemul economiei naţionale. Dincolo de graniţele naţionale, la nivelul
multor ţări, deci în plan regional, acesta este sistemul economic regional (vezi ţările U.E., de
exemplu), iar la nivelul tuturor ţărilor globului, devine sistemul economiei mondiale.

1
Mircea Maliţa, Concepte matematice noi pentru ştiinţele sociale, în volumul „Sisteme în ştiinţele sociale”, Ed. Academică,
Bucureşti 1997.

43
Economia naţională, mai bine zis sistemul economiei naţionale, s-a constituit treptat
ca urmare a unor procese de transfromări profunde în viaţa economică şi socială a societăţii.
Economiile naţionale contemporane sunt rezultatul unui îndelungat proces istoric. În
Europa, în secolele XIV – XVIII, prin extinderea economiei de schimb şi devenirea ei
dominantă, se crează condiţiile constituirii statelor naţionale după criterii de limbă, cultură
naţională şi spirirtuală etc. În limitele lor se dezvoltă naţiunile, caracterizate prin comunitate
de limbă, de teritoriu, de viaţă economică, de cultură, de conştiinţă, precum şi de viaţă e stat.

Piaţa
Deci activităţile economice legate între ele prin diviziunea muncii, în contextul
naţională aparţiei şi dezvoltării naţiunilor şi a statelor naţionale, se constituie în economii naţionale a
căror primă trăsătură este piaţa naţională.
Economiile naţionale se prezintă ca o parte a societăţii, ca un domeniu distinct al
vieţii sociale, care se află în strânsă dependenţă cu toate celelalte domenii de activitate din
cadrul societăţii.
Economia este un domeniu foarte complex, caracteristică determinată de diversitatea
activităţilor economice cuprinse în procesul reproducţiei sociale.
În mod concret, economiile naţionale exprimă diviziunea muncii în interiorul
graniţelor naţionale, respectiv procesul de separare a diferitelor categorii de muncă în cadrul
ansamblului muncii sociale, de structurare a activităţilor economico-sociale în ramuri,
subramuri şi unităţi economice de sine stătătoare.
Economia naţională, ca sistem de sine stătător, reprezintă un ansamblu de resurse
naturale, materiale,umane etc., de activităţi de producţie, de schimb, de servicii etc., care s-
au constituit în ramuri, sectoare de activitate, subramuri, ş.a., la nivelul unei ţări, între care
se stabilesc legături reciproce, pe baza cărora se înfăptuieşte mişcarea valorilor materiale şi
spirituale, se asigură funcţionarea şi dezvoltarea economică a societăţii (fig. nr. 1).

44
La baza apariţiei şi închegării economiei naţionale au stat o serie de premise,
Premisele formării dintre care cele mai importante sunt:
economiei
naţionale 1) naţiunea ca unitate structurală esenţială a existenţei societăţii;
2) un teritoriu naţional;
3) un anumit nivel al adâncirii diviziunii muncii şi de dezvoltare a cooperării
economice;
4) formarea şi dezvoltarea pieţei naţionale;
Apariţia economiilor naţionale, marchează intrarea popoarelor într-o etapă
superioară a vieţii economice, şi, totodată, trecerea la forme superioare de dezvoltare şi
organizare a activităţii economico-sociale.
În aceste condiţii:
• teritoriul naţional cu resursele sale naturale;
• forţa de muncă a locuitorilor;
• capitalul şi tehnicile de producţie folosite;
• stocurile de informaţie,
devin factori de producţie naţionali şi avuţie naţională. Împreună asigură acel
mediu ambiant de manifestare a omului în şi prin activităţi economice.

Drept urmare, la factorii de producţie amintiţi, pentru a avea o imagine


cuprinzătoare a economiei naţionale, trebuie să adăugăm şi următoarele elemente:
• trebuinţele;
• mecanismele de funcţionare;
• rezultatele.

Temă de reflecţie 3.1.

Elaboraţi un eseu de 300 de cuvinte din care să rezulte ce este şi cum s-au constituit

economiile naţionale.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului:

45
Deci, toate activităţile economice care au loc în prezent în societate, nu pot fi
privite atemporal şi aspaţial, ci strâns legate de cadrul în care ele se desfăşoară, cadru
care este economia naţională şi o anumită etapă istorică.
Este firesc, ca între economiile naţionale să existe diferenţe. Trecerea economică
nu se produce simultan. Din diferite cauze obiective şi subiective, progresul unora
întârzie, astfel încât, între economiile naţionale ale diferitelor ţări se formează decalaje
economice, sociale, politice, tehnologice etc., a căror amploare se măsoară în decenii şi
chiar secole.
Cert este că, economia naţională se prezintă în epoca contemporană, drept cadru al
dezvoltării societăţii. Acest cadru trebie privit în complexitatea lui, în care activităţile
economico-sociale, tot mai diversificate, sunt înalt integrate şi îmbrăcând forma
complexelor economice naţional – statale. Acestea îmbină, în genere, industria,
agricultura, transporturile, serviciile, cercetarea ştiinţifică, sistemul de pregătire şi
perfecţionare al cadrelor, toate activităţile sociale.
Pentru a avea o imagine cuprinzătoare cu privire la sistemul economiei naţionale,
considerăm necesar a ne opri la conceptul de structură. Prin intermediul structurii,
dezvăluim componentele sistemului economiei naţionale, precum şi alcătuirea internă a
acestuia.
Structura economiei naţionale reflectă elementele ei componente, natura şi
însuşirile acestora, poziţia lor în cadrul întregului şi rolul pe care îl joacă fiecare
element precum şi legăturile şi interacţiunile lor reciproce.
Structura economiei naţionale poate fi abordată din mai multe puncte de vedere,
corespunzător criteriilor care stau la baza alcătuirii elementelor ei componente.
1. Structura materială, reflectă compartimentarea activităţilor economico –
Ramura
sociale în cadrul diviziunii muncii, corespunzător specializării producţiei din cadrul
economiei
naţionale societăţii. Ea se regăseşte în structura de ramură a economiei naţionale şi, ca o lărgire a
acesteia, în totalitatea de activităţi omogene şi înrudite, grupate ca urmare a diviziunii
muncii, care se desfăşoară în unităţi (întreprinderi) specializate sau cu caracter mixt şi
care se concretizează în anumite proceduri şi servicii;
2. Structura tehnic, pune în evidenţă alcătuirea economiei naţionale privită
din prisma instrumentelor tehnice şi a tehnologiilor evidente. Ea reflectă gradul de în
corporare a ştiinţei, a dezvoltărilor ei în cadrul economiei naţionale;
3. Structura demoeconomică, se referă şa gruparea populaţiei acesteia, fie a
populaţiei ocupate pe sectoare, ramuri şi subramuri de activitate şi mai departe,
gruparea pe sex, vârstă, nivel de pregătire etc.

46
4. Structura organizaţională, pune în evidenţă, pe de o parte, gruparea
activităţilor economice pe domenii mari, ce se constituie în subsisteme ale economiei
naţionale ( subsistemul producţie, subsistemul comercial, subsistemul financiar etc.), iar
pe de altă parte, compartimentarea activităţilor pe niveluri şi verigi organizatorice;
Subsistemele 5. Structura teritorială, reflectă compartimentarea economiei naţionale pe
economiei
naţionale zone şi regiuni economice, părţi ale teritoriului naţional;
6. Structura de proprietate, regăsită în alcătuirea economiei naţionale din
punct de vedere al proprietăţii. În sens economic proprietatea reprezintă totalitatea
raporturilor dintre oameni în legătură cu bunurile economice, relaţii care sunt
reglementate de norme istoriceşte statornicite. Obiectul proprietăţii sunt bunurile
economice, subiectul proprietăţii pot fi persoane fizice (indivizi, familii etc.) şi persoane
juridice (asociaţi, organizaţii, statul etc.).

Formele de Pluralismul formelor de proprietate constituie premisa manifestării libertăţii


proprietate economice a agenţilor economici şi a existenţei unei economii de piaţă funcţionale. În
ţara noastră, corespunzător reglementărilor în vigoare, întâlnim următoarele forme de
proprietate: proprietate privată; proprietate de stat, proprietate mixtă. Ca forme derivate
din acestea, proprietatea cooperatistă şi proprietatea obştească. Structura de proprietate
reflectă, aşadar, formele de proprietate existente în economie, ponderea fiecărei forme
în ansamblul proprietăţii, modul de organizare a proprietăţii în cadrul fiecărei forme.

Temă de reflecţie 3.2.

Comentaţi în maximum 300 de cuvinte rolul proprietăţii în viaţa economică.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului:

47
3.2. Agenţii economici
Agenţii economici sunt subiecţii vieţii economice. Indiferent de formă, natură sau
dimeniuni, aceştia îşi pun amprenta asupra activităţii economice prin comportamentul
lor pe piaţă, prin modul de organizare şi funcţionare, prin domeniul de activitate în care
există, întrucât ansamblul economiei apare ca o reuniune a tuturor agenţilor economici.
Astfel spus, economia naţională este alcătuită din diferitele modalităţi de organizare a
Criterii de
clasificare oamenilor, în aşa fel încât specializarea şi diversificarea activităţilor întreprinse de
aceştia să poată individualiza şi relaţiona comportamentele agenţilor economici. Prin
agenţii economici se desemnează totalitatea persoanelor fizice şi/sau juridice implicate
în viaţa economică, care, în funcţie de interesele proprii, adoptă comportamente
specifice rolului lor. Este evident că orientările agenţilor economici pot fi considerate
similare şi, în egală măsură, variate, depinde care este criteriul vizat: domeniul de
activitate unde există, forma de proprietate, posibilităţile de constituire, importanţa
economică exprimată prin rolul şi funcţiile agenţilor respectivi etc.
Cea mai frecventă interpretare a naturii agenţilor economici se face pe baza
Criteriul
instituţional criteriului instituţional. O instituţie economică este acea formă de organizare care îşi
realizează obiectivul sau funcţia economică utilizând resursele disponibile cu deplină
autonomie şi poate lua oricare din următoarele forme: întreprinderi, gospodării,
administraţii, instituţii de credit şi societăţi de asigurări.
Întreprinderile sunt acei agenţi economici care antrenează personalul salariat în
tuilizarea cât mai eficientă a factorilor de producţie, astfel încât îndeplinirea funcţiei
principale – producerea de bunuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii – să
determine atingerea scopului: obţinerea de profit.
Gospodăriile, denumite şi menaje, prezintă o altă funcţie a agenţilor economici, şi

48
anume, pe aceea de consum. Ca şi întreprinderile, gospodăriile sunt instituţii
nonfinanciare şi îşi asigură satisfacerea consumului, în principal, pe seama salariilor.
Administraţiile publice şi private sunt constituite din agenţii economici care
realizează funcţia de redistribuire a veniturilor pe baza prestării unor servicii
nonmarfare. În rândul acestora se pot enumera administraţiile locale sau centrale,
învăţământul, asistenţa medicală, sistemul de transport etc. – toate publice – şi
asociaţiile, fundaţiile, organismele sau organizaţiile private (fără scop lucrativ).
Insituţiile de credit şi societăţile de asigurări, precum şi alte instituţii financiare
consituie într-o categorie aparte a agenţilor economici din cauza rolului de colectare,
transformare şi distribuire a disponibilităţilor financiare, pe de o parte, şi de
preschimbare a riscurilor individuale în riscuri colective, pe de altă parte.
Străinătatea (restul lumii) desemnează agentul economic alcătuit din partenerii de
afaceri rezidenţi sau nerezidenţi pe teritoriul ţării în discuţie, dar care, cu siguranţă,
aparţin altor economii naţionale sau au caracter internaţional.
Poate la fel de important este şi criteriul conform căruia agenţii economici sunt
grupaţi după specificul activităţii, întâlnindu-se într-o ramură unităţi economice cu
producţia omogenă, specializate în fabricarea unui produs sau a unei familii de produse,
clasificate în cadrul unor nomenclatoare în funcţie de mai multe criterii.
Agenţii economici adoptă decizii autonome şi realizează mai multe tipuri de
operaţiuni economice:
a) operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor (producerea de bunuri şi servicii,
consumuri intermediare, formarea brută a capitalului fix, importuri, exporturi etc.);
b) operaţiuni de repartiţie (plata salariilor, plata impozitelor şi taxelor,
operaţiuni de asigurări, de transferuri de capital etc.);
c) operaţiuni financiare (credite, emiterea de acţiuni şi obligaţiuni,
comercializarea acestora);
d) operaţiuni comerciale (cumpărare, vânzare, marketing etc.).

Test de autoevaluare 3.1.

I. Încercuiţi răspunsul sau variantele de răspuns corecte:


1. Economiile naţionale exprimă:
a) diviziunea internaţională a muncii;
b) modul de organizare a activităţii economice la nivel de întreprinderi;
c) diviziunea muncii în interiorul graniţelor naţionale;
d) gruparea tuturor activităţilor care au loc în societate.

49
2. La baza apariţiei economiei naţionale au stat o serie de premise, dintre care cele
mai importante sunt:
a) naţiunea ca structură esenţială a existenţei societăţii omeneşti;
b) un anumit nivel al adâncirii diviziunii sociale a muncii;
c) formarea şi dezvoltarea pieţelor naţionale;
d) interesele divergente ale agenţilor economici.

A = a + b + d; B = a + b + c; C = a + b + c + d; D = a + d.

3. Agenţii economici participă la activitatea economică dacă:


a) producătorii urmăresc, prin producerea de bunuri, să obţină profit;
b) menajele doresc să-şi satisfacă interesele;
c) au o motivaţie economică;
d) nu ştiu să facă altceva.

A = a + b + d; B = a + c + d; C = a + b + c; D = a + b + c + d.

4. Libera iniţiativă:
a) există numai când proprietatea de stat este dominantă;
b) înseamnă coexistenţa tuturor formelor de proprietate, care permit agenţilor
economici să acţioneze neîngrădit;
c) se bazează pe îngrădirea competiţiei pe piaţă;
d) se manifestă plenar dar în cadrul proprietăţii publice.

II. Încercuiţi varianta de răspuns corectă pentru următoarele afirmaţii:


A – F1 Structura materială pune în evidenţă alcătuirea economiei naţionale din punct
de vedere tehnic şi tehnologic;
A – F 2 Administraţiile exercită în principiu funcţia de intermediar financiar pentru
ceilalţi agenţi economici;
A – F3 Celibatarii sunt o categorie de agenţi economici;
A – F4 Satisfacerea nevoilor umane este asigurată numai în cadrul proprietăţii private.

III. Răspundeţi la următoarea întrebare:


Care este specificul criteriului instituţional de grupare a agenţilor economici?

50
3.3. Organizarea afacerilor. Tipuri de întreprinderi
3.3.1 Organizarea afacerilor

Comportamentul agenţilor economici se prezintă ca o sumă a faptelor, actelor şi


reacţiilor la stimulii economici, coordonate psihic, voluntar şi conştient în dorinţa de a
veni în întâmpinarea acestora.

Comportamentul Delimitat numai la sfera relaţiilor economice, comportamentul agenţilor


economic
economici se poate exprima individual sau colectiv, de durată lungă sau scurtă,
productiv sau nu (de schimb, de economisire, de consum etc.), previzibil sau
surprinzător, însă important este că acesta are loc într-o formă organizată. Manifestarea
comportamentului economic se realizează prin activitatea economică propriu zisă. Or,
ca un agent economic să participe la viaţa economică, el trebuie să-şi stabilească foarte
exact obiectivele şi căile prin care să le atingă. De aceea, înainte de a demara o afacere,
Tipuri de orice individ decide, în primul rând, forma sub care îşi va constitui societatea. Cadrul
societăţi
comerciale
legal din ţara noastră (prin Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale) a pus la
dispoziţia celor cu spirit întreprinzător cinci tipuri de societăţi comerciale – societatea
pe acţiuni, societatea în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni, societate în nume
colectiv şi societatea cu răspundere limitată. După ce alege una dintre aceste forme,
creatorul de întreprindere, indiferent de profilul acesteia, de domeniul de activitate sau
de specificul proprietăţii, trebuie să-şi organizeze afacerea. În acest scop se preocupă de
atragerea factorilor de producţie necesari pe care să-i antreneze corespunzător în
activitate. Atragerea nu înseamnă numai cumpărarea, ci şi închirierea; nu este
obligatoriu ca întreprinzătorul să fie proprietarul tutror factorilor de producţie cu care
să-şi realizez funcţia economică. însă, acest aspect se resimte în finalul activităţii, când
este însuşit venitul rezultat. În cazul în care au fost închiriaţi factori de producţie,
câştigul se împarte între adevăratul proprietar şi întreprinzător conform constractului
prestabilit.
Odată ce şi-a procurat cele necesare începerii lucrului, orice întreprinzător se
preocupă de organizarea, administrarea şi conducerea întreprinderii. Aceasta este o
responsabilitate grea, atât din punct de vedere al îndeplinirii obiectivelor stabilite, cât şi
faţă de lucrătorii angajaţi în acest proces. În funcţie de tipul de societate, răspunderea
poate fi individuală, când însuşi întreprinzătorul sau managerul care-i reprezintă
interesele decide modalităţile de acţiune, sau colectivă, atunci când această misiune
revine unui consiliu de administraţie. Alcătuit din acţionari, manageri, reprezentanţi ai
diferitelor instituţii, consiliul de administraţie are sarcina de a elabora şi urmări strategia
şi politica întreprinderii într-o asemenea manieră care să-i aducă firmei profituri cât mai
51
ridicate.
Conducerea individuală sau colectivă se impune ca urmare, în primul rând, a
dimensiunii şi formei de proprietate. Din punct de vedere economic, dimensiunea unei
întreprinderi este preciată prin intermediul mai multor indicatori: capitalul social
disponibil, cifra de afaceri realizată, nivelul costurilor, profilul obţinut, valorile
Dimensiunea
întreprinderii productivităţii muncii şi randamentului, piaţa internă şi externă cucerite, numărul de
angajaţi, capacitatea de înnoire, posibilitatea de dezvoltare a unor cercetări în interiorul
firmei. Este evident că o societate comercială de mari dimensiuni, cu eventuale
sucursale şi filiale, la fel ca şi o societate multinaţională impune o conducere mult mai
complexă, putând fi îndeplinită în bune condiţii numai de manageri, adică de specialişti
cu o pregătire şi specializare superioare lucrătorilor de rând. Managerii sunt cei care în
limitele competenţei şi reponsabilităţilor lor exercită atributele conducerii. Deciziile
luate de aceştia hotărăsc evoluţia activităţii întreprinderii. Respectarea cerinţelor de
eficienţă economică (fundamentarea ştiinţifică, împuternicirea, precizia, claritatea şi
oportunitatea deciziilor) asigură în bună măsură şanse superioare de succes în oricare
dintre activităţi – atragerea resurselor necesare, inclusiv umane, supravegherea şi
coordonarea fabricaţiei, desfacerea produselor, căutarea continuă de noi parteneri,
consolidarea permanentă a poziţiei pe piaţă, încurajarea cercetărilor proprii sau
achiziţionarea rapidă a celor mai recente descoperiri în domeniul respectiv de activitate,
stimularea şi cointeresarea corespunzătoare a lucrătorilor (proces fără de care nici una
din acţunile managerilor nu ar avea sprijinul salariaţilor) etc.

3.3.2. Tipuri de întreprinderi

Eficienţa unei economii naţionale este influenţată de raportul de determinare


dintre aceasta şi întreprindere. S-a dovedit că, dacă se situează în centrul atenţiei firma
şi nu ansamblul economiei, rezultatele care se obţin sunt superioare, atât în beneficiul
întreprinzătorului, cât şi în cel al întregii societăţi. De ce? Pentru că o astfel de aboradre
permite orientarea efortului spre înfăptuirea competitivităţii la nivelul întreprinderii.
Întreprinderea devine elementul central al vieţii economice, fără să se pună în discuţie
denumirea sa, ori forma de activitate.
Prin întreprindere, precizează specialiştii, se desemnează o organizaţie ce reuneşte
Întreprinderea – un grup de persoane, organizate potrivit anumitor cerinţe juridice, economice,
unitate de bază a
economiei tehnologice, care concep şi desfăşoară un complex de procede de muncă, folosind
resurse şi anumite instrumente de muncă, activitatea concretizându-se în producerea de
bunuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii, în vederea obţinerii profitului şi
maximizării acestuia.
52
Îndeplinindu-şi funcţia principală, întreprinderea este o unitate economică de bază
a economiei naţionale, în care sunt reuniţi oameni cu calificări specifice, în scopuri bine
precizate din punct de vedere tehnico-tehnologic şi social economic.
Tocmai elementele definitorii şi raţiunea înfiinţări şi funcţionării unei întreprinderi
îi conferă specificul unui sistem, care poate fi privit în toată complexitatea sa (dată de
resursele umane, materiale, financiare şi informaţionale în întreaga lor varietate), sub
aspect socio-economic (subliniat de contribuţia lucrătorilor în cadrul proceselor de
muncă generatoare de noi bunuri necesare societăţii) şi tehnico – material (din cauza
puternicelor interdependenţe dintre scopurile sale economice şi modalităţile propriu-zise
de realizare a lor). Orice întreprindere eficientă se manifestă ca un sistem deschis – cu
permanente raporturi în exteriorul său – dunamic – aflat într-o continuă schimbare
cauzată de necesitatea de adaptare la evoluţia mediului economic - , cu un predominant
caracter operaţional – conferit de combinarea factorilor de producţie, respectându-se
reguli bine determinate.
Nu trebuie să se facă nici o confuzie între întreprinderi şi firmă, deoarece, în
Întreprindere -
firmă esenţă amândouă se pot referi la acelaşi lucru: o unitate cu obiect de activitate
economic. La fel de bine, sensurile pot fi diferite: întreprinderea, din punct de vedere
economic, este privită drept o acţiune îndreptată spre un anumit scop, iar firma, din
punct de vedere juridic, este numele sub care îşi desfăşoară activitatea orice tip de
întreprindere şi care, în acelaşi timp, o individualizează în universul economic şi juridic.
În continuare ne vom referi la sensul comun al celor două concepte.
Complexitatea mediului economic a impus existenţa mai multor tipuri de
întreprinderi explicată, prioritar, prin specificul şi caracteristicile economiei naţionale,
modalităţile legale de constituire şi funcţionare, organizare şi conducere, forma de
proprietate etc.
Privite la nivelul economiei mondiale, întreprinderile se pot clasifica în funcţie de
Clasificarea criteriul apartenenţei lor naţionale în: întreprinderi naţionale şi întreprinderi
întreprinderilor
multinaţionale. În prima situaţie, întregul patrimoniu al întreprinderii respective aparţine
unei/unor persoane fizice sau juridice dintr-un singur stat. În cea de-a doua situaţie,
proprietarii afacerii îşi desfăşoară activitatea în minimum două ţări, modul în care sunt
împărţite răspunderea şi câştigurile depinzând de cota de paticipare a fiecăruia.
Înaintea oricărui alt criteriu de clasificare, în economia de piaţă, la nivel naţional,
se distinge împărţirea în funcţie de forma de proprietate, în: întreprinderi în proprietate
publică, întreprinderi în proprietate privată şi întreprinderi mixte. Aşa după cum se
poate deduce şi din denumire, fiecare astfel de tip de întreprindere arată în proprietatea
cui se află capitalul social: a statului, a unuia sau mai multor întreprinzători particulari,
sau a statului şi a unor persoane particulare.

53
Un criteriu important este cel al dimensiunii. Pe baza lui întâlnim: întreprinderi
mici şi mijlocii, mari şi foarte mari. Un alt criteriu important de clasificare a
întreprinderilor se referă la forma de înfiinţare şi organizare, delimitându-se societăţile:
personale, asociate şi pe acţiuni.
Întreprinderile personale, numite în unele ţări unipersonale, iar în altele
individuale, se caracterizează prin existenţa unei singure persoane aflată la conducerea
afacerii. La nivelul întreprinzătorului, optarea pentru o asemenea formă de activitate
prezintă mai multe avantaje, deoarece li se acordă o serie de facilităţi, în strictă legătură
cu situaţia economică şi nevoia socială existentă la un moment dat în economia
naţională. Reglementările legale sunt, în general, în sprijinul acestora, capitalul social
minim nu este stabilit la plafoane prea ridicate, durata de realizare a tuturor
formalităţilor privind actele de constituire a firmei foarte rar depăşeşte şase săptămâni,
şi, poate ce este cel mai semnificativ, au o mare viteză de reacţie la stimulii pieţei,
flexibilitatea sporită fiind conferită de dimensiunea mică, pe de o parte, dar şi de
priceperea patronului, pe de altă parte. Îngrădirile ce pot apărea ţin, mai degrabă, de
mărimea firmei, întrucât o societate comercială de mici dimensiuni, care nu are un
capital ridicat sau nu este cotată la bursă, nu poate fi antrenată în afaceri importante.
Pentru întreprinderile personale, un aspect de neignorat în momentul în care se iau în
discuţie avantajele şi dezavantajele, se referă la răspundere. Sunt puţine situaţiile unei
răspunderi limitate, de obicei, în caz de faliment, întreprinzătorul răspunde cu întreaga
avere, neexistând nici o distincţie între patrimoniul particular şi cel al societăţii. În ceea
ce priveşte organizarea activităţii, cum patronul este singurul decident cu privire la
direcţionarea şi desfăşurarea afacerilor, el îndeplineşte şi funcţia de manager.
Întreprinderile asociate se constituie prin reunirea capitalului, în cote egale sau
diferite, a mai multor persoane sau a unor întreprinzători particualari, pe de o parte, cu
societăţo deja înfiinţate, pe de altă parte. Ca formă particulară, cooperativă, indiferent
de domeniul în care este înfiinţată (producţie, desfacere, comerţ, credit etc.) se bazează
pe ideea asocierii private, în scopul unei colaborări neconstrânse şi în condiţii
nediferenţiate pentru toţi membrii, în spiritul împărţirii venitului obţinut corespunzător
cotei de capital adus la constituire. De altfel, raţiunea oricărei întreprinderi asociate este
obşinerea câştigului şi repartizarea lui după aportul individual, exprimat în bani sau
muncă. Răspunderea întreprinderii asociate este statutată în documentele de constituire,
şi, în general, este nelimitată şi solidară. Există, însă, şi situaţii în care aceasta se
încadrează în limita aportului social subscris.
Cele două mari categorii de întreprinderi asociate sunt: societăţile de persoane – ca
o formă simplă, ce necesită, în majoritatea situaţiilor, sume de bani mai modeste, atât
pentru înfiinţare, cât şi pentru evoluţia ulterioară – şi societăţile de capitaluri – ca formă

54
superioară.
Societăţile pe acţiuni reprezintă cele mai avansate modalităţi de constituire a unor
societăţi de capitaluri. Prin asocierea capitalurilor mai multor persoane se stabileşte
capitalul social a ceea ce ulterior poate deveni o corporaţie. Participarea la formarea
capitalului social se face prin intermediul acţiunilor aflate în proprietate. Crearea unei
corporaţii prezintă avantajul unei investiţii iniţiale superioare altor tipuri de
întreprinderi, care pot permite antrenarea societăţii respective în afaceri de mari
proporţii şi cu şanse sporite de câştiguri substanţiale. În plus, răspunderea este limitată
numai la aportul social, deci împărţită între acţionari conform cotei individuale de
participare sau în dependenţ de numărul acţiunilor posedate. Dacă dimensiunile
societăţii respective îi conferă dreptul cotaţiei la bursă, antrenarea în proiecte valoroase
este mult mai uşoară şi profitabilă pentru acţionari. Deci, în cazul unei corporaţii,
constituirea, funcţionarea şi împărţirea veniturilor nete depinde de pachetul de acţiuni
aflate în posesia fiecărui acţionar.

Temă de reflecţie 3.3.

Arătaţi pe scurt care este rolul întreprinderii în societate.


Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului:

3.4. Indicatorii activităţii întreprinderii


Rezultatele activităţii întreprinderii se concretizează în bunuri create şi servicii
Modalităţi de
prestate. Ele au menirea de a satisface nevoi de consum existemte în societate. Aceste
exprimare a
rezultatelor rezultate, în condiţiile existenţei pieţei, ajung la consumatori prin intermediul vânzării –
cumpărării, deci prin intermediul exprimării lor monetare, băneşti. Aşadar, rezultatele
activităţii întreprinderii au, pe de o parte, o exprimare fizică, iar pe de alta, o exprimare
bănească.
Exprimarea fizică se face prin intermediul unităţilor natural – fizice care servesc la
măsurarea cantităţii de bunuri produse în întreprindere. Aceste unităţi sunt diferite în
funcţie de specificul fizic al bunurilor produse (metri, litri, perechi etc.). se uitilizează şi
măsurarea în unităţi natural – convenţionale, în cazurile în care se produc bunuri de

55
acelaşi tip, dar cu caracteristici diferite.

Rezultate globale şi
Exprimarea bănească a rezultatelor întreprinderii este mai cuprinzătoare, ea dă
rezultate finale posibilitatea surprinderii nuanţate şi a rezultatelor întreprinderii. Astfel, se pot exprima
rezultatele globale prin intermediul cifrei de afaceri, rezultatele finale cu ajutorul
indicatorului valoarea adăugată, rezultatele nete prin intermediul profitului net.
Cifra de afaceri, pune în evidenţă totalitatea încasărilor realizate de o firmă,
exprimate prin preţurile pieţei, pe baza operaţiilor comerciale efectuate într-o perioadă
de timp dată, de obicei un an. Deci, cifra de afaceri însumează toate încasările rezultate
din acte de comerţ: vânzări de bunuri materiale, prestări de servicii, depuneri la bănci şi
instituţii financiare, acordarea de credite, joc de burse, inclusiv la cele valutare. Prin
intermediul acestui indicator, cunoscut şi sub numele de vânzări sau de venituri brute, se
apreciază dimensiunea întreprinderii şi puterea ei economico – financiară.
Valoarea adăugată, este indicatorul care reflectă contribuţia factorului muncă şi a
factorului capital (capital fix), în procesul utilizării lor de către întreprindere. Valoarea
adăugată reflectă ceea ce se adaugă într-o întreprindere, la suma ce reprezintă
cheltuielile cu materii prime, materiale şi energie. Deci, ea constă din suma de bani
încasată din vânzarea bunurilor economice create de către o întreprindere, peste
mărimea cheltuielilor cu materii prime, materiale, energie utilizate pentru producerea
bunurilor respective. Cu alte cuvinte, acest indicator nu cuprinde consumul intermediar.
Profitul brut sau profitul total este un indicator ce exprimă mărimea profitului brut
obţinut de către o întreprindere într-o anumită perioadă de timp. El se determină prin
scăderea din cifra de afaceri a costului aferent producţiei. Acest indicator mai este
cunoscut şi sub denumirea de venit global, reprezentând diferenţa dintre încasările
obţinute într-o anumită perioadă din vânzarea bunurilor economice, prestarea serviciilor
etc. şi costul de producţie aferent acestora.
Profitul net, indicator deosebit de însemnat, care reflectă partea din venitul global
al unei întreprinderi (din profitul brut) ce rămâne după scăderea din acesta a impozitelor
şi a altor elemente prevăzute de lege. În ţara noastră, legislaţia prevede a se scădea
următoarele elemente: salariile întreprinzătorului, dobânda la capitalul investit, chiria
plătită pentru clădiri; arenda pentru pământ, partea destinată rezervelor, rpelevările şi
donaţiile făcute în scop umanitar, pentru sporirea activităţii ştiinţifice, sociale, culturale
şi sportive, alocaţii pentru copii plătite de agenţii economici care nu evidenţiază aceste
sume în costuri, cheltuieli de pregătire şi practică în producţie.
Desigur, indicatorii microeconomici (la nivel de întreprindere) sunt mai numeroşi.
Ei sunt utilizaţi nu numai pentru a exprima rezultatele activităţii fiecărei unităţi în parte,
pentru analize, ci şi pentru a proiecta în perspecticvă activitatea întreprinderii, respectiv
sunt utilizaţi în activitatea de planificare şi de elaborare a strategiilor de dezvoltare.

56
Obiectivele prevăzute a se realiza sunt materializate în plan şi strategii prin intermediul
indicatorilor economici.

Temă de reflecţie 3.4.

Comentaţi în maximum 300 de cuvinte importanţa cunoaşterii şi determinării (calculării)

indicatorilor activităţii întreprinderii.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului:

3.5. Circuitul şi fluxurile activităţii economice

Întreprinderile efectuează operaţii şi tranzacţii care generează fluxurile economice,


ce formează, în ansamblul lor, ceea ce denumim circuitul economic.
Având în vedere principalele categorii de agenţi economici, fluxurile economice
generate de activitatea acestora, pot fi reprezentate sintetic, conform schemei din fig. nr.
2.
Cheltuieli pentru Încasări
bunuri şi servicii Piaţa bunurilor
bunuri şi servicii bunuri şi servicii
şi serviciilor

Gospodăriile Producătorii

Resurse Piaţa factorilor factorii de producţie


de producţie
veniturile factorilor plăţi pentru factori

Fig. nr. 2

Fluxurile economice sunt, pe de o parte, fluxurile reale (bunuri, servicii, factori de


producţie), iar pe de altă parte, fluxuri monetare (venituri şi cheltuieli). Schema circuitului
economic prezentată mai sus, reprezintă un model simplificat, care se bazează pe două
categorii de agenţi economici, respectiv întreprinderi şi producători. În realitate, sunt mai
multe categorii de agenţi economici, inclusiv statul, ceea ce amplifică circuitul economic.
57
De asemenea, trebuie să avem în vedere că operaţiunile economice depăşesc teritoriul
naţional. Oricum, chiar simplificat, circuitul economic pune în evidenţă interdependenţa
activităţilor economice care se desfăşoară în cadrul economiei naţionale.

Test de autoevaluare 3.2.

I. Încercuiţi răspunsul sau combinaţiile de răspunsuri corecte:


1. Întreprinderile sunt unităţi economice care au drept funcţie principală:
a) consumul de bunuri şi servicii;
b) producerea de bunuri şi servicii;
c) redistribuirea veniturilor;
d) transformarea riscului individual în risc colectiv.

2. Cifra de afaceri pune în evidenţă:


a) totalitatea încasărilor realizate de o firmă într-un an, exprimate prin preţurile pieţei;
b) numai încasările rezultate din acte de comerţ;
c) totalitatea încasărilor realizate de o firmă într-un an, exprimate prin unităţi natural –
convenţionale;
d) diferenţa dintre încasările obţinute într-o anumită perioadă de timp din vânzarea bunurilor şi
costul de producţie aferent acestora.

