NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI

NOŢIUNI GENERALE DE PROTECŢIA MEDIULUI

I. NOŢIUNEA DE PROTECŢIA MEDIULUI

Acum 30-35 de ani noţiunea de protecţia mediului era necunoscută în ţara noastră.
În 1969 – U. Traut – a ţinut o dare de seamă în faţa Consiliului ONU despre situaţia mediului şi problematicile acesteia prin care se
reliefase o criză de proporţii mondiale. El relata ”dacă tendinţele în dezvoltarea economică şi în consumul materiilor prime va continua,
putem fi siguri că va fi periclitată viaţa de pe Pământ”.
Conferinţa internaţională organizată de ONU la Stockholm în 1972 a expus prima dată problemele existente în domeniul mediului.
Conferinţa a fost dezbătută în prezenţa reprezentanţilor a 113 ţări.
I.1. DEFINIREA NOŢIUNII DE MEDIU
Este o activitate interdisciplinară care se poate efectua prin colaborarea dintre ştiinţele naturii. Protecţia mediului se bazează pe
principiile ecologiei şi s-a dezvoltat din cadrul acestei ştiinţe, iar în centrul atenţiei îl are pe om.
Protecţia mediului se ocupă cu:
• prevenirea, preântâmpinarea pagubelor;
• lichidarea, anihilarea efectelor poluărilor;
• dezvoltarea ambianţei umane,
• o mai bună gospodărire a resurselor naturale.

Parte componentă a protecţiei mediului este protecţia naturii, protecţia peisagistică a zonelor, dar se ocupă totodată cu protecţia
mediilor artificiale (ale aşezărilor umane).

Termenul de mediu (enviroment, umwheinat, milieu) a fost folosit începând din secolul al XIX-lea, în sens biologic, de
ambianţă naturală a vieţuitoarelor. Ulterior în domeniul geografiei este definit ca spaţul locuit şi influenţat de om.
Odată cu apariţia şi amplificarea problemelor de ecologie, mai ales în a doua jumătate a secolului nostru, se afirmă o concepţie
holistică privind mediul ca obiect de interes şi de acţiune publică, ce s-a reflectat cu termenii actelor normativelor adoptate în unele
ţări la sfârşitul anilor 60 (Precum National Environmental Policy Act S.U.A. 1969), precum şi în documentele primei Conferinţe a
Naţiunilor Unite privind mediul (Stockholm, iunie 1972).
In acelaşi timp, acţiunile concrete – de natură economică, juridică, instituţională – în vederea prevenirii şi combaterii poluării au
reclamat circumscrierea şi definirea mai precisă a conceptului de mediu şi a elementelor sale componente. Astfel, potrivit Consiliului
Internaţional de limbă franceză al colocviului internaţional (Aix, Provence, 1972) mediul reprezintă “ansamblul, existent la un moment dat, al
aspectelor fizice, chimice, biologice şi sociale, susceptibile de a crea un efect dierect sau indirect, imediat sau ulterior, asupra vieţuitoarelor,
omului şi activităţilor umane"” In cadrul aceluiaşi colocviu, comisia pentru limba engleză formulează o definiţie în care consideră mediu
"ansamblul tuturor fiinţelor şi lucrurilor care compun spaţiul apropiat şi îndepârtat al omului, care îi poate determina sau schimba existenţa şi
poate influenţa total sau parţial modul său de viaţă”.
Intr-o asemenea perspectivă, orice poate intra în conceptul de mediu: se poate include atât învăţământul, petrecerea, timpului
liber, sporturile, problema sporturilor, sistemul de comunicaţii în ansamblul său, artele, medicina, criminologia, etc..
Definirea mediului în raport direct cu condiţia naturală a omului a condus la formularea termenului de mediu uman (Human
Environment) care a făcut tranziţia spre conceptul complex care se afirmă astăzi.
La originea sa, termenul de mediu a izvorât din substantivul englez “environment”, preluat apoi şi de limba franceză sub forma
de “l environnement” şi în alte limbi şi a avut rolul de a desemna spaţiul din jurul omului.
El a fost definit în Le Grand Larousse din 1972 ca fiind “ansamblul elementelor naturale şi artificiale care condiţionează viaţa
umană”. Dicţionarul Webster, preferă o definiţie generală a mediului care ar fi “circumstanţele, obiectele, ori condiţiile care înconjoară
persoana”, urmată de precizarea “ansamblul factorilor fizici, chimici şi biotici (precum climatul, solul şi fiinţele) care acţionează asupra unui
organism, ori o comunitate ecologică şi determină în definiţie forma şi supravieţuirea lor”, la care se adaugă “ansamblul condiţiilor sociale şi
culturale care influenţează viaţa unui individ ori a unei comunităţi”.
Aceste definiţii de dicţionar au sfârşit prin a se orienta prograsiv către o dublă accepţiune a termenului: “cadru de viaţă al
individului şi/sau ansamblul condiţiilor susceptibile să acţionaze asupra organizmelor vii şi activităţilor umane”.
Pentru Comunităţile europene, mediul reprezintă “ansamblul elementelor care, în complaxitatea lor relaţională, constituie cadrul şi
condiţiile vieţii omului”. Un alt document al Consiliului stabilea că “mediul înseamnă apă, aer şi sol în interacţiunea lor, precum şi
raportul dintre acestea şi orice alt organism viu” (art.2, Council Directive din 27 iunie 1967). In documentele internaţionale, în absenţa
unui tratat global, nu există o definiţie clară a noţiunii de mediu.
La rândul său, Conveţia privind răspunderea civilă pentru daune rezultând din exercitarea de activităţi periculoase pentru mediu
(1993), îl defineşte în sensul în care acesta ar cuprinde “resursele naturale abiotice şi biotice, cele precum aerul, apa, solul, fauna şi flora şi
interacţiunea între aceleaşi factori, bunurile care compun moştenirea culturală şi aspectele caracteristice ale peisajului.

