“CONSTANTIN BRÂNCUSI” UNIVERSITY – ENGINEERING FACULTY

UNIVERSITY’S DAY
8 th
INTERNATIONAL CONFERENCE
Târgu Jiu, May 24-26, 2002

Târgu Jiu, Geneva Street, nr.3, 1400, Gorj, România,Tel.+4053215848, Fax+4053214462, www.utgjiu.ro

MATERIALE COMPOZITE UTILIZATE ÎN

CONSTRUCŢIA DE MAŞINI

Ing. Alin Nioaţă

S.C.MECROM S.A. Rm.Vâlcea
ABSTRACT
Studying the composite materials represents a relatively new domain of activity for our country, but in
the worldwide, in the last years spectacular progress was made which brought about obtaining new materials
with superior performances, used in the most advanced technologies in aeronautics, electronics, civil
constructions and industrial constructions. The technological proceedings for obtaining the composites were
continuously perfectioned in the last decade obtaining materials with mechanic and physical – chemical
characteristics which differ a lot from the classic materials.

Prin definiţie, conceptul de „compozit” este atribuit unui sistem complex alcătuit din
mai multe materiale de natură diferită. În această categorie intră o clasă foarte vastă de
produşi. Materialele compozite au fost realizate de om din cele mai vechi timpuri. Astfel,
chirpiciul şi betonul armat reprezintă cele mai simple exemple de materiale compozite.
Rezultă că, prin asocierea materialelor componente, se obţin noi materiale cu proprietăţi
deosebite, total diferite de ale componentelor individuale.
Este cunoscut faptul că aliajele metalice prezintă proprietăţi superioare faţă de cele ale
componentelor constituente. Acelaşi lucru se poate spune şi despre materialele compozite
ceramice sau polimerice.
Ţinând cont de aceste aspecte o primă clasificare a materialelor compozite se face
după provenienţa acestora:
lemn
oase
naturale bambus
Materiale compozite muşchi
metalice
sintetice ceramice
polimerice
Actualmente materiale compozite polimerice prezintă un interes ştiinţific şi tehnic
deosebit, fapt ce justifică atât dezvoltarea cercetărilor în acest domeniu cât şi a producţiei de
astfel de materiale.
Compozitele polimerice sunt materiale alcătuite, în principiu, dintr-un compus
macromolecular şi un agent de ranforsare sau de umplutură. Compusul macromolecular
utilizat în acest scop poate fi un polimer termoplastic sau termoreactiv şi este denumit matrice
polimerică. Agentul de ranforsare sau de umplutură este dispersat omogen în matricea
polimerică dar nu se dizolvă în aceasta.
Clasificarea materialelor compozite polimerice după natura componentelor
participante la formarea acestora este prezentată sub următoarea formă:
cu umpluturi poroase
Compozite polimerice compozite macroscopice
polimeri armaţi
 Tehnologiile de obţinere a materialelor compozite sunt mult diferite de cele aplicate în
cazul materialelor clasice. Forma şi dimensiunile piesei influenţează de cele mai multe ori
alegerea tehnologiei de fabricaţie a materialului compozit. Există procedee de obţinere care
conduc numai la forme simple, altele dimpotrivă se pretează la obţinerea celor mai complicate
forme.
Numărul pieselor ce trebuie fabricate într-o serie de fabricaţie determină , în mod
decisiv, costul pregătirii de fabricaţie ce cuprinde:
- costuri aferente prototipului;
- costuri aferente realizării S.D.V.- isticii de serie;
- costuri aferente materialelor directe şi indirecte;
- costuri aferente manoperei.
Natura matricei polimerice determină alegerea procedeului de obţinere În principiu se
utilizează trei tipuri de sisteme polimerice:
- răşini termorigide cu întărire la rece;
- răşini termorigide cu întărire la cald;
- polimeri termoplastici.
Calitatea pieselor din materiale compozite se apreciază după următoarele criterii:
- reproductibilitatea raportului volumetric dintre matricea polimerică şi agentul de
ranforsare;
- omogenitatea materialului polimeric apreciată prin lipsa incluziunilor gazoase;
- starea suprafeţei ;
- stabilitatea şi precizia dimensională;
- rezistenţa mecanică a materialului;
Ca în multe alte domenii productive, şi în cazul materialelor compozite, elementele ce
compun costul reperului se pot grupa într-un criteriu de cea mai mare importanţă
privind alegerea tehnologiei de fabricaţie.
Procedeele de obţinere a pieselor din materiale compozite pot fi împărţite în :
- tehnologii nepretenţioase – ce conduc la executarea unor piese relativ scumpe , dar
de calitate bună;
- tehnologii pretenţioase – ce conduc la executarea unor piese ieftine, dar de calitate
modestă;
- tehnologii sofisticate – ce conduc la obţinerea unor piese foarte scumpe, dar de o
calitate ireproşabilă.