3. Valoarea adăugată:
a) este un indicator de apreciere a contribuţiei capitalului circulant în activitatea economică;
b) apare ca o mărime condiţionată de specificul ramurii de activitate;
c) se deduc din profitul net;
d) reflectă ceea ce se adaugă într-o întreprindere la suma ce reprezintă cheltuielile cu materii prime,
materiale, energie.

4. Tranzacţiile economice:
a) definesc totalitatea raporturilor dintre agenţii economice;
b) se stabilesc numai între agenţii economici producători;
c) în general, se desfăşoară în două sensuri, dar mai pot exista şi excepţii;
d) pot depăşi graniţele unui stat.

A = a + b + c; B = a + c + d; C = a + c; D = c + d.

II. Încercuiţi varianta de răspuns corectă pentru următoarele afirmaţii:

58
A – F1 Profitul net include profitul brut;
A – F2 O întreprindere poate funcţiona fără a realiza cifra de afaceri;
A – F3 Indicatorii activităţii întreprinderii au numai o exprimare monetară;
A – F4 Agenţii economici sunt numai persoane juridice care participă la viaţa economică;

III. Corectaţi şi completaţi schema de mai jos:

Piaţa bunurilor şi
serviciilor

Gospodăriile Producătorii
(micii întreprinzători) (menajele)

Piaţa forţei de muncă

3. 6. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare

Testul de autoevaluare 3.1.


Răspunsurile corecte sunt:
I. 1 – c; 2 – B; 3 – C; 4 – b.
II. 1 – F; 2 – F; 3 – A; 4 – F.
III. Criteriul instituţional permite gruparea agenţilor economici pe baza
funcţiei lor principale în economie. O unitate instituţională este acea formă de organizare
care dispune de autonomie de decizie în executarea funcţiei sale principale (de a produce,
a finanţa, a asigura, a consuma etc.), acţionând într-un cadru care îi este propriu asupra
resurselor de care dispune.

Testul de autoevaluare 3.2.


I. 1 – b; 2 – a; 3 – d; 4 – D.
II. 1 – F; 2 – F; 3 – F; 4 – F;

Cheltuieli pentru Încasări

59
Piaţa bunurilor
şi serviciilor
bunuri şi servicii

III. bunuri şi servicii bunuri şi servicii

Gospodăriile Producătorii

Resurse Piaţa factorilor factorii de producţie


de producţie
veniturile factorilor plăţi pentru factori

3. 7. Lucrare de verificare Unitatea 3

Elaboraţi un referat cu tema „Economiile naţionale în contextul globalizării economice”

(minimum 3 pagini, format A4, font 12, distanţă 1,5)

Bibliografie Unitatea 3

1. - Gh. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, Economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
2. - D. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu, Economie – manual universitar, Editura Economică,
Bucureşti, 2001
3. - O. Nicolescu, Management comparat, Editura Economică, Bucureşti, 1997

Comportamentul consumatorului

Unitatea de învăţare 4
COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI
60
CUPRINS
Obiectivele unităţii de învăţare nr. 4
4.1. Comportamentul consumatorului – componentă a comportamentului economic al
oamenilor
4.2. Utilitatea. Legea utilităţii marginale descrescătoare
4.3. Echilibrul consumatorului
4.4. Efectul de substituţie şi efectul de venit
4.5. Răspunsuri la testele de autoevaluare
4.6. Lucrare de verificare Unitatea 4
4.7. Bibliografie Unitatea 4

Obiectivele unităţii de învăţare 4

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:


• înţelegeţi complexitatea
comportamentului consumatorului
şi factorii care îl determină;
• identificaţi rolul utilităţii în decizia
de cumpărare şi conţinutul legii
utilităţii marginale descrescătoare;
• surprindeţi cum se atinge echilibrul
consumatorului şi care este
condiţia pentru acest lucru;
• concretizaţi în ce constă şi cum se
manifestă efectul de substituţie şi
efectul de venit.

61
4.1. Comportamentul consumatorului – componentă a comportamentului economic
al oamenilor

Consumatorul este un agent economic care activează pe considerente raţionale. El


cumpără bunuri şi servicii deoarece acestea dispun de anumite proprietăţi, iar în urma
consumului sau utilizării lor resimte satisfacţie sau plăcere. Cu alte cuvinte, în sens
concis, comportamentul consumatorului reprezintă conduita oamenilor în cazul
cumpărării şi al consumului de bunuri şi servicii.

O definiţie completă pune în evidenţă că acesta reprezintă „totalitatea actelor


decizionale realizate la nivel individual sau de grup, legate direct de obţinerea şi
utilizarea de bunuri şi servicii, în vederea satisfacerii nevoilor actuale şi viitoare,
incluzând procesele decizionale care preced şi determină aceste acte.”1

Comportamentul consumatorului este, aşadar, interpretat ca un proces de decizie


pentru că, în cele din urmă, rezultanta comportamentului este hotărârea pe care o ia
cumpărătorul privind achiziţionarea (cumpărarea) şi consumul anumitor bunuri ce-i sunt
necesare.
În funcţie de nevoile pe care le resimte, consumatorul îşi pune întrebarea CE
Comportament mărfuri poate să cumpere, respectiv să consume sau să utilizeze, pentru ca să obţină
raţional al
consumatorului satisfacerea nevoilor sale. În acest sens, el apelează la un comportament raţional pe piaţă,
prin a cărui axiomă principală - comparaţia între mărfuri - ajunge la alegerea, din
multitudinea de produse, a acelor bunuri de consum de utilitate căutată. În acest scop,
cumpărătorul găseşte răspuns şi la celelalte întrebări clasice (CÂT şi CUM să
cumpere), având în vedere că decizia de cumpărare se formează în concordanţă cu
nivelul veniturilor de consum de care dispune.
Comportamentul raţional al consumatorului se concretizează într-o alegere
eficientă. Aceasta înseamnă recunoaşterea efectului consumului sub forma satisfacţiei
maxime pe unitatea de efort şi realizarea unui minim de cheltuială pe unitatea de
satisfacţie resimţită.
1
I. Cătoiu, N. Teodorescu, Comportamentul consumatorului. Teorie şi practică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 15;

62
În calitate de consumator, individul se confruntă cu problema alegerii dintre
diferitele combinaţii de bunuri şi servicii, oprindu-se la varianta care respectă cel mai bine
restricţiile impuse de resursele limitate de timp şi bani.
Factorii care conduc la o decizie de cumpărare sau alta, caracteristicile
comportamentului consumatorului şi explicaţii ale manifestărilor acestuia au constituit
obiecte de cercetare ale multor teorii: psihologice, respectiv teoriile învăţării (bazate pe
relaţia stimuli - răspuns, cognitive) şi teoriile psihoanalitice, precum şi cele sociologice, ce
abordează aceste aspecte prin prisma relaţiilor interpersonale.
Temă de reflecţie 4.1.

Comentaţi în maximum 300 de cuvinte care este sensul expresiei „alegerea eficientă a

consumatorului”.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului:

Indiferent cum este definit comportamentul consumatorului, specialiştii au


Trăsături ale desprins, ca definitorii pentru acesta, următoarele trăsături esenţiale:1
comportamentului
-
consumatorului Comportamentul consumatorului este un sistem complex de manifestări, atitudini,
motivaţii, decizii;
- Dezvoltarea trăsăturilor individuale ale omului, atât pe cale naturală, cât şi prin educaţie
şi mediu se reflectă în comportarea lui prin preferinţe, credinţe, valori şi atitudini, poziţie ocupată în
societate, anturajul frecventat etc.;
- Comportamentul consumatorului determină interacţiuni, şi de aceea este important de
ştiut ce cred consumatorii (percepţie), ce simt (impresie) şi ce fac (conduită);
- Comportamentul consumatorului implică acţiuni succesive sau concomitente pentru
selectarea unei alternative sau a alteia concretizate în decizii;
- Sfera comportamentului se lărgeşte mai ales datorită dezvoltării şi diversificării serviciilor
atât în sfera comercială, cât şi necomercială;
- Comportamentul consumatorului este reacţia individului la diferite variabile (stimuli)
endogene sau exogene;

1
S. Stanciu, Bazele generale ale marketingului, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1999, p. 135
63
Factori de Comportamentul consumatorului este influenţat de numeroşi factori. Dacă avem în
influenţă
vedere sursa acestora desprindem factori interni (variabile endogene) şi factori externi
(variabile exogene). Din punct de vedere al naturii lor, pot fi economici, psihologici, sociali
etc.
Variabilele endogene sunt cele de natură psihologică ce cuprind caracteristicile
personale ale individului (vârsta şi etapa din ciclul de viaţă), personalitatea sa, reprezentările
sale despre bunurile şi serviciile menite să-i satisfacă trebuinţele, procesele de percepţie,
învăţare şi gândire ce au loc la nivel mintal.
Variabilele exogene, specifice mediului în care trăieşte şi activează consumatorul, se
împart în două categorii: cele direct observabile şi cele care nu sunt direct observabile. În
rândul variabilelor exogene direct observabile se înscriu factorii demografici şi cei
economici. În rândul factorilor demografici se pot aminti la nivel individual: distribuţia după
sex, vârstă, nivel de instruire, ocupaţie, stare civilă, domiciliu (urban/rural, zonă geografică).
La categoria factorilor economici sunt luaţi în considerare: situaţia materială (veniturile,
Factori cheltuielile) a unei persoane şi a întregii familii (gospodării), preţurile mărfurilor şi tarifele
economici
serviciilor, produsul intern brut/net pe locuitor, nivelul consumului unor produse sau servicii,
gradul de înzestrare cu bunuri de folosinţă îndelungată, vânzările cu amănuntul şi prestările
de servicii către populaţie, puterea de cumpărare a populaţiei, indicii preţurilor, rata inflaţiei.
Factorul preţ poate fi analizat din două puncte de vedere. În primul rând, prin
nivelurile ce pot fi asociate unui produs sau serviciu în funcţie de fiecare componentă
principală a acestuia, astfel încât politica de preţ a firmei să fie fundamentată pe baza
percepţiei consumatorilor asupra raportului „preţ plătit/utilitate”, care reflectă gradul de
acceptabilitate a preţului. În al doilea rând, este necesară corelarea preţurilor acceptate de
consumator cu veniturile lor pentru a putea determina segmentele ţintă pentru
produsul/serviciul respectiv, punându-se astfel accent pe analiza tipologică sau segmentări,
pentru a releva şansele de piaţă ale produselor/serviciilor în rândul diferitelor categorii de
consumatori potenţiali.
Variabilele exogene care nu sunt direct observabile reprezintă factorii sociali
(familie, grupuri de apartenenţă, grupuri de referinţă, rol şi statut social) şi culturali (cultură,
cultură secundară, clasă socială).

4.2. Utilitatea. Legea utilităţii marginale descrescătoare

Conceptul care exprimă puterea mărfurilor de a crea satisfacţie este utilitatea.


Aceasta, în sens economic, desemnează, pe de o parte, capacitatea reală sau presupusă a
unui bun de a satisface o nevoie, iar pe de altă parte, satisfacţia pe care o

64
creează folosirea bunului respectiv pentru consumator. Utilitatea poate fi privită ca
un număr care reprezintă nivelul satisfacţiei primită prin consumul unui anumit bun, iar
Maximizarea
utilităţii principiul maximizării satisfacţiei devine în economia modernă, maximizarea
utilităţii. Prin urmare, între două bunuri cu utilităţi diferite, se preferă cel cu utilitate
superioară, iar faţă de mărfurile cu aceleaşi utilităţi, consumatorul este indiferent.
Utilitatea se poate manifesta în mai multe moduri. Datorită acestui fapt ea
poate fi grupată în funcţie de următoarele criterii:
a) după modalitatea în care se determină:
utilitate cardinală, care influenţează asupra ordinii, darşi asupra intensităţii preferinţelor;
utilitate ordinală, care are efect doar asupra ordinii preferinţelor;
b) după cantitatea de bunuri consumate la care se referă:
utilitate individuală, care exprimă satisfacţia generată consumatorului de fiecare
unitate consumată dintr-un bun;
utilitate totală, care exprimă satisfacţia totală resimţită de consumator ca urmare a
consumului sau utilizării unei cantităţi totale dintr-un bun;
utilitate marginală, care exprimă utilitatea adiţională, obţinută prin consumul unei unităţi
suplimentare de marfă, când cantităţile celorlalte mărfuri sunt neschimbate.

În ce priveşte determinarea sau măsurarea utilităţii bunurilor amintim următoarele


metode:
A. Metoda cardinală (denumită şi numerică) se bazează pe compararea cantitativă a utilităţii,
Metode de
din diferite structuri ale consumului, prin atribuirea unui număr de unităţi de utilitate pentru fiecare
măsurare a
cantitate din structura consumului. Consumatorul atribuie aceste unităţi pe baza satisfacţiei personale.
utilităţii

De exemplu:
- 1 kg. de pâine = 5 unităţi
- 1 kg. de fructe = 10 unităţi
- 1 kg. de carne = 50 de unităţi.
În acest caz, utilitatea unui kg. de carne este de 5 ori mai mare în raport cu 1 kg.
de fructe şi de 10 ori mai mare în raport cu 1 kg. de pâine.
Teoria (metoda) utilităţii cardinale are două mari inconveniente: a) presupune că
utilitatea globală este identică cu suma utilităţilor individuale, ceea ce nu este adevărat; b)
presupune stabilitatea banilor, a unităţii monetare, deoarece preţurile sunt exprimate în
monedă, ceea ce nu se verifică în realitatea economică, datorită inflaţiei care
caracterizează economiile contemporane.
B. Măsurarea ordinală, se bazează nu pe măsurarea utilităţii, ci pe ordonarea şi
ierarhizarea raţională a bunurilor în funcţie de preferinţele consumatorului şi de
intensitatea nevoilor. Ea are la bază următoarele axiome:

65
comparaţia. Un consumator raţional care compară două alternative (mărfuri)
trebuie să ajungă la una din concluziile următoare:
preferă marfa A faţă de B; preferă marfa B faţă de A; este
indiferent între Aşi B;
tranzitivitatea. Dacă un consumator raţional preferă marfa A faţă de B şi pe B faţă de C,
atunci el preferă bunul A faţă de C; la fel în situaţia indiferenţei faţă de bunuri;

abundenţa. Un consumator raţional preferă alternativa (marfa) pe care o poate obţine în


cantităţi mai mari, dacă mărfurile care formează obiectul deciziei (alegerii) sunt
identice.

Temă de reflecţie 4.2.

Elaboraţi un eseu de maximum 300 de cuvinte care să prezinte punctul dumneavoastră de

vedere privind utilitatea şi determinarea ei.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului:

Aceste axiome sunt privite şi ca principii ale consumatorului raţional.


Se apreciază că teoria utilităţii ordinale oferă mijloacele conceptuale şi instrumentele
Principii ale
consumatorului economice necesare pentru a surprinde realist componentele modelului teoretic al
raţional
consumatorului care presupune compararea şi abordarea diverselor bunuri – marfă după
preferinţele şi alegerea celui mai favorabil set de produse din punctul de vedere al
utilităţii şi preţurilor, în limita veniturilor bugetare. Modelul respectiv foloseşte
următoarele instrumente:
- curbele de indiferenţă;
- rata marginală de substituire;
- linia bugetară;
- echilibrul consumatorului.
Menţionăm faptul că teoria utilităţii ordinale este mult folosită astăzi în analiza
comportamentului oamenilor în condiţii de incertitudine.

66
De asemenea, după Gilbert Abraham – Frois, dificultăţile prezentate de teoria
cardinală a utilităţii, explică pe larg succesul pe care l-a avut la reformularea teoriei
opţiunilor consumatorului în termenii teoriei ordinale. „Simplitatea acestei teorii – susţine
autorul – este seducătoare: nu mai este nevoie să se presupună, ca în versiunea cardinală
precedentă, că utilitatea ar putea fi măsurată de consumator; este suficient doar ca acesta
să fie capabil să-şi ordoneze în mod raţional preferinţele.”
În abordarea utilităţii în funcţie de cantitatea consumată dintr-un bun se face
distincţie între utilitatea totală, care este dată de întreaga cantitate de mărfuri de
un anumit fel şi cea marginală, care reprezintă din punct de vedere individual
suplimentul de utilitate ce se obţine ca rezultat al majorării cu o unitate a consumului
din marfa respectivă. În general, această accepţiune este valabilă când cantităţile
celorlalte mărfuri se menţin neschimbate.
Utilitatea marginală (UM) se calculează ca diferenţă între utilitatea totală (Ut)
Legea utilităţii
marginale conferită de masa totală de bunuri după suplimentarea consumului şi utilitatea
descrescătoare totală dată de cantitatea de mărfuri existentă înaintea suplimentării consumului. Ea se
supune legii utilităţii marginale descrescătoare, care a fost formulată prima dată de
către A. Gossen (1843)şi care arată că suplimentul de utilitate furnizat de cantitatea
crescătoare dintr-un bun se va diminua până la zero, corespunzător punctului de
saţietate la care utilitatea marginală este nulă.
Prin urmare, un consumator va continua să cumpere un produs dat, atât timp cât
Ipotezele satisfacţia ce i-o oferă ultima unitate consumată (utilitatea marginală) egalează sau
teoriei
utilităţii excede utilitatea marginală rezultată din aceeaşi cheltuială a altui produs. După
marginale
W. Stanton1, ipotezele teoriei utilităţii marginale sunt:
- consumatorul încearcă întotdeauna să-şi maximizeze satisfacţia (utilitatea) în interiorul
limitelor resurselor financiare;
- el are cunoştinţe complete asupra resurselor alternative pentru satisfacerea nevoilor
sale;
- el acţionează întotdeauna într-o manieră raţională.
Când nevoia dintr-un bun este mai intensă, consumatorul acordă o importanţă mai
mare unităţilor consumate. Astfel, prima unitate consumată devine cea mai utilă, iar
ultima corespunde saturaţiei şi capătă utilitatea marginală zero. Dacă se continuă
consumul, utilitatea marginală devine negativă şi se transformă în insatisfacţie şi
dezulitate, ceea ce arată că nivelul său zero corespunde maximului de consum raţional. Ca
urmare, utilitatea totală creşte într-un ritm descrescător pe măsură ce consumul creşte.
De exemplu, consumul succesiv de 5 unităţi dintr-un bun conferă consumatorului

1
W. Stanton, Fundamentals of Marketing, Fourth Edition, McGraw Hill, 1975, cap. 4
67
utilităţile totale de 10, 18, 25, 30, 30. Utilităţile marginale pentru cea de-a doua, a treia şi
a patra unitate sunt 8, 7, 5 şi 0. utilitatea marginală a primei unităţi coincide cu utilitatea
totală care este şi individuală fiind 10. Consumatorul înregistrează pragul de saturaţie la
nivelul celei de-a cincea unitate.
Se observă că utilitatea marginală scade, pe măsură ce cantitatea consumată
Manifestarea legii creşte. Legea utilităţii marginale descrescătoare se manifestă astfel, prin creşterea
utilităţii marginale
descrescătoare utilităţii totale la majorarea consumului într-un ritm descrescător, adică prin
scăderea utilităţii marginale. Aşa se explică de ce prima unitate dintr-un bun este cea mai
utilă şi de ce creşterea consumului nu poate continua peste unitatea la care utilitatea
marginală este nulă.

Temă de reflecţie 4.3.

Explicaţi în maximum 300 de cuvinte în ce constau principiile consumatorului raţional.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului:

Menţinând principiul potrivit căruia creşterea cantităţilor atrage scăderea


utilităţilor, respectiv a preţurilor şi invers, teoria contemporană dezvoltă relaţiile dintre
utilitate, venituri şi preţuri. În plus, variaţia utilităţii bunurilor depinde nu numai de
preferinţele indivizilor, ci şi de calităţile inerente ale produselor. Prin urmare, ca titulari
de venituri, indivizii urmează să cumpere acele produse care, la o sumă egală, le vor
asigura maximum de satisfacţii. Consumatorul va aloca sumele pentru achiziţionarea
diferitelor bunuri (x, y, …, n), astfel încât cheltuirea veniturilor (V) să corespundă
raporturilor egale între utilităţile marginale (UM) şi preţurile produselor (P), adică:
UM x UM y UM n
= = ... = = UM comună pentru 1 unitate monetară venit.
Px Py Pn

Relaţia exprimă legea utilităţii marginale descrescătoare pe baza căreia P.


Samuelson formulează legea utilităţilor marginale egale pe dolar (respectiv unitate
monetară), potrivit căreia, fiecare bun este cerut până la punctul la care utilitatea
marginală a unităţii monetare cheltuite este exact aceeaşi ca şi utilitatea marginală
a unităţii monetare cheltuite pe orice alt bun (nivelul comun de utilitate marginală).

68
Teste de autoevaluare 4.1.

I. Încercuiţi răspunsul sau combinaţia de răspunsuri corecte:


1. Utilitatea care exprimă intensitatea preferinţelor se numeşte:
a) ordinală;
b) cardinală;
c) totală;
d) marginală.

2. Utilitatea totală resimţită de un consumator în consumul primelor 3 unităţi


succesive este 14, 18, 20. Utilitatea marginală a primei unităţi este:
a) 4;
b) 6;
c) 32;
d) 14.

3. Utilitatea totală coincide cu cea marginală:


a) la nivelul primei unităţi consumate;
b) la nivelul ultimei unităţi consumate;
c) la nivelul pragului de saturaţie;
d) numai în cazul unui consumator iraţional.

4. Alegerea consumatorului este eficientă atunci când:


a) satisfacţia obţinută pe unitatea de efort este maximă;
b) efortul depus se maximizează pe unitatea de satisfacţie;
c) se depune un minim de cheltuială pe unitatea de satisfacţie
resimţită.
d) Se înregistrează cea mai mare utilitate marginală pe preţ.

A = a + b + c; B = b + c + d; C = a + b; D = a + c

II. Încercuiţi varianta de răspuns corectă pentru următoarele afirmaţii:

A – F1 Utilitatea marginală este descrescătoare;


A – F 2 Utilitatea totală este crescătoare şi dincolo de limita saturaţiei;
A – F3 Intensitatea nevoilor consumatorilor raţionali este aceiaşi la bunurile
de strictă necesitate;
A – F4 Utilitatea economică are caracter subiectiv.
69
III. Răspundeţi pe scurt la următoarea întrebare:
Ce sunt curbele de indiferenţă?
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului:

4.3. Echilibrul consumatorului

Preferinţele care se referă la bunuri, fie direct, fie indirect, pentru a se deosebi de
Preferinţele concepte similare utilizate în alte domenii ale vieţii sociale se numesc preferinţe
economice
economice. Ele prezintă două componente: una raţională şi alta afectivă; de asemenea, au
întotdeauna caracter subiectiv, care generează multiple consecinţe în ceea ce priveşte
modul de exteriorizare, stabilitatea în timp şi particularităţile concrete ale acestora.
Descrierea preferinţelor se poate face în două moduri:
a) folosind utilităţile generate de diferite combinaţii de mărfuri. Analiza diferitelor
utilităţi conduce la următorul raţionament: dacă combinaţia A oferă mai multă
utilitate consumatorului decât B, acesta va prefera prima variantă; dacă combinaţiile de
bunuri C şi D prezintă aceeaşi utilitate, consumatorului îi este indiferentă alegerea între
aceste două posibilităţi. Ceea ce contează este clasamentul sau ordinea de preferinţe
ale individului şi nu mărimea diferenţei dintre utilităţi. Cu alte cuvinte, dacă la
funcţia de utilitate a combinaţiei A consumatorul asociază 30 utili, iar la varianta
B, 5, singura concluzie posibilă este că se preferă A lui B (nu prezintă nici un sens
afirmaţia că A este de 6 ori mai bună decât B).

Curbele de b) folosind curbele de indiferenţă (de utilitate) care exprimă diversele


indiferenţă

70
niveluri de satisfacţii ale unui consumator care alege între două bunuri (X1 şi X2).

X2

U3
U2
U1

X1
Fig. nr. 6

Curbele de indiferenţă care se prezintă ca o serie de curbe reliefează diferite


variante de combinare şi niveluri de satisfacere. Ansamblul lor este cunoscut cu
denumirea de harta curbelor de indiferenţă.

La acelaşi nivel de utilitate, consumatorul poate opta, fie pentru o cantitate mai
mare din marfa 1 şi mai mică din bunul 2, fie invers, adică bunurile sunt
substituibile cantitativ. În acest moment, consumatorul îşi propune să răspundă la
întrebările:
Care este utilitatea care îi asigură satisfacţia maximă ?
Care este combinaţia de mărfuri pentru care optează în vederea obţinerii
nivelului de utilitate maxim ?
Consumatorul, deşi cunoaşte combinaţiile de mărfuri pentru care resimte
satisfacţii mari, el practic, nu poate opta pentru o utilitate oricât de ridicată,
datorită restricţiei bugetare, adică capacităţii sale limitate de achiziţie a mărfurilor,

Restricţia
respectiv nivelului venitului pentru consum. Astfel, suma produselor dintre preţurile
bugetară mărfurilor şi cantităţile solicitate trebuie să coincidă cu bugetul de consum, adică:
V = P1 * Q1 + P2 * Q2 + … + Pn * Qn , unde V = venitul consumatorului, P1,
P2,… Pn, preţurile mărfurilor, şi Q1, Q2,… Qn cantităţile solicitate din mărfurile 1,
2,…n; desigur, pentru două bunuri Aşi B: V = PA * QA + PB * QB sau QB = - (PA/PB) *
QA + V / PB .

71
Într-o reprezentare grafică, funcţia bugetului ia forma următoare:

QB
V
PB

V
QA
PA
Fig. nr. 7

Dreapta bugetului defineşte ansamblul combinaţiilor de mărfuri pe care


consumatorul le poate obţine ţinând seama de constrângerea sumei de bani
destinate consumului.

Temă de reflecţie 4.4.

Explicaţi în maximum 300 de cuvinte ce este şi cum se manifestă restricţia bugetară.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului:

În faţa unei probleme de cumpărare, consumatorul se confruntă cu situaţia în care,


Nivelul optim de în condiţiile unui buget determinatşi ale unei infinităţi de utilităţi pe care le pot genera
cumpărare
combinaţiile de două bunuri, el trebuie să aleagă varianta maximizatoare de
satisfacţie. Astfel, nivelul optim de cumpărare (sau echilibrul consumatorului) este
înregistrat pentru acea cantitate de mărfuri la care utilitatea totală resimţită de
consumator corespunde cu utilizarea întregului venit al acestuia; altfel spus, maximul de
satisfacţie în condiţiile restrictive de venit se atinge atunci când sunt achiziţionate acele
cantităţi pentru care întregul venit a fost cheltuit.
Din punct de vedere grafic, linia venitului este tangentă la o curbă de
indiferenţă, punctul de tangenţă corespunzând combinaţiei optime sau echilibrului
consumatorului (E):
Deci, echilibrul consumatorului permite determinarea nivelului de satisfacţie
72
maximă posibilă în condiţiile restricţiilor de preţ şi venit.

X2 U

E U2
U1
U0

X1
Fig. nr. 8

Condiţia de atingere a echilibrului consumatorului,


P în situaţia a două bunuri 1 şi 2

UM 1 UM 2
este egalitatea dintre raportul utilitate marginală/preţ pentru fiecare marfă: =
P1 P2

Pentru a ilustra cum condiţia echilibrului consumatorului determină cantităţile de


bunuri 1 şi 2 cerute de consumator1, să presupunem că preţurile sunt 5 u.m. şi
respectiv 3 u.m., în condiţiile unui buget de consum de 20 u.m. Utilităţile
marginale corespunzătoare creşterii unităţii consumate de fiecare bun, ca şi raportul
dintre acestea şi preţul bunului la care se referă sunt prezentate în tabelul următor:
Tabelul nr. 2
Cantitatea Utilitatea UM / P Cantitate Utilitatea UM / P
de bun 1 marginală pentru bunul pentru bunul 1 de bun 2 (Q 2) marginală pentru bunul 2 pentru bunul 2
(Q1) 1 (UM 1) (UM2)
1 35 7 1 18 6
2 20 4 2 15 5
3 15 3 3 12 4
4 10 2 4 9 3

Echilibrul consumatorului se găseşte comparând utilitatea marginală pe unitatea


monetară cheltuită pentru bunurile 1şi 2, ţinând seama de bugetul de consum de 20 u.m.
Astfel, UM / P pentru prima unitate consumată este mai mare la bunul 1 decât la bunul 2 (7
utili > 6 utili), ceea ce înseamnă că se va cumpăra prima unitate din bunul 1 care costă 5
u.m., pentru alte achiziţii rămânând din bugetul de consum : 20 u.m. - 5 u.m. = 15
u.m. În continuare, consumatorul compară UM / P pentru cea de-a doua unitate din
bunul 1 cu UM / P corespunzătoare primei unităţi din bunul 2; rezultă că va achiziţiona
bunul 2, deoarece 6 utili > 4 utili, la preţul de 3 u.m., bugetul de consum diminuându-se la
15 u.m. - 3 u.m. = 12 u.m. A treia unitate cumpărată este a doua unitate fie din bunul
1, fie din bunul 2. Cum UM / P corespunzătoare acestor unităţi sunt diferite (4 utili, 5
utili), rezultă că se va cumpăra bunul 2 care generează o satisfacţie mai mare, iar bugetul
de consum ajunge la 12 u.m. - 3 u.m. = 9 u.m. Între cea de-a doua unitate din bunul 1şi cea
de-a treia unitate din bunul 2, consumatorul este indiferent, deoarece satisfacţia generată de
acestea este aceeaşi, ceea ce înseamnă că vor fi cumpărate ambele unităţi dacă bugetul

1
Vezi John Duffy, Quick Review: Economics, Cliffs Notes, Lincoln, Nebraska, 1993, p. 88
73
permite. Cum această dublă achiziţie costă 5 u.m. + 3 u.m. = 8 u.m., înseamnă că se pot
cumpăra. În acest moment, în care UM / P coincide pentru fiecare bun, echilibrul
consumatorului se atinge, acesta cumpărând în final 2 unităţi din bunul 1 şi 3 unităţi din
bunul 2.
Aşadar, echilibrul consumatorului se realizează la nivelul egalităţii raportului
dintre utilitatea marginală şi preţ pentru fiecare bun consumat, când venitul pentru
consum este cheltuit în totalitate sau rămâne insuficient pentru achiziţionarea unei unităţi
suplimentare dintr-un bun.
Dacă se reprezintă grafic utilităţile marginale pentru oricare bun, curba ia formă
descrescătoare în timp ce utilitatea totală (UT) este crescătoare, desigur într-un sistem
descrescător, aşa cum se observă în graficul de mai jos.

UT
Utilitate

UM

Cantitate consumată

Rata marginală Substituirea bunului 2 cu bunul 1 se reflectă în rata marginală de substituţie


de substituţie
(Rms), care se cacluează ca un raport dintre scăderea cantităţii bunului 2 (- ∆2 ) şi
creşterea cantităţii bunului 1 ( ∆1 ); cu semnul minus în faţă, pentru a opera cu mărimi
pozitive:
− ∆2
Rms = -
∆1

Cu alte cuvinte, rata marginală de substituţie între buurile 1 şi 2, este egală cu


cantitatea din bunul 1 care este necesară pentru a compensa pierderea de utilitate ca
urmare a diminuării cu o unitate a consumului din bunul 2.

74
Studiul acestei rate permite stabilirea sau alegerea acelor programe care permit în
timp realizarea aceluiaşi nivel de utilitate de consum, când din diferite cauze cantitatea
disponibilă dintr-un bun este mai mică decât cea solicitată.
După cum am văzut, curba de indiferenţă are drept caracteristici panta negativă,
respectiv forma ei convexă în raport cu orginea sistemului de axe. Prin compensarea
cantităţilor cedate ∆2 din bunul 2 cu cantităţi suplimentare ∆1 din bunul 1, se menţin
aceleaşi niveluri de utilitate şi, deci, punctele ce reprezintă diferitele combinaţii ale
cantităţilor 1 şi 2 se menţin pe aceiaşi curbă de indiferenţă. Deci, utilitatea totală nu este
afectată de decizia consumatorului de a alege o altă variantă de combinare, adică de a
trece de la un punct la un alt punct de pe curba de indiferenţă: - ∆2 · UM2 = ∆1 · UM1 =
∆UT.
Convexitatea curbei de indiferenţă este determinată de legea utilităţii marginale
descrescânde: De fapt, rata marginală de substituţie este egală cu raportul dintre utilitatea
marginală a bunului 1 (UM1) şi utilitatea marginală a bunului 2 (UM2), deoarece ∆2 = ∆
UT/UM2 şi ∆1 = ∆UT/UM1. Atunci:

∆UT
UM 2 UM 1
Rms = =
∆UT UM 2
UM 1
Conform legii amintite mai sus, între modificările intervenite în cantitatea celor
două bunuri şi cele intervenite în utilitatea lor marginală există o relaţie inversă

4.4. Efectul de substituţie şi efectul de venit

Echilibrul consumatorului nu are caracter rigid. Acesta se modifică dacă


preţurile bunurilor cumpărate se schimbă, sau dacă venitul destinat consumului capătă
Dinamismul altă dimensiune. Astfel:
echilibrului
consumatorului  dacă preţul unui bun creşte sau preţurile ambelor mărfuri care fac obiectul
cumpărării cresc, indiferent de proporţia dintre aceste majorări, nivelul optim al
consumatorului se reduce, deoarece scumpirea unui bun sau a ambelor produse
generează scăderea cantităţii de mărfuri ce poate fi achiziţionată cu acelaşi
venit. Acelaşi efect îl manifestă şi reducerea venitului de consum;
 invers, scăderea preţului unui bun, sau a ambelor preţuri determină creşterea
nivelului optim al satisfacţiei, deoarece ieftinirea mărfurilor oferă
posibilitatea cumpărării de către consumator a unor cantităţi suplimentare de mărfuri.
Acelaşi efect îl generează şi creşterea veniturilor disponibile pentru consum.
75
Faţă de variaţiile celor doi factori (bugetul şi preţurile), consumatorul
manifestă un anumit comportament, adică răspunde la modificările de venit sau
de preţuri.
În teoria economică, alegerea de echilibru a consumatorului la variaţia preţului unui
bun cumpărat generează două efecte:
 efectul de substituţie;
 efectul de venit.
Efectul de substituţie al variaţiei preţului unui bun cumpărat se manifestă prin
Răspunsul la
modificările de
substituirea bunurilor de către consumator, astfel: la creşterea preţului unui bun,
venit sau de consumatorul alege mărfurile care îl substituie pe acesta, dacă preţurile noilor produse
putere
nu s-au modificat. La scăderea preţului unui bun, consumatorul îl alege pe acesta
şi renunţă la mărfurile care îl substituie, dacă preţurile acestora din urmă nu s-au
modificat.
Efectul de venit al variaţiei preţului unui bun cumpărat se concretizează în
dinamica venitului real al consumatorului, respectiv a puterii de cumpărare reale a
acestuia, astfel: la creşterea preţului unui bun, venitul real se micşorează, dacă bugetul
de consum nu se modifică. La scăderea preţului unui bun, venitul real creşte,
dacă bugetul de consum nu se modifică.