In accepţiunea celor relatate şi într-o concepţie actualizată am putea accepta ca definiţie a protecţiei mediului la modul general ca
totalitatea activităţilor spirituale, intelectuale şi fizice, care asigură perpetuarea speciei umane, sănătatea mentală şi fizică a acestuia,
respectiv o viaţă decentă pe Pământ.
Acest lucru se va putea realiza numai dacă vom proteja întregul sistem biotic de pe Pământ.
Noţiunea de activitate spirituală din definiţie se referă la totalitatea îndrumărilor, dispoziţiilor pe linie economică şi juridică, care
deservesc scopul însăşi a protecţiei mediului.
Prin noţiunea de activitate fizică din definiţie se înţelege suma activităţilor economice, care înlesnesc definitivarea ţelurilor propuse.

Se conturează trei moduri de abordare juridico-legală a conceptului de mediu:

- resurese renovabile (adică acele resurse care trebuie protejate împotriva poluării ori a orcăror alte degradări, în primul
rând: aerul, apa şi solul, acesta din urmă atât în calitate de suprafaţă locuibilă, cât şi ca resursă cu caracter recreativ şi
estetic);
- toate resursele mediului (adică toate resursele şi procesele naturale care compun mediul considerat ca biosferă (inclusiv
oceanul) şi litosferă. Principalele categorii de resurse ale mediului sunt: resurse renovabile (aer, apă, sol, faună, surse de
energie naturală, solară etc), sisteme de resurse naturale: ecosisteme, spaţiile aeriene, subsolul, zonele de concentrată
poluare, sisteme active, sisteme animale/plante, sol/apă/plante şi altele de acest gen, resurse nerenovabile ori rezervate
(resurse minerale şi combustibili minerali)
- resurse pentru om (resurse apreciate în funcţie de nevoile omului, inclusiv resurse economice şi capacitatea sa de a le
gestiona şi utiliza.

I.2. Locul ştiinţelor naturii şi rolul lor în protecţia mediului

1
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
Ştiinţele naturii cu metodele care le stau la îndemână percep schimbările nefavorabile (poluări) intervenite în mediul ambiant biotic şi
abiotic:

– explorează, cercetează legităţile acestor schimbări;

– prognostizează efectele acestor schimbări în timp şi direcţia de evoluţie;
– elaborează metode de încetinire şi anihilare a proceselor nefavorabile;
– rezultatele cercetărilor sunt aduse la cunoştinţa politicului şi a forumurilor
economice pentru punerea în practică a soluţiilor obţinute.