Procedee de obţinere a materialelor compozite

1. Formarea prin turnare - este un procedeu devenit clasic în tehnologiile de obţinere
a materialelor compozite. Se folosesc sisteme polimerice termorigide bicomponente, şarjate
cu pulberi anorganice de tipul răşinilor epoxilice, poliesterice nesaturate, vinil- esterice.
2. Formarea prin contact - este procedeul cel mai comun de obţinere a pieselor din
materiale compozite. În calitate de S.D.V.-uri se utilizează forme deschise.
3. Formarea prin pulverizare simultană – reprezintă o variantă semiautomatizată a
formării prin contact.
4. Formarea în sac – constituie o îmbunătăţire substanţială a metodei formării prin
contact. Se poate aplica în trei variante tehnologice:
- formarea în vid;
- formarea sub presiune;
- formarea sub acţiunea combinată vid-presiune ;
5. Formarea prin injecţie sub vid (RRIM)– aplicarea acestui procedeu presupune
folosirea unei matriţe metalice perfect calibrate. Înainte de fixarea celor două semimatriţe se
aşează materialul de ranforsare. Apoi, ansamblul este vidat şi astfel este introdusă forţat
răşina.
 6. Formarea prin presare la rece - reprezintă o variantă îmbunătăţită a procedeului
pulverizării simultane. Pe una din matriţe se depune prin pulverizare simultană agentul de
ranforsare şi matricea polimerică apoi se aşează contramatriţa şi întreg amestecul este
menţinut sub presiune până la întărirea sistemului reactiv.
7. Formarea prin presare la cald – este unul din procedeele cele mai performante de
obţinere a pieselor din materiale compozite. În calitate de semifabricate în această metodă se
utilizează frecvent ţesăturile preimpregnate.
8. Formarea premixurilor.
Premixurile reprezintă sisteme eterogene, cu matrice polimerică, conţinînd materiale
de umplutură sub formă de pulberi, fibre scurte, bile. Formarea premixurilor se face prin
turnare, transfer, injectare sau presare.
9. Formarea prin stratificare continuă – este una dintre metodele de obţinere continuă a
unor semifabricate din materialele compozite cum ar fi: profile plane, panouri ondulate , etc.
Pe o bandă de celofan fără sfârşit se depun continuu un sistem catalizat şi agent de ranforsare
din fibră de sticlă. După depunere, materialul este acoperit cu o bandă de celofan superioară ,
fiind apoi introdus într-un cuptor , unde , în paralel cu întărirea are loc şi profilarea. În final ,
cu ajutorul unui sistem automat se debitează materialul compozit.
10. Formarea prin pultruziune – este un procedeu continuu prin care se obţin profile de
tip U, T, tuburi, etc. Ţesăturile sau fibrele de ranforsare sunt impregnate cu un sistem reactiv,
într-o baie, intrând apoi într-o filieră încălzită, în care are loc atât profilarea cât şi reticularea
matricei polimerice.
11. Formarea corpurilor de revoluţie prin răsucire filamentară - în acest procedeu
semicontinuu se folosesc în exclusivitate, în calitate de agent de ranforsare fibrele lungi.
Acestea sunt impregnate într-o baie cu un sistem reactiv şi apoi sunt răsucite sub tensiune
constantă pe o mandrină.
12. Formarea corpurilor de revoluţie prin centrifugare – materialul de ranforsare este
mulat pe pereţii unei matriţe circulare rotative. La viteze de 3.000 – 4.000 rot/minut se
introduce sistemul reactiv, care impregnează agentul de ranforsare sub acţiunea unei forţe
centrifuge. Polimerizarea matricei polimerice se realizează prin încălzirea matricei.
13. Formarea materialelor termoplastice – în multe din aplicaţiile materialelor
compozite sunt folosite ca matrice polimerică materialele termoplastice clasice sau
performante. Polimerul termoplastic este amestecat cu fibre scurte. Acest material se
granulează şi poate fi prelucrat prin procedee caracteristice materialelor plastice.

Proprietăţi mecanice ale materialelor compozite

În cazul general al unui material oarecare trebuie să ne asigurăm că materialul nu se va
rupe şi că nu se va deforma excesiv sub o anumită forţă de încărcare.
Se consideră că încărcările mecanice care acţionează asupra unei structuri sau asupra
unui component sunt de două feluri: forţe şi cupluri. Forţele pot fi împărţite în forţe de
întindere, de compresiune şi de forfecare, iar cuplurile în momente de încovoiere şi momente
de torsiune. Toate acestea pot acţiona izolat sau în mod combinat.
De obicei se calculează valorile eforturilor directe σ ( ca rapoarte între forţele de
întindere sau de compresiune şi aria secţiunii transversale) şi ale eforturilor de forfecare τ (
ca rapoarte între forţa de forfecare şi aria secţiunii). Un moment de încovoiere singur va da
naştere la un efort direct, care va varia linear în adâncimea componentului, de la un efort de
întindere pe o suprafaţă la un efort de compresiune pe cealaltă suprafaţă; o forţă transversală
va cauza atât eforturi de forfecare cât şi eforturi directe. Un moment de torsiune va da naştere
la eforturi de forfecare.
După calcularea acestor eforturi se compară cu eforturile admisibile corespunzătoare
şi se poate afla dacă materialul se va degrada sau nu în timpul exploatării. Pentru definirea
degradării mecanice există mai multe posibilităţi. Cea mai evidentă o reprezintă cazul
separării complete sau al ruperii, când componentul nu mai poate suporta încărcările aplicate.
O definiţie mai generală arată că, în momentul ruperii componentul respectiv nu mai poate
îndeplinii funcţia pentru care a fost proiectat.
Datorită proprietăţilor pe care le au, materialele compozite au început să pătrundă în
cele mai variate domenii ale tehnicii. Materialele compozite au devenit indispensabile pentru
dezvoltarea unor domenii de vârf: microelectronica, tehnica medicală, construcţii aerospaţiale.

BIBLIOGRAFIE:
1. Hubca Gh., Horia I, Tomescu M., Iosif Daniel Roşca , Novac O.A.,Ivănuş Gh.,
Materiale compozite, Editura Tehnică, 1999, Bucureşti
2. Ispas Ş, Materiale compozite, Editura Tehnică, 1987, Bucureşti.