Test de autoevaluare 4.2.

I. Încercuiţi răspunsul sau combinaţia de răspunsuri corecte:


1. Echilibrul consumatorului corespunde egalităţii dintre:
a) utilităţile marginale ale bunurilor consumate;
b) preţurilor bunurilor achiziţionate;
c) utilităţii totale pe preţurile bunurilor cumpărate;
d) utilităţii marginale ale bunurilor resimţite de consumator pe unitatea monetară
cheltuită.

2. Echilibrul consumatorului:
a) nu se modifică în timp;
b) este în continuă mişcare;
c) nu poate fi constant pe termen scurt;
d) nu poate fi acelaşi pentru doi consumatori.

3. Principiile consumatorului raţional:


a) se referă numai la bunurile faţă de care există preferinţă şi nu indiferenţă a
76
consumatorului;
b) sunt valabile indiferent de natura bunurilor;
c) se aplică numai pe termen scurt.

A = a; B = b + c; C = a + b + d; D = c + d.

4. Obiectivul consumatorului raţional, în limitele unui venit dat, este:


a) maximizarea utilităţii marginale;
b) maximizarea utilităţii totale;
c) minimizarea utilităţii totale;
d) echilibrul între utilitatea totală şi regională.

II. Încercuiţi varianta de răspuns corectă pentru următoarele afirmaţii:

A – F1 Echilibrul consumatorului are caracter dinamic;


A – F2 La creşterea consumului, satisfacţia totală creşte;
A – F3 Efectul de substituţie se manifestă între două bunuri ale căror preţuri sunt
constante;
A – F4 Prin decizia de cumpărare, consumatorul alege întotdeauna cea mai bună
combinaţie de bunuri.

III. Răspundeţi pe scurt la următoarea întrebare:


Variaţia consumului dintr-un bun ca urmare a modificării preţului se numeşte efect de
substituţie?
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului:

4.5. Răspunsuri la testele de autoevaluare


77
Testul de autoevaluare 4.1.

Răspunsurile corecte sunt:


I. 1 – b; 2 – d; 3 – a; 4 – D.
II. 1 – A; 2 – F; 3 – F; 4 – A.
III. Curbele de indiferenţă sau de izoutilitate reprezintă grafic ansamblul combinaţiilor
de bunuri – marfă care permit obţinerea aceluiaşi nivel de satisfacţie (utilitate). Mai
simplu, ele reprezintă totalitatea nivelurilor de satisfacţie resimţite de un consumator la
alegerea între două bunuri substituibile cantitativ.

Testul de autoevaluare 4.2.

Răspunsurile corecte sunt:


I. 1 – d; 2 – b; 3 – b; 4 – b.
II. 1 – A; 2 – A; 3 – F; 4 – F.
III. Nu. Efectul de substituţie apare când la creşterea preţului unui bun, consumatorul
alege bunuri care îl substituie pe acesta, dacă preţurile la noile bunuri nu s-a modificat.

4.6. Lucrare de verificare Unitatea 4

I. Alegeţi prin încercuire variante de răspuns corectă:


1. în condiţiile echilibrului consumatorului:
a) venitul pentru consum obligatoriu este cheltuit în totalitate;
b) nu este obligatoriu ca tot venitul destinat consumului să fie cheltuit;
c) există egalitatea raporturilor dintre utilităţile totale şi preţul bunurilor consumate;
d) utilitatea marginală pe unitatea monetară cheltuită este aceiaşi pentru toate bunurile consumate.

2. Principiul în consumul raţional propune:


a) cumpărarea de bunuri se face în cantitatea cea mai mare;
b) oferta este abundentă pe piaţă;
c) consumatorul preferă un volum mai mare de bunuri chiar dacă acesta este peste cel al pragului de
saturaţie;
d) cererea se află în exces faţă de ofertă.

3. Utilitatea ordinală:
78
a. nu are caracter măsurabil;
b. este aceeaşi pentru toţi consumatorii;
c. exprimă ordinea preferinţelor consumatorului;
d. reflectă ordinea şi intensitatea preferinţelor consumatorului.

4. La nivelul programului de saturaţie:


a. utilitatea totală este minimă;
b. utilitatea marginală este zero;
c. utilitatea totală este medie;
d. utilitatea marginală este maximă.

Se acordă 1 punct pentru fiecare răspuns corect.

II. Alege prin încercuire variante de răspuns corect pentru următoarele afirmaţii:
A – F1 Două bunuri nu pot genera aceeaşi preferinţă, respectiv, utilitatea unui consumator;
A – F2; Consumatorul raţional consumă numai cantitatea care-i conferă un maxim de utilitate
marginală;
A – F3 La creşterea consumului, utilitatea totală poate fi constantă
A – F4 Utilitatea marginală poate fi zero la prima unitate dintr-un bun dacă nu există o nevoie
pentru acesta.

Se acordă 1 punct pentru fiecare răspuns corect.

III. Calculaţi utilitatea totală la un consum de 10 unităţi cunoscând datele din tabelul următor:

R 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
UT 20 50 68 80 86
Um 18 10 7 4 1

Se acordă 2 puncte:
Punctaj minim admis – 5
Punctaj maxim – 10

4.7. Bibliografie Unitatea 4

79
1. Gh. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, Economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
2. R. Lipsey, K. Alex Chrystal, Economie pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999;
3. P. Samuelson, V.D. Nordhaus, Economics, Editura Teora, Bucureşti, 2000;
4. I. Cătoiu, N. Teodorescu, Comportamentul consumatorului. Teorie şi practică,
Bucureşti, 1995, p.15;
5. Ph. Kotler şi colab., Principiile marketingului, Ediţia Europeană, Editura Teora,
Bucureşti, 1999;
6. J. Blythe, Comportamentul consumatorului, Editura Teora, Bucureşti, 1998;
7. G.A. Frois, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.

Comportamentul economic al producătorului

80
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5
COMPORTAMENTUL ECONOMIC AL PRODUCĂTORULUI

CUPRINS

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 5


5.1. Producătorul şi obiectivele lui
5.2. Combinarea factorilor de producţie şi factorii determinaţi
5.3. Limitele combinării. Legea randamentelor neproporţionale
5.4. Costul de producţie: definiţie, clasificare
5.5. Costul de producţie şi orientarea producătorului
5.6. Costul de oportunitate
5.7. Conţinutul şi indicatorii eficienţei economice;
5.8. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare
5.9. Lucrare de verificare Unitatea 5
5.10. Bibliografie pentru Unitatea 5

Obiectivele unităţii de învăţare 5

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:


• identificaţi poziţia producătorului, obiectivele lui şi
modul în care el acţionează;
• surprindeţi mecanismul combinării factorilor de
producţie şi limitele acesteia;
• înţelegeţi importanţa costului de producţie în
orientarea producătorului;
• aveţi o imagine corectă şi clară asupra eficienţei
economice şi a modalităţilor de exprimare a ei.

5.1. Producătorul şi obiectivele lui

81
Producătorul este agentul economic care devine ofertant pe piaţa mărfurilor şi
Întrebările
producătorului serviciilor, sau pe piaţa factorilor de producţie. El acţionează pe considerente raţionale,
trebuind să răspundă permanent la următoarele întrebări: ce?, cât?, cum să producă?,
pentru cine să producă? (vezi fig. nr. 1)

Producătorul
CE? CÂT? CUM?

Factori de Factori de
producţie Combinare factorilor de producţie
producţie

Latura Latura
tehnică Funcţia de Funcţia economică
producţie costurilor

Funcţia ofertei
OFERTA

PREŢUL

CEREREA

Fig. nr. 1

Comportamentul economic al producătorului are ca punct de plecare procesul


combinării factorilor de producţie. De cantitatea, structura şi modul de combianre a
acestora depinde oferta producătorului. De modul cum este primită pe piaţă oferta şi ce
rezultă din comercializarea acesteia depinde realizarea obiectivelor producătorului.
Privind obiectivul întreprinzătorului precizăm că de-a lungul timpului s-au
formulat mai mult concepte. Cert este că putem desprinde un obiectiv general determinat
Obiectivul general de raţiunea existenţei producătorului, care vizează producerea de bunuri sau servicii
corespunzător cu nevoia socială exprimată prin cererea de piaţă. Acest obiectiv se
raportează în mod direct la consumatori. De asemenea, desprindem şi un obiectiv specific
care punde în evidenţă motivaţia producătorului. Gândirea clasică considera că acest
obiectiv este obţinerea profitului, el expunând cel mai bine motivaţia întreprinzătorului,
acesta fiind sursa acumulării capitalului şi, deci, a creşterii economice. Gândirea
neoclasică, care pune accent pe echilibrul general şi maximizarea utilităţii la consumator
şi a profitului la producător, consideră ca obiectiv fundamental al producătorului –
82
Maximizarea
profitului
Obiectivul specific maximizarea profitului. Evoluţia dimensională şi structurală a firmelor, faptul că
maximizarea profitului imediat poate veni uneori în contradicţie cu cerinţele supravieţuirii
pe piaţă sau poate împinge firma la exces de imobilizări şi insuficienţă de lichidităţi, a
condus la identificarea şi punerea pe prim plan a altor obiective specifice ale
producătorului, cum ar fi: maximizarea cifrei de afaceri, echilibrul activităţii, obţinerea
unei poziţii mai bune pe piaţă, menţinerea independemţei financiare, creşterea şi apărarea
unei imagini favorabile şi a prestigiului, satisfacerea la un nivel ridicat a cerinţelor
consumatorilor ş.a. Toate aceste nuanţări în ceea ce priveşte definirea obiectivului
specific pune în evidenţă faptul că producătorul activează pentru realizarea intereselor
sale. Chiar dacă nu menţionează expres, sau nu este evidenţiat cu tărie în strategia
producătorului, comportamentul său economic urmăreşte cu mare rigurozitate obţinerea
profitului şi, pe cât posibil, maximizarea acestuia. Celelalte obiective, care în anumite
momente pot fi declarate ca principale, au în spatele lor acest obiectiv specific, respectiv
profitul. Producătorul adaptează obiectivele la orizontul de timp avut în vedere în
desfăşurarea activităţii acestora, chiar operându-se cu concepte de obiective generale,
principale, secundare etc.

Temă de reflecţie 5.1.

Elaboraţi un eseu de maximum 300 de cuvinte în care să prezentaţi punctele de vedere

din literatura de specialitate cu privire la obiectivele producătorului.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului:

5.2. Combinarea factorilor de producţie şi factorii determinanţi

În vederea obţinerii bunurilor şi serviciilor dorite, agenţii economici combină


factori de producţie: muncă, pământ, capital, neofactori.
Combinarea factorilor de producţie este procesul specific de unire a factorilor de
producţie din punct de vedere tehnic şi economic în vederea obţinerii bunurilor
economice şi realizării de profit.
Latura tehnică a procesului de combinare a factorilor de producţie exprimă
necesitatea atragerii acestora corespunzător unor corelaţii cantitative, calitative şi
83
structurale. Aceste corelaţii sunt puse în evidenţă de funcţia de producţie care desemnează
legătura obiectivă dintre intrările într-un proces de producţie (factori de producţie) şi
ieşirile din acesta (producţie realizată).
Cu alte cuvinte, funcţia de producţie exprimă raportul tehnologic între două
variabile economice, respectiv între cantitatea de bunuri produse sau care urmează a fi
produse (producţia totală) şi cantitatea de factori de producţie utilizaţi (combinaţi). Ea
stabileşte astfel legătura cantitativă şi cauzală între factori utilizaţi şi producţie.

Q = f (Fp) sau
Q = f (L, K, M, A), unde:

L = munca;
K = capitalul;
M = materii prime, materiale, combustibil etc.;
A = neofactori.

Prin intermediul funcţiilor de producţie se poate determina, prin analiza diferitelor


Varianta optimă de variante de combinare, combinarea optimă a factorilor. Alegerea variantei optime este
combinare
posibilă datorită manifestării caracteristicilor factorilor de producţie şi anume
divizibilitatea şi adaptabilitatea lor.
Divizibilitatea unui factor de producţie reprezintă proprietatea acestuia de a fi
împărţit în subunităţi omogene, fără a fi afectată calitatea factorului respectiv.
Divizibilitatea poate fi simplă în cazul unor bunuri (grâu, benzină etc.) sau dificilă în
cazul altor bunuri (centrala nucleară, animalele de tracţiune etc.).
Adaptabilitatea unui factor de producţie reprezintă proprietatea acestuia de a se
asocia cu un anumit număr de unităţi dintr-un alt factor de producţie. Adaptabilitatea se
poate demonstra cel mai bine în cazul factorului pământ, care suportă pe o anumită
suprafaţă un număr adaptabil de lucrători în funcţie de cultura şi tehnica folosite şi
îndemânarea acestora.
În aceste condiţii, funcţia de producţie este rezultatul alegerii tehnologiei de
fabricaţie de către întreprinzător. Uneori, pot fi posibile şi se pot practica mai multe
tehnici şi tehnologii, ceea ce înseamnă că în acelaşi domeniu se pot obţine rezultate
diferite.

Temă de reflecţie 5.2.

Explicaţi în maximum 300 de cuvinte ce este şi la ce foloseşte funcţia de producţie.


84
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului:

Latura economică a procesului de combinare a factorilor de producţie exprimă


Latura
economică a necesitatea unirii factorilor de producţie în condiţiile minimizării costului de producţie.
combinării
Cerinţa costului minim se reflectă în practică prin operaţiunile la care pot fi supuşi
factorii de producţie şi anume: complementaritatea şi substituirea acestora.
Complementaritatea factorilor de producţie exprimă necesitatea asocierii unei
anumite cantităţi dintr-un factor cu o cantitate determinată din alt factor de producţie.

Complementaritatea factorilor se poate exprima de exemplu prin asocierea dintre 5


strunguri şi 10 strungari care lucrează în două schimburi.
Substituirea factorilor de producţie reprezintă procesul de înlocuire a unei cantităţi
dintr-un factor de producţie cu o cantitate din alt factor de producţie în condiţiile în care
se obţine cel puţin aceeaşi producţie. Acest proces este reflectat de rata marginală de
substituţie:
∆X
Rata marginală de Rmsy/x = - .
substituţie ∆Y
în care Rms = rata marginală de substituţie a factorului Y prin X;
∆X = cantitatea din factorul X care înlocuieşte;
∆Y = cantitatea din factorul Y care este înlocuit.
Calculul matematic duce la valoarea negativă pentru Rms, deoarece sensul de
mişcare a factorilor X şi Y este invers. Rata marginală de substituţie se poate determina şi
în funcţie de productivităţile marginale ale factorilor X şi Y astfel:
WmY
Rms =
WmX
De exemplu, fie o producţie de 100 de bucăţi ce se poate realiza cu 5 unităţi de
capital (utilaje) şi 10 lucrători. Întreprinzătorul constată că cele 5 utilaje generază
cheltuieli de întreţinere mari şi doreşte să elimine din funcţiune 2 din acestea. Pentru a
obţine acceaşi producie, el va trebui să suplimenteze factorul muncă cu 6 lucrători. În
aceste condiţii, rata marginală de subsituţie a factorului capital (K) prin muncă (L) este

85
∆L −6
RmsK/L = = = - 3 L/K. Aceasta înseamnă că un element de capital se poate
∆K 2
substitui cu 3 unităţi de muncă şi producţia nu se modifică.
Substituirea factorilor de producţie poate fi:
- imperfectă, atunci când are loc creşterea progresivă a factorului abundent (care
înlocuieşte) pentru înlocuirea unei unităţi din factorul rar (înlocuit);
- perfectă, atunci când volumul factorilor suplimentari (care înlocuiesc) pentru a compensa
reducerea cu o unitate a unui factor (înlocuit) este constant.

Temă de reflecţie 5.3.

Explicaţi în maximum 300 de cuvinte dacă este necesar a se calcula rata marginală,

arătaţi de ce.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

Comportamentul producătorului este determinat de caracteristicile şi procesele la


care se pot supune factorii de producţie, atât sub aspect tehnic, pentru ca întreprinzătorul
să decidă asupra producţiei realizate, cât şi sub aspect economic, pentru creşterea
Rolul
factorului timp profitului. De aceea, factorul timp are un rol important asupra activităţii economice. În
acest sens, pe termen scurt, producătorul recunoaşte imposibilitatea adaptării ofertei la
piaţă ca urmare a rigidităţii ofertei şi ia decizii bazate pe cost şi elasticitatea ofertei în
funcţie de preţ. Pe termen lung însă, oferta devine flexibilă şi creşte capacitatea de
adaptare a ofertei la cerere, iar producătorul ia în considerare progresul factorilor de
producţie şi creşterea productivităţii folosirii lor.
Mai trebuie menţionat că reprezentarea grafică a funcţiei de producţie, poate pune
Izocuantele
în evidenţă dependenţa crescândă a volumului producţiei de utilizarea fiecăruia din
factorii de producţie. Într-un spaţiu cu trei dimensiuni, acest lucru a condus la formarea
unei suprafeţe de producţie, din care analiştii au dedus ceea ce aveau să denumească
curbele izoprodusului sau izocuantele (asemănate şi comparate cu ceea ce geografii
denumesc curbele de nivel egal sau meteorologii numesc curbele de presiune egală sau
izobarele).
Izocuanta reprezintă ansamblul combinaţiilor factorilor de producţie rezultate prin
substituire şi care permit să obţină acelaşi nivel (volum) de producţie. Din exemplul
86
anterior, producţia Q se poate obţine fie prin varianta 1 (mai puţină muncă şi mai multe
maşini), fie prin combinarea factorilor din varianta 2 (mai multă muncă şi mai puţin
capital). Întrucât curbele sunt continue, ca urmare a divizibilităţii factorilor, se pot obţine
numeroase variante. Soluţiile alese vizează întotdeauna obţinerea raţionalităţii economice.
Principalii factori de care depinde combinarea factorilor de producţie sunt:
1. Natura activităţii desfăşurate, exprimă domeniile în care agenţii
economici utilizează factorii de producţie pentru a produce bunuri şi servicii
de un anumit fel. Ea are la bază diviziunea muncii, care separă agenţii
economici pe activităţi independente: agricultură, industrie, construcţii, comerţ
etc. Factorii de producţie folosiţi în industria alimentară se deosebesc de cei
folosiţi în industria textilă sau în agricultură.
2. Cererea finală de bunuri şi servicii a consumatorilor. Dacă cererea de
bunuri şi servicii este mare, agenţii economici vor mări cantitatea de bunuri şi
servicii produse, dar şi cantitatea de factori de producţie combinaţi şi utilizaţi.
În condiţiile scăderii cererii de bunuri şi servicii, combinarea trebuie să se
adapteze corespunzător.
În condiţiile caracterului restrictiv al resurselor, agenţii economici trebuie să
realizeze maximizarea producţiei, cu minimizarea costurilor.
3. Condiţiile tehnice şi tehnologice. Gradul de dezvoltare a ştiinţei şi
tehnologiei condiţionează posibilităţile şi eficienţa.
4. Abilitatea întreprinzătorului este un factor hotârător pentru eficientizarea
combinării factorilor de producţie. Ea se concretizează într-o serie de calităţi
ale personalităţoii sale: inteligenţă, pricepere, bun strateg, decident,
administrator, comerciant, negociator, învingător în lupta de concurenţă etc.
5. Aplicarea principiilor managemetului şi marketingului, presupune
perfecţionarea continuă a metodelor de organizare şi conducere a activităţii
economice precum şi a metodelor de studiere a cererii pieţii în vedere
satisfacerii complexe a nevoilor consumatorilor.

Testul de autoevaluare 5.1.

I. Încercuiţi răspunsul sau combinaţiile de răspunsuri corecte.


1. Producătorul este agentul economic care urmăreşte:
87
a) maximizarea profitului;
b) maximizarea cifrei de afaceri;
c) maximizarea costurilor de producţie.

A = a + b + c + d; B = a + b + c; C = a + b + d; D = a + c + d.

2. Funcţiile de producţie au în vedere combinarea:


a) costurilor fixe şi a celor variabile;
b) factorilor de producţie
c) capitalului productiv şi a capitalului financiar;
d) cheltuielilor materiale şi a celor salariale.

3. Substituirea factorilor de producţie înseamnă înlocuirea:


a) tuturor factorilor de producţie
b) parţială sau în totalitate doar a unui factor de producţie;
c) parţială sau totală a unuia sau a mai multor, în scopul obţinerii unor
rezultate în alt domeniu de activitate;
d) parţială sau integrală a unuia sau a mai multor factori de producţie, cu unul
sau mai mulţi factori deja folosiţi în condiţiile obţinerii, cel puţin, a
aceloraşi efecte.

4. Complementaritatea a doi factori de producţie permite combianrea lor:


a) în mod strict (când substituţia nu poate avea loc);
b) independent de divizibilitate şi adaptabilitate;
c) numai în condiţiile unui avantaj absolut;
d) dar în cantităţi determinate.

II. Încercuiţi varianta de răspuns corectă pentru următoarele afirmaţii:


A – F1 Corespunzător exigenţelor tehnice şi economice, combinarea
factorilor de producţie este permisă în orice variantă;
A – F2 Agenţii economici au observat că obţin profituri mai mari dacă
substituie anumiţi factori de producţie în fabricaţie;
A – F3 Substituibilitatea se întâlneşte în formă perfectă şi imperfectă;
A – F4 Rata marginală de susbstituţie arată numrul unităţilor dintr-un
factor de producţie asociate altui factor de producţie.

III. Răspundeţi pe scurt la următoarea întrebare:

88
Ce sunt curbele izoprodusului sau izocuantele?
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea acestora:

5.3 Limitele combinării. Legea randamentelor neproporţionale

În adoptarea deciziilor privind combinarea factorilor, orientarea producţiei şi


Limitele
combinării alocarea resurselor, întreprinderile se confruntă cu două genuri de limite sau constrângeri:
a) constrângeri sau limite interne, de ordin tehnologic;
b) limite externe, ce ţin de piaţă şi de mediul economico-social în care acţionează.
Limitele interne, de ordin tehnologic se exprimă în cadrul funcţiei de producţie.
Analiza acestei funcţii permite să se determine în ce măsură randamentele întreprinderii
vor fi influenţate de substituirea factorilor de producţie ca şi de variaţia acestora.
În acest cadru se pot distinge două situaţii – variaţia neproporţională şi variaţia
proporţională a factorilor de producţie.
1. În cazul variaţiei neproporţionale a factorilor de producţie, întreprinzătorul
urmăreşte obţinerea unor randamente de substituţie, funcţia de producţie exprimă
alegerile posibile, într-un mediu tehnic şi tehnologic dat.
Posibilităţile de substituire variază în funcţie de tipul de producţie şi de specificul
factorilor.
Din acest punt de vedere se pot distinge trei situaţii: a) factorii care nu sunt
sibstituibili (materiile prime de bază pentru producerea unor bunuri – alimente, maşini
etc.) şi la proporţia utilizării este determinată de coeficienţii tehnici, cu caracter imperativ;
b) factorii de producţie sunt perfect substituibili, ei putând fi folosiţi în proporţii foarte
diferite, pentru a obţine acelaşi volum de producţie (de exemplu, în agricultură sau în
industria carboniferă se pot obţine produsele pe baza folosirii muncii manuale sau în
condiţiile unui grad ridicat de mecanizare); c) facotrii de producţie sunt imperfect
substituibili, ei fiind complementari. După analiza marginalistă aceasta este situaţia cea
mai frecventă.
Legea randametelor Legea randamentelor neproporţionale exprimă relaţia care există între volumul
neporporţionale
producţiei obţinute şi schimbările factorilor de producţie, între producţia suplimentară
(adiţională) şi factorii suplimentari (adiţionali) utilizaţi.
Din fig. nr. 2 se poate vedea cum pe măsura ce se reduce capitalul utilizat, deci şi
înzestrarea tehnică a muncii prin intensitatea capitalistă, sporeşte volumul de muncă
folosită (trecerea de la P1 la P3).
89
Evoluţia volumului producţiei urmează, însă, următoarea regulă: la creşterea
progresivă a cantităţii dintr-un factor folosit – celălalt factor rămânând dat (constant) –
producţia sporeşte mai întâi într-o proporţie mai mare decât factorul variabil, iar apoi
mai încet decât acesta. Ca urmare, factorul are mai întâi randamente crescânde iar apoi
descrescânde.
Apariţia randamentelor descrescânde se explică prin faptul că dincolo de un
anumit nivel (optim) la o creştere a cantităţii utilizate dintr-un factor fără a se modifica şi
celălalt (ceilalţi) factori, corespunde o descreştere a randamentelor, creşterea factorului
respectiv devenind din ce în ce mai puţin productivă. De exemplu, dacă volumului muncii
suplimentare nu-i corespunde şi o creştere a înzestrării tehnice, peste un anumit nivel,
randamentele descresc.
Pot exista şi randamente constante, atunci când o anumitp creştere a producţiei
necesită o creştere corepsunzătoare a factorilor de producţie.
Legea randamentelor neproporţionale se aplică (verifică) în anumite condiţii: nivel
dat (staţionar) al tehnicii şi tehnologiei; scara dată a producţiei etc.
Progresul tehnic deplasează momentul în care randamentele încep să descrească,
Progresul tehnic după cum creşterea dimensiunilor producţiei (întreprinderii) dă naştere la randamente
de scară.
În ceea ce priveşte limitele sau constrângerile externe trebuie subliniat că orice
întreprindere acţionează pe piaţă atât în calitate de cumpărător al factorilor de producţie,
cât şi ca vânzător al bunurilor produse. În acest caz, forma de piaţă are influenţe diferite şi
creează limite diferite: în condiţii e concurenţă pură întreprinderea nu poate influenţa
preţurile pieţei, iar în caz de concurenţă imperfectă, întreprinderea trebuie să-şi adapateze
cantităţile (oferta) la preţurile formulate în condiţii de monopol sau oligopol.
Un rol esenţial îl au în acest sens strategiile sau politicile anticoncurenţiale, între
care: acţiunea asupra costurilor; politica cererii; strategia inovaţiei ş.a.

5.4. Costul de producţie: definiţie, clasificare

Întotdeauna se pune întrebarea cât costă producerea unui bun sau serviciu?
Cât costă? Această întrebare este generată pe de o parte, de caracterul limitat al resurselor, pe
de altă parte, de necesitatea ca firma să contribuie la satisfacerea nevoilor de consum ale
societăţii, în condiţiile în care ea obţine profit şi, dacă se poate, un profit cât mai mare.
În contextul economiei de schimb, a existenţei banilor, cheltuielile de factori de
producţie sunt evaluate în expresie bănească şi se vor regăsi în rezultatul obţinut,
respectiv în preţul bunurilor şi serviciilor produse. Şi, cum preţul constituie unul
din elementele principale prin care produsele fiecărei firme sunt cunoscute,
Costul şi 90
succesul
firmei
apreciate şi impuse consumatorilor, costul, care stă la baza determinării mărimii
preţului, devine un factor fundamental al succesului sau insuccesului firmei. De el
depinde, într-o mare măsură, atât dimensiunea activităţii întreprinderii, cât mai ales,
mărimea profitului obţinut de ea.
Orizontul de timp pe care firma îl ia în considerare în ceea ce priveşte
determinarea costului este:
a) orizont scurt, sau perioadă scurtă, pe parcursul căreia activitatea firmei
se desfăşoară cu acelaşi capital fix (nu se produc modificări în ceea ce priveşte
cantitatea sau tipul de capital fix, respectiv construcţii, utilaje, echipamente etc.). În
cadrul acestui orizont producţia poate să crească sau să descrească numai prin modificarea
celorlalţi factori de producţie.
b) orizont lung, sau perioadă lungă, pe parcursul căreia firma poate modifica
cantităţile sau tipurile oricărui factor de producţie. Deci, firma poate acţiona în creşterea
sau descreşterea cantităţii de mijloace de muncă, respectiv nu mai există nici un
factor fix, de nemodificat.
Costul reflectă consumul de factori de producţie, în expresie bănească, în
cadrul fiecărei firme, pentru obţinerea unei anumite cantităţi de bunuri şi servicii.

Consumul factorului capital se realizează diferit, corespunzător naturii

componentelor fizice ale acestuia. Astfel, capitalul fix se regăseşte în cost prin
intermediul amortizării1, în timp ce capitalul circulant se regăseşte integral prin
preţul acestuia în costul producţiei la care participă.
Consumul factorului muncă se evidenţiază prin intermediul salariului, respectiv
sumei de bani pe care o plăteşte firma pentru procurarea (angajarea) şi funcţionarea
factorului respectiv. Acest consum poate fi exprimat şi în unităţi fizice, respectiv prin
intermediul timpului de muncă cheltuit pentru un produs sau pentru total producţie.
Consumul factorului natură (pământ) se reflectă în cost prin preţ, respectiv
prin suma de bani plătită de întreprindere pentru procurarea sau pentru folosirea lui. În
ultima perioadă se mai adaugă cheltuielile băneşti pe care le fac firmele pentru
conservarea şi protejarea acestui factor.
În funcţie de modul cum se modifică diferitele componente de cheltuieli
corespunzător creşterii sau descreşterii producţiei, în cadrul firmei întâlnim următoarele
categorii de costuri:
Clasificarea
costurilor
1
Vkfix
Amortizarea este expresia bănească a uzurii capitalului fix, se determină astfel: A = unde: Vkfix = valoarea
T
elementului de capital fix, T = durata normată de funcţionarea în ani. Cota de amortizare (Ca) se determină astfel: Ca =
A
×100
Vkfix
91
a) costuri fixe (CF) formate din acele consumuri de factori de producţie care
rămân neschimbate, indiferent de variaţia volumului producţiei (de exemplu:
amortizarea capitalului fix, cheltuieli cu chiriile, asigurările etc.);
b) costuri variabile (CV) formate din acele consumuri de factori de producţie
care cresc sau descresc corespunzător variaţiei volumului producţiei (de
exemplu: salariile, energia, materiile prime etc.).
Unele consumuri pot varia strict proporţional cu producţia (de
exemplu: consumul de materii prime), altele nu variază strict proporţional cu producţia
(de exemplu: plata orelor suplimentare care se plătesc la un tarif suplimentar celui
normal);
d) costul total (CT) al firmei, format din costurile fixe şi cele variabile (CT
= CF + CV);
Costul totale se poate calcula şi prin însumarea cheltuielilor materiale (Cmat) cu
cheltuielile salariale (Csal), respectiv CT = Cmat + Csal. În acest caz, costul salarial
include atât salariile fixe, cât şi cele variabile, iar costul material cuprinde amortizarea şi
cheltuielile cu capitalul circulant.
Într-o reprezentare grafică corelaţia dintre costul fix, variabil şi total se prezintă
astfel:

CT
cost

CV

CF

Fig. nr. 2

d) costul mediu sau costul unitar, care este privit prin prisma celor trei categorii
de costuri arătate mai susşi anume:
1. Costul total mediu (CTM), rezultat prin divizarea costului mediu la
cantitatea produsă (CTM = CT / Q);
2. Costul fix mediu, rezultat prin divizarea costului fix la cantitatea produsă
(CFM = CF / Q);
3. Costul variabil mediu, rezultat prin divizarea costului variabil la cantitatea
produsă (CVM = CV / Q).
92
e) Cost marginal (CM) care reprezintă creşterea de cost faţă de costul
total, în cazul producerii unei unităţi adiţionale de produs. Mai pe înţeles, costul
marginal reprezintă sporul de cheltuieli antrenate de creşterea cu o unitate a
producţiei. El se obţine prin scăderea din costul total pentru realizarea a „n+1" produse a
costului total pentru realizarea a „n" produse.
În funcţie de nivelul consumului de factori, întâlnim gruparea costurilor astfel:
- la nivelul global: cost fix (CF); cost variabil (CV); cost total (CT);
- la nivelul mediu (unitar): CFM; CVM; CTM;
- la nivel marginal: cost marginal.
Costul marginal, aşadar, reprezintă variaţia cheltuielilor totale (sau variabile)
antrenate de modificarea producţiei, de cele mai multe ori fiind sporul de cost (total sau
variabil) generat de creşterea producţiei cu o unitate:

∆CT ∆CV
Cm = ∆Q = ∆Q
Între costul marginal şi costul total mediu există o legătură precisă, pusă în
evidenţă de curbele costurilor (fig. 3):

cost

Cm

CTM

Q
Q0
Fig. nr. 3

Costul marginal coincide cu costul total mediu atunci când acestea din urmă
înregistrează nivelul minim. Odată cu sporirea producţiei costul marginal este superior
costului total mediu când CTM creşte şi este inferior costului total mediu când CTM
scade. Aceste relaţii se manifestă în perioadă scurtă de timp. În perioada lungă de timp
dependenţele costurilor de producţie se schimbă. Astfel, pe termen lung, datorită

93
progresului tehnic şi tehnologic, costul are tendinţa de scădere, concomitent cu creşterea
randamentului factorilor de producţie.

Temă de reflecţie 5.4.

Explicaţi în maximum 300 de cuvinte ce este costul marginal şi de ce este necesar a se

calcula.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

Reducerea costurilor de producţie reprezintă o preocupare permanentă pentru


agenţii economici. Ei pot acţiona în următoarele direcţii: reducerea cheltuielilor salariale
Reducerea
costurilor pe produs prin creşterea productivităţii muncii; preocuparea de factori de producţie mai
ieftine; reducerea consumului de materii prime, materiale, combustibil etc., reducerea
cheltuielilor administrative, optimizarea timpului de lucru şi creşterea randamentului
utilizării capitalului fix etc.