Aceste funcţii nici una dintre ştiinţele naturii nu le poate îndeplini şi în acelaşi timp nu suntem îndreptăţiţi la o categorisire între diferite
ştiinţe ale naturii.

Exemplu.: - In cazul poluării cu metale grele – este greu de decelat ce este mai important – observarea, descoperirea faptului că
mediul biotic dispare la o anumită concentraţie a metalelor grele în mediu acvatic sau aerian etc., sau elaborarea unei tehnologii care
prezintă emisii mult sub nivelul admis a metalelor grele în mediul înconjurător, nivel pe care mediul înconjurător îl poate tolera..
Deci, elementele, rezultatele, contribuţiile aduse de fiecare disciplină, ştiinţă se va introduce într-o concepţie, conformă protecţiei
mediului.
I.3. Problematicile biosferei
Problema generală a protecţiei mediului se poate defini ca dezvoltarea economică de proporţii din sec. XX, care a dus la dispariţia pe
scară globală a o serie de specii din cadrul biosferei.
Acest fenomen produs de poluarea pe scară mondială cauzată de efectele industriei, în primul rând, nu se pot menţine pe durată
lungă.
Din punct de vedere al protecţiei mediului este foarte important cunoaşterea limitelor de poluare, la care anumite specii mai rezistă în
cadrul unui ecosistem.

Autoreglarea sistemelor ecologice are o importanţă primordială, din punct de vedere al protecţiei mediului, putând fi definit ca şi
capacitatea de regenerare a acestora, respectiv de acomodare la noile condiţii de mediu. Puterea organismelor vii de a se acomoda la
noile solicitări exterioare împuse de schimbările intervenite în mediul înconjurător numim homeostazie. Este însuşirea ecosistemelor de a
reduce elimina, de a prelucra, poluarea (schimbările generate în primul rănd de activitiatea umană) la care sunt expuse. Poluarea de care
este afectat o poate sau nu anihila, descompune astfel încât procesul biotic să rămână nestingherit (stabil).
Sisteme (ecosisteme) - stabile – care râmân sechimbate în urma unor fenomene perturbatoare cu efect
îndelungat sau intermitent
Sisteme (ecosisteme) - labile – în care se derulează fenomene, procese nefavorabile, care în final generează
dispariţia biotopului, sistemului ecologic.
In sistemele ecologice existente se disting lanţuri nutritive în care dispariţia unei verigi poate duce la dispariţia întregului ecosistem.

Omul influenţează transformarea biosferei, în acelaşi timp este singura fiinţă vie care poate modela conştient şi poate transforma
direct sau indirect mediul înconjurător cu efect de “feed-back” (efect asupra mediului, dar şi asupra omului).

II. PRINCIPALELE PROCESE, FENOMENE, CARE GENEREAZĂ CRIZE GLOBALE PE PĂMÂNT

II.1. Suprapopularea Pământului de către om a fost influenţată în primul rând de

- creşterea limitei de vârstă de la 35 de ani la 70 de ani în ultimele secole
- creşterea natalităţii
- o mai bună asistenţă medicală
- dispariţia o serie de boli, cum sunt ciuma, holera, tuberculoza

Exemplu:
Dacă acceptăm următoarele condiţii:
- cantitatea de albumide consumate/locuitor 65 g.
- cantitatea de alimente consumabile de 2000 cal/zi.
- producţia agricolă realizată pe persoană va fi constantă în timp
- dacă hrana se va distribui egal, fără ca în vreo ţară să se facă excepţie în consumul pe cap de locuitor şi cu pretenţiile avute de
cetăţenii SUA din anii 1970. Pe baza acestor date s-a ajuns la concluzia, că resursele naturale ale Globului terestru ar fi de ajuns
pentru cca. 2 miliarde de oameni.