5.5. Costul de producţie şi orientarea producătorului

Analiza costului de producţie necesită introducerea în discuţie şi a categoriei de


Costul
componentă a preţ. Costul este o componentă a preţului şi, dacă nu punem faţă în faţă costul şi
preţului
preţul de vânzare al produselor firmei, nu putem desprinde nici o concluzie cu privire la
activitatea firmei, respectiv dacă este rentabilă ori nu, sau dacă costurile de
producţie îi permit să obţină profit, sau dacă poate continua activitatea, sau o poate
extinde etc.
Interesul firmei este să-şi maximalizeze profitul, deci cum profitul se obţine ca
diferenţă dintre preţ şi cost, firma urmăreşte permanent evoluţia costurilor, nivelul lor,
acestea constituind un element fundamental în elaborarea strategiei de dezvoltare.
Dacă luăm în considerare situaţia concurenţei perfecte, firma trebuie să vândă la preţul
pieţei, ea nu poate controla preţul, acesta rămâne la acelaşi nivel indiferent ce ar
întreprinde firma. În vederea maximizării profitului, firma trebuie să-şi extindă
activitatea până când ajunge la un volum al producţiei în care costul marginal se află la
un nivel egal cu venitul marginal (Cm = VM). Asta înseamnă că pentru concurenţa
94
Condiţia de
maximizare a
profitului perfectă VM = P. Deci firma îşi maximizează profitul în condiţia în care Cm = VM = P.

Venitul marginal reprezintă creşterea înregistrată în totalul venitului


prin vânzarea unei unităţi adiţionale (suplimentare) de produs

Pentru producător se pune problema a determina producţia sa optimă,


respectiv care este limita maximă a producţiei la care costul mediu total va fi cel mai
mic.

Din fig. nr. 3 se poate observa că producţia cu maxim avantaj pentru


producător va fi Q0 , corespunzătoare relaţiei Cm = CMT. Deci, punctul de intersecţie
dintre cele două curbe are o importanţă deosebită pentru dimensiunea producţiei, adică
a volumului de producţie optim. Desigur, producătorul trebuie să ia în
considerare şi preţul pe care îl poate obţine din vânzarea produselor, comparând - aşa
cum am văzut - costurile, în special cel marginal cu preţul de vânzare.
În perioada (orizontul) de timp scurt, firma reacţionează la orice modificare a
preţului, oferind cantităţi de produse care se pot citi (determina) pe curba costului
marginal, cu condiţia ca să fie deasupra curbei costului variabil mediu. De aici se
desprinde ideea că în cazul fiecărei firme, curba ofertei este o parte a curbei costului
marginal, care se află deasupra curbei costului variabil mediu.

5.6. Costul de oportunitate

În teoria şi practica economică un rol deosebit îl deţine şi costul de oportunitate sau


Rolul
costului costul alternativ. Acesta contribuie la fundamentarea deciziilor de orientare a agenţilor
marginal
economici spre una sau alta din alternativele care li se deschid în faţă. Acest lucru
este important, deoarece resursele sunt limitate şi este firesc ca utilizarea lor să fie orientată
spre acele activităţi în care valorificarea lor este maximă, sau asigură cele mai mari
avantaje

Economiştii îşi pun întotdeauna întrebarea: Cât costă să produci unele bunuri sau
servicii? Răspunsul care se dă este producţia pe care o putem prevedea, a altor
bunuri sau servicii. Acesta este costul de oportunitate. Cu alte cuvinte, costul de
oportunitate exprimă evaluarea cantităţilor de bunuri care nu vor putea fi produse din
cauza producerii unui alt bun determinat.
Costul folosirii resurselor limitate pentru a produce un produs "X" reprezintă de
Costul fapt, valoarea ce se poate prevedea a altor bunuri şi servicii care se pot produce cu
alternanţei
resursele limitate respective1. Costul de oportunitate este răsplata ce se poate obţine,
1
Lloyd Atkinson, op. cit., pag. 439.
95
posibilă de prevăzut, în condiţiile unei utilizări mai bune a resurselor implicate1.
Costul de oportunitate este sinonim cu costul de producţie, atâta timp cât
nu există control de monopol asupra resurselor. Costul de producţie definit drept
cost de oportunitate este constituit din două componente: costul explicit şi costul
implicit.
Costul explicit reprezintă plăţile pe care firma le face pentru
Comportamentele
costului marginal
obţinerea materiilor prime, materialelor, energiei, forţei de muncă, plata
transportului acestor elemente efectuat de către terţi etc. Deci, reprezintă acele cheltuieli
necesare producţiei pentru procurarea şi aducerea de factori din afara firmei, pe
care firma le efectuează pentru fiecare ciclu de producţie. Din acest motiv, costul
explicit se mai numeşte şi "cost de buzunar".
Costul implicit reprezintă plăţile care trebuie făcute de firmă din resursele
proprietarilor ei, adică acele cheltuieli inerente producţiei care nu presupun plăţi către
terţi, ci consum din capitalul existent al firmei. Aici intră amortizarea clădirilor,
maşinilor, utilajelor şi a altor echipamente, precum şi consumul de muncă al
proprietarilor firmei care îndeplinesc diverse activităţi în firmă, făcând servicii reale
firmei. Costul implicit pune în evidenţă necesitatea recuperării capitalului fix investit,
precum
şi a cheltuielilor de muncă depusă de posesorii capitalului. Dacă veniturile firmei
obţinute prin vânzarea produselor nu sunt suficient de mare ca să acopere şi
aceste cheltuieli, atunci proprietarii firmei se pot gândi la altă alternativă, respectiv
să se orienteze şi să migreze cu capitalul lor spre alt domeniu. În final, desprindem:
costul implicit este ca şi costul explicit, cost de producţie, deci costul de producţie, ca şi
costul de oportunitate, reprezintă suma costului explicit şi implicit.
În legătură cu costul există o diferenţă între modul în care îl privescşi concep
teoreticienii şi economiştii contabili. Această diferenţă aduce în discuţii aşa-numitul
Costul
contabil cost-contabil. Din punct de vedere contabil, se consideră cost de producţie costul
explicit şi numai parţial costul implicit, respectiv din cadrul lui numai cheltuielile care
reprezintă amortizarea. Celelalte elemente ale costului implicit, cum sunt cheltuielile de
muncă ale proprietarilor ce efectuează servicii pentru firmă, nu sunt luate în considerare.
Excluderea acestor cheltuieli se justifică prin faptul că sunt dificil de determinat. Deci,
costul contabil este mai mic decât costul de producţie (de oportunitate), aşa cum
se poate vedea în fig. nr. 4.

Rezultă cu claritate că suma costului explicit şi implicit reprezintă costul de


producţie şi deci, costul de oportunitate al firmei. Dacă venitul firmei depăşeşte costul de
producţie, atunci se obţine profitul economic, considerat ca răsplată a posesorului de

1
Paul Wonnacott, Ronald Wonnacot, op. cit., pag. 466.
96
capital şi care are izvor în valorificarea resurselor implicate. Dacă venitul este egal cu
costul, atunci nu se obţine profitul economic şi, dacă lucrurile continuă în acelaşi mod,
proprietarii firmei vor căuta alte alternative de valorificare a capitalului.
Venitul firmei

Cost de producţie (de oportunitate) Profitul economic

Costul explicit Costul implicit

Costul contabil Profitul normal

Profitul economic

Fig. nr. 4

Profitul contabil - rezultat din diferenţa dintre venitul firmei şi costul contabil,
este mai mare decât profitul economic. El cuprinde, pe lângă acesta, şi aşa-numitul
profit normal. Acesta din urmă reprezintă acea parte din costul implicit care se referă la
cheltuielile de muncă ale proprietarilor firmei implicaţi direct în activitatea acesteia.
Obţinerea profitului contabil înseamnă o situaţie bună pentru firmă, respectiv ea
Profit şi câştigă pentru ca toate costurile ei să fie acoperite. Acest lucru nu înseamnă că
pierderi
dispare tentaţia unei alte alternative, dacă se întrevede un câştig suplimentar.
Există situaţii când firma obţine profit contabil, dar din punct de vedere economic
ea înregistrează pierderi. Acest fapt nu trebuie să mire. Dacă venitul firmei este mai mic
decât costul de producţie, atunci firma înregistrează pierderi deşi ea îşi recuperează
costul contabil şi chiar poate să obţină şi profit normal. Pierderile sunt pe seama
costului implicit. Ca rezultat al acestor consideraţii, de câte ori ne vom referi la costul de
producţie, vom avea în vedere costul de oportunitate al firmei, deci şi costul explicit şi cel
implicit. În această situaţie profitul normal nu este altceva decât o componentă a costului
de producţie. De asemenea, atunci când ne vom referi la profit, vom avea în vedere numai
profitul economic.
Costul pe termen lung are însă o evoluţie diferită, fiind influenţat de două
fenomene: a) efectul economiilor de scară, care se concretizează în reducerea costului
mediu total ca urmare a creşterii volumului producţiei precum şi a perfecţionării
tehnologiilor, organizării producţiei, ridicării calificării etc.; b) efectul dezeconomiilor de
scară, care determină creşterea costului mediu total, odată cu creşterea producţiei, datorită
cheltuielilor suplimentare pentru dezvoltarea infrastructurii productive, creşterii
dificultăţilor cu aprovizionarea şi cu desfacerea ş.a. Aceste fenomene se regăsesc în
97
randamentul de scară, respectiv crescânde şi respectiv descrescânde. În realitate cele două
efecte se intercondiţionează, de regulă în sensul succesiunii lor în timp. Evoluţia acestui
cost rezultă din reprezentarea de mai jos (fig. Nr. 6), care indică rolul randamentelor
legate de dimensiunile firmei pe curba costului mediu, pe termen lung.

Fig. nr. 6

În concluzie, având în vedere relaţia cost – preţ – profit, producătorul va acţiona


întotdeauna (atât în cadrul orizontului de timp scurt cât şi de timp lung) în direcţia
maximizării profitului. Indiferent de tipul de piaţă 8cu concurenţa perfectă sau
imperfectă), el va acţiona în direcţia minimizării costurilor de producţie. Această acţiune
a lui are următoarele determinări:
1. Caracterul limitat al resurselor, care apare ca o restricţie la producător, determină o atenţie
sporită asupra reducerii costului pe unitatea de efect util. Să nu uităm că, datorită acestei restricţii,
competiţia dintre producători privind procurarea factorilor de producţie este puternică influenţând preţul
factorilor în sensul creşterii acestora. În aceste condiţii, se impune mai mult creşterea raţionalităţii în
utilizarea factorilor de producţie;
2. Competiţia dintre producători, care îndeamnă pe fiecare în parte de a produce bunuri cu
costuri de producţie cât mai reduse şi respectiv cu preţ competitiv şi de calitate. În acest fel se vor
valorifica superior factorii de producţie utilizaţi de fiecare producător şi se va putea maximiza profitul
obţinut.
3. Asigurarea de avantaje în relaţiile de schimb internaţionale. Avantajul ed cost se reflectă
într-un efect pozitiv de competiţie pe piaţa internaţională şi deci, un efect pozitiv asupra profitului.

5.7. Conţinutul şi indicatorii eficienţei economice

98
Din variantele sau alternativele pe care le analizează, întreprinzătorul alegea pe
cea mai eficientă, în raport de un criteriu dat şi în concordanţă cu restricţiile cu care se
confruntă.
Importanţa Eficienţa economică este un concept general – teoretic prin care se exprimă
eficienţei
economice calitatea activităţii economice de a utiliza în mod raţional factorii de producţie în procesul
realizării obiectului de activitate al întreprinderii.
Eficienţa reprezintă o cerinţă esenţială pentru economie şi ea trebuie să ghideze în
permanenţă acţiunile şi deciziile economice.
Eficienţa economică se exprimă ca un raport între rezultatul activităţii şi efortul
exprimat prin cantitatea fatorilor utilizaţi pentru obţinerea acestui rezultat. Deşi se
utilizează şi indicatorii fizici pentru exprimare (mai ales pentru a exprima randamentul
tehnic sau tehnologic sau consumurile pentru obţinerea unui efect util) eficienţa este
înainte de toate, un concept valoric. Ea se exprimă sau se măsoară ca raport între valoarea
producţiei rezultate (ieşite din producţie) şi valoarea resurselor intrate.
Eficienţa este cu atât mai mare cu cât la ceeaşi cantitate de factori utilizaţi se
obţine o valoarea mai mare a producţiei, sau când o cantitate dată de produse, este
obţinută cu un consum minim de factori de producţie.
Indicatorii În funcţie de această eficienţă se exprimă prin următorii indicatori:
eficienţei
a) randamentul factorilor de producţie utilizaţi
Valoarea prod. (Venitul încasat)
R.F. =
Consumul de factori

Raportul exprimă rezultatele obţinute – valoarea producţiei obţinută prin vânzarea


de piaţă la o unitate de factori utilizaţi.
În această variantă de calcul, optimizarea raportului este o problemă de
maximizare.
b) consumul specific de factori de producţie
C.s.f. = Consumul de factori
Valoarea producţiei (sau Venitul)

În acest caz, eficienţa se exprimă prin eforturile (consumul de factori) ce revin la o


unitate de producţie sau venit. Cu cât cheltuielile sau consumurile de factori pe unitate
sunt mai mici, cu atât eficienţa economică este mai mare. În acest caz, optimizarea
înseamnă minimizarea raportului.
c) coeficientul capitalului (k) (Raportul dintre capital (K) şi producţie (Q)
exprimat în monedă).
Coeficientul capitalului se determină în mai multe variante:
1) coeficientul mediu al capitalului, ca raport între capitalul total utilizat şi
volumul (valoarea) producţiei totale.

99
K
kM = Q

2) Coeficientul marginal al capitalului, ca raport între creşterea capitalului şi


creşterea producţiei:
∆K
kM ma = ∆q

Coeficientul marginal este adesea preferat întrucât investiţia anuală este mai uşor
de identificat decât stocul total de capital. El are o relevanţă mai mare la nivelul ramurilor
economice, punând evoluţia eficienţei economice a capitalului.
d) rentabilitatea producţiei sau întreprinderii
Rentabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a aduce profit şi se exprimă
prin intermediul ratei rentabilităţii sau ratei profitului, după formula:

r'= Profitul x 100


Capital

Rata rentabilităţii are relevanţă îndeosebi la nivelul întreprinderilor. Ea diferă de la


o întreprindere la alta.
e) productivitatea muncii.

Rodnicia muncii
Productivitatea este un concept care exprimă eficienţa sau randamentul cu care
omeneşti sunt utilizaţi factorii de producţie în procesul de producere a bunurilor şi serviciilor. Ea
exprimă legătura cantitativă între producţia obţinută şi factorii utilizaţi.
Prima formă de exprimare – şi cea uzuală – este productivitatea muncii.
Ea exprimă rodnicia muncii omeneşti în procesul de producere a bunurilor; se
măsoară prin cantitatea de bunuri creată pe un lucrător, pe o unitate de timp (formă
directă e determinare) sau prin consumul de muncă necesar sau realizat pentru crearea
unei unităţi de produs (exprimare indirectă).
Productivitatea înmbracă mai multe forme şi se exprimă printr-o varietate mare de
indicatori în funcţie de mai multe criterii.
1. Din punct de vedere al nivelului activităţii pe care o măsoară se dinting:
Formele
productivităţii
productivitatea la nivelul întreprinderii şi al subunităţilor acesteia, până la locul de muncă;
muncii productivitatea la nivel de ramură; productivitatea la nivelul economiei naţionale.
2. După forma de exprimare se deosebesc:
a) productivitatea fizică, numită şi reală, determinată – şi la producţie şi la
factorii de producţie – unităţi fizice – (tone, metri) sau natural convenţionale. Este
denumită şi productivitatea reală deoarece mărimea şi evoluţia ei nu sunt influenţate de
factorul monetar, de evoluţia preţurilor.
b) Productivitatea valorică sau monetară, determină ca raport între valoarea
producţiei şi factorii (factorul) de producţie (de exemplu, producţia totală sau valoarea
100
adăugată pe un lucrător ocupat).
3. Din punct de vedere al ariei de curpindere a indicatorilor se pot distinge:
productivitatea parţială a unui factor de producţie – muncă, capital; productivitatea
globală a factorilor.
4. După modul de calcul al indicatorilor se determină productivitatea medie şi
productivitatea marginală.
5. După modul în care se reflectă rezultatele activităţii economice se
determină productivitatea brută, calculată prin raportarea valorii totale a producţiei (care
cuprinde şi toate consumurile materiale) şi productivitatea netă, determinată pe baza
valorii nou create sau a valorii adăugate (prin raportare la factorii de producţie).
Indicatorii Indicatorii principali ai productivităţii muncii sunt:
productivităţii
muncii Din cele mai sus menţionate se poate desprinde o concluzie generală; în funcţie de
criteriile enumerate şi de modul în care se calculează indicatorii productivităţii sunt variaţi
şi numeroşi.
Ţinând seama de:
1) Productivitatea medie a muncii
Producţia (fizică, valorică)
W=
Munca vizibilă (vie)

(Numărul de lucrători, numărul orelor de muncă etc.)


2) Productivitatea netă a muncii

W ne= Produsul net (valoarea adăugată)


Munca vizibilă

(numărul de lucrători, numărul om – zile sau ore lucrate)


3) La nivelul economiei naţionale cel mai util şi expresiv indicator al
productivităţii muncii se determină ca raport între produsul naţional sau venitul naţional şi
numărul celor ocupaţi.
VN (Y )
Wn =
L
Acest indicator exprimă produsul sau venitul naţional ce revine în medie pe un
lucrător ocupat şi se foloseşte pentru comparaţii internaţionale şi pentru caracterizarea
nivelului de dezvoltare economico – socială.
4) Productivitatea marginală exprimă eficenţa consumului suplimentar de
factori şi se determină, astfel:
∆Q (Y )
Wma =
∆Fp ( L.K .)

101
Productivitatea marginală (sau produsul marginal) a muncii reprezintă producţia
suplimentară care rezultă din utilizarea unei unităţi suplimentare de muncă în producţie,
ceilalţi factori de producţie rămânând neschimbaţi.
Dacă factorul muncă sporeşte de la L1 la L2, iar cantitatea de producţie de la Q1 la
Q2 atunci productivitatea marginală a muncii este următoarea:
∆Q Q2 − Q1
Wma = =
∆L L 2 −L1

Productivitatea este un idicator de performanţă economică, un indicator calitativ a


cărui evoluţie reflectă într-o formă sintetică perfecţionarea tehnicii şi tehnologiilor,
calificare şi perfecţionarea oamenilor, organizarea producţiei etc.
Creşterea
La nivelul fiecărei întreprinderi creşterea productivităţii muncii este factor de bază
productivităţii
muncii al creşterii producţiei de bunuri şi servicii, cu acelaşi număr de persoane ocupate.
Producţia întreprinderii = Numărul persoanelor (cantitatea de muncă) x Productivitatea muncii
(Q = L.w)

Temă de reflecţie 5.5.

Elaboraţi un eseu privind rolul şi importanţa productivităţii în economie.

Folosiţii spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

Totodată, creşterea productivităţii muncii contribuie la reducerea costului de


producţie, pe de o parte, prin faptul că o parte din cheltuieli nu creşte proporţional cu
producţia sau rămân fixe, iar pe de altă parte, pentru cp se reduc cheltuielile cu salariile ce
revin pe unitatea de produs. Pentru ca productivitatea muncii să fie însoţită de reducerea
costurilor este imperios necesară o corecţie: procutivitatea muncii să crească mai repede
decât salariul mediu. Ignorarea sau neglijarea acestei corelaţii şi cu atât mai mult
inversarea ei, nu conduc decât la creşterea costurilor şi preţurilor, la anularea efectelor
pozitive ale creşterii eficienţei utilizării altor factori şi, prin acumulare, la alimentarea
fenomenelor inflaţioniste.

Test de autoevaluare 5.2.

102
I. Încercuiţi răspunsul sau combinaţia de răspunsuri corecte:
1. Legea randamentelor neproporţionale pune în evidenţă:
a) pierderile inerente de factori de producţie în situaţii de adaptabilitate a lor;
b) volumul adiţional de bunuri economice obţinut cu un spor de factori de
producţie;
c) relaţia dintre consumul factorilor de producţie şi cantitatea de bunuri
fabricată;
d) numai raţionalitatea folosirii factorului pământ.

2. Între costul total mediu (CTM) şi costul marginal (Cm) se poate stabili
următoarea relaţie:
a) CTM este întotdeauna mai mic ca Cm;
CTM este mereu mai mare decât Cm;
Când CTM este descrescător, depăşeste nivelul Cm;
Când C, este descrescător, atinge valori superioare CTM.

3. În calculul costurilor fixe se includ cheltuielile cu:


a) chiriile salariaţilor pentru locuinţe;
b) iluminatul halelor de producţie;
c) capitalul fix recent achiziţionat;
d) salariile directe.

4. Costul marginal este:


a) o componentă a costului variabil mediu;
b) costul unităţii ... de produs;
c) costul mediu;
d) economie realizată de firmă la reducerea cu o unitate a volumului
producţiei.
A = a + b; B = B + c; D = c + d; D = b + d.

II. Încercuiţi varianta de răspuns corectă pentru umrătoarele afirmaţii:

A – F1 Costul marginal şi costul total mediu evoluează mai întâi în sens


descrescător, iar apoi în sens crescător;
A – F2 Costul de oportunitate este costul real plus costul contabil;
A – F3 Producitivitatea muncii trebuie să crească mai repede decât salariul mediu;
A – F4 Eficienţa economică pune în evidenţă ce efecte se obţin dacă se fac anumite

103
eforturi.

III. Rezolvaţi următoarea problemă:


Un agent economic a achiziţionat capital fix în valoare de 50000 lei u.m. pe care îl va
amortiza în 10 ani. Dacă pentru a produce 825 bucăţi dintr-un bun el dispune de
capital circulant reprezentând 25 % din valoarea capitalului fix şi are cheltuieli
salariale în sumă de 2000 u.m., precizaţi costul producţiei şi costul total mediu.

5.8. Răspunsuri la testele de autoevaluare

Testul de autoevaluare 5.1.


Răspunsurile corecte sunt:
I. 1 – B; 2 – b; 3 – d; 4 – d.
II. 1 – F; 2 – A; 3 – A; 4 – F.
IV. Curbele izoprodusului sau izocuantele contribuie reprezentarea grafică în
spaţiu a funcţiei de producţie. O izocuantă reprezintă ansamblul combinaţiilor factorilor de
producţie, rezultate prin substituire, şi care permit să se obţină acelaşi nivel (volum) de
producţie.

Testul de autoevaluare 5.2.


Răspunsurile corecte sunt:
I. 1 – c; 2 – c; 3 – C; 4 – D.
II. 1 – A; 2 – F; 3 – A; 4 – A.
III. CT = A + Kc +Cs
A = Kf : D
CTM = CT : Q, unde:
CT = cost total
A = amortizare
Cs = cheltuieli salarile
Kf = capital fix
Kc = capital circulant
D = durata normată de funcţionare
A = 50000 : 10 = 5000 u.m.
Kc = 0,25 x 5000 = 1250 u.m.

104
CT = 5000 + 1250 + 2000 = 8250 u.m.
CTM = 8250 : 825 = 10 u.m./buc.

5.9. Lucrare de verificare Unitatea 5


I. Explicaţi, în maximum 300 de cuvinte, relaţia dintre costurile generate de consumul
global de factori, utilizând reprezentarea grafică a acestora.
II. Încercuiţi varianta de răspuns corectă:
1. Curbele costurilor pot fi crescătoare, cu excepţia costului:
a) fix;
b) unitar;
c) fix mediu;
d) total.

2. Ce relaţii sunt false?


a) CT = Cm + CV
b) CT = CF + CVM · Q
c) CmQ = CTQ – CTMQ – 1 · (Q – 1);
d) CV = Cm + Q · CFM

3. Reprezentând grafic curbele tuturor categoriilor de costuri se pot observa


următoarele:
a) curba costului marginal intersectează curba costului total în punctul său de
minim;
b) curba costului marginal situată sub curba costului total mediu arată un volum al
producţiei pentru care costul unitar este în continuă scădere;
c) toate curbele au forme concave;
d) curba costului marginal intersectează curba costului mediu în punctul său de
minim.
A = a + b; B = b + c; C = c + d; D = b + d.

4. Costul total mediu se poate calcula astfel:


CT
a) CTM = Q ;

CF + CV
b) CTM = Q

CF CV
c) CTM = Q + Q

105
CV
d) CTM = Q

5. Rata marginală de substituţie:


f)desemnează raportul dintre productivitatea marginală a factorului substituit şi
productivitatea marginală a factorului ce se substituie;
g) se determină prin produsul dintre productivitatea marginală a factorului ce se
substituie şi inversul productivităţii marginale a factorului ce substituie;
h) se calculează numai la sfârşitul anului;
i) se exprimă în unităţi naturale.
Se acordă 1 punct pentru fiecare răspuns corect.

III. Rezolvaţi umrătoarea problemă:


Se dau următoarele date în tabelul de mai jos:

Unităţ Cost Cost Cost


i total total marg
produ (CT) mediu inal
se (CTM) (Cm)
0 1000 - -
1 1800 1800 800
2 2400 1200 600
3 2700 900 300
4 3400 850 700
5 4400 880 100

Calculaţi costurile fixe şi costurile variabile, prin adăugarea la tabel a încă două coloane.
Se acordă 2 puncte.
Punctajul minim admis – 5
Punctajul maxim – 10

5.10. Bibliografie Unitatea 5

1. Gh. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, Economie, Editura C.H. Beck, 2008


2. M. Blaug, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1992
3. R. Lipsey, Alec. K. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999

106
Economia de piaţă. Piaţa şi mecanismele ei

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6
ECONOMIA DE PIAŢĂ. PIAŢA ŞI MECANISMELE EI

CUPRINS
Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6

107
6.1. Sistemele economice: caracterizare şi evoluţie;
6.2. Piaţa: concept şi structură;
6.2.1. Piaţa bunurilor de consum şi serviciilor;
6.2.2. Piaţa factorilor de producţie.
6.3. Cererea şi legea cererii;
6.3.1. Definiţie; Legea cererii;
6.3.2. Condiţiile cererii;
6.3.3. Elasticitatea cererii.
6.4. Oferta şi legea ofertei;
6.4.1. Definiţie; Legea ofertei;
6.4.2. Factorii (condiţiile) ofertei;
6.4.3. Elasticitatea ofertei.
6.5. Echilibrul pieţei. Interacţiunea ofertei cu cererea;
6.6. Concurenţa şi formele ei;
6.7. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare;
6.8. Lucrarea de verificare Unitatea 6
6.9. Bibliografie Unitatea 6

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6


După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
• înţelegeţi cum a apărut şi dezvoltat economia de piaţă şi ce este ea;
• răspundeţi la întrebarea „de ce piaţa este considerată astăţi a fi sufletul economiei?”;
• identificaţi componentele pieţei şi să vă explicaţi procesele care au loc în cadrul
acesteia;
• analizaţi comparativ diferitele forme de manifestare a concurenţei.

6.1. Sistemele economice. Caracterizare şi evoluţii

Activitatea economică se desfăşoară în forme diferite de la o perioadă istorică la


alta, de la o ţară la alta. Ea, deşi are scop unic – satisfacerea trebuinţelor oamenilor -, se
caracterizează prin diversitate, prin forme variate de organizare şi desfăşurare.
Bunurile produse sunt destinate consumului oamenilor, ca atare ele trebuie să
treacă inevitabil de la producător la consumator. Modul în care are loc această trecere
Sisteme economice
determină deosebiri fundamentale, privind organizarea şi desfăşurarea activităţii

108
economice, permiţând distingerea în istoria omenirii a două mari sisteme economice:
sistemul economiei naturale şi sistemul economiei de schimb (de piaţă).
Economia naturală reprezintă acel sistem economic în care bunurile produse au ca
destinaţie consumul propriu al producătorilor, în care nevoile oamenilor sunt satisfăcute
Economia
naturală în mod direct prin autoconsum. Autoconsumul vizează utilizarea de către producător a
bunurilor produse pentru satisfacerea propriilor lui nevoi (sau ale familiei sale). El se
diferenţiază ca autoconsum final (pentru nevoile de trai) şi ca autoconsum intermediar
(pentru nevoile producerii altor produse).
Economia naturală a fost prima formă de organizare a economiei cunoscută de
societatea omenească. Ea a fost atotcurpinzătoare în societăţile primitive şi a fost
preponderentă până la prima revoluţie industrială. Acest fapt s-a datorat nivelului scăzut
de dezvoltare a tehnicii şi tehnologiei reflectat şi în eficienţa economică redusă. În aceste
condiţii, pentru satisfacerea trebuinţelor, fiecare comunitate producea aproape tot ce-i
făcea trebuinţă1 După aprecierea lui Fernand Brandel, în sec. al XIV – lea, în regiunea
mediteraneană (una din regiunile cele mai dezvoltate, ale Europei), 60 – 70 % din
producţie nu ajungea la piaţă2
Baza economiei naturale a fost proprietatea obştească şi nivelul scăzut de
dezvoltare a tehnicii şi tehn ologiei. Aceste condiţii au determinat, în special în societăţile
primitive, ca toţi membrii societăţii apţi de muncă să participe la producţie (într-un fel sau
altul), produsele intrând în consum în mod direct, printr-o repartizare echitabilă între
aceştia, fără a fi necesar schimbul de produse. Acestea din urmă apărea în mod
întâmplător fără o semnificaţie economică şi socială deosebită.
Pe o anumită treaptă a evoluţiei societăţii omeneşti, economia naturală cunoaşte

Economia de schimb un proces de transformare în economie de schimb, când producţia de bunuri pentru
consum se transformă treptat în producţie de bunuri destinate schimbului prin intermediul
vânzării cumpărării. Economia naturală începe să coexiste cu economia de schimb.
Economia de schimb este forma de organizare şi desfăşurare a activităţii
economice în care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în
schimb altele, necesare satisfacerii trebuinţelor lor.
Scopul final al producţiei în economia de schimb rămâne acelaşi, se schimbă însă
cadrul social de desfăşurare al producţiei şi de aici şi modalitatea de ajungere a produselor
de la producător la consumator, respectiv intervin actele de vânzare – cumpărare.
Într-un anumit context social – istoric, când a apărut şi s-a dezvoltat proprietatea
privată şi specializarea producătorilor pe baza diviziunii sociale a muncii, apare schimbul

Condiţiile apariţiei şi de produse. Producţia pură destinată autoconsumului se transformă treptat în producţie
existenţei economiei de
destinată schimbului, iar economia naturală în economie de schimb.
schimb
1
Al. Tofler, „Al treilea val”, Editura politică, Bucureşti, 1983, p. 78.
2
F. Braudel, „Jocurile schimbului”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, vol. I, p. 13
109
Proprietatea privată asigură independenţa, autonomia economică a
producătorilor, diviziunea socială a muncii determină specializarea acestora, respectiv
diferenţierea lor din punct de vedere al genurilor de activitate de producţie depusă şi,
evident, al genurilor de bunuri produse. Satisfacerea nevoilor de consum din societate în
aceste condiţii se putea şi se poate realiza numai prin intermediul schimbului de bunuri
prin aşa – numitele acte de vânzare – cumpărare.
Un bun de un anumit gen se schimbă pe un alt bun de alt gen într-un anumit raport
cantitativ. Bunurile se transformă în mărfuri care se schimbă pe piaţă unele cu altele.
Piaţa şi elementele
ei Apariţia pieţei a generat şi apariţia unor fenomene şi procese noi, respectiv cererea,
oferta, opoziţia dintre ele, să fie influenţate, concurenţa dintre producători ş.a. Procesele
de producţie şi schimb încep să fie influenţate şi chiar determinate de reguli noi, mult
timp neînţelese de oameni, reguli care, prin dezvoltarea producţiei destinate schimbului
devin atotcuprinzătoare.
Astăzi, economia de schimb este forma universală de organizare şi funcţionare a
activităţii economice. Ea prezintă însă particularităţi de la ţară la ţară şi, în cadrul fiecărei
ţări, de la o etapă la alta. Putem aprecia că fiecare ţară are varianta proprie a economiei de
piaţă.

Temă de reflecţie 6.1.

Elaboraţi un eseu de maximum 300 de cuvinte care să se refere la condiţiile apariţiei şi

existenţei economiei de piaţă şi caracteristicile acesteia.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

Economia de schimb, din momentul apariţiei şi până în prezent a evoluat


continuu, mecanismul ei de funcţionare a devenit din ce în ce mai complex. Astfel, de la o
piaţă liberă, în care concurenţa se manifestă neîngrădit s-a ajuns la o piaţă cu concurenţă
dirijată şi cu preţuri controlate de firme sau de stat. S-a schimbat şi natura implicării
statului în econhomie. Dintr-o implicare indirectă devine tot mai mult o implicare directă
din numeroase pârghii economice.
Economia de schimb, datorită faptului că piaţa cu toate componentele ei, este
sufletul acesteia, a fost şi mai este denumită economie de piaţă.

110
Practic, piaţa se manifestă ca element principal al acestui sistem economic,
asigurând legătura dintre toţi agenţii economici dintr-o ţară. Dacă privim la nivel
Piaţa şi
elementele ei internaţional, piaţa permite stabilirea relaţiilor dintre economiile naţionale reprezentând
baza pentru edificarea şi funcţionarea economiei mandiale. Putem spune că economia de
piaţă este o modalitate evoluată, complexă şi eficientă prin care se realizează cooperarea
dintre partenerii economici.

6.2. Piaţa: Concept şi structură

Realizarea schimbului de mărfuri presupune existenţa a două părţi: vânzător şi


cumpărător. Confruntarea celor două păţri se face pe piaţă. Acolo se întâlnesc subiectiv
cererii şi a ofertei unui bun sau servicii, se formează preţul şi se manifestă concurenţa

Piaţa reprezintă totalitatea relaţiilor generate de actele de vânzare-


cumpărare, împreună cu fenomenele legate de manifestarea în timp şi spaţiu a
cererii şi ofertei de bunuri economice.

De aici rezultă că:


Ce semnifică  piaţa reprezintă un spaţiu economic în care se desfăşoară activitatea
piaţa?
economică a cumpărătorilor şi vânzătorilor;
 piaţa exprimă locul de întâlnire dintre cererea şi oferta de bunuri şi servicii ai
căror purtători sunt agenţii economici;
 piaţa reprezintă spaţiul economic de formare a preţului la care se vând şi se
cumpără bunuri economice;
 piaţa reprezintă locul de manifestare a concurenţei, a relaţiilor dintre agenţii
economici care acţionează pentru satisfacerea obiectivelor proprii.
Piaţa se prezintă sub numeroase forme generate de diversitatea de situaţii în
ceea ce priveşte participarea agenţilor economicişi spaţiul de desfăşurare.
După natura bunurilor economice, piaţa poate fi:
 piaţă a factorilor de producţie;
Tipuri de pieţe
 piaţă a bunurilor de consum final;
 piaţă a muncii;
 piaţă a capitalurilor;
 piaţă monetară;
 piaţă financiară;
 piaţă valutară.
După starea obiectelor supuse vânzării - cumpărării poate fi:
111
 piaţa reală;
 piaţa fictivă (bursa).
După spaţiul în care se manifestă tranzacţiile economice, piaţa poate fi:
 piaţa locală;
 piaţa regională;
 piaţa naţională;
 piaţa internaţională.
După momentul realizării transferului piaţa poate fi:
 piaţă la vedere;
 piaţă la termen.
După raportul dintre cerereaşi oferta unui bun piaţa poate fi:
 piaţa a vânzătorului;
 piaţă a cumpărătorului.
După forma concurenţei piaţa poate fi:
 piaţă cu concurenţă perfectă;
 piaţă cu concurenţă imperfectă.
Piaţa, prin rolul pe care îl are, de a pune faţă în faţă producătorii şi consumatorii, de
a reglementa raporturile dintre aceştia, se prezintă şi ca un mecanism de reglare a
vieţii economice, mecanism care poate fi înţeles numai prin analiza riguroasă a
componentelor acestuia, respectiv a cererii şi ofertei de bunuri, a concurenţei, a preţului,
etc.

6.2.1. Piaţa bunurilor de consum şi serviciilor

Dintre tipurile de piaţă prezentate se cuvine a ne opri şi caracteriza piaţa bunurilor


de consum final şi piaţa factorilor de producţie.

Bunurile de consum reprezintă bunurile economice cu existenţă corporală, fizică, pe


care indivizii sau menajele (familiile) le achiziţionează pentru folosul sau consumul
personal (alimente, îmbrăcăminte, mobilă etc.). ele se produc şi se vând sau se consumă
de însuşi producătorul lor, adică pot avea o dublă destinaţie: vânzare sau autoconsum.
Serviciile reprezintă bunurile economice cu existenţă necorporală, intangibilă, la
care indivizii apelează pentru satisfacerea unor nevoi (transport, asistenţă medicală,
frizerie etc.). Ele se prestează şi se oferă la preţuri numite tarife.
Atât preţul bunurilor de consum cât şi tarifele pentru servicii se formează, în
principal, pe seama raportului dintre cerere şi ofertă, ele căpătând ipostaza de mărfuri.
Piaţa bunurilor de consum şi serviciilor (numită şi piaţa ieşirilor) se distinge de
celelalte pieţe prin câteva particularităţi care îi explică importanţa şi complexitatea.
112
În primul rând, piaţa bunurilor de consum şi serviciilor este puternic segmentată. La
baza segmentării pieţei se află numeroşi factori (criterii): particularităţile de formare a
cererii, intensitatea cererii, exigenţa cumpărătorilor faţă de calitatea şi structura ofertei,
veniturile cumpărătorilor, vârsta cumpărătorilor, capacitatea ofertei de a se adapta
segmentelor de piaţă.
Segmentul de piaţă reprezintă grupul consumatorilor care au cel puţin o trăsătură
comună în funcţie de care se exprimă cererea pe piaţă. Dacă ofertantul identifică această
particularitate a consumatorilor şi îşi poate adapta oferta, se restrânge destinaţia ofertei şi
sporesc vânzările. De exemplu, piaţa produselor de îmbrăcăminte poate fi segmentată în
piaţa produselor de îmbrăcăminte pentru nou-născuţi şi copii, tineret sau adulţi, pentru
femei sau bărbaţi, pentru cumpărători cu venituri mai mari sau mai mici etc.
În al doilea rând, piaţa bunurilor de consum şi serviciilor are un obiect specific de
vânzare – cumpărare. În acest sens, se identifică:
a) după durata de folosire a bunurilor:
- bunuri de consum cu uz curent, care au o durată scurtă de folosinţă (săpunul);
- bunuri de consum de folosinţă îndelungată, care au o durată de viaţă şi utilizare mare
(mobila);
b) după comportamentul consumatorului, există:
- bunuri de convenienţă, ce cuprind produsele pe care consumatorii doresc să le cumpere
imediat şi cu efort minim şi care pot fi:

• mărfuri de bază, cumpărate în mod obişnuit, dintr-un loc


cunoscut şi de marcă apreciată de consumator (ţigări, detergent etc.) în scopul satisfacerii
unei nevoi resimţite brusc, la care o amânare a achiziţiei poate duce la dispariţia nevoii
(îngheţata, băuturi răcoritoare etc.);

• bunuri de impuls, cumpărate în scopul satisfacerii unei nevoi resimţite brusc, la


care o amânare a achiziţiei poate duce la dispariţia nevoii (îngheţata, băuturi răcoritoare
etc.);

• bunuri de urgenţă, destinate satisfacerii unei nevoi presante, imediate, la care


consumatorul este dispus să plătească un preţ mai mare comparativ cu cel al bunurilor
similare pentru nevoi mai puţin presante (servicii medicale, benzină etc.);
- bunuri de selecţie care cuprind mărfurile pe care consumatorii le achiziţionează comparând
preţul şi calitatea produselor substituibile, alocând un timp şi efort mare de căutare şi selecţie (mobila);
- bunuri de specialitate care se referă la mărfurile cu anumite caracteristici dorite şi căutate de
unii consumatori (echipamente fotografice, componente de înaltă tehnicitate etc.);
- bunuri necăutate care cuprind bunurile despre care consumatorul nu ştie că există şi deci, nu
le doreşte, iar nevoile corespunzătoare sunt inexistente sau nu sunt conştientizate.

113
În concluzie, piaţa bunurilor de consum şi serviciilor este o piaţă complexă, puternic
segmentată, localizată şi cu un obiect de vânzare – cumpărare, pe care se exprimă cererea
consumatorilor în vederea unor nevoi de consum imediat sau ulterior.

6.2.2. Piaţa factorilor de producţie


Pentru producerea bunurilor şi serviciilor, se utilizează factori de producţie de o
anumită structură, cantitate şi calitate. Achiziţionarea factorilor de producţie necesari se
face pe piaţa factorilor de producţie numită şi piaţa intrărilor.
Piaţa factorilor de producţie funcţionează pe baza interacţiunii dintre cerere şi oferta
de factori care determină preţul acestora şi poate fi mai amplă sau mai restrânsă în funcţie
de numărul vânzătorilor şi cumpărătorilor. Dincolo de aceste aspecte comune tuturor
pieţelor, piaţa factotorilor de producţie prezintă câteva trăsăsturi specifice.
În primul rând, piaţa factorilor de producţie asigură recompensarea proprietarilor
factorilor de producţie în funcţie de aportul lor la obţinerea bunurilor sau serviciilor. Cu
alte cuvinte, piaţa factorilor de producţie oferă producătorilor muncă, pământ, capital şi
alţi factori pe de o parte, şi generează venituri proprietarilor de factori, pe de altă parte.
Astfel, apar în societate următoarele venituri: salariul care revine factorului muncă,
renta care revine factorului pământ, profitul şi dobânda care revin factorului capital.
Aceste venituri reprezintă cheltuieli de producţie pentru producătorii care au combinat
factorii respectivi.
În al doilea rând, cererea de pe piaţa factorilor de producţie este o cerere derivată.
Astfel: cererea de factori de producţie este determinată de nevoile de producţie ale
întreprinzătorilor; existenţa şi dimensiunile activităţilor de producţie sunt impuse de
cererea pentru bunurile şi serviciile pe care acestea le oferă; ca urmare, cererea de factori
de producţie este determinată de cererea de bunuri şi servicii care se obţin prin
combinarea acestora. Aceasta înseamnă că dacă bunurile sau serviciile realizate de un
producător sunt cerute pe piaţa ieşirilor, el va mări activitatea de producţie, ceea ce pe
piaţa intrărilor se va reflecta într-o cerere sporită de factori de producţie.
Dacă factorii de producţie necesari unui întreprinzător pentru obţinerea aceloraşi
bunuri şi servicii se scumpesc, înseamnă că majorarea cheltuielilor de producţie se va
reflecta în creşterea preţurilor bunurilor de consum şi scăderea cererii pe piaţa ieşirilor.
Ca urmare, veniturile producătorilor se reduc.
În al treilea rând, decizia de achiziţionare de factori de producţie are la bază
productivitatea marginală a acestora.
Decizia de achiziţionare de factori de producţie trebuie să se bazeze pe capacitatea
factorului de a genera prin combinare cu alţii un venit mai mare decât costă el. de

114
exemplu, dacă factorul muncă este foarte scump, întreprinzătorul se va orienta spre
procurarea de utilaje mai ieftine care să substituie munca.
Producătorul decide să cumpere un factor de producţie atunci când contribuţia pe
care o aduce la producţia firmei:
a) generează un venit care acoperă costul achiziţiei sale;
b) este cel puţin egală cu contribuţia medie a celorlalţi factori, deoarece în caz contrar, el va
fi substituit.
Se numeşte producţie marginală sau productivitate marginală a unui factor de
producţie variaţia producţiei totale ce rezultă din creşterea cu o unitate a unui factor când
ceilalţi factori de producţie nu se modifică. Astfel:
∆Q
WmX =
∆X
În care WmX = productivitatea marginală a factorului X;
Q = producţia firmei exprimată fizic (bucăţi, tone etc.) sau valoric (unităţi monetare)
adică prin venitul producătorului obţinut pe piaţa ieşirilor, în funcţie de cantitatea produsă
şi preţul bunurilor;
∆Q = variaţia producţiei;
X = factorul muncă, pământ sau capital, exprimat fiecare fie fizic, fie valoric prin
preţul lor de achiziţie. Uneori X mai poate fi suma tuturor factorilor de producţie
antrenaţi, dar atunci se exprimă numai valoric;
∆X = variaţia factorilor de producţie, de obicei fiind o unitate.
Producţia marginală a unui factor scade pe măsură ce se suplimentează acesta,
deoarece ceilalţi factori care rămân constanţi se combină cu o cantitate sporită din
factorul variabil. Suplimentarea factorului variabil se poate face până cel mult la nivelul
zero al productivităţii marginale. Această evoluţie este consecinţa legii productivităţii
marginale descrescătoare.
Contribuţia medie a unui factor de producţie la obţinerea bunurilor şi serviciilor este
reflectată de productivitatea medie a acestuia.
Se numeşte producţie medie sau productivitate medie a unui factor de producţie
producţia totală ce rezultă în medie ca urmare a folosirii unui factor de producţie. Astfel:
Q
WX =
X
în care Wx = productivitate medie a factorului X;
Q = producţia totală a firmei exprimată fizic sau valoric;
X = factorul muncă, pământ sau capital exprimat fiecare fie fizic, fie valoric.
Uneori X mai poate fi suma tuturor factorilor de producţie antrenaţi, dar atunci se
exprimă numai valoric.

115
Prin urmare, producătorul decide să cumpere o unitate din factorul de producţie X
dacă sporul de producţie ( ∆Q ) generat din utilizarea lui:
a) compensează preţul plătit de întreprinzător pe piaţa intrărilor şi
b) este cel puţin egal cu producţia medie a factorilor de producţie de acelaşi fel deja folosiţi
adică WmX ≥ WX
unde WmX = productivitate marginală a factorului suplimentar X;
WX = productivitate medie a factorilor X folosiţi înaintea suplimentării cu o
unitate.
Dacă venitul suplimentar obţinut de firmă este inferior factorului nu se justifică
cumpărarea factorului de producţie respectiv şi se poate substituit.
Suplimentarea cu un factor de producţie se decide pe baza productivităţii marginale,
care trebuie să compenseze preţul factorului şi să fie superioară productivităţii medii a
factorilor folosiţi anterior.

6.3. Cererea şi legea cererii


6.3.1 Definiţie

Cererea este o categorie economică ce exprimă în anumite condiţii social-


istorice nevoia socială.
Cererea reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii pe care
consumatorii sunt dispuşi să o cumpere la un anumit preţ, într-un timp
determinat.

Cererea reprezintă partea solvabilă a nevoi sociale, respectiv acea parte care
Cerere
solvabilă poate fi satisfăcută apelând la piaţă.
Cererea poate fi privită ca cerere pentru un produs sau serviciu anume, pentru o
industrie (în sens de ramură) sau pentru o firmă, respectiv pentru producţia ei. De
asemenea, cererea se prezintă ca cerere individuală, ce exprimă cantitatea totală dintr- un
bun sau serviciu pe care un individ este dispus să o cumpere într-o perioadă de timp dată, la
116
un preţ unitar dat şi ca cerere totală de piaţă, ce exprimă suma cererii tuturor
cumpărătorilor de pe piaţa unui bun sau serviciu anume, în cadrul unei economii
naţionale, în condiţiile de preţ amintite. Cererea totală de piaţă pune în evidenţă, aşadar,
cantitatea maximă dintr-un anumit bun sau serviciu care, la un anumit preţ este dorită şi
cumpărată şi preţul maxim care poate fi achitat pentru cumpărarea unei anumite cantităţi de
bun dorit.
Legea Dimensiunea cererii pentru un anumit bun, precum şi dinamica acesteia sunt
cererii
determinate de nivelul şi dinamica preţului bunului respectiv. Această relaţie este
exprimată foarte clar de legea generală a cererii.
Conform acestei legi, dacă preţul bunurilor resurselor şi serviciilor scade, va
creşte cantităţile de marfă cerută într-o perioadă dată şi invers, dacă preţurile cresc va
scădea cantităţile de marfă cerută în perioada de timp respectivă (celelalte condiţii
rămânând neschimbate). Reducerea preţului unitar determină procesul de extindere
a cererii (creşterea cantităţii cerute), iar creşterea preţului unitar determină contracţia
cererii (scăderea cantităţi).

Grafic, reprezentarea relaţiei dintre preţul unitar şi cantitatea cerută este


prezentată în fig. nr. 10
6

Contracţia
5

Extensia
Scădere de preţ

4
Preţ/kg
3
2
1
0

0 1 2 3 4 5 6 7 8
Scădere Cantitate
Creşterea în
Fig. nr. 1

Deci, cererea este întotdeauna o relaţie între două variabile (preţ şi cantitate), ea
Cantitatea pune în evidenţă un şir de cantităţi dintr-un bun pe care oamenii doresc să le cumpere la
cerută

117
diverse preţuri. Pornind de aici, rezultă faptul că cererea nu se confundă cu cantitatea
cerută. Aceasta este diferită de la un preţ la altul, în timp ce cererea
rămâne neschimbată, ea este pusă în evidenţă de întreaga curbă, deci de toate corelaţiile
care se stabilesc între cantitatea dintr-un bun şi preţ într-o perioadă dată de timp.

6.3.2 Condiţiile cererii

Într-o anumită perioadă de timp, cererea pentru un bun sau serviciu poate să se
reducă sau să crească în funcţie de evoluţia unor factori, cunoscuţi şi sub denumirea de
condiţiile cererii. Aceştia sunt în principal următorii:
1. preţul altor bunuri;
2. veniturile indivizilor;
3. previziunile (aşteptările) privind evoluţia pieţei;
4. gusturile sau preferinţele cumpărătorilor;
5. numărul de cumpărători

1. Preţul altor bunuri. Bunurile, în raport cu un anumit bun (în cazul


Clasificarea
bunurilor
nostru cu bunul X), se clasifică astfel: a) bunuri substituibile; b) bunuri complementare;
c) bunuri neînrudite.
a) Bunuri substituibile, sunt acelea care satisfac nevoi sau trebuinţe ca
şi bunul în discuţie, (ex. unt şi margarină). Când preţul unui bun substituibil
creşte, curba bunului în discuţie (bunul X) se deplasează spre dreapta şi invers (vezi fig.
2).

118

C2
Fig. nr. 2
b) Bunuri complementare, sunt acele bunuri care în consum se folosesc
împreună. Când preţul unui bun complementar faţă de altul scade, curba cererii pentru
bunul iniţial (bunul X) se va deplasa spre dreapta (vezi fig. 14).
c) Bunuri neînrudite. Modificarea preţului la un bun neînrudit cu bunul
iniţial (bunul X ), nu influenţează în nici un fel curba cererii la bunul iniţial.
2. Veniturile. Modificarea veniturilor individuale influenţează curba
cererii în funcţie de natura bunurilor. Din acest punct de vedere distingem două tipuri de
bunuri şi anume: a) bunuri normale, b) bunuri inferioare.
a) Bunurile normale sunt acelea pe care indivizii le atrag mai mult în
consum pe măsura creşterii veniturilor. Curba cererii pentru un bun normal se va
deplasa spre dreapta, respectiv creşte cantitatea cerută atunci când veniturile
individuale cresc. Invers, când venitul individual scade, curba cererii se va deplasa spre
stânga, respectiv scade cantitatea cerută.
b) Bunuri inferioare. Un bun inferior este acela pe care indivizii îl cer mai
mult atunci când nivelul veniturilor lor sunt mai reduse, decât atunci când nivelul
veniturilor sunt mai mari. Curba cererii individuale (deci şi cantitatea cerută) la un bun
inferior se va deplasa spre dreapta dacă veniturile sunt la un nivel scăzut şi se va
deplasa spre stânga odată cu creşterea veniturilor de la un anumit nivel în sus şi invers.
3. Perspectiva (aşteptările) privind evoluţia pieţei. Se referă la ceea ce
individul se aşteaptă în viitor referitor la toate lucrurile şi faptele relevante pentru situaţia
lui economică. De exemplu, o perspectivă de creştere a preţului unui bun oarecare ce intră
frecvent în consumul personal generează, în prezent, o creştere a cererii. Deci, pentru
bunul respectiv, curba cererii se deplasează spre dreapta.

4. Gusturile. Dacă au loc modificări în gusturile indivizilor, acestea se vor


reflecta în mod direct în cererea de bunuri şi implicit în deplasarea curbei cererii.
În afara factorilor amintiţi, cererea este influenţată şi de alţi factori. De pildă,
factorii demografici influenţează asupra volumului şi structurii cererii prin variabile ca:
numărul populaţiei, numărul familiilor, componenţa familiilor pe grupe de vârste,
pe sexe, structura socio-profesională, ş.a. La acestea se mai adaugă obiceiurile,
specificul local, tradiţiile naţionale, etc. De asemenea, nu putem să nu amintim influenţa
puternică asupra cererii, a factorilor psihologici şi sociali. Deosebirile de preferinţe, de
atitudini faţă de un produs sau altul, pot apărea şi datorită particularităţilor psihice ale
indivizilor, puse în evidenţă prin grade diferite de receptivitate, de reacţii, etc. Cererea
mai poate fi influenţată şi de alţi factori, cum ar fi cei natural - climatici, sezonieri,
conjuncturali, etc.
Sub influenţa factorilor amintiţi cererea se manifestă diferit de la un produs la altul,

119
de la o categorie a populaţiei la alta, în profil teritorial precum şi în timp.
5. Cererea pieţei. Cererea pieţei pentru un bun oarecare se obţine
însumând cererile individuale pentru bunul respectiv. Cererea pieţei este egală cu
suma cererilor individuale.
6.3.3. Elasticitatea cererii

Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea unuia din


factorii de influenţă. Cum cererea este, în primul rând, dependentă de preţ, elasticitatea ei
se raportează, în special, faţă de preţ. Răspunsul cantităţii cerute la schimbarea de preţ se
reflectă în fig. nr. 3. La preţul p1 cantitatea cerută este q1. Dacă acest preţ scade la p2, pe
curba cererii de, cantitatea creşte de la q1 la qe.

p1

p2
de

di

q1 qi qe

Fig. nr. 12

Dacă curba cererii are configuraţia di, cantitatea cerută creşte de la q1 la q i. La


aceiaşi modificare în preţ, modificarea în cantitatea cerută este mai mare pentru
curba de faţă de curba di. Aceasta se explică prin aceea că, aşa cum se vede din
grafic, curba cererii de este mai întinsă decât curba cererii di, care este mai
abruptă. Prin urmare, la aceeaşi schimbare de preţ spunem că curba cererii de
este mai elastică decât curba cererii di. Graficul de mai sus ne sugerează
foarte bine ceea ce înseamnă elasticitatea cererii faţă de preţ. Nu putem însă să
rămânem aici. Pentru măsurarea elasticităţii apelăm la un indicator care
120
se numeşte coeficientul de elasticitate. Acesta arătă gradul, respectiv procentul de
modificare a cererii în funcţie de modificarea preţului sau a altei condiţii (factor) a
cererii. Coeficientul de elasticitate se calculează astfel :

Schimbarea în procente a cantităţii cerute


%∆ C
Ce = =
%∆ P
Schimbarea în procente a preţului

unde : ∆C = proporţia modificării cererii, respectiv diferenţa dintre cererea din
perioada curentă (C1) faţă de cererea din perioada de bază (C0), deci ∆C = C1 - C0;
 ∆P = proporţia modificării preţului, respectiv diferenţa dintre modificarea
preţului din perioada curentă (P1) faţă de preţul din perioada de bază (P0), deci  ∆P = P1 -
P0 .
Coeficientul de elasticitate, se mai poate determina şi cu ajutorul următoarei
relaţii:
∆C ∆P
Ce = :
C 0 P0

Rezultatul care se obţine este negativ, deoarece sensul modificării preţului, aşa cum
se vede de-a lungul curbei cererii, este opus sensului modificării cantităţii (vezi
legea cererii). În mod convenţional semnul negativ este ignorat.
Elasticitatea cererii este prezentă, atunci când coeficientul de elasticitate este
mai mare decât 1. Se spune că cererea este elastică dacă la un anumit procent de
modificare a preţului, procentul de modificare a cantităţii cerute este mai mare. Se
spune că cererea este inelastică atunci când la un anumit procent de modificare a
preţului rezultă un procent mai mic de modificare a cantităţii cerute. Când la un anumit
procent de modificare a preţului corespunde acelaşi procent de modificare a cantităţii
cerute, se spune că cererea are elasticitate unitară, deoarece coeficientul de elasticitate
(Ce) este egal cu 1.
Deci, elasticitatea cererii faţă de preţ exprimă raportul dintre mişcarea cererii şi
creşterea preţurilor, proporţia modificării cererii în condiţiile creşterii preţului cu un
procent.
Elasticitatea cererii pentru destul de multe produse se situează între două
extreme. La o extremă se află bunurile a căror cantitate cerută nu se schimbă ca răspuns la
modificarea preţului. În această situaţie, avem de-a face cu o cerere perfect inelastică,
unde cererea pentru aceste bunuri este perfect verticală (fig. nr. 4)

La cealaltă extremă, sunt bunuri pentru care cererea este zero, atunci când
preţul este deasupra unui anumit nivelşi creşte nelimitat când preţul este la acel nivel sau

121
scade sub el. În acest caz cererea este perfect elastică, iar curba cererii este perfect
orizontală, atunci când preţul este la nivelul respectiv (fig. nr. 5).

Preţ Preţ
C

Cantitate Cantitate

Fig. nr. 4 Fig. nr. 5

În mod normal, la niveluri ridicate de preţ, curba cererii este foarte elastică şi
devine, pentru acelaşi bun, din ce în ce mai puţin elastică la niveluri joase de
preţ. Variaţia elasticităţii se prezintă astfel :

Variaţia  Cerere elastică, atunci când Ce > 1;


elasticităţii
 Cerere cu elasticitate unitară, atunci când Ce = 1;
 Cerere inelastică, atunci când Ce < 1;
 Cerere perfect elastică, atunci când Ce ⇒ ∞ ;
 Cerere perfect inelastică, atunci când Ce = 0.
Ultimele două situaţii sunt de excepţie; ele se întâlnesc numai în anumite
condiţii de piaţă. Grafic, formele de elasticitate au următoarea configuraţie
(fig.nr.6).

A
Preţ
A = Cerere
perfect inelastică
B
B = Cerere
C perfect elastică
C = Cerere mai
D puţin elastică
decât B
D = Cerere mai
Cantitate puţin elastică
decât C
Fig. nr. 15

Elasticitatea cererii se poate determina nu numai în funcţie de preţ, dar şi de venit.


Ea reflectă proporţia în care evoluează cererea pentru diverse produse odată cu
modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor, ceilalţi factori rămânând constanţi.
122
Fenomenul elasticităţii faţă de venit este o manifestare a legităţilor din
sfera consumului, care determină o anumită ierarhizare a nevoilor fiecărei categorii
de populaţie la un anumit nivel al veniturilor. Coeficientul de elasticitate se
determină ca în cazul de mai sus, în locul preţului se ia în calcul venitul.
Elasticitatea cererii este influenţată de o serie de factori.
Specialiştii în domeniu evidenţiază existenţa a trei factori principalişi anume: a)
Factorii ce gradul de substituire al bunurilor; b) ponderea venitului cheltuit pentru cumpărarea unui
determină
elasticitatea bun oarecare în totalul veniturilor; c) perioada de timp de schimbare a preţului.
cererii
Elasticitatea cererii, mai precis cunoaşterea ei, prezintă o semnificaţie
deosebită în cadrul orientării agenţilor economici. Interesul lor este să-şi
maximizeze profitul, deci în condiţiile de preţ existente pe piaţă, ei pot să-şi adapteze
deciziile cu privire la producţie, corespunzător raportul existent între venitul total şi
elasticitate

6.4. Oferta
6.4.1. Definiţie; Legea ofertei
Reacţia Pe piaţă, alături de cerere, se manifestă şi oferta. Ea pune în evidenţă răspunsul sau
producătorilor
reacţia producătorilor de bunurişi servicii faţă de condiţiile pieţei. În mod concret:

Oferta reprezintă cantitatea maximă de bunuri şi servicii pe care un agent


economic este dispus să o ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de timp, la un
preţ anume.

Oferta pentru un bun anume, poate fi privită ca ofertă individuală ce pune în evidenţă
cantitatea oferită spre vânzare de către toţi agenţii economici care produc şi/sau
comercializează bunul respectiv. Oferta de piaţă mai este cunoscutăşi sub denumirea de
ofertă totală.
Ca şi cererea, oferta se manifestă ca ofertă a unui bun anume, ca ofertă a
unei firme anume, sau ca ofertă a unei industrii anume. De asemenea, în funcţie de
natura bunurilor putem distinge mai multe forme de ofertă:
Oferta este funcţie de preţ. Ea pune în evidenţă diversele cantităţi de bunuri pe care
vânzătorii sunt dispuşi să le vândă la diverse preţuri date.

Legea Legea ofertei arată relaţia care se stabileşte între cantitatea dintr-un bun pe
ofertei
care un ofertant o oferă spre vânzare într-o anumită perioadă de timp
(variabila dependentă) şi preţul la care bunul respectiv se vinde
(variabila independentă). Corespunzător acestei legi creşterea preţului

123
determină creşterea cantităţii oferite şi invers, reducerea preţului determină
reducerea cantităţii oferite.

Curba ofertei pune în evidenţă cantitatea de bunuri pe care un ofertant este


dispus să o ofere, într-o anumită perioadă de timp, la diferite niveluri de preţuri. Sau, se
poate spune că ea arată care este preţul la care ofertantul este dispus să ofere diferite
cantităţi dintr-un bun oarecare într-o anumită perioadă de timp.

Fig. nr. 7
Curba ofertei, ca şi curba cererii, se poate determina pentru un ofertant anume, cât
şi pentru toţi ofertanţii unui anumit produs (curba ofertei pieţei).

6.4.2. Factorii ( condiţiile ofertei )

Oferta, ca şi cererea este determinată, în dimensiunea ei, de o serie de factori. Cei


mai importanţi sunt următorii: 1) preţul resurselor (a factorilor de producţie); 2)
preţul altor bunuri; 3) tehnologia; 4) numărul de ofertanţi; 5) perspectivele pieţei;
6) costul producţiei; 7) taxele şi subsidiile; 8) evenimente naturale şi social-politice.

1) Preţul resurselor. Dacă preţul factorilor de producţie scade, ofertanţii unui anumit
Explicarea
factorilor produs, sunt dispuşi a produce mai multe bunuri, curba ofertei pentru bunul respectiv
înregistrând o deplasare spre dreapta (fig. nr. 8). Invers, dacă preţul unuia sau a
mai multor factori de producţie creşte, atunci va creşte costul de producţie şi
ofertantul nu va mai fi dispus a produce o cantitate mare. Drept consecinţă, curba

124
ofertei se va deplasa spre stânga;

Fig. nr. 8
2) Preţul altor bunuri. Factorii de producţie sunt atraşi spre acele activităţi de producţie
unde ei sunt plătiţi la un preţ ridicat. Dacă preţul produsului X creşte, este firesc
ca să se înregistreze o atragere a factorilor de producţie spre acest produs, deci
curba ofertei la acest produs se va deplasa spre dreapta şi invers;
3) Tehnologia. Introducerea tehnologiei noi are ca efect creşterea productivităţii muncii şi
implicit reducerea costului de producţie. În acest caz, curba ofertei se va deplasa spre
dreapta, deoarece producătorii sunt motivaţi a produce mai mult. Descreşterea
productivităţii muncii, duce la creşterea costurilor de producţie şi, evident, efectul va fi
negativ asupra ofertei, deci curba ofertei se va deplasa spre dreapta;
4) Numărul de ofertanţi. Curba ofertei pieţei ( a tuturor firmelor dintr-o anumită ramură
care produc acelaşi produs) se va deplasa spre dreapta dacă în ramură vor intra noi firme
şi invers;
5) Perspectivele pieţei. Dacă în perspectivă se aşteaptă, într-o anumită ramură, scăderea
sau chiar oprirea producţiei (o grevă), în prezent ofertanţii vor produce mai mult
pentru a contracara efectele acţiunilor viitoare. Deci, curba ofertei se va deplasa spre
dreapta. Dacă ofertanţii se aşteaptă la o creştere a preţului în viitor, atunci în prezent vor
reduce producţia pentru a o creşte în viitor. Deci, curba ofertei se va deplasa spre stânga.
6) Costul producţiei. Dacă costul producţiei scade, oferta pentru bunurile respective
va creşte şi invers, creşterea costului va duce la scăderea ofertei. Specialiştii consideră
că evoluţia costului reprezintă unul din factorii principali care acţionează asupra
ofertei. Deci, curba ofertei se va deplasa spre dreapta dacă costul scade şi invers;

7) Taxele şi subsidiile. Firmele plătesc taxe asupra profitului obţinut. Dacă taxele pe
profit se majorează, atunci apare tendinţa de reducere a ofertei şi deci curba ofertei se va
deplasa spre stânga. Invers, dacă se înregistrează o reducere a taxelor pe profit, se va
înregistra o creştere a ofertei şi deci se înregistrează deplasarea curbei ofertei spre
dreapta. Statul poate interveni să susţină unele firme sau o industrie ori alta. Acest lucru

125
se poate realiza cu alocaţii de la bugetul statului, respectiv cu subsidii. În această situaţie,
oferta va creşte şi evident curba acesteia se va deplasa spre dreapta;
8) Condiţiile naturale. reprezintă un factor important care, în multe ramuri,
influenţează mărimea ofertei. De asemenea, anumite evenimente naturale
întâmplătoarea acţionează, de regulă, în direcţia reducerii ofertei. Condiţiile social-
politice îşi pun şi ele amprenta asupra întregii activităţi economice. Dacă acestea
sunt favorabile (stabilitate politică, cadru juridic adecvat, etc.) atunci oferta va creşte,
dacă nu, oferta înregistrează o reducere.
Însumarea algebrică a influenţei absolute sau relative a fiecărui factor de
acţiune, în condiţiile aceluiaşi preţ, dă ca rezultat modificarea totală a ofertei.
Orice modificare de-a lungul curbei pune în evidenţă schimbarea preţului
bunului respectiv, asociată cu schimbarea în cantitatea de bun oferită. Deci, schimbarea
în cantitate se vede pe curba fixă. Modificările determinate de factorii amintiţi mai sus,
duc la schimbarea poziţiei curbei spre stânga sau spre dreapta. Deci, schimbarea în
ofertă are ca efect modificarea poziţiei curbei.

Temă de reflecţie 6.3.

Explicaţi de ce veniturile indivizilor reprezintă un factor (condiţie a cererii).

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

6.4.3. Elasticitatea ofertei

Ca şi în cazul cererii, elasticitatea ofertei pune în evidenţă gradul de modificare


a ofertei în condiţiile schimbării preţului, sau a oricăreia din condiţiile ofertei.

126
Preţ O1
O2
p1

p0

q0 q1 q2 Cantitate

Fig. nr. 9

Oferta este mai elastică cu cât este mai mare modificarea în cantitatea produsă de
ofertanţi, ca răspuns în modificarea de preţ (fig. nr. 18). Curba O1 reflectă o ofertă
inelastică, în timp ce curba O2 reflectă o ofertă elastică. Dacă preţul se modifică de la
p0 la p1, creşterea în cantitatea oferită va fi de la q0 la q1 pentru oferta inelastică (curba
O1) şi de la q0 la q2 pentru oferta elastică (curba O2). Deci, cu cât este mai mare
elasticitatea ofertei, cu atât va fi mai mare răspunsul în cantitate la modificarea preţului.
Oferta este elastică atunci când coeficientul de elasticitate ( Ceo ) este mai mare decât 1.
Oferta este inelastică atunci când coeficientul de elasticitate este mai mic decât 1.
Elasticitatea este unitară atunci când Ceo = 1.