Cu creşterea exponenţială a populaţiei pe pământ, în paralel a crescut şi volumul activităţilor industriale de producere de bunuri
materiale, care au dus la o şi mai mare creştere a consumului de materii prime. La o creştere a populaţiei Globului pământesc de trei ori,
începând din 1900 şi până astăzi economia mondială a crescut de 20 de ori, la un consum al resurselor energetice de origine minerală
(cărbune, petrol, gaze naturale) de treizeci de ori. În acelaşi timp creşterea producţiei industriale a crescut de cicizeci de ori. Dintre aceste
creşteri ¾ s-au derulat începând din 1950 până în zilele noastre. In acest context resursele naturale le categorisim în resurse
neregenerabile şi resurse naturale regenerabile.

II.2. Resursele naturale – din punctul de vedere al renovabilităţii lor se pot decela în:
a. Resurse naturale regenerabile:
- solul vegetal
- păduri
- terenuri agricole

b. Resurse naturale neregenerabile:

- resursele minerale (metale, materiale de construcţii etc.)
- combustibili minerali (ţiţei, cărbune, gaze naturale).

Dintre resursele naturale neregenerabile multe au ajuns la epuizare, sau la o perioadă bine cunoscută:

II.3. Poluarea mediului ambiant (vezi capitolul IV.3.)

II.4. Pericolul unei crize climatice

2
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
Se poate afirma în urma constatărilor efectuate, că înainte de era industrialî atmosfera conţinea circa 550 miliarde tone de carbon sub
formă de CO2. Acesata înseamnă o concentraţie de 0,028% (280 ppm)în aer. Deşi în ultimele 5 mii de ani au avut locnumeroase şi
mari achimburi, fluxuri de carbin între ocean şi biomasa continentală, conţinutul în carbon a rămas neschimbat. Începînd din 1850
(începutul “erei industriale”) conţinutul atmosferei în CO2 a crescut cntinuu, în atmosferă, concentaţia în atmosferă ajungând la 340
ppm. Rata actuală şi anuală a creştreii emisiei totale de carbon continuă să se menţină peste 2%. Acestă cantitate mare de carbon
provine din reintroducerea în circuitul natural a carbonului legat, în timpul erelor geologice în diferite roci (calacar), sau resurse
energetice tradiţionale (fosili) (cărbune, gare naturale, petrol).
Efectele directe asupra biosferei s-au concretizat în creşterea temperaturilor. Acestea aduc schimbări esenţiale, prin producerea
“efectului de seră”, care, în mediu, în biosferă, se manifestă rpin schimbări climatice şi ecologice esenţiale, precum:

- creşterea temperaturii;
- modificarea regimului precipitaţiilor;
- modificarea geografic glaciară;
- schimbarea în dinamica şi structura populaţiilor din ecosisteme.

Calculele arată că ar fi posibilă o dublare a conţinutului de dioxid de carbon la fiecare 50 de ani care urmează.Conform aceloraşi
calcule, temperatura biosferei ar trebui să crească cu 4-50. Modificarea chimică a atmosferei şi efectele ei vor fi frânate, însă, de
inerţia termică a componentei lente, oceanele şi gheţurile polare.
Există şi alte gaze a căror concentraţie atmosferică creşte în manieră îngrijorătoare şi care contribuie, din ce în ce mai mult, la efectul
de seră. Subliniem, pentru aceasta, bioxidul de azot, metanul, compuşi clorofluorocarbonaţi (CFC) şi alţii.