Coeficientul de elasticitate a ofertei faţă de preţ se determină astfel:


∆O ∆P % ∆O
C eo = : sau Ceo =
O P %∆ P
unde:
∆O = creşterea ofertei în perioada curentă faţă de perioada de bază;
∆P = creşterea de preţ în perioada curentă faţă de perioada de bază;
O = oferta în perioada de bază;
P = preţul în perioada de bază.
Deci, coeficientul de elasticitate al ofertei faţă de preţ reflectă proporţia
modificării ofertei în condiţiile creşterii preţurilor cu 1%.
Corespunzător dimensiunii coeficientului de elasticitate, oferta se prezintă în
Formele următoarele forme (fig. nr. 10):
elasticităţii
a) ofertă elastică, când Ceo > 1;
b) ofertă cu elasticitate unitară, când Ceo = 1;
c) ofertă inelastică, când Ceo < 1;
d) ofertă perfect elastică, când Ceo ⇒ ∞ ;
e) ofertă perfect inelastică, când Ceo = 0.
127
Ceo = 0
Preţ Ceo <1
Ceo > 1

Ceo = ∞

0 Cantitate

Fig. nr. 10

Cunoaşterea elasticităţii ofertei prezintă interes pentru agenţii economici


deoarece, pornind de la preţurile de piaţă ale bunurilor, ea reflectă posibilitatea adaptării
Factorii
determinanţi ai ofertei la cerere. Factorii cei mai importanţi care determină elasticitatea sunt:
elasticităţii ofertei
a) Gradul de substituire a produselor;
b) Costul producţiei.
c) Timpul, respectiv perioada de timp de la modificarea preţului.
d) Stocarea bunurilor.

6.5. Echilibrul pieţei. Interacţiunea ofertei cu cererea

Cererea şi oferta sunt componente de bază ale mecanismului regulator al pieţei.


Mecanismul Raportul dintre cerere şi ofertă reflectă foarte clar şi în acelaşi timp sintetic
regulator al
pieţei situaţia pieţei, a fiecărui segment al acesteia. Oferta şi cererea interacţionează în
determinarea preţului la care vânzătorii sunt dispuşi să ofere acea cantitate de
bunuri pe care cumpărătorii o doresc şi sunt dispuşi să o cumpere. Ele se găsesc în
relaţie de cauzalitate reciprocă, una reprezentând, în raport cu cealaltă, deopotrivă, cauză
şi efect. Sensul lor poate fi pe deplin lămurit numai considerându-le părţi ale unui tot
organic.
Când prin interacţiunea dintre cerere şi ofertă se determină, pentru un bun
oarecare, atât preţul cât şi cantitatea cerută şi oferită, atunci piaţa bunului respectiv se
găseşte în echilibru. Cantitatea şi preţul la care piaţa unui bun se echilibrează se numesc
cantitate de echilibru şi preţ de echilibru.
La echilibru, curbele oferteişi ale cererii sunt în balanţă, iar preţul şi cantitatea nu
are tendinţă de schimbare. Dacă preţul bunului în discuţie este mai mare sau mai mic
decât preţul la echilibru, forţele pieţei acţionează în direcţia atingerii echilibrului.
La preţul de echilibru intenţia cumpărătorilor coincide cu intenţia vânzătorilor. Deci,

128
Preţ de
în echilibru, decizia cumpărătorilor nu este influenţată de surplusul de cerere, iar decizia
echilibru
vânzătorilor nu este influenţată de surplusul de ofertă. Absenţa surplusului de ofertă ca
şi surplusului de cerere asigură stabilitatea preţului de echilibru. În aceste condiţii piaţa
bunului respectiv este în echilibru.
Modificarea cererii şi a ofertei şi ieşirea din echilibru au loc atunci când
intervin factorii de influenţă în fiecare caz în parte.

Fig. nr. 9

Temă de reflecţie 6.4.

Explicaţi în maximum 300 de cuvinte ce înţelegeţi prin „echilibrul pieţei”.


Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

6.6 Concurenţa şi formele ei

Concurenţa este o trăsătură esenţială a pieţei, ea este o componentă importantă


a mecanismului acesteia. Concurenţa se desfăşoară după anumite reguli care asigură
libertatea de acţiune a tuturor agenţilor economici.

Concurenţa reprezintă confruntarea dintre agenţii economici în vederea


obţinerii unor condiţii mai bune de producţie, desfacere, de efectuare a operaţiunilor

Semnificaţia
129
concurenţei
băneşti sau a altor activităţi economice în scopul obţinerii de cât mai multe avantaje.
Agenţii economici, în lupta de concurenţă, urmăresc a atrage de partea lor
consumatori cât mai mulţi, prin preţuri convenabile, prin calitatea mai bună a
mărfurilor şi serviciilor, urmăresc a avea acces în condiţii avantajoase la factorii de
producţie etc., în vederea obţinerii unor profituri cât mai mari.

Ea exprimă relaţiile dintre agenţii economici care acţionează în funcţie de


interese lor în condiţiile liberei iniţiative, fiind o rivalitate deschisăşi loială care duce la
dezvoltarea producţiei şi la îmbunătăţirea gradului de servire a cumpărătorului.
Concurenţa diferă de la o ţară la alta şi de la o etapă la alta în funcţie de
numărul şi puterea economică a vânzătorilor şi cumpărătorilor în economia naţională, în
una sau alta dintre ramuri, de gradul de diferenţiere a produselor, de posibilităţile noilor

Formele firme de a acţiona în acelaşi domeniu, de transparenţa pieţei ca şi de alţi factori. Ea se


concurenţei
manifestă sub mai multe forme.

Simplu, dar cuprinzător este tabloul formelor de piaţă (concurenţe) surprinse de


Alain Cotta1

Tabelul nr. 3
Ofertanţi Infinitate Număr mic Unul
Consumatori
Infinitate Concurenţă perfectă Oligopol Monopol
Număr mic Oligopson Oligopol bilateral Monopol contracarat
Unul Monopson Monopson contracarat Monopol bilateral

Piaţa cu concurenţă perfectă este acel tip de piaţă care se caracterizează prin
următoarele trăsături:
 atomicitatea participanţilor care exprimă existenţa unui număr mare de
agenţi economici de putere economică egală sau apropriată, astfel încât nici unul dintre ei
Trăsăsturile nu poate influenţa în mod hotărâtor preţul;
concurenţei
perfecte  omogenitatea produselor, ceea ce înseamnă că mărfurile oferite sunt
echivalente sau aproape identice, astfel încât fiecărui cumpărător îi este indiferent de
unde se aprovizionează;
 intrarea şi ieşirea liberă pe piaţă care exprimă capacitatea unor noi firme de
a intra pe piaţă atunci când costul este inferior preţului de vânzare şi de a părăsi ramura
economică atunci când preţul este mai mic decât costul de producţie;
 fluiditatea pieţei care presupune adaptarea ofertei fără bariere monopoliste la cerere şi
invers;
1
Alain Cotta, Dictionnaire de science economique, Edition IX, Mame, 1968, p. 305
130
 transparenţa perfectă care presupune că toţi producătoriişi toţi consumatorii dispun de o
cunoaştere perfectă a cererii şi ofertei, astfel încât pot obţine cel mai bun produs sau cel
mai bun preţ.
Cele mai frecvente forme de concurenţă imperfectă sunt monopolul şi
oligopolul, dar economia de piaţă contemporană cunoaşte şi pieţe cu concurenţă
monopolistică sau de monopol bilateral, etc.
Oligopolul reprezintă o piaţă cu concurenţă imperfectă pe care se pierde
atomicitatea ofertei, existând câţiva producători, de putere economică apropiată sau
diferenţiată care produc mărfuri omogene sau diferenţiate.
Ca urmare, există oligopol diferenţiat (marfa este neomogenă), ca de exemplu pe
piaţa autoturismelor sau oligopol nediferenţiat (marfa este omogenă), ca de exemplu, pe
piaţa oţelului. Dacă una din cele câteva firme deţine o putere economică superioară
celorlalte, piaţa devine oligopol cu firmă dominantă şi aceasta are o mare capacitate de a
influenţa preţul pe piaţă. Dacă dimpotrivă, cele câteva firme existente pe piaţă au o putere
economică apropiată, atunci oligopolul se poate caracteriza prin cooperare sau
necooperare, în funcţie de comportamentul firmelor. Cele mai multe înţelegeri între
firmele de pe piaţa de oligopol vizează preţul, cantitatea vândută şi împărţirea pieţelor de
vânzare.
Monopolul reprezintă piaţa pe care se manifestă acţiunea unui singur vânzător, deci
pe care se pierde atomicitatea ofertei, iar marfa este unică. De aceea, cumpărătorul nu are
la dispoziţie decât alternativa oferită de firma de monopol, care urmăreşte practicarea de
preţuri ridicate. Piaţa de monopol este puternic reglementată, adică se manifestă
intervenţia statului, mai ales în domeniul preţului şi se reflectă prin impunerea unor limite
maxime de preţ.
Concurenţa monopolistică se manifestă pe piaţă prin îmbinarea unor elemente
specifice pieţei perfecte cu altele caracteristice monopolului. În aceste condiţii, există
numeroşi producători şi cumpărători, dar produsele sunt diferenţiate astfel încât
influenţarea cererii pe piaţă devine singura modalitate de creştere a profiturilor.
În acest scop, firmele investesc numeroase fonduri în publicitate aticipând că acest
spor de cheltuieli va genera un spor al veniturilor prin creşterea vânzărilor pe piaţă.
Desigur, cheltuieli cu publicitate pot fi realizate si de firme care acţionează pe alte forme
de piaţă, dar în condiţiile monopolistice prezintă un nivel şi o intensitate mai mari.

Temă de reflecţie 6.5.

Analizaţi comparativ, în maximum 300 de cuvinte, concurenţa monopolitică cu


monopolul.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.
131
Monopolul bilateral reprezintă combinaţia dintre monopol şi monopson ce
generează o situaţie specifică de piaţă în care puterea economică de negociere a celor doi
participanţi la viaţa economică poate fi similară.
Datorită lipsei de atomicitate, atât în planul cererii, cât şi al ofertei, nici
vânzătorul şi nici cumpărătorul nu se pot comporta ca un monopolist, respectiv
monopsonist. Se creează următoarea situaţie: este posibil ca unul dintre participanţi să
fie mai puternic decât celălalt şi să-l forţeze să accepte condiţiile sale; în funcţie de
caz, piaţa va fi atunci dominată de monopolist sau de monopsonist; avantajul poate, de
altfel, trece de la unul la celălalt în funcţie de conjunctura economică şi socială.
Este însă posibil şi ca vânzătorulşi cumpărătorul să se înţeleagă pentru a fixa un
preţşi o cantitate: la limită, cele două întreprinderi rivale procedează la o înţelegere
verticală, iar discuţia se va referi la împărţirea profitului..

Alte situaţii de
În afara formelor de concurenţă prezentate mai sus, se întâlnescşi alte situaţii. De
concurenţă pildă, când numai două firme domină piaţa unei industrii, situaţia pieţei este de duopol,
când există un singur cumpărător pentru produsele unei industrii, situaţia pieţei este
de monopson, când există un număr redus de cumpărători (câţiva), situaţia pieţei este de
oligopson, etc.
Concurenţa este o permanentă a pieţei şi se manifestă în realitate sub forme
imperfecte. În anumite situaţii, unde pieţe se apropie prin funcţionarea lor şi prin
comportamentul agenţilor economici de piaţă cu concurenţă perfectă (bursa, piaţa
produselor agroalimentare.)
Atunci când lupta de concurenţă se duce de către parteneri cu mijloace
economice legale, fără utilizarea unor mijloace agresive, concurenţa este denumită
loială. În condiţiile concurenţei loiale, toţi agenţii economici au acces liber la
piaţă, cunosc reglementările legale privind tranzacţiileşi le respectă.
Uneori metodele aplicate în concurenţă depăşesc cadrul legal, ele devin
Concurenţă loială şi agresive, periclitând situaţia unor agenţi economici sau chiar a consumatorilor. Statul, în
neloială
aceste cazuri, prin măsuri legislative, trebuie să intervină şi să sancţioneze orice
modalitate de infiltrare a aşa - zisei concurenţe neloiale. Prin concurenţa neloială
se înţelege, conform legislaţiei române, “orice act sau fapt contrar uzanţelor
cinstite în activitatea comercială”.
Manifestarea concureţei se reflectă în practicarea unor strategii concurenţiale care
au ca obiectiv atragerea unui număr cât mai mare de cumpărători şi creşterea profitului
132
cum ar fi:
a) strategia efortului concentrat, care exprimă acţiunile firmei ce urmăreşte
să obţină supremaţia asupra vânzării unui produs, a unei pieţe de vânzare sau segment de piaţă.
b) Strategia elitei, care exprimă acţiunile firmei ce promovează pe piaţă un
produs de excepţie, de calitate superioară produselor substituibile.
c) Strategia costurilor, care exprimă acţiunile firmei
Concurenţa, prin efectele pe care le declanşează, se poate situa printre cele mai
importante legi ale reglementării vieţii economice, ale progresului tehnico - economic al
societăţii.

Test de autoevaluare 6.2.

133
I. Încercuiţi răspunsul sau combinaţiile de răspunsuri corecte:
1. În raportul cerere – nevoi:
a) cererea este mai mare decât nevoia socială;
b) cererea reprezintă doar nevoie socială solvabilă;
c) cererea este egală cu nevoia nesatisfăcută;
d) este identică cu nevoia socială.

2. Conform cerinţelor legii cererii:


a) scăderea preţului duce la creşterea cererii;
b) creşterea preţului determină scăderea cantităţii cerute;
c) creşterea cererii determină scăderea preţului;
d) scăderea cererii duce la creşterea preţului.

A = a + c; B = a + b + c; C = a + c + d; D = a + b

3. În condiţiile pieţei de oligopol firmele:


a) pot produce mărfuri omogene;
b) pot produce mărfuri neomogene;
c) adoptă întotdeauna un comportament necooperant;
d) adoptă întotdeauna un comportament cooperant.

A = a + c + d; B = a + b; C = b + c; D = b + d.

4. Strategii concurenţiale:
a) reprezintă practici care urmăresc atragerea unui număr cât mai mare de
consumatori;
b) pot fi utilizate simultan;
c) sunt lansate prin acţiuni ale statului;
d) au ca scop obligatoriu promovarea unui produs de excepţie.

A = b + d; B = a + b + c; C = a + c + d; D = b + c + d.

II. Încercuiţi varianta de răspuns corectă pentru următoarele afirmaţii:


A – F1 Atomicitatea cererii caracterizează numai piaţa de oligopol;
A – F2 Nu există ofertă fără cerere;
A – F3 Cererea de bunuri de consum este o cerere derivată din cererea de factori de
producţie;
A – F4 Pe piaţa de monopol marfa este omogenă.

134
III. Rezolvaţi următoarea problemă:
IV. Preţul unui bun se reduce la 600 u.m. la 500 u.m.; cantitatea cerută creşte de la
135
6.7. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare

Testul de autoevaluare 6.1.


Răspunsurile corecte sunt:
I. 1 – c; 2 – C; 3 – B; 4 – a,
II. 1 – A; 2 – F; 3 – F; 4 – A.
III. Cererea de factori de producţie este determinată de nevoile de producţie ale agenţilor
economici ofertanţi (producători). Activitatea acestora este dependentă de cererea de
bunuri sau servicii manifestată pe piaţă, pentru produsele pe care aceştia le produc
(oferă). Cu alte cuvinte, cererea de factori de producţie este dependentă (derivată) de
cererea de bunuri şi servicii la a căror producţie participă.

Testul de autoevaluare 6.2.


I. 1 – b; 2 – D; 3 – B; 4 – B.
II. 1 – F; 2 – F; 3 – F; 4 – F.
III. P0 = 600 u.m.; P1 = 500 u.m.
C0 = 200 buc.; C1 = 500 buc.
Cec = ?
∆C ∆P C1 − C 0 P1 − P0
Cec = ÷ = ÷
C0 P0 C0 P0
500 − 200 500 − 600 300 600
Cec = ÷ = ×
200 600 200 100
3 6 9
Cec = × = = −9 ⇒ C ec = −9
2 −1 −1

6.8. Lucrare de verificare Unitatea 6

Elaboraţi un referat în care să realizaţi o analiză comparativă a pieţei bunurilor şi pieţei


factorilor de producţie (maxim 3 pagini A4, font 14, distanţă 1,5.

136
6.9. Bibliografie pentru Unitatea 6

1. Gh. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, Economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008-11-04
2. R. Lipsey, A.K. Chrystel, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999
3. F. Braudel, Jocurile schimbului, Editura Meridiane, 1985

137
Preţurile şi formarea acestora

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7
PREŢURILE ŞI FORMAREA ACESTORA

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 7


7.1. Conceptul de preţ
7.2. Funcţiile preţului
7.3. Tipuri de preţuri
7.4. Formarea preţurilor pe diferite pieţe
7.4.1. Preţul în condiţiile de concurenţă perfectă
7.4.2. Preţul în condiţiile de monopol
7.4.3.Preţul în condiţiile concurenţei monopolitice
7.4.4. Preţul în condiţii de oligopol
7.5. Răspunsuri şi comentarii la textele de autoevaluare
7.6. Lucrare de verificare Unitatea 7
7.7. Bibliografie pentru Unitatea 7

Obiectivele unităţii de învăţare 7

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:


• cunoaşteţi teoriile privind definirea
preţului;
• înţelegeţi de ce preţul este o
componentă de bază a pieţei; respectiv componenta cea mai vizibilă a acesteia;
• realizaţi marea diversitate a
preţurilor în economie;
• vă explicaţi cum se formează
preţurile pe piaţă, corespunzător caracteristicilor acesteia.

138
7.1. Conceptul de preţ

Nu există fenomen care să aibă loc pe piaţă la care să nu fie implicat preţul. Acesta,
Instrument în condiţiile economiei de schimb, este instrumentul care permite manifestarea celorlalte
economic
componente ale pieţii şi care are rol major în ansamblul proceselor de reglare economică
etc. El este componenta cea mai vizibilă a pieţei.
Ce este preţul? Ce exprimă acesta? Care este conţinutul teoretic al preţului?
Teoria obiectivă Conform teoriei clasice, respectiv teoria obiectivă a valorii, preţul este considerat ca
a valorii
expresie bănească a valorii. Acesta are la bază munca omenească încorporată în marfă,
considerată elementul comun al tuturor mărfurilor. Deci, prin preţ, cu ajutorul banilor, se
exprimă valoarea mărfurilor. Cu alte cuvinte, preţul este dependent de două elemente şi
anume: 1) mărimea valorii mărfii, cu cât valoarea este mai mare şi preţul va fi mai mare,
aşadar există un raport direct proporţional între preţ şi valoare; 2) puterea de cumpărare a
banilor, cu cât puterea de cumpărare a banilor este mai mare, cu atât preţul este mai mic şi
invers, deci un raport invers proporţional între preţ şi puterea de cumpărare a banilor. Cu
alte cuvinte, pe piaţă, preţul se stabileşte la nivelul valorii economice a bunului, oscilând
în jurul acesteia.
Această interpretare a preţului a fost puternic criticată de neoclasici care au
Teoria subiectivă fundamentat teoria subiectivă a valorii. Conform teoriei subiective, valoarea este dată de
a valorii
utilitatea ei marginală. Preţul este explicat pe baza teoriei marginaliste, fundamentată pe
analiza utilităţii unor unităţi succesive dintr-o marfă dată, ori costurilor succesive dintr-un
anumit factor de producţie. Cu alte cuvinte, egalitatea dintre o marfă şi altă marfă, în
procesul schimbului, decurge din faptul că utilitatea finală sau marginală a unităţilor
corespunzătoare este egală.
Nu trebuie să uităm că alături de utilitate, neoclasicii pun la baza valorii şi raritatea
bunurilor, ca fiind expresia sintezei între utilitate şi raritate. În acest caz, preţul apare atât
ca indice al utilităţii marginale, cât şi a rarităţii unui bun. Pornind de la aceste două
elemente, pentru fiecare bun se formează de fiecare dată un raport între cerere şi ofertă
care condiţionează nivelul şi dinamica preţurilor.
Trebuie să avem în vedere că teoria utilităţii pune în evidenţă că alegerea de către
consumator a bunurilor necesare se bazează pe legea utilităţii marginale, descrescânde,
ceea ce presupune că utilitatea marginală pe unitatea de cheltuială ar fi aceeaşi la toate
produsele ce ar urma să fie cumpărate.
Pentru factorii de producţie se are în vedere substituibilitatea reciprocă a lor.
Folosirea tuturor factorilor de producţie este extinsă până la punctul în care costul

139
adiţional, respectiv costul marginal pe unitatea de produs, va fi egală cu venitul marginal
pe unitatea produsă şi vândută.
Preţul de echilibru al unui produs ar fi indicat de punctul de intersecţie dintre curba
Punctul de
crescândă a ofertei şi curba descrescândă a cererii, preţul de vânzare a bunului tinzând să
echilibru
devină egal cu costul marginal al întreprinderilor ce creează oferta. Deci, putem aprecia
că preţul ce se formează pe piaţă este determinat de punctul de echilibru dintre curba
cererii şi a ofertei. În acest sens, preţul reflectă atât estimarea valorii de către cumpărători,
prin prisma utilităţii, cât şi estimarea rarităţii bunurilor respective prin prisma costului lor.
Preţul apare astfel ca un factor de echilibru. Desigur, această concepţie are în vedere piaţa
cu concurenţă perfectă.
Conform acestei concepţii, preţul pieţei poate fi diferit de preţul de echilibru. În
această situaţie, producţia trebuie să se adapteze pentru a răspunde exigenţelor
consumatorilor sau nevoilor acestora (intrarea sau ieşirea din ramură, inovaţia tehnică şi
tehnologică ş.a.).
Cele două perspective, clasică şi neoclasică de interpretare a preţului, nu sunt opuse.
Fiecare din ele exprimă un anumit adevăr. În aceste condiţii, chiar dacă nu au fost
elaborate pornindu-se de la baze diferite, era firesc ca cele două teorii să se apropiea, să-şi
găsească elemente de compatibilitate.
Dacă schimbul este unitatea ofertei (ca expresie a producţiei) cu cererea (ca expresie
a nevoii, a utilităţii pe care o conţine un bun şi a puterii de cumpărare), atunci şi valoarea
economică a unui bun este determinată de munca depusă pentru obţinerea lui şi de
utilitatea pe care o conferă consumatorului. Alfred Marshall, întemeietorul şcolii de la
Cambridge, analizând relaţiile dintre cerere, ofertă, preţ, consideră comportamentul
economic al omului ca ceva ce se bazează pe echilibrul delicat între căutarea satisfacţiei şi
Teoria mixtă
evitarea sacrificiului. Astfel, se constituie teoria contemporană a valorii şi preţului (teoria
mixtă), conform căreia preţul este determinat atât de consumul factorilor de producţie,
cât şi de utilitatea marginală şi raritatea bunului1. Marshall afirma, că pe termen scurt,
rolul primordial aparţine cererii, întrucât producătorii, nevoiţi să-şi vândă produsele, sunt
în mare măsură la cheremul consumatorilor, pe când, pe termen lung, costul este acela
care exercită influenţa decisivă asupra preţului, deoarece nici un producător nu poate
vinde sub cost.
În condiţiile concurenţei imperfecte, firmele fac tot posibilul să controleze preţul,
deci intervin elemente de perturbare a mecanismului de reglare a pieţii şi de mişcare
liberă a preţurilor, paralel cu luarea în considerare în cadrul deciziei de preţ, de către
firme, atât a costurilor (estimarea lor), cât şi a unui anumit nivel al profitului. O asemenea
determinare a preţului are în vedere interesele comune ale firmelor şi acceptarea în
1
Vezi şi Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, Economie – Manual universitar, Editura Economică, Bucureşti,
1999, p. 218
140
Factorii care stau la consens a nivelului de preţ care le asigură cele mai mari avantaje. Deci, se poate spune că
baza stabilirii preţului
firmele nu mai pornesc în stabilirea preţului pentru bunurile pe care le produc, de la costul
marginal, ele calculează preţul pe baza principiului costului total (full cost), respectiv se
calculează mai întâi costul mediu la care se adaugă ulterior un procent pentru cheltuielile
generale fixe şi un altul pentru profit. Aşadar în stabilirea preţului, în condiţiile economiei
contemporane, caracterizată printr-o piaţă complexă, intervin o serie de factori, după cum
urmează:
- intensitatea nevoii pe care bunurile o satisfac, pusă în evidenţă prin cerere;
- forma de concurenţă imperfectă existentă (concurenţa perfectă apare doar ca premisă
teoretică);
- capacitatea producţiei, pusă în evidenţă de ofertă;
- elemente ce ţin de politica statului în domeniul preţurilor;
- mijloace de influenţe sau putere folosite de firme (publicitate, informaţii, creditare ş.a.).
Influenţa tuturor acestor factori ne determină să fim de acord cu părerea acelor
economişti care susţin că preţul este un instrument complex de măsurare economică,
Preţul – instrument de
măsurare monetară respectiv de măsurare monetară (bănească) care reflectă în mărimea lui atât cheltuielile de
muncă efectuate pentru obţinerea bunului, cât şi utilitatea acestuia, cererea şi oferta,
raritatea, precum şi alte variabile (unele neeconomice).
Pe scurt, preţul poate fi definit ca măsura unui bun sau serviciu în expresie
monetară. Mai simplu, putem defini preţul ca fiind cantitatea de monedă (suma de
bani) care este cedată de cumpărător vânzătorului în schimbul unui bun sau serviciu.

În condiţiile în care apare coincidenţa dintre suma de bani oferită de cumpărător şi


Preţ acceptat cea cerută de vânzător, preţul cerut este egal cu preţul oferit, el devine astfel preţ acceptat
deci, preţul pieţei este un preţ posibil. Aceasta prezintă următoarele caracteristici:
- are o limită maximă peste care dispare cererea;
- are o limită minimă determinată de costul de producţie al bunului;
- are numeroase nivele, între aceste limite, practicate în acelaşi timp de diferiţi producători şi
acceptare de diferiţi cumpărători;
- are caracter dinamic, el putându-se încadra în alte marje atunci când condiţiile pieţei se
modifică;
- are caracter reglementat, fiind supus reglementărilor existente pe piaţa pe care se formează.
În funcţie de poziţia participanţilor la piaţă, de criteriul de raţionalitate ale acestora,
preţul posibil pe piaţă este acceptat ca preţul care satisface cel mai bine interesele lor.

141
7. 2. Funcţiile preţului

Indiferent de piaţa pe care se manifestă, preţul îndeplineşte mai multe funcţii.


1. Funcţia de evaluare a cheltuielilor şi rezultatelor se referă la
capacitatea preţurilor de exprimare monetară a cheltuielilorşi veniturilor agenţilor economici.
2. Funcţia de corelare a cererii cu oferta se explică prin tendinţa preţului de
a se forma în jurul nivelului său de echilibru, la care cererea coincide cu oferta, iar
cantitatea cerută egalează cantitatea oferită. De aceea, dacă preţul este la un moment
dat superior acestui nivel, piaţa se caracterizează prin exces de ofertă, iar cantitatea oferită se
Tendinţa de va diminua, ceea ce antrenează o scădere a preţului până la nivelul său de echilibru şi invers.
echilibru
3. Funcţia de informare a participanţilor la viaţa economică. Preţul
transmite informaţii privind situaţia pieţei, respectiv raportul cerere-ofertă şi presiunile care
există pe piaţă, activităţile cele mai profitabile şi abundenţa sau raritatea factorilor de
producţie.
4. Funcţia de motivaţie a producătorilor se reflectă în practică prin
stimularea agenţilor economici atunci când preţul este ridicat şi prin distribuirea veniturilor
acestora în funcţie de nivelul costurilor.
În prezent asistăm la o creştere a importanţei deciziilor de preţ care
Factori de amplifică manifestarea funcţiilor sale. Aceasta se explică prin impactul unor factori
influenţă a
preţurilor asupra preţurilor practicate de agenţii economici: accelerarea progresului tehnologic;
proliferarea noilor produse; creşterea cererii pentru servicii; accentuarea concurenţei
externe; persistenţa fenomenului inflaţionist

Temă de reflecţie 7.2.

Enunţaţi şi explicaţi pe scurt (maximum 300 de cuvinte) funcţiile preţului.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului:

.
Influenţa acestor factori asupra preţurilor îngreunează formarea lor care devine un
proces complex şi de mare importanţă pentru succesul unei firme. Formarea unor
preţuri flexibile generatoare de profit se realizează prin adoptarea unor strategii de preţ

142
corespunzătoare pieţei pe care se adresează produsele.

Test de autoevaluare 7.1.

I. Încercuiţi răspunsul sau combinaţiile de răspunsuri corecte:


1. Teoria obiectivă a valorii consideră că preţul este expresia:
a) utilităţii marginale a bunurilor;
b) muncii omeneşti încorporate în marfă;
c) productivităţii factorilor;
d) utilităţii totale a bunurilor.

2. Preţul pieţii nu poate fi:


a) mai mare decât preţul de echilibru;
b) mai mic decât preţul de echilibru;
c) egal cu preţul de echilibru;
d) independent de raportul cerere – ofertă.

3. Preţul unui bun economic nu poate reprezenta suma de bani:


a) cerută de vânzător;
b) oferită de cumpărător;
c) acceptată de vânzător şi cumpărător;
d) aflată la un moment dat în economie în posesia agenţilor
economici.

4. Preţul îndeplineşte următoarele funcţii:


a) de recuperare a costurilor;
b) de motivare a producătorilor;
c) de simbol al avuţiei;
d) de economisire a unei părţi din masa monetară.

A = b + c; B = a + c + d; C = a + b +c; D = a + b.

II. Încercuiţi varianta de răspuns corectă pentru următoarele


afirmaţii:
A – F1 Teoria obiectivă a valorii consideră că preţul este dependent şi de puterea de
cumpărare a banilor;
A – F2 Preţul transmite informaţii privind investiţiile cele mai profitabile pe piaţă;
143
A – F3 Nu există preţuri ale ofertanţilor într-o economie de piaţă modernă;
A – F4 Produsele noi se vând întotdeauna la preţul de echilibru.

III. Rezolvaţi următoarea problemă:


Determinaţi preţul de echilibru cunoscând următoarele corelaţii dintre preţ şi cantităţile
cerute, respectiv oferite.

P (u.m.) 10 15 24 30 46 60 75 80
Qc (buc.) 100 80 75 60 56 51 40 25
Q0 (buc.) 10 18 20 34 42 59 68 94

7. 3.Tipuri de preţuri

Viaţa economică demonstrează existenţa unei mari diversităţi de preţuri. Putem


întâlni următoarele Tipuri de preţuri:
a) După puterea agenţilor economici de a influenţa preţurile, acestea pot fi:
 preţuri libere, care se formează în condiţiile concurenţei perfecte, în care
nici unul dintre agenţii pieţei nu poate influenţa unilateral nivelul şi dinamica acestora. Ele se
manifestă ca expresie a raportului dintre cerere şi ofertă şi corespund cu satisfacerea
intereselor tuturor participanţilor la schimb;
 preţuri administrate (reglementate), care se formează sub influenţa
acţiunilor fie ale agenţilor economici cu poziţie dominantă pe piaţă, fie ale statului. Astfel,
Controlul preţurile administrate se manifestă în condiţii de concurenţă imperfectă, recunoscându-se
preţurilor
după tipul acesteia: preţuri de monopol, preţuri de oligopol, preţuri de monopson, etc.
Dacă statul este cel care determină nivelul şi dinamica preţurilor unor mărfuri, atunci
acestea se supun unui proces de reglementare, apărând preţul limită maximă şi preţul
limită minimă.
Reglementarea preţului se manifestă atunci când guvernul adoptă legi care
Intervenţia impun o limită superioară sau o limită inferioară pentru preţul unui bun sau serviciu destinat
statului
vânzării-cumpărării. În mod frecvent, limita superioară este denumită plafon de preţ (price
ceiling) sau control de preţ (price control), iar limita inferioară impusă pe o anumită piaţă este
denumită prag de preţ (price floor) sau preţ suport (price support).
Statul intervine în domeniul pieţei prin impunerea unor limite maxime de preţ -
preţurile limită maximă - atunci când bunul tranzacţionat se află în cantitate
insuficientă. Potrivit legii cererii şi ofertei, dacă cererea este superioară ofertei, preţul se
majorează, rezultat care este influenţat legal prin fixarea unui plafon peste care nivelul
144
preţului nu trebuie să se ridice, deoarece puterea de cumpărare a banilor nu ar putea
suporta depăşirea acestui preţ de control

Guvernul poate impune şi o limită minimă sub al cărei nivel preţurile nu pot
coborî, respectiv preţuri limită minimă. Motivul pentru care se formează praguri de preţ
constă în susţinerea veniturilor peste preţul care ar exista pe o piaţă liberă. Situaţii
frecvente de preţuri suport se întâlnesc în agricultură, pentru produse agricole şi pe piaţa
muncii, sub forma salariului minim.

Temă de reflecţie 7.3.

Explicaţi ce sunt preţurile administrate (eseu de maximum 300 de cuvinte).


Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

Pentru menţinerea preţurilor limită minimă, se folosesc în practică cinci


modalităţi şi anume:
1. achiziţiile guvernamentale;
2. restricţionarea producţiei;
3. promovarea cererii;
4. sistemul de plăţi directe;
5. interdicţia legală a tranzacţiilor sub preţul minim.
b) După sistemul de formare a preţurilor de comercializare, se cunosc:
 preţuri fără TVA al căror nivel acoperă costurile şi profitul agentului
economic, fiind preţuri ale factorilor de producţie;
 preţuri cu TVA, ca preţuri de facturare, şi deci de cumpărare.
c) După gradul de flexibilitate a preţului, există:

145
 preţuri unice;
 preţuri diferite.
d) După gradul de noutate a produsuluişi strategia adoptată, se cunosc:
 preţuri ale produselor noi;
 preţuri ale produselor existente pe piaţă (preţurile poziţionate; preţurile de linie;
preţurile determinate de calitate; preţurile produselor grupate; preţurile promoţionale).
e) După nivelulşi rolul preţului există:
 preţuri înalt-active;
 preţuri înalt-pasive;
Elaboraţi un eseu de maximum 300 de cuvinte având ca temă : Preţul de echilibru versus
preţul pieţei”.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

 preţuri joase-active;
 preţuri joase-pasive.

Temă de reflecţie 7.4.

7.4. Formarea preţurilor pe diferite pieţe

Mecanismul formării preţurilor nu este unul simplu, deoarece piaţa, respectiv


factorii pieţei, nu acţionează liniar; puterea economică şi forţa vânzătorilor şi
Factorii de
influenţă cumpărătorilor, diferă de la o piaţă la alta; numărul participanţilor la piaţă este diferit;
informaţiile de care dispun subiecţii cererii şi ofertei au un grad mai mare sau mai mic de
exactitate etc. În aceste condiţii apar elementele specifice ale mecanismului de ofrmare a
preţurilor de la o formă de piaţă la alta.

7.4.1. Preţul în condiţiile de concurenţă perfectă, se formează pornind de


la caracteristicele acestei pieţe. Amintim că puterea economică individuală a firmelor e
Mecanismele de
formare a
146
preţului
mică, fiecare producător îşi vinde bunurile la preţul pieţei, pe care nu îl poate influenţa. În
aceste condiţii, preţul se formează prin interacţiunea cererii şi ofertei, el fiind preţul de
echilibru la care cantitatea cerută este egală cu cea oferită, sau tinde către acest nivel de
echilibru. De menţionat că preţul se formează în funcţie de raportul dintre cererea agregată
şi oferta agregată, la acel nivel impus de cantitatea determinată de egalitate dintre venitul
marginal (Vm) şi costul marginal (Cm). Numai într-o asemenea situaţie agentul economic
înregistrează profitul maxim.
Venitul marginal, reprezintă sporul de venit ( ∆V ) generat de creşterea cu o unitate
a producţiei ( ∆Q), iar costul marginal exprimă creşterea de cost faţă de costul total ( ∆
CT), sau variabil ( ∆CV), în cazul producerii unei unităţi adiţionale de produs ( ∆CT =
∆CV).
Regula de formare a preţului ţinea seama de maximizarea profitului, acesta se
realizează în condiţiile în care Vm = Cm. În funcţie de această egalitate, producătorul caută
producţia de echilibru care îi asigură profitul maxim. Deci: P = VM = CM.

7.4.2. Preţul în condiţiile de monopol

Situaţia pieţei de monopol este complet diferită de cea a pieţei cu concurenţa


perfectă. Preţul este unul administrat, care nu se mai formează în afara firmei, ci firma vine
Un singur pe piaţă cu el. fiind un singur producător, acesta fixează preţul la un nivel ridicat, urmărind
producător
profitul ridicat de monopol. Creşterea preţului merge până la acel nivel, care este acceptat
pe piaţă, respectiv de cerere. Dacă se depăşeşte acest nivel, vânzările încep să scadă, ceea
ce va face ca firma monopolistă să reducă preţul. Numai astfel ea poate vinde mai mult.
Maximizarea
profitului Reducerea de preţ trebuie să ţină seama de condiţiile de maximare a profitului, care sunt
aceleaşi pe orice formă de piaţă. Cu alte cuvinte, firma monopolistă are în vedere limita
minimă de preţ, care corespunde cu nivelul de preţ care sigură maximizarea profitului.
Profitul maxim este astfel egal cu produsul dintre cantitatea vândută (Q),
corespunzătoare egalităţii Vm = Cm şi diferenţa dintre preţ şi costul mediu (Cm). Deci,
preţul de monopol se formează în funcţie de cererea totală şi oferta firmei monopoliste, la
nivelul impus de cantitatea determinată de egalitatea dintre Vm şi Cm. Desigur, firma
monopolistă forţează întoteauna nivelul de preţ în sensul majorării acestuia. Printr-o
asemenea procedură ea obţine supraprofitul de monopol, determinat de poziţia monopolului
pe piaţă şi de capacitatea de a domina cumpărătorii. Situaţia de monopol este una nedorită,
fapt pentru care intervine statul pentru a sparge monopolul. Până se realizează acest lucru,
stabileşte cote de impozitare a profitului încasat de monopol la un nivel mult mai ridicat,
încercând să preia prin această pârghie supraprofitul încasat.

147
7.4.3. Preţul în condiţiile concurenţei monopolistice.
Amintim existenţa produselor substituibile, fapt ce determină firmele să facă
cheltuieli suplimentare privind activitatea promoţională, ceea ce duce la majorarea preţului.
Diversificarea
produselor În acelaşi timp, firma pe piaţa monopolistică, nu poate vinde o cantitate nelimitată de
produse la preţul pieţei (datorită diversificării produselor cererea pentru acelaşi gen de bun
se împarte şi ea între diferite firme). De aceea, ea trebuie să reducă preţul, căutând să
practice un preţ ceva mai scăzut. După cum se vede, apar două tendinţe contradictorii în
situaţia acestei forme de piaţă.
Fiecare firmă îşi stabileşte strategia de preţ în mod individual, corespunzător
obiectivului de maximizare a profitului în condiţia generală prezentată mai sus.

Temă de reflecţie 7.5.

Analizaţi comparativ formarea preţurilor în condiţiile pieţei de monopol şi a pieţei

monopolistice.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului:

7.4.4. Preţul în condiţiile de oligopol

Oligopolul poate îmbrăca forme diferite în funcţie de gradul de cooperare dintre


firme. Drept urmare şi preţul pe piaţa de oligopol se formează diferit, firmele elaborându-şi
strategii adecvate. În situaţia oligopolului coordonat, se ţine cont de cerinţa maximizării
Strategia de preţ
profitului fiecărei firme, aplicându-şi strategii de preţ adecvate fiecărui caz în parte. Atunci
când firmele au costuri de producţie identice, ele cooperează în vederea unui preţ unic pe
Preţ unic
piaţă, producând şi comercializând cantităţi egale de bunuri. Preţul unic se formează la acel
nivel al producţiei la care venitul marginal corespunde costului marginal pe ansamblul
industriei. Acest lucru permite maximizarea profitului fiecărei firme în parte din cadrul
ramurii.

148
Dacă costurile de producţie nu sunt identice, se păstrează aceiaşi regulă de formare
a preţului unic, cantitatea de produse pe care o aduce pe piaţă fiecare firmă în parte este
diferită.
În situaţia firmelor de oligopol, care au ca obiectiv de început împărţirea pieţei între
Consecinţe ale
costului firme, preţul nu se mai fixează înaintea determinării cotelor de producţie individuale, ci este
stabilit ca o consecinţă de cartel privind cotele de piaţă ale firmelor participante.
De multe ori se întâlneşte situaţia de oligopol fără coordonare, când firmele
oligopoliste acţionează independent una faţă de cealaltă. Dacă una dintre firmele din cadrul
ramurii deţine o poziţie dominantă (controlează o parte foarte mare a producţiei), apare o
asimetrie între firme, fapt ce face ca firma dominantă să fixeze şi să menţină preţul ei pe
piaţă. Celelalte firme, adoptă o strategie de imitaţie, deci se raportează la preţul firmei cu
poziţie dominantă. Aceasta din urmă stabileşte nivelul preţului corespunzător regulii de
maximizare a profitului.

Test de autoevaluare 7.2.

I. Încercuiţi răspunsul sau combinaţiile de răspunsuri corecte:


1. Preţurile controlate de către firme sau stat se numesc:
a) preţuri libere;
b) preţuri diferenţiate;
c) preţuri administrate;
d) preţuri unice.

2. Se înregistrează, în general, cel mai mare nivel de preţ în condiţiile


concurenţei:
a) perfecte;
b) de monopol;
c) de oligopol;
d) monopolistice.

3. Formarea preţurilor este un proces complex influenţat:


a) de omogenitatea şi natura produselor;
b) de interesele vânzătorilor şi cumpărătorilor;
c) de transparenţa pieţei;
d) numai de raportul cerere – ofertă.

A = a + b + d; B = a + b + c; C = b + d; D = d.

149
4. Preţul în condiţiile monopolului este:
b) un preţ liber;
c) mai mic decât preţul format în condiţii de concurenţă perfectă;
d) un preţ promoţional pentru atragerea de noi clienţi;
e) un preţ administrat.

II. Încercuiţi varianta de răspuns corectă pentru următoarele afirmaţii:


A – F1 În condiţiile concurenţei perfecte preţurile se formează liber;
A – F2 Preţul de oligopol este întotdeauna un preţ administrat;
A – F3 Preţurile joase satisfac cel mai bine interesele participanţilor la
schimb;
A – F4 Preţul de monopol depinde şi de veniturile încasate şi de mărimea
profitului;

III. Arătaţi care sunt factorii care, în condiţiile economiei contemporane, sunt
luate în considerare la stabilirea preţului.

Strategiile de preţ în cadrul oligopolului sunt diferite, deoarece nu numai formele de


oligopol determină diferenţierea acestora dar şi situaţiile concrete de piaţă reflectate nu
numai de ofertă, dar şi de cererea pentru bunurile respective, în nivelul costurilor de
producţie al firmelor, în reacţiile firmelor concurente etc. Cert este faptul că în oricare
situaţie ne-am afla, regula generală urmărită de firme în stabilirea preţului este maximizarea
profitului.

7.5. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare:

Testul de autoevaluare 7.1.


Răspunsurile corecte sunt:
I. 1 – b; 2 – d; 3 – d; 4 D;
II. 1 – A; 2 – A; 3 –F; 4 – A.
III. Tabelul cu datele problemei se completează prin determinarea cantităţii satisfăcute
(Qs) astfel:
P (u.m.) 10 15 24 30 46 60 75 80
Qc (buc.) 100 80 75 60 56 51 40 25
Q0 (buc.) 10 18 20 34 42 59 68 94
Qs (buc.) 10 18 20 34 42 51 40 25

150
Preţul de echilibru este 60 u.m. La nivelul lui cantitatea satisfăcută este, aşa cum se observă
din tabel, cea mai mare.

Testul de autoevaluare 7.2.


Răspunsurile corecte sunt:
I. 1 – c; 2 – b; 3 – D; 4 – d;
II. 1 – A; 2 – A; 3 – f; 4 – A.
III. Sunt luaţi în considerare următorii factori:
- costul de producţie, în accepţiunea de cost mediu;
- intensitatea nevoilor pe care bunurile o satisfac, pusă în evidenţă prin cerere;
- forma de concurenţă imperfectă existentă;
- capacitatea producţiei pusă în evidenţă de cerere;
- elemente ce ţin de politica statului în domeniul preţurilor;
- mijloace de influenţă sau putere folosite de firme.

7.6. Lucrare de verificare Unitatea 7

Elaboraţi un referat în care să realizaţi o analiză comparativă privind formarea preţurilor

pe diferite pieţe. (maximum 3 pagini format A4, font 12, distanţa 1,5.

7.7. Bibliografie pentru Unitatea 7

1. Gh. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, Economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
7. B. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu, Economie – manual universitar, Editura Economică, Bucureşti,
2001
3. J. K. Galbrait, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982

151
Veniturile şi formarea acestora

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8
VENITURILE ŞI FORMAREA ACESTORA

Obiectivele de unităţii de învăţare nr. 8


8.1. Recompensa factorilor de producţie
8.2. Salariul
8.2.1. Definiţie şi forme de salarizare
8.2.2. Determinarea salariului
8.3. Profitul
8.3.1. Conţinutul categoriei de profit. Formele profitului.
8.3.2. Maximizarea profitului
8.4. Dobânda şi rata dobânzii
8.4.1. Definire
8.4.2. Determinarea ratei dobânzii
8.4.3. Factorii de influenţă a ratei dobânzii
8.5. Renta
8.6.Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare
8.7. Lucrare de verificare Unitatea 8
8.8. Bibliografie

152
Obiectivele unităţii de învăţare 8
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
• înţelegeţi mecanismul de formare a veniturilor fundamentale în societate;
• cunoaşteţi conţinutul şi particularităţile fiecărei forme de venit în parte (salariul,
profit, dobândă, rentă);
• sesizaţi specificul determinării mărimii fiecărei forme de venit.

8.1. Recompensarea factorilor de producţie

Producerea de bunuri şi servicii se poate realiza numai prin utilizarea şi


combinarea factorilor de producţie. Implicarea factorilor de producţie în activităţi
economice atrage necesitatea recompensării lor, apărând astfel în societate următoarele
venituri: salariul care revine factorului muncă; renta care revine factorului pământ;
profitu lşi dobânda care revin factorului capital.
Posesorii factorilor de producţie primesc venituri sub formele amintite drept
Plata factorilor plăţi pentru factorii puşi la dispoziţie activităţilor economice de către ei. Dacă nu
de producţie
primesc o asemenea plată (respectiv veniturile sub forma amintită) dispare motivaţia
economică a participării factorilor la activităţile necesare societăţii.
Firmele, în funcţie de obiectul activităţii lor, au interes în a atrage, combina şi
utiliza factorii în anumite proporţii, corespunzător nivelului producţiei pe care şi-au propus
a o obţine şi a celui mai redus cost de producţie. Având în vedere aceste obiective,
firmele nu vor ezita în substituirea factorilor între ei, astfel încât costul lor de producţie să
fie cât mai mic. Cererea de factori şi, desigur, substituirea unui factor cu altul sunt
determinate de preţul factorilor pe piaţă, de veniturile pe care le pretind posesorii
factorilor. Diferenţele între veniturile obţinute de factori (sau pretinse de posesorii
lor), depind de variaţiile preţului pentru fiecare factor, ca şi de cantitatea de factori oferită.
Cu alte cuvinte, există o piaţă a factorilor, al căror comportament este identic cu cel
de pe piaţa celorlalte mărfuri.
Pe piaţa factorilor se întâlnesc ofertanţii de factori cu cei care caută factori,
153
Piaţa factorilor
respectiv întreprinzătorii. Aceştia din urmă vin la piaţă cu scopul de a cumpăra factori. Ca
şi alţi consumatori de mărfuri ei se interesează de preţul factorilor şi estimează
pentru fiecare factor productivitatea pe care o poate obţine prin cumpărareaşi utilizarea lor.
Desigur, problema care se pune este de a cumpăra acele cantităţi de factori care să le aducă
avantajele cele mai mari. Pentru aceasta ei estimează productivitatea marginală a fiecărui
factor. Pe de altă parte, ofertanţii de factori urmăresc să obţină cel mai bun preţ pentru
serviciile pe care le vor aduce factorilor lor. În confruntarea dintre ofertanţii de factori şi
consumatorii lor se stabileşte preţul fiecărui factor într-un anumit moment şi, desigur, pe
o anumită piaţă.

Temă de reflecţie 8.1.

Explicaţi în maximum 300 de cuvinte de ce sunt necesare veniturile şi cum se formează


acestea.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

În aceste condiţii, putem spune că preţul fiecărui factor se stabileşte (se


determină) identic ca preţul celorlalte mărfuri, prin întâlnirea ofertei cu cererea. Ceea ce
este specific în cazul factorilor, este că cererea este o cerere derivată. Factorii sunt
ceruţi de întreprinzători, nu pentru că îi sunt necesari consumului propriu, ci pentru că prin
intermediul lor, el poate organiza şi desfăşura producţia de bunuri (sau servicii)
capabile să satisfacă cerinţele de consum existente în societate.

8. 2. Salariul: definiţie, forme, determinare


8.2.1. Definiţie şi forme de salarizare

Salariul apare ca venit ce revine factorului muncă ca urmare a participării


Condiţiile
acestuia la activitatea economică. Salariul, ca formă de venit, nu a existat în toate
apariţiei
salariului timpurile, cu toate că factorul muncă a participat în toate timpurile la procesul de

154
producţie. El este o formă de venit ce a apărut în anumite condiţii social - economice, odată
cu apariţia în societate a unor oameni lipsiţi de toate condiţiile necesare pentru organizarea
şi desfăşurarea producţiei, sau a altor activităţi economice, cu excepţia muncii lor,
care, pentru ei, apărea ca singur mijloc de existenţă.
În condiţiile în care posesorul factorului muncă devine liber şi din punct de
vedere juridic şi, desigur, lipsit de mijloace de existenţă (deci liber şi din punct de
vedere economic), el va închiria - pe baza unui contract - aptitudinile lui de a muncii celor
care posedă celelalte condiţii (factori) de producţie. Acest lucru se realizează în orânduirea
capitalistă, unde se creează cele două condiţii amintite mai sus.
Inchirierea În condiţiile contemporane, salariul reprezintă cea mai frecventă formă de
capacităţii de
muncă venit (după P. Samuelson el reprezintă cca. 80% din venitul naţional al ţărilor dezvoltate),
a unui număr însemnat de persoane. El exprimă atât retribuirea uncii de execuţie a
lucrătorilor propriu-zişi, cât şi remunerarea muncii celor ce execută activităţi de concepţieşi
conducere. Numitorul comun este dat de faptul că se închiriază capacitatea de muncă şi a
unora şi a altora de către cei ce au nevoie de ea. Aceştia din urmă plătesc preţul necesar
pentru obţinerea şi folosirea capacităţii de a munci, a posesorilor acesteia.

Salariul apare nu pur şi simplu ca preţ al muncii ci ca preţ al închirierii


factorului muncă, a capacităţii de a munci, a unor oameni liberi juridic şi
economic şi desigur, ca preţ al serviciilor aduse prin munca depusă de către aceşti
oameni.

Formele de Formele de salarizare sunt modalităţi de plată, respectiv de determinare a părţii din
salarizare
produsul muncii ce revine salariaţilor.
Pe parcursul evoluţiei sale salariul a cunoscut diverse forme de plată. În esenţă, ele
se pot reduce la trei forme de bază: a) salariul după timpul lucrat; b) salariul în
acord; c) salariul mixt.
Salariul după timpul lucrat, sau în regie, este forma de salariu prin care plata muncii
se face în funcţie de timpul lucrat: oră, zi, săptămână, etc.
Salariul în acord (cu bucata, pe operaţii, etc.) este forma de plată pe individ sau în
grup în funcţie de cantitatea de obiecte realizate de individ sau de grup, sau de operaţii
executate.
Salariul mixt, este forma de plată care îmbină elemente din cele două forme
arătate mai sus.

Temă de reflecţie 8.2.

Elaboraţi un eseu de maximum 300 de cuvinte cu tema „Formele de salarizare şi


155
importanţa acestora”.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsurilor.

Există numeroase sisteme de salarizare, care pornind de la cele două forme de bază şi
de la progresele în organizarea producţiei şi a muncii, asigură calculul salariului în
conformitate cu contribuţia exactă a fiecărui salariat la rezultatele întreprinderii.
Indiferent de formele prin care se determină salariul, acesta capătă o expresie
bănească. Sub acest aspect, salariul este cunoscut ca salariul nominal
Salariul nominal este reprezentat de suma de bani pe care salariatul o
primeşte în urma închirierii capacităţii sale de muncă.

Alături de salariul nominal, categoria de salariu real vine şi întregeşte


imaginea asupra dimensiunii salariului.
Salariul real reprezintă cantitatea de mijloace de subzistenţă şi de servicii pe care
salariaţii şi le pot procura cu salariul nominal.

8.2.2 Determinarea salariului

Pentru practica economică prezintă interes, alături de problemele teoretice ale


salariului, aspectele legate de determinarea acestuia corespunzător situaţiilor de piaţă
existente. Din acest punct de vedere întâlnim următoarele situaţii:
a. Cazul concurenţei perfecte. Dacă cunoaştem cererea şi oferta de muncă (la nivel de
industrie sau ramură industrială şi la nivel de firmă) nivelul salariului se determină urmărind unde
este punctul de echilibru rezultat din intersectarea celor două curbe (fig. nr. 1). Punctul de echilibru E
ne determină atât nivelul salariului cât şi cantitatea de muncă necesară.

156
Fig. nr. 1

Pentru simplificare considerăm forţa de muncă existentă, omogenă din punct


de vedere al pregătirii, ca şi a altor caracteristici. Deci, fiecare lucrător va avea un
salariu identic cu al celorlalţi lucrători.
În desenul A, curba cererii (C1) este derivată din curbele venitului marginal al
produsului (VMP) al tuturor firmelor din industrie. În desenul B, cererea unei firme
oarecare pentru muncă este reprezentată de curba VMP specifică firmei. Curba ofertei este
perfect elastică, deoarece la preţul de piaţă al muncii, firma poate angaja oricâtă
cantitate de muncă doreşte. La un nivel dat al salariului, curba ofertei este identică cu cea
a costului marginal pe factor (CMF). Cantitatea de muncă pe care o angajează o
firmă competitivă va fi determinată de intersecţia dintre curba cererii şi curba ofertei,
respectiv de punctul EF. Identic se petrec lucrurile şi pe total industrie. Punctul E 1 va
determina cantitatea de muncă (QM) care poate fi angajată în industrie. Corespunzător
punctului E1 se determină şi nivelul salariului (S) la care se angajează cantitatea de
muncă respectivă (QM).
Firma nu are control asupra nivelului salariului existent pe piaţa muncii. În
schimb ea poate ajusta cantitatea de muncă pe care o angajează în acord cu evoluţia
venitului marginal al produsului (VMP). Pentru a maximiza profitul, firma va trebui să
angajeze acea cantitate de muncă la care VMP egalează nivelul salariului de pe piaţă.

Monopolul în oferta 2. Cazul monopolului. În ce priveşte piaţa muncii, existenţa situaţiei de


de muncă
monopol poate afecta alocarea resurselor, la fel ca şi în cazul situaţiei de monopol în
producţie. Situaţia de monopol, în cazul pieţei muncii, are în vedere monopolul în oferta de
muncă. Un asemenea monopol este asumat de regulă de sindicate, care urmăresc să ridice
nivelul salariului deasupra celui care domină pe piaţa cu concurenţă perfectă.

157
Desigur, sindicatele au un rol însemnat nu numai asupra salariului, ci şi asupra
ocupării forţei de muncă şi a condiţiilor de muncă.

3.Cazul monopsonului. Monopsonul reprezintă un singur cumpărător al unei


resurse, care fixează atât cantitatea câtşi preţul. În cazul factorului muncă, monopsonul
poate să apară, de exemplu, în situaţia unei localităţi unde o singură firmă domină viaţa
economică, având cel mai mare număr de angajaţi. Forţa de muncă locală nu are
posibilitatea de a opta. Celelalte activităţi economice, sociale, de administraţie etc. din
localitate, oferă un număr mic de locuri de muncă, a căror pondere este insignifiantă. În
aceste condiţii, ea se angajează la firma ce joacă rol de monopson, la un salariu stabilit de
acesta.
Monopsonul nu poate angaja nici el decât un număr limitat de persoane, fapt ce duce
la intensificarea concurenţei pe piaţa muncii. Curba ofertei de muncă este identică şi în
cazul existenţei monopsonului, cu oricare curbă a ofertei. Monopsonul, dacă are nevoie
de muncă, poate ridica nivelul salariului în vederea atragerii de noi muncitori, până la punctul
în care costul marginal pe factor (CMF) egalează venitul marginal al produsului (VMP),
respectiv până la punctul F (figura nr. 2).

Fig. nr. 2

Costul marginal pe factor, după cum ştim, este costul la care angajăm, sau cu care
cumpărăm o cantitate adiţională de factor. Când firma este în condiţiile pieţei cu
concurenţă perfectă CMF egalează preţul factorului. Când este monopson CMF este mai
mare decât preţul factorului.
Aşa cum este ilustrat în grafic, curba cererii de muncă a monopsonului este
curba venitului marginal al produsului (VMP). Necesarul de lucrători a fi angajaţi şi
respectiv nivelul salariului nu rezultă din punctul de echilibru E, în care se intersectează
curba ofertei cu cea a cererii, respectiv cu VMP. Fiind singurul cumpărător de muncă
Salariul de
exploatare 158
dintr-o anumită zonă, monopsonul nu ţine seama de punctul de echilibru E. El poate de
exemplu, mări salariul pentru a atrage cât mai multă muncă din zonă, sau micşora
salariul sub nivelul SE corespunzător punctului E. Dacă avem în vedere regulile
generale, monopsonul ar trebui să plătească un salariu de nivel S F, corespunzător
punctului F, de intersecţie între costul marginal pe factor (CMF) şi venitul marginal al
produsului (VMP). Acest punct, după cum am văzut, reprezintă maximum până la care
monopsonul poate ridica nivelul salariului. Dar în determinarea nivelului efectiv al
salariului, monopsonul se ghidează după curba ofertei, deci salariul va fi citit pe curba
ofertei, corespunzător punctului M, şi nu pe curba costului marginal al produsului, aşa cum
se întâmplau lucrurile în condiţiile pieţei perfecte. Salariul S, corespunzător
punctului M dă la ivealăş i cantitatea de muncă QM pe care o angajează monopsonul. Ea
va fi mai mică decât cantitatea de muncă (QE) corespunzătoare punctului de echilibru E.
Deoarece preţul factorului este sub venitul marginal al produsului, lucrătorii sunt plătiţi de
monopson mai puţin decât este contribuţia lor la venit. Datorită acestui lucru, mulţi
specialişti denumesc salariu monopsonic, salariu de exploatare.

4. Salariul minim. O cale de a contracara puterea monopsonului pe piaţa muncii


este ca statul să stabilească un nivel minim al salariului. Acest nivel SE este dat de
punctul E unde se intersectează, în condiţii normale, cele două curbe ale oferteişi cererii de
muncă

Fig. nr. 3

5. Cazul monopolului bilateral. Sunt situaţii când pentru un factor de producţie


există un singur vânzător şi un singur cumpărător. O asemenea situaţie este cunoscută sub
denumirea de monopol bilateral. În ce priveşte factorul muncă, monopolul bilateral apare

Factorii de când se întâlnesc sindicatele (uniunile acestora) dintr-o ramură cu câteva mari firme
influenţă a
din ramură. Nivelul salariului se stabileşte undeva între nivelul salariului de
nivelului
salariului 159
monopol şi salariul de monopson şi este rezultatul negocierilor dintre sindicate şi patronat.
Există factori care influenţează nivelul salariilor pe categorii de salariaţi şi în
interiorul acestora. Cei mai importanţi factori de influenţă sunt următorii: diferenţe de
calificare, grade diferite de dificultate a activităţilor din cadrul societăţii, preferinţele
indivizilor cu privire la o profesie sau alta, la un loc de muncă sau altul, tipul pieţei de
muncă, existenţa sau inexistenţa discriminării în funcţie de sex, vârstă, culoare, gradul de
imobilitate a pieţei muncii, prevederile legale în vigoare ş.a.

8.3. Profitul: definiţie, forme, maximizare, funcţii


8.3.1 Conţinutul categoriei de profit. Formele profitului

Profitul, în sens foarte larg, poate fi privit ca fiind câştigul realizat, în formă
bănească, de către cei ce iniţiază şi organizează o activitate economică.
Activităţile economice se desfăşoară, în cea mai mare parte, în întreprinderi
iniţiate şi organizate de întreprinzători, care angajează şi combină factorii de producţie.
Întreprinzătrorii
Întreprinzătorii pot fi proprietari ai tuturor factorilor de producţie antrenaţi în cadrul
activităţii firmei (întreprinderii) sau pot închiria unul sau mai mulţi factori de producţie.
Indiferent de situaţie, întreprinzătorii sunt acei ce organizează şi conduc afacerile firmei,
decid ce să producă, în ce cantităţi, unde să se vândă şi cum să se vândă ş.a. Toate
acestea necesită cunoştinţe, abilitate şi implică un anumit risc din partea
întreprinzătorului. Este firesc ca ele să fie recompensate iar întreprinzătorul să se aştepte la
un câştig, care este cunoscut sub denumirea de profit
Profitul provine din diferenţa dintre venitul obţinut de firmă şi costul de producţie
al acesteia, cu alte cuvinte el este excedentul preţului de vânzare asupra costului de
producţie.
El se poate determina în felul următor:

Pr = P x Q – C
unde:
Pr = profitul
P = preţul de vânzare pe unitatea de produs
Q = cantitatea vândută
C = costul aferent producţiei vândute.
Profitul Profitul privit astfel este profitul total, care la o privire atentă constatăm că este
normal şi
profitul format din două componente, respectiv din profitul normal şi profitul supernormal, sau
economic
profitul economic (vezi schema de la Unitatea 5, pag....) .
Dacă avem în vedere costul contabil, tot ceea ce se obţine peste acest cost este
profit, respectiv profitul total. Dacă acest excedent depăşeşte suma costului explicit şi
160
implicit, respectiv costul economic sau costul de oportunitate, atunci profitul total este
compus din două componente şi anume profitul normal şi profitul supernormal sau
economic. Cu alte cuvinte, întreprinzătorul poate primi profit din două motive:
 dacă el este proprietarul unora dintre factorii de producţie (echipament, pământ
etc.) utilizaţi de firmă, el obţine profitul normal;
 dacă vinde bunurile firmei obţinute la un preţ mai mare decât costul de
producţie (costul contabil plus profitul normal), va obţine şi profitul supernormal sau
economic.
Deci, profitul total este profitul normal plus profitul economic. Dacă
întreprinzătorul nu posedă nici unul din factorii de producţie (închiriază absolut
tot), el nu va obţine profitul normal, iar dacă va vinde bunurile produse obţinute la un preţ
mai mic decât costul de producţie, atunci nu va obţine nici profit economic.
Profitul normal reprezintă de fapt, suma minimă de bani care îl motivează pe
întreprinzător pentru continuarea activităţilor.
Profitul normal apare ca o componentă a costului de producţie şi deci şi a
costului mediu şi marginal. În structura lui intră atât o remuneraţie de muncă, câtşi una
de capital.

Temă de reflecţie 8.3.

Argumentaţi, în maximum 300 de cuvinte de ce profilul normal, atunci când apare, se

cuvine a fi însuşit de întreprinzător.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.

Profitul economic reprezintă venitul obţinut de cei care întemeiază, organizează şi


administrează o firmă - întreprinzătorii -şi care sunt proprietarii bunurilor produse de
către firmă.
Ei vând aceste bunuri (dacă este posibil) la un preţ mai mare decât este costul total
al firmei (costul contabil plus profitul normal). Ceea ce obţin ca excedent peste costul
total este profitul economic sau superprofitul, care nu este altceva decât venitul
ce răsplăteşte pe întreprinzător pentru întemeierea şi buna funcţionare a firmei.
În economia de piaţă, unde se manifestă pentru întreprinzători permanent
Răsplata pentru
asumarea risculuiincertitudinea cu privire la prezent şi viitor, aceştia suportă riscul în afaceri, respectiv ca
venitul ce provine din vânzarea bunurilor fabricate să fie mai mic decât costul de
161
producţie. În aceste condiţii profitul economic este considerat ca răsplată pentru
asumarea riscului

Riscul în afaceri este ceva normal, o componentă a vieţii economice care nu miră
pe nimeni şi a cărei dispariţie ar crea derută şi comportamente nefireşti ale agenţilor
economici.
În condiţii normale, riscul în afaceri apare sub trei ipostaze:
Categorii de risc a) Incertitudini privind condiţiile pieţei;
b) Riscul datorat schimbărilor în tehnologie şi implicit concurenţei celor care au un
avans în domeniu;
c) Risc financiar, juridic şi politic etc.
Dacă privim cele trei mari grupe de riscuri este firesc ca profitul
întreprinzătorului şi anume profitul economic să fie privit şi considerat ca o
compensaţie primită de acesta datorită presiunii acestor riscuri. Cu alte cuvinte,
profitul supranormal sau economic este răsplata pe care o primeşte
întreprinzătorul pentru riscul de a pierde capitalul. Dacă avem în vedere noţiunea de
profit ca un tot nediferenţiat pe cele două componente, putem spune că el se cuvine
întreprinzătorului din mai multe motive:
a) inovaţia, reflectată atât prin ideile noi ale întreprinzătorului, dar şi prin ideile noi
ale altor specialişti pe care întreprinzătorul le obţine, le asimilează şi le pune în practică;
b) managementul, respectiv efortul de conducere care îmbină atât cunoştinţe
ştiinţifice, cât şi talent, artă, pricepere;
c) speculaţia comercială, ce se referă la capacitatea întreprinzătorului de a
organiza şi desfăşura o distribuţie şi o vânzare de succes a bunurilor produse;
d) asigurarea contra riscurilor, motiv explicat mai larg în rândurile de mai sus.
Specialiştii consideră că primele trei motive pun în evidenţă că profitul
este, în primul rând, o plată a muncii întreprinzătorului, la fel de normală ca
salariul oricărui lucrător, iar în al doilea rând, având în vedere ultimul motiv,
profitul este şi o răsplată a riscului asumat de întreprinzător. Cu alte cuvinte,
profitul este un venit, care depinde de anumite circumstanţe favorabile
întreprinzătorului.
În concluzie, se poate spune că profitul se diferenţiază de celelalte venituri. El poate
fi privit ca un element rezidual al activităţii economice a firmelor. Spre deosebire de salariu,
rentă, dobândă, el nu are baza contractuală, depinzând de succesul în afaceri şi de norocul
întreprinzătorului de a nu întâlni o concurenţă distrugătoare, disturbări politice,
financiare etc., restrângeri sau limitări legislative ş.a.

Test de autoevaluare 8.1.

162
I. Încercuiţi răspunsul sau variantele de răspunsuri corecte:
1. Salariul:
a) a existat din momentul în care factorul muncă a practicat la activităţi
economice;
b) nu are bază contractuală;
c) reflectă toate tipurile de venit obţinute de factorul muncă de-a lungul
timpului;
d) este un preţ al închirierii factorului muncă.

2. În situaţia de monopol pe piaţa muncii:


a) salariul se situează sub nivelul de echilibru;
b) se urmăreşte creşterea salariului peste nivelul existent în condiţiile pieţei în
concurenţă perfectă;
c) se urmăreşte stabilirea salariului la nivelul salariului de echilibru;
d) sindicatele nu au rol important în stabilirea salariului.

3. Diferenţierea salariilor se face pe baza:


a) diferenţelor de calificare;
b) vechimii în activitate;
c) gradului de dificultate a activităţilor;
d) caracteristicilor sistemului de normare a muncii;

A = a + b + c; B = a + b + c +d; C = a + b + d; D = a + b.

4. Profitul normal:
a) este inclus în cost;
b) cuprinde şi cheltuielile de muncă ale întreprinzătorului efectuate în şi pentru
întreprindere;
c) poate fi egal cu zero;
d) se calculează ca diferenţă dintre preţul de vânzare şi costul de producţie.

A = a + b + c + d; B = a + d; C = a + b + c; D = a + b.