II.5. Degradarea biodiversităţii

Până în prezent, pe planetă, au fost descoperite cca. 1,82 milioane de specii de organisme vii, din acestea:
- 1,04 milioane sunt insecte;
- 325 mii sunt specii de plante verzi (fotosintetice) şi ciuperci;
- 41 mii sunt specii de vertebrate (peşti, reptile, amfibieni, păsări şi mamifere).
Au rămas, probabil, puţine specii de vertebrate de descoperit, dar este posibil, ca zeci de mii de specii de insecte să fie, încă,
necunoscute. De asemenea un număr şi mai mare de microorganisme aşteaptă să fie descoperite. Nici o specie apărută în biosferă nu s-a
ivit întâmplător. Fiecare îşi are rostul, menirea ei în acest uriaş mecanism biologic care alcătuieşte biodiversitatea.
Principalul
indicator după care se judecă calitatea mediului îl constituie reducerea diversităţii
biologice.
Dispariţia pe termen scurt a unei specii nu are decât cauze antropice, legate direct de schimbările climatice provocate de poluare.
Dispariţia organismelor vii constituie cea mai mare pierdere biologică şi ecologică a epocii noastre, ea fiind totalmente ireversibilă. Fiecare
ţară, ca, de altfel, întreaga planetă, dispune de trei forme de resurse foerte importante:
- resurse materiale;
- resurse culturale;
- resurse biologice.
Primele două, făcând parte din viaţa nostră cotidiană, fiindu-se aproape, nu le neglijăm. In schimb, noi, umanitatea, neglijăm
bogăţiile, resursele biologice, înfăptuind prin aceasta o gravă eroare strategică, pe care o vom regreta în viitor. Plantele şi animalele fac
parte din moştenirea unei ţări, a unei naţiuni. Ele sunt rezultatul a milioane de ani de evoluţie, a milioane de ani de activitate a naturii în
spaţiul respectiv. Valoarea lor este inestimabilă. Ele constituie, în plus, o imensă sursă de bogăţii neexploatate sau în curs de exploatare, de
hrană şi medicamente.
Dispariţia naturală a unor specii sau varietăţi este, de asemenea, un lucru obişnuit, considerată ca un fenomen normal, pentru
simplul fapt ca evoluţia vieţii în biosferă este, cu siguranţă, o creaţie de diversitate de reânnoire.
Pe parcursul evoluţiei vieţii pe Pământ, au existat mari perioade de pierderi biologice masive şi anume: 1. La sfârşitul
Ordovicianului, 2. În Devonian, 3. În Permian, 4. În Triasic, 5. La finele Cretacicului.
In fazele 1, 2, 4, şi 5 pierderile în familiile de organisme marine înregistrau 11-15%, în timp ce în Permian, au dispărut global
(mediu) cca. 52% din familiile de vieţuitoare, din care 77-96% aparţineau speciilor marine.
Criza pe care o trăim, astăzi este de o cu toul altă importanţă, din următoarele motive:
- se desfăşoară întru-un ritm fără precedent;
- este ireversibilă;
- angajează responsabilitatea noastră, a umanităţii, ăn sensul că putem să o controlom, putem să o înfrângem, putem să o
evităm, pentru că noi înşine suntem cauza acestei crize.
Condiţia primară şi esenţială a supravieţuirii pe termen lung a populaţiilor de o constiuie variabilitatea genetică.
Variabilitatea genetică este, pe drept, considerată, pentru orice specie, o asigurare, o garanţie pentru a putea riposta
neprevăzutului. Diversitatea speciilor, respectiv a ecosistemelor, prin comparaaţie, constituie o garanţie pentru stabilitatea şi evoluţia speciei
umane, un tampon împotriva agresiunilor naturale îndreptate împotriva sa. Diversitatea speciilor garantează, în acelaşi timp, existenţa
resurselor de care omul are nevoie.
Diversitatea ecosistemelor, ca şi a arhitecturii peisagere asigură şi reglează marile circuite biogeocimice: apă, carbonazot,
fosfor, care sunt esenţiale pentru funcţionarea planetei şi pentru echilibrele sale climatice.
Abordarea economică înţelege biodiversitatea ca “ce mai importantă resursă naturală” Ea constituie un patrimoniu preţios pe
care trebuie să-l învăţăm, să-l conservăm şi să-l administrăm inteligent.

II.6. Falimentul mecanismelor de autoreglare

În trecut, anumite sisteme de autoreglare din natură funcţionau, fiind în ajutorul societăţii umane. Astăzi însă acestea au efecte tot mai
atenuate, fiindcă în funcţionalitatea lor nu mai putem conta.
Una dintre sistemele de autoreglare este posibilitatea de regenerare a naturii şi a mediului înconjurător.
Autocontrolul şi proprietatea de acomodare a naturii este preluată într-o măsură mai mare sau mai mică de toate organismele vii,
care-l formează.
Această putere de a se acomoda, a organismelor la noile solicitări la care sunt expuse de către noile situaţii apărute mediul
înconjurător (fie naturale, fie artificiale, generate de om), numim homeostazie. Este însuşirea ecosistemelor de a reduce, elimina, de a
prelucra poluarea la care sunt expuse.
Această însuşire nu este nelimitată.
Societatea umană însă a depăşit în multe privinţe aceste praguri la care mediul care-l înconjoară mai poate răspunde favorabil.
Civilizaţia noastră bazată pe o industrializare exacerată, produce prea multe deşeuri, sute de substanţe chimice noi, pe care
ecosistemele nu le mai pot prelucra, digera.