5. Profitul normal:
a) este inclus în cost;
b) cuprinde şi cheltuielile de muncă ale întreprinzătorului efectuate în şi pentru
întreprinderi;
c) poate fi egal cu zero;
d) se calculează ca diferenţă dintre preţul de vânzare şi costul de producţie.
163

A= a + b + c + d; B = a + d; C = a + b + c; D = a + c + d.
Cunoaşterea de către agenţii economici a dimensiunii profitului obţinut în
fiecare etapă dată ca şi a dinamicii acestuia prezintă interes pentru fundamentarea
deciziilor lor. Pentru a obţine informaţii utile, agenţii economici pot utiliza o serie de
indicatori de analiză a profitului. Cei mai importanţi sunt masa profitului şi rata
profitului.

Masa profitului reprezintă profitul total obţinut de un agent economic într-


o anumită perioadă de timp.

Rata profitului este o mărime relativă reflectând raportul procentual dintre


profitul obţinut de către un agent economic într-o anumită perioadă de
timp(masa profitului)şi costurile aferente acestuia.

Se mai poate determina şi prin raportarea profitului obţinut la volumul


capitaluluişi / sau la cifra de afaceri.
Pr P Pr
p’r = • 100 sau p’r = r • 100 sau p’r = • 100
c C CA

unde:
p’r = rata profitului
Pr = profitul total obţinut (masa profitului)
c = costul de producţie
C = capitalul utilizat
CA = cifra de afaceri.
Rata profitului pune în evidenţă gradul de rentabilitate al firmei, sau pe fiecare
produs. Calculat la nivel de ramură şi economie naţională acest indicator va reflecta
gradul de rentabilitate la aceste nivele.
Profitul obţinut de agentul economic într-o anumită perioadă de timp este privit ca
profit brut. Acesta se supune impozitării rezultând profitul net sau profitul admis, cel ce
rămâne obiectiv la dispoziţia agentului economic care l-a obţinut.

8.3.2. Maximizarea profitului

Toţi agenţii economici sunt interesaţi nu numai în a obţine profit ci a obţine cât mai
mult profit, respectiv în a-l maximiza. Cu cât profitul obţinut este mai mare cu atât
164
rentabilitatea, eficienţa firmei este mai mare.
Maximizarea profitului se referă la profitul total. În acelaşi timp, trebuie să
ţinem seama că nici unul dintre agenţii economici nu are posibilitatea de a
influenţa mărimea chiriei pentru nici unul dintre factorii de producţie, respectiv nu
are nici o influenţă asupra mărimii profitului normal. Deciziile lor în schimb
influenţează mărimea profitului economic şi deci, dacă o firmă acţionează pentru
maximizarea profitului total, o face maximizând de fapt profitul economic.
Maximizarea Analiza maximizării profitului se poate porni de la condiţiile pieţei perfecte. În acest
profitului în
condiţiile pieţeicaz trebuie să avem în vedere două situaţii, respectiv ce se întâmplă în condiţiile perioadei
perfecte
scurte de timp şi în condiţiile perioadei lungi.
În perioada scurtă, dacă privim cu atenţie graficul din figura nr. 4 care
cuprinde curbele venitului mediu, venitului marginal, curba costului marginal şi a
costului mediu - curbele costului includ şi profitul normal - constatăm următoarele:

Fig. nr. 4
Firma va obţine un profit economic (profit supernormal) la orice producţie
între punctele A şi B, deoarece pentru aceste producţii, venitul mediu este mai
mare decât costul mediu, care include şi profitul normal. Firma poate opta pentru
producţia care îi asigură profitul maxim folosind informaţiile date de mărimea venitului
marginal şi a costului marginal. Dacă presupunem că firma îşi măreşte producţia cu
o unitate suplimentară de produs, se va înregistra atât o creştere a costului marginal al ei,
cât şi a venitului marginal obţinut. Dacă venitul marginal este mai mare decât costul
marginal, venitul total va creşte mai mult decât creşte costul total (care include profitul
normal) şi deci creşterea în producţie duce la creşterea profitului economic. Aşadar, firma
obţine venit prin creşterea producţiei atunci când venitul marginal depăşeşte costul
marginal pentru toate creşterile de producţie până la punctul C şi, deci, este firesc ca
producţia firmei, în final să atingă acest punct.
Ce se întâmplă dacă firma extinde producţia dincolo de punctul C, unde - aşa cum se

165
vede din figura nr. 4 - costul marginal depăşeşte venitul marginal? În acest caz, orice
unitate adiţională de produs va adăuga mai mult la costul total decât la venitul total
şi, ca o consecinţă, profitul economic va scădea.
În concluzie, producţia firmei - mai bine spus volumul de producţie al firmei, care
asigură maximizarea profitului - este cel de la punctul C din grafic. Cu alte cuvinte:

Maximum de profit economic este atins la acel nivel al producţiei la care venitul
marginal egalează costul marginal, iar curba costului marginal este în creştere.

Putem spune, în final, că dimensiunea maximă a profitului economic


(supernormal) al firmei, într-o perioadă scurtă, depinde de mărimea venitului mediu şi a
costului mediu.
Pentru a înţelege ceea ce se întâmplă în perioada lungă revenim la o idee pe care
am expus-o de mai multe ori în cadrul acestui capitol şi anume că profitul normal este
considerat maximum de câştig pe care întreprinzătorii, proprietari de factori, îl pot obţine
dacă ar utiliza factorii lor de producţie în alt fel. Dacă firma produce, de exemplu,
un bun oarecare A, obţinând un profit economic (supernormal) pozitiv, atunci toate
celelalte direcţii alternative de utilizare a factorilor de producţie (folosiţi la
producerea bunului A) vor aduce un venit mai mic proprietarilor lor. În acest caz, toţi
posesorii factorilor de producţie în discuţie vor dori să-i utilizeze pentru a produce
bunul A şi nu pentru altceva. După cum ştim, în perioada lungă toţi factorii pot fi
transferaţi de la o utilizare la altaşi deci, în exemplul nostru, numărul firmelor care pot
produce bunul A va creşte, iar numărul firmelor care, prin utilizarea aceloraşi factori, vor
produce alte bunuri, va scădea. Putem desprinde o concluzie foarte importantă şi
anume că în perioada lungă numărul firmelor care produc un bun oarecare se va mări, dacă
firmele respective obţin profit economic (supernormal) pozitiv. Invers, dacă firmele
care produc un bun oarecare înregistrează pierderi (adică profitul total este mai mic decât
profitul normal) atunci, treptat - treptat, ele vor renunţa la producţia bunului respectiv, iar
numărul lor, tot treptat, va descreşte. În acelaşi timp, precizăm că nu se înregistrează
schimbări în numărul firmelor care produc un bun în condiţiile în care profitul este la
nivel normal, deoarece pentru aceste firme nu există motivaţia nici de a ieşi nici de a intra
în ramură.
Să vedem care este efectul intrării sau ieşirii firmelor dintr-o ramură. Dacă într-o
Efectele
intrării sau
ramură oarecare se va înregistra, la un moment dat, o creştere a numărului de firme care
ieşirii firmelor produc un anumit bun (deci va avea loc o sporire a cantităţii din bunul respectiv) atunci
dintr-o
ramură vom sesiza o modificare a costurilorşi veniturilor tuturor firmelor care produc acel bun.
Acest fapt se datorează următoarelor:

166
a) Intrarea unui număr însemnat de firme în ramură are ca efect imediat
creşterea ofertei la bunul produs în cadrul ramurii şi, în mod firesc, scăderea preţului
de vânzare. Venitul mediu, ca şi venitul marginal ale fiecărei firme vor scădea,
deoarece vânzările se vor face la noile preţuri;
b) Intrarea în ramură a noilor firme va duce la creşterea cererii de factori de
producţie, utilizaţi pentru producerea bunului respectiv. În aceste condiţii, preţul factorilor
va creşte şi, în mod corespunzător, va creşte costul total al fiecărei firme.
Scăderea venitului şi creşterea costului vor avea ca efect reducerea profitului
fiecărei firme, aşa că intrarea noilor firme atrase de mărimea profitului economic
(supernormal) va reduce nivelul acestui profit. În aceste condiţii, motivaţia pentru noile
firme de a produce bunul respectiv va dispare, dar numai atunci când profitul economic al
fiecărei firme în parte va scădea, în perioada lungă, la zero.
În concluzie: numărul firmelor poate să crească într-o ramură oarecare până ce
profitul economic (supernormal) va scădea la zero.
Fiecare firmă în parte va renunţa la a produce un bun, dacă nu va obţine
profitul normal. În acest caz, firmele vor ieşi din ramură sau de pe piaţă, influenţând
printr-o astfel de acţiune atât costul, cât şi venitul, dar în sens invers decât am văzut mai
sus. Deci, pentru firmele ce rămân în ramuri venitul va creşte datorită reducerii ofertei şi,
pe această bază, a creşterii preţului de vânzare şi costul va scădea deoarece cererea de
factori va descreşte şi, implicit, se va reduce preţul lor. Aşadar, profitul firmelor care vor
rămâne în ramură va creşte şi firmele vor continua să existe până ce profitul total
al fiecărei firme egalează profitul normal.
Intrarea şi ieşirea firmelor în şi din ramură implică următoarele aspecte: în
perioada lungă, profitul total al fiecărei firme egalează profitul normal; profitul
supernormal este zero şi costul mediu (inclusiv profitul normal) egalează venitul mediu.
Maximizarea În condiţiile pieţei imperfecte, problema maximizării profitului vizează
profitului în
condiţiile pieţei strategiile utilizate în funcţie de tipul pieţei. Ne vom opri la două tipuri de piaţă, respectiv
imperfecte
piaţa de monopol şi piaţa de oligopol.
În cazul monopolului, maximizarea profitului se obţine atunci când costul
marginal este egal cu venitul marginal (figura nr. 5). Producţia X maximizează profitul
supernormal, deoarece venitul marginal egalează, aşa cum se poate observa din grafic,
costul marginal. Monopolul va vinde produsele cu preţul Y (care este egal cu venitul
mediu). Costul mediu al monopolului, care include profitul normal, este Z. Profitul
supernormal total al monopolului este YZ x OX, respectiv este dat de aria ZYVW1.

1
A se vedea John Craven, op. cit., p. 223 - 224
167
Fig. nr. 5

În perioada lungă, tentate de câştig şi alte firme doresc să intre pe piaţa


monopolului în ideea de a obţine un profit economic ridicat. Această dorinţă este
stăvilită însă de barierele ridicate de monopol care sunt, dacă nu imposibil, foarte greu de
trecut. Deci, monopolul va obţine în perioada lungă profitul supernormal. Datorită
dominaţiei în ramură, preţul la care vinde monopolul produsele proprii îi asigură o
dimensiune substanţială a profitului supernormal, fapt ce-i determină pe unii specialişti să-
l denumească profit ridicat de monopol.
Costul mediu al monopolului în perioada lungă este mai redus decât în
perioada scurtă. Acest lucru se explică prin faptul că în perioada lungă monopolul poate
schimba cantitativ toţi f actorii de producţie, inclusiv pe aceia care în perioada
scurtă sunt ficşi
Această schimbare urmăreşte procurarea de factori calitativ superiori care să
permită monopolului să înregistreze costuri mai scăzute şi să-şi mărească profitul. De aici
putem desprinde concluzia că monopolul are posibilitatea să obţină un profit
supernormal mai ridicat în perioada lungă faţă de perioada scurtă.

În condiţiile pieţei de oligopol, firma oligopolistă îşi alege strategiile privind


cantitatea produsă, preţul, promovarea vânzărilor etc., în funcţie de informaţiile pe care le
deţine cu privire la strategiile concurenţilor.

Strategii de preţ
Strategiile deschise oligopolului sunt:
a) Competiţie prin preţ. Firma îşi atrage cumpărătorii vânzând la un preţ mai
redus decât rivalii săi. Desigur, această strategie nu se aplică permanent, ea atrage
reducerea profitului. După ce atrage un număr suficient de cumpărători, firma va ridica
preţul la nivelul firmelor concurente, îndeosebi în acele perioade când se instalează aşa -
numita “solidaritate” în cadrul ramurii;
168
b) Competiţie în afara preţului, care vizează calitatea bunurilor produse,
calitatea serviciilor postvânzare prestate - dacă este cazul -, reclama, vânzările în timpul
sărbătorilor, etc.
Profitul fiecărei firme oligopoliste depinde de modul de a alege şi combina
strategiile, de rapiditatea de schimbare a strategiilor, de rapiditatea de a obţine
informaţiileşi de a le utiliza.
În situaţia de oligopol, profitul fiecărei firme depinde de deciziile luate de către toate
firmele din ramură. Oligopolurile sunt capabile de a obţine profituri mai mari în condiţiile de
înţelegere decât în cele de concurenţă. O înţelegere oligopolistă se poate rupe dacă una din
firme consideră că poate obţine un profit mai ridicat prin concurenţă decât prin negocieri.
Arsenalele de concurenţă sunt bogate în mijloace de acţiune, dar toate sunt costisitoare,
afectează profitul. Alegerea luptei deschise se face numai atunci când se întrevăd
rezultate compensatorii pierderilor, deci când se mizează pe maximizarea profitului.

Temă de reflecţie 8.4.

Elaboraţi un eseu în maximum 300 de cuvinte cu tema „Maximizarea profitului în

condiţiile pieţei imperfecte.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului:

8.3.3 Funcţiile profitului

Existenţa profitului, obţienrea lui de către întreprinzători ridică şi problema


justificării acestuia. Deşi unii denigrează profitul, condesiderându-l un venit imoral obţinut
de clasa capitaliştilor, nu pot fi neglijate funcţiile pe care le îndeplineşte acesta în cadrul
societăţii. Principalele funcţii ale profitului sunt:
1. Funcţia de motivare a firmelor;
2. Funcţia de creştere;
3. Funcţia de control al activităţii firmelor.

169
8.4. Dobânda şi rata dobânzii
8.4.1. Definirea şi conţinutul conceptului

Dobânda reprezintă o altă formă a venitului creat în societate şi anume, venitul ce


revine factorului capital. Dobânda apare atunci când posesorul capitalului transferă capitalul
său, prin împrumut, unui întreprinzător. Este vorba de capital „lichid”, respectiv
capitalul aflat sub formă bănească.
Este nevoie ca posesorii capitalului lichid să dorească a împrumuta acest
capital, sau mai corect, este necesar ca ei să-şi amâne satisfacerea unor cheltuieli prezente,
în favoarea unora de perspectivă (oferta de credite). Cei ce iau cu împrumut banii -
întreprinzătorii - îi folosesc pentru procurarea de factori de producţie, cu ajutorul cărora
organizeazăşi desfăşoară activităţi de producere de bunuri şi servicii. Deci, capitalul
lichid, preluat prin împrumut de întreprinzător, se transformă în capital fizic (active fizice)
cu ajutorul căruia se va obţine cantităţi sporite de bunuri şi servicii necesare societăţii.
Cei care împrumută plătesc pentru dreptul de folosinţă a capitalului
împrumutat, dobândă

Dobânda este preţul plătit de debitor creditorului, pentru dreptul de


folosire a împrumutului până la scadenţă.

Cu alte cuvinte, dobânda poate fi considerată ca reprezentând preţul renunţării la


capitalul lichid, cerut de cel ce acordă împrumutul şi acceptat de cel ce se împrumută. Mai
simplu, dobânda se prezintă ca fiind suma de bani plătită creditorului de către debitor
pentru dreptul de folosire a capitalului împrumutat, pe întreaga perioadă a
împrumutului.
Dobânda se poate stabili fie la creditele pentru consum, caz în care debitorul o
plăteşte din venitul său, fie la creditele pentru producţie, când debitorul o plăteşte din
profitul obţinut ca urmare a desfăşurării activităţii economice în care s-a utilizat creditul
solicitat.
Forma cea mai importantă de dobândă este cea de pe piaţa monetară pentru
împrumuturile pe termen scurt pe care băncile le contractează între ele sau cu banca
centrală. La aceasta se adaugă şi alte tipuri de dobândă, cum este cea de pe piaţa
obligaţiunilor, taxa de scont etc.

170
8.4.2. Determinarea ratei dobânzii

Pornind de la definiţia dobânzii, rata acesteia exprimă nivelul preţului la care


poate fi dobândit împrumutul, acceptat de solicitant. În mod concret, rata dobânzii se
determină ca un raport procentual între mărimea dobânzii totale şi capitalul împrumutat:
D
d= ×100
C

unde:
d = rata dobânzii;
D = dobânda totală;
C = capitalul împrumutat.
Întotdeauna dobânda este rezultatul întâlnirii pe piaţă a cererii cu oferta de
credite.
Pe piaţa împrumuturilor, ofertanţii de capital de împrumut se întâlnesc cu cei ce
solicită împrumuturi. Din confruntarea lor, rezultă dobânda, respectiv preţul pe care-l
plătesc cei ce împrumută capital celor care dau cu împrumut capitalul lor. Dacă privim cu
atenţie dobânda şi în special rata acesteia, constatăm că ele nu sunt numai rezultatul
confruntării cererii şi ofertei de capital, ci apar şi ca o răsplată ce se cuvine
posesorilor de capital de împrumut pentru faptul că şi-au amânat consumul prezent
pentru unul de viitor. Acest lucru este rezultatul caracterului de producţie indirectă
a investiţiei. Prin investiţii, întâi se produc bunuri capital, după care, acestea împreună cu
ceilalţi factori (muncă şi pământ) vor produce bunuri de consum. Această producţie
indirectă nu este posibilă dacă unii indivizi nu-şi suspendă consumul prezent. Aceştia sunt
cei care au ca dominantă înclinaţia spre economisire. Astfel, se eliberează resurse care vor
putea fi folosite la producerea bunurilor capital şi mai departe, a bunurilor de consum.
Rezultă cu claritate faptul că dobânda poate fi privită şi ca răsplată pentru
economisire şi aşteptare.

Determinarea dobânzii (calculul dobânzii) se face pe baza cunoaşterii ratei


dobânzii. Sunt două modalităţi de calcul

 Dobânda simplă, calculată numai la suma împrumutată, respectiv:


DS = Sî (1 + n·d)
 Dobânda compusă, calculată la suma capitalizată a dobânzilor anterior
percepute, în plus faţă de suma împrumutată, respectiv:
Dc = Sî (1 + d)n,
Unde:

171
DS = dobânda simplă
Dc = dobânda compusă
d = rata dobânzii
Sî = suma împrumutată
n = perioada pentru care se acordă creditul

8.4.3. Factori de influenţă asupra ratei dobânzii

Mărimea ratei dobânzii - aşa cum am văzut - nu este dată o dată pentru
totdeauna. Ea este o mărime variabilă, mişcarea ei este generată de procesele
economice, sociale şi politice ce au loc în cadrul societăţii omeneşti. Sintetic, putem
spune că asupra ratei dobânzii influenţează conjunctura economică şi politică şi, desigur,
evoluţia acesteia atât în interiorul fiecărei ţări, cât şi în plan internaţional.
Aşa cum am arătat, asupra nivelului dobânzii influenţează, în primul rând,
raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut.
Alături de raportul dintre cererea şi ofertă asupra nivelului dobânzii, respectiv
asupra ratei dobânzii, acţionează şi alţi factori. Avem în vedere în principal următorii
factori:
1. Riscul pentru cel ce acordă capital de împrumut;
2. Inflaţia ; Având în vedere acest factor, dobânda se prezintă ca dobândă nominală
şi dobândă reală. Pornind de la ecuaţia lui Irving Fisher, rata nominală a dobânzii, sau rata
de piaţă se determină astfel:

rn = rr + ri
unde:
rn = rata nominală sau rata de piaţă a dobânzii;
rr = rata reală a dobânzii;
ri = rata inflaţiei.
Dacă procesul inflaţionist nu este prezent, atunci rn = rr. După impozitarea
dobânzii nominale ceea ce rămâne este dobânda netă.
3. Durata creditului;
4. Raportul dintre rata dobânziişi a profitului;
5. Raportul dintre cererea şi oferta de capital pentru împrumut pe piaţa
capitalului.

172
Temă de reflecţie 8.5.

Explicaţi în maximum 300 de cuvinte de ce riscul este un factor de influenţă asupra ratei

dobânzii.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului:

8.5. Renta

O altă formă de venit întâlnită în societate este renta. Există mai multe
interpretări în legătură cu noţiunea de rentă. Una dintre ele se referă la sensul uzual al
noţiunii, care desemnează un venit fără muncă. Acest sens este prea larg, el nu
este utilizat de către specialişti, nu reflectă corect nici natura, nici conţinutul rentei. O altă
semnificaţie a conţinutului de rentă provine de la economiştii clasici, care consideră că
pământul, ca factor de producţie limitat cantitativ, produce un venit suplimentar
care îmbracă forma rentei. Această semnificaţie clasică fundamentatăşi dezvoltată de
David Ricardo, a fost completată ulterior, astfel încât astăzi majoritatea specialiştilor
consideră renta ca un plus de venit de care pot să beneficieze toţi subiecţii economici care
dispun de condiţii deosebite.
Desigur, o asemenea interpretare a noţiunii de rentă este destul de largă, chiar
ambiguă. Ce înseamnă condiţii deosebite? Cum apare plusul de valoare? Iată două
întrebări care trebuie să stea în atenţie pentru a clarifica corect noţiunea de rentă.
Condiţiile deosebite vizează situaţia ofertei unui factor sau altul. Dacă oferta este
inelastică, sunt create condiţiile ca o parte din venitul obţinut să îmbrace forma de rentă.
173
“Renta economică pură (respectiv renta privită ca recompensă a factorilor de
producţie, s. n.) se referă la venitul obţinut de un factor de producţie - orice factor – care se
caracterizează prin completa inelasticitate a ofertei. Acest lucru înseamnă că, sub aspectul
cantităţii nu se vor produce modificări în viitor, indiferent ce preţ se oferă pentru
factorul respectiv. Această caracteristică o are factorul pământ şi uneori un element
sau altul din ceilalţi factori de producţie. De pildă, un cercetător de excepţie care
este angajat de către o firmă, sau un manager cu calităţi deosebite.
“Renta este întotdeauna un extraprofit, condiţionat de faptul că unul dintre
factorii de producţie are un anumit avantaj şi se află în posesia exclusivă a cuiva.”.
Cert este că dintre toţi factorii de producţie, pământul îndeplineşte toate
condiţiile pentru a crea renta. De fapt, economiştii clasici au folosit acest factor de
producţie ca să explice natura şi conţinutul categoriei de rentă. Pentru ceilalţi factori, renta
apare numai în situaţii deosebite, respectiv în situaţia în care cantitatea oferită
rămâne neschimbată, deci oferta se caracterizează prin inelasticitate. Trăsătura distinctă a
pământului este că oferta este fixă la nivelul întregii economii, chiar şi în cazul
perioadelor lungi.
Venitul suplimentar obţinut datorită situaţiei speciale a ofertei în cazul
pământului şi care îmbracă forma de rentă este însuşit de proprietarii pământului, atât în
cazul în care îl lucrează singuri, cu forţe proprii, cât şi în cazul în care îl arendează.
Oferta fixă de pământ înseamnă că renta pe hectar este determinată în mod
exclusiv de cererea pentru pământ. Dacă cererea pentru pământ într-o anumită zonă
geografică este ridicată, atunci şi nivelul rentei va fi mare şi invers, dacă cererea este
scăzută şi renta va fi la fel. Cererea pentru oricare resursă - aşa cum am văzut - este o
cerere derivată, deci renta pe hectar va fi determinată de valoarea de piaţă a bunurilor
obţinute de pe pământ.

Renta obţinută de pe pământurile care sunt utilizate în producţia agricolă este


renta funciară.

Cum apare acest venit ?


Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să analizăm situaţia concretă din
agricultură. După cum ştim, oferta de pământ este fixă. În acelaşi timp, suprafeţele de
pământ cu o fertilitate ridicată sunt şi ele limitate. Mai mult, există diferenţe între
suprafeţele de pământ privind poziţia lor faţă de centrele de desfacere şi aprovizionare.
Deci, terenurile cu potenţial productiv sunt limitate. Ele nu sunt suficiente pentru
acoperirea cererii de consum de produse agricole a societăţii. Drept urmare, oamenii vor
atrage în producţia agricolăşi terenuri cu fertilitate mai redusă. Aceasta înseamnă că la
investiţii egale, pe terenuri diferite de fertilitate, se obţin randamente inegale; la fel se
întâmplă dacă pe acelaşi teren se fac investiţii succesive de capital. Este de fapt efectul
174
concret al acţiunii legii fertilităţii descrescânde.
Diferenţele de fertilitate între terenuri, ca şi diferenţele de poziţie faţă de
centrele de consum şi aprovizionare generează renta diferenţială. Apariţia ei este
determinată, pe de o parte, de limitarea terenurilor de potenţial ridicat, precum şi a celor
care au o poziţie mai bună, iar pe de altă parte, de necesitatea cultivării şi a terenurilor cu
fertilitate mai scăzutăşi poziţie mai proastă, deoarece nevoile societăţii de produse agricole
impun acest lucru.
Datorită acestui fapt, nivelul preţurilor de vânzare pe piaţă a produselor
agricole va fi determinat de costurile de pe terenurile cu fertilitatea cea mai scăzută, sau de
cele cu poziţia cea mai dezavantajoasă (poziţia dezavantajoasă contribuie la ridicarea
cheltuielilor de transport). Este firesc atunci ca produsele obţinute de pe terenurile cu
fertilitate ridicată, sau cu o poziţie mai avantajoasă să se vândă la preţurile astfel
stabilite, obţinându-se un spor de venit. Acest spor de venit realizat pe terenurile bune şi
foarte bune, ca şi de pe terenurile cu localizare bună şi foarte bună, constituie un venit
suplimentar faţă de veniturile aduse de terenurile cu fertilitate scăzută, sau cu o poziţie
dezavantajoasă. Acest plus de venit îmbracă forma rentei diferenţiale şi va fi însuşit de către
proprietarul de pământ. Cu alte cuvinte, parcelele de pământ care dau o recoltă mare
pe hectar vor determina o rentă mai mare decât parcelele cu o producţie mai mică pe hectar.
Desigur, cererea pentru parcelele cu fertilitate ridicată va fi mai mare decât pentru parcelele
cu fertilitate mai mică. VMP pentru o suprafaţă de pământ cu mare fertilitate va
depăşi VMP pentru o suprafaţă similară, dar cu fertilitate mai scăzută. La fel se întâmplă şi
în cazul diferenţei de poziţie. Renta este mai mare în zonele cele mai importante ca poziţie.
Putem spune că în primul caz se obţine renta diferenţială de fertilitate şi, în al doilea caz,
renta diferenţială de poziţie.
Rentă diferenţială se obţine şi datorită randamentului inegal al investiţiilor
succesive de capital pe aceeaşi suprafaţă sau pe terenuri diferite. Formarea ei este
rezultatul promovării unei agriculturi intensive, generată de creşterea continuă a
nevoilor de consum de produse agricole ale societăţiişi, desigur, de realizările în ştiinţa şi
tehnica cultivării plantelor şi creşterii animalelor.

Tema de reflecţie 8.6.

Explicaţi în maximum 300 de cuvinte, în ce condiţii apare renta diferenţială.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului:

175
Ce se întâmplă în cazul terenurilor cu cea mai scăzută fertilitate, sau cu poziţia cea
mai proastă? Vor da şi ele rentă? Dacă da, cum?
Unii specialişti susţin că şi aceste terenuri vor da rentă, dar care rezultă din
mişcarea preţurilor produselor agricole. Nevoia de produse agricole, deci cererea mare în
comparaţie cu oferta, va duce la ridicarea preţurilor produselor agricole, astfel încât se va
obţine un surplus de venit şi de pe aceste terenuri, surplus care va îmbrăca forma de rentă,
cunoscută sub denumireaşi de rentă absolută.

Testul de autoevaluare 8.2.

I. Încercuiţi răspunsul sau combinaţiile de răspunsuri corecte:


1. Profitul:
a) este un element rezidual al activităţii economice a întreprinderilor;
b) este influenţat de concurenţă;
c) are bază contractuală;
d) este supus impozitării.

A = a + b + c; B = a + b + d; C = a + b + c + d; D = a + c + d.

2. Dobânda reprezintă:
a) capitalul lichid utilizat de întreprinzători;
b) preţul plătit de debitor pentru dreptul de folosire a împrumutului;
c) suma cheltuielilor viitoare efectuate de creditor;
d) preţul capitalului financiar.

3. Rata dobânzii este influenţată invers proporţional de:


a) costul procesului de scădere a împrumutului;
b) rata profitului;
c) oferta de capital de împrumut;
d) rata inflaţiei.

4. Renta economică:
a) este forma de venit care se primeşte numai de factorul de producţie pământ;
b) desemnează un venit obţinut fără muncă;
c) poate fi obţinut de oricare dintre factorii de producţie a căror ofertă este perfect
inelastică;
176
d) se obţine de cei care sunt lipsiţi de alte surse de venit.

II. Încercuiţi varianta de răspuns corectă pentru următoarele afirmaţii:


A – F1 Rata dobânzii reprezintă nivelul preţului la care poate fi dobândit împrumutul;
A – F2 Rata dobânzii nominale se calculează ca diferenţă dintre rata reală a dobânzii
şi rata inflaţiei;
A – F3 Renta se formează şi în domenii de activitate ca industria extractivă şi
construcţii;
A – F4 Profitul normal este întotdeauna mai mare decât profitul economic.

III. Răspundeţi la următoarea întrebare:


Ce este rata profitului şi cum se calculează ea?

Renta, în condiţiile în care proprietarul de pământ nu se ocupă personal de


cultivarea acestuia, îmbracă forma arendei.
Renta se întâlneşte nu numai în agricultură, ci este prezentă oriunde factorul
pământ participă la activitatea economică. O întâlnim în construcţii, ca rentă de poziţie, în
industria extractivă, ca rentă minieră etc.

8.6. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare:

Testul de autoevaluare 8.1.


Răspunsurile corecte sunt:
I. 1 – d; 2 – b; 3 – A; 4 – C.
II. 1 – F; 2 – F; 3 – A; 4 – A.
III. Cost total – Cost contabil = Profit normal
Cifra de afaceri – Cost total = Profit economic
Deci: - Profit normal = 14.000 – 10.000 = 4.000 u.m.
- Profit economic = 30.000 – 14.000 = 16.000 u.m.

Testul de autoevaluare 8.2.


Răspunsurile corecte sunt:
I. 1 – B; 2 – b; 3 – c; 4 – c.
II. 1 – A; 2 – F; 3 – A; 4 – F.

177
III. Rata profitului este o mărime relativă, reflectând raportul procentual dintre
profitul obţinut de către un agent economic într-o anumită perioadă de timp şi costurile
aferente acestuia. Se mai poate determina şi prin raportarea profitului obţinut la volumul
capitalului utilizat şi/sau cifra de afaceri.
Pr Pr Pr
pr' = ⋅100 ; pr' = ⋅100 ; pr' = ⋅100
c K C . A.
unde: pr' = rata profitului;
Pr = profitul total obţinut;
C = costul de producţie;
K = capitalul utilizat;
C.A. = cifra de afaceri.

8.7. Lucrare de verificare Unitatea 8

I. Elaboraţi un eseu de maximum 500 de cuvinte cu tema „Determinarea


salariului în cazul pieţei cu concurenţă imperfectă.”
Se acordă 2 puncte.

II. Explicaţi mecanismul de maximizare a profitului în condiţiile pieţei


perfecte (referat de maximum 2 – 2,5 pagini format A4, font 12, distanţa 1,5).
Se acordă 2 puncte.

III. Rezolvaţi următoarele probleme:


1. Determinaţi producţia care permite unui întreprinzător să obţină un profit
de 10 milioane u.m., dacă se cunosc următoarele date: cost fix 5 mil. u.m.,
preţ vânzare 13. u.m., cost variabil mediu 3 u.m.
2. Cât este profitul obţinut de o bancă ce rulează un capital de 18 mld. lei,
dacă diferenţa dintre rata dobânzii încasate şi cea a dobânzii plătite este de
5 puncte procentuale, iar cheltuielile administrative sunt de 3 ori mai mici
decât câştigul?
Se acordă 2 puncte pentru fiecare rezultat corect.

IV. Răspundeţi pe scurt la următoarea întrebare:


De ce este nevoie a se determina salariul real?
Se acordă 2 puncte.

Punctaj minim admis – 5


178
Punctaj maxim – 10

8.8. Bibliografie Unitatea 8

1. Gh. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, Economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2001
2. A. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu, Economie – manual universitar, Editura Economică,
Bucureşti, 2001
3. G.A. Frois, Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998
4. R. Lipsey, K.A. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1989

179
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Lloyd C. ATKINSON, Economics, Richard D. Irwin Inc., Homewood Illionois, 1982


2. Mark BLAUG, Teoria economică în retrospectivă, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1992
3. Paul BRAN, Economica valorii, Editura AES, Bucureşti, 1999
4. Nicolae BONDOC, Introducere în teoria intereselor economice, Editura Universităţii din
Piteşti, 2003
5. F. BRAUDEL, Jocurile schimbului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1985
6. F. BRAUDEL, Timpul lumii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989
7. D. CIUCUR, I. GAVRILĂ, C. POPESCU, Economie, Ed. Tribuna economică,
Bucureşti, 2004
8. Viorel CORNESCU, Elena DRUICĂ, Întreprindere, Management, Profit, ed. All Beck
9. John CRAVEN, Introduction to economics, Basil Blackwell, 1984
10. Emilian DOBRESCU, Măsurarea economică, în „Tratat de economie contemporană”,
vol. II, Cartea a II –a, Ed. Politică, Bucureşti, 1989
11. John K. GALBRAITH, Ştiinţa economică şi interesul public, Ed. Politică, Bucureşti,
1982
12. Ilie GAVRILĂ, Tatiana GAVRILĂ, A. POPESCU, Mediul concurenţial şi politica
U.E. în domeniul concurenţei, Ed. Economică, 2006
13. Paul HEYNE, Modul economic de gândire. Mersul economiei de piaţă liberă, Ed.
didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991
14. John. M. KEYNES, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor,
Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1970
15. R. LIPSEY, K. Alec CHRYSTAL, Economia pozitivă, Ed. Economică, 1999
16. Ovidiu NICOLESCU (coord.), Managementul resurselor umane, Ed. Economică, 2005
17. Constantin POPESCU, Raţionalitate şi speranţă, Ed. Renaissance, Bucureşti, 2002
18. Paul SAMUELSON, William D. NORDHAUS, Economics, 15 edition, McGraw – Hill
Co., 1995
19. Jospeh E. STIGLITZ, Carl E. MALSH, Economie, Ed. Economică, 2005

180
181