3
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
Natura din propria putere nu mai poate remedia daunele cauzate de om din ultima perioadă.

II.7. Se poate păstra Pământul ca ecosistem funcţional?

Numărul populaţiei, începând din 1900 a crescut de trei ori, economia mondială a
crescut de 20 de ori. Consumul resurselor energetice de origine minerală (cărbune, petrol, gaze naturale) a crescut de 30 de ori, pe când
creşterea producţiei industriale mondiale a crescut de 50 de ori. Dintre aceste creşteri prezentate ¾ s-au derulat începând din 1950.
Această creştere de mare amploare de care a dat dovadă societatea umană, l-a pus în faţa unor noi realităţi, care încă nu s-au
reflectat deloc în vreo schimbare de atitudine a omenirii, nici în politica guvernelor sau a instituţiilor statelor.
Această dezvoltare, care s-a petrecut în ultimii 50 de ani, a făcut posibilă bunăstarea în care trăieşte omul în anumite zone ale
lumii.
Însă din această dezvoltare a societăţii omeneşti, anumite elemente induc o deteriorare alarmantă a resurselor ecologice şi al
mediului înconjurător de pe Planeta noastră.
Din această cauză o populaţie tot mai mare devine tot mai săracă şi sunt expuşi unor fenomene devastatoare.
La 10 ani după conferinţa din 1972 de la Stockholm, care a dezbătut problemele legate de om şi natură, guvernele au început să
recunoască că distrugerea amplificată a naturii, de care omul este răspunzător, subminează în primul rând dezvoltarea în continuare a
economiei mondiale şi pune în pericol însăşi existenţa vieţii pe Pământ.
Se pune întrebarea - Este oare posibil ca să se satisfacă cerinţele a 6 miliarde de oameni, care trăiesc azi pe Pământ în aşa fel
încât să nu periclităm doleanţele a 8 – 10 miliarde de suflete din viitor?
La această întrebare nerostită în forumurile internaţionale, a încercat O.N.U. să dea răspuns la şedinţa ţinută din 1983. Mai târziu a
înfiinţat o Comisie de evaluare globală a problemelor ecologice.
Comisia a încercat să examineze situaţia ecologică globală de pe Planeta noastră, strângând date şi elaborând studii. Astfel,
pentru prima dată a avut omenirea un studiu global asupra contradicţiilor existente între realitatea ecologică globală şi între creşterea
economică mondială.
Acest raport a fost expus în plan de ONU în 1987 sub titlul de “Viitorul comun”.
Pretenţiile de azi ale societăţii se pot corela cu necesităţile de mâine ale omenirii, dacă statele lumii vor coordona economia
mondială într-un mod cu totul diferit de ceea actuală.
În această problematică omenirea trebuie să-şi găsească cât mai curând răspunsul la două probleme:
- Pe ce fel de planetă dorim să trăim?
- Pe ce planetă vom trăi în realitate?
(Planeta înseamnă de această dată numai Pământul)

Exemplu: comparaţia dintre expansiunea civilizaţiei şi o colonie de bacterii (o cultură) cu o cantitate de hrană îndestulătoare.
Mediul propice duce la o explozie în dezvoltarea coloniei, însă recipientul în care se dezvoltă este limitat. Astfel, nici dezvoltarea
coloniei nu poate fi până la infinit. Populaţia de bacterii îşi va termina proviziile, va fi acoperit de produse de dezasimilaţie, care va genera o
regresie a populaţiei urmând o prăduşire totală a sistemului. Comparaţia prezintă o deficienţă în ceea ce priveşte faptul că colonia de
bacterii nu este în stare de o autoreglare, în cea ce priveşte creşterea populaţiei şi la o raportare la condiţiile date de recipient; aşa nu este
răspunzător nici de prăduşirea sistemului propriu ecologic, pe când omul este conştient de acest lucru şi îl poate modela.
Pe ce planetă dorim să trăim? - de fapt depinde numai de sistemul de valori pe care-l reprezentăm.
Ştiinţa poate ajuta în dezlegarea, soluţionarea problemei, însă răspunsul la această problemă noi trebuie să ni-l găsim, iar
consecinţele le vor suporta generaţiile viitoare.
Pentru că sistemul de valori pe care-l are fiecare individ diferă la întrebarea de mai sus, fiecare va da un alt răspuns şi o altă
soluţie.

III. SURSE DE POLUARE A MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Problema calităţii şi protecţiei mediului înconjurător este una dintre cele mai importante probleme cu care se confruntă societatea
contemporană.
Calitatea mediului este o noţiune complexă care cuprinde numeroase aspecte ale relaţiilor dintre om şi natură. În această direcţie, se
au în vedere atât potenţialul productiv al mediului, cât şi modul în care viaţa şi sănătatea oamenilor, ca şi diversele obiective social-
economice pot fi afectate de factorii naturali nefavorabili sau de consecinţele unor activităţi economice care generează procese de
degradare sau duc la poluarea mediului înconjurător.
Problema calităţii mediului l-a preocupat pe om din cele mai vechi timpuri istorice. Astăzi însă, când omenirea se confruntă cu
aspectele industrializării, ale extinderii spaţiului economic, cu cele ale dezvoltării agriculturii şi cu creşterea numărului populaţiei , calitatea
mediului înconjurător se constituie într-una dintre preocupările majore la nivel global.
Sursele de poluare ale mediului pot fi categorisite în: surse naturale şi surse generate de prezenţa şi activitatea umană.

III.1. Sursele de poluare naturale

Referitor la sursele naturale de poluare, termenul trebuie înţeles în sensul de murdărire, impurificare. Mediul înconjurător, prin
intermediul mecanismelor complexe ce stau la baza stabilităţii sale, are capacitatea de a asigura “epurarea” poluanţilor generaţi de sursele
naturale. Aceasta nu înseamnă însă că ponderea lor nu este semnificativă. Atât în ceea ce priveşte apa, cât şi aerul, există o impurificare
naturală considerabilă. O astfel de poluare este, cu toate acestea doar o etapă a unui proces caracterizat prin circularitate, ciclic, fapt pentru
care disfuncţionalitatea nu se manifestă.
Cu titlu de exemplu, vom cita câţiva dintre cei mai importanţi poluanţi naturali:
Dioxidul de carbon (CO2). Energia necesară susţinerii proceselor vitale este procurată, de marea majoritate a organismelor, prin
oxidarea substanţei organice, a hidranţilor de carbon, în procesul respiraţiei. Astfel, fiecare organism aeron se constituie într-o sursă de
CO2, iar biosfera, în ansamblul ei, îşi aduce o contribuţie de 55 % la emisiile totale de CO2 în atmosferă. De altfel, concentraţia acestui gaz,
incolor, inodor şi netoxic, în atmosferă este semnificativă (340 ppm).
În acelaşi timp, CO2 este absorbit de plantele verzi, iar prin procesul de fotosinteză carbonul intră din nou în componenţa materiei
organice. Un astfel de parcurs face ca, în atmosferă, să existe o variabilitate destul de redusă a concentraţiei acestui gaz.
Prezenţa CO2 în atmosferă este importantă nu numai pentru fotosinteză, ci şi pentru realizarea unui mediu climatic specific. Alături
de vaporii de apă, CO2 are un rol important în menţinerea radiaţiilor calorice emise de Pământ. Fenomenul este cunoscut sub denumirea
de “efect de seră”, termen lansat, în 1896, de chimistul suedez Svante Arrhenius şi folosit, cu precădere, în legătură cu procesul încălzirii
climatului din cauza creşterii artificiale a concentraţiei de CO2 .
Pulberi în suspensie. Sursele naturale au o contribuţie importantă la poluarea aerului cu pulberi în suspensie. Se apreciază că, în
fiecare an, atmosfera poartă peste 30 mil. tone de praf.
Invazia prafului nu se face numai printr-un proces de depunere brută, există şi cazuri când invazia prafului este dramatică, aşa cum
se întâmplă în furtunile de praf din prerii sau din deşert, care pot îngropa caravane întregi.
Exemplu: Este cunoscută frica locuitorilor Saharei de ravagiile pe care le produce acel vânt, purtător de nisip şi praf, ce transportă
particule fine, uneori peste Mediterana până în Europa, unde este cunoscut sub numele de Scirocco.
4
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
Fenomenul poluării cu praf adus de curenţii de aer din regiunile deşertice se manifestă şi pe teritoriul ţării noastre, sub forma “ploilor
de sânge”, denumite astfel datorită culorii roşietice pe care o imprimă oxidul de fier, prezent în particulele solide transportate de curenţii de
aer.
Un gen asemănător de poluare a aerului este produs prin “vagabondarea” nisipurilor mişcătoare, sub formă de dune, care purtate de
vânt, pot acoperi ogoarele, prejudiciind activitatea agricolă în anumite perimetre.
Înrudit cu praful este şi fumul din atmosferă, produs prin focuri iscate din senin în savane şi pădurile de conifere a căror răşină şi
terebentină înlesneşte mult propagarea incendiilor.
Un exemplu, în acest sens, îl constituie recentele incendii din pădurile Australiei, ce au determinat arderea a însemnate suprafeţe de
pădure.
Incendiile eliberează în atmosferă peste 34 mil. tone fum şi cenuşă şi 340 mii tone hidrocarburi provenite din distilarea pe loc a
lemnului, aceste hidrocarburi fiind un agent poluant foarte periculos.
O altă sursă naturală o constituie apele subterane acide şi saline (sărate). Risc mare de poluare prezintă apele subterane care stau
în contact cu masivele de sare şi alte minerale, încărcându-se astfel cu substanţe impurificatoare sau toxice, ele devin periculoase când,
prin foraj, se perforează stratul mineral.
Astfel s-a constatat că apele de mină din S.U.A. poluează peste 20 mii km/curs de apă. În Pennsylvania, se scot zilnic 20 mld. litri de
apă acidă din cauza trecerii ei prin zăcămintele mineraliere adiacente straturilor de cărbuni.
Purificarea lor se face prin reţinerea în lagune de depunere. În general, se poate spune că acest factor de mediu poate deveni agent
poluant atunci când se depăşesc limitele echilibrului ecologic instaurat în anumite biotopuri. Chiar şi aşa, poate deveni un agent poluant
atunci când inundă şi asfixiază culturile sau acoperă terenurile fertile.

III.2. Sursele de poluare caracteristice activităţii umane

Omul, ca fiinţă vie, produce deşeuri proprii existenţei sale şi activităţii depuse. Multe dintre aceste deşeuri nu sunt biodegradabile, iar
unele sunt direct toxice, cum ar fi insecticidele.
Din statisticile făcute, rezultă că populaţia planetei este în continuă creştere, deci problemele de poluare vor căpăta o importanţă
crescândă.
O clasificare a deşeurilor se poate face în deşeuri solide şi deşeuri lichide. În privinţa deşeurilor solide care se colectează de către
serviciile de salubritate urbane, situaţia se prezintă, după datele obţinute în marile metropole occidentale, astfel:
Hârtie, plastice, textile 38,0%
Metale 5,0%
Substanţe amorfe 22,0%
Sticlă ceramică 6,0%
Materii organice 20,0%
Diverse 9,0%
TOTAL 100%

O parte a deşeurilor, care nu mai pot fi refolosite, sunt incinerate. Dar, arderea deşeurilor contribuie la poluarea atmosferei prin
emisiile de gaze de ardere, pulberi în suspensie, precum şi compuşi organici volatili, halogeni, aerosoli de metale grele (ex. mercur) etc.
Pentru evitarea lor, se încearcă, în ţările dezvoltate, folosirea procedeului de termoselecţie, cu un cost scăzut în ceea ce priveşte
exploatarea, dar foarte costisitor sub raportul investiţiilor.

III.2.1. Transporturile
În funcţie de tipul de transport, există un specific al poluării generate, atât sub raportul poluanţilor, cât şi în ceea ce priveşte mediile
afectate.
Motoarele cu explozie pe lângă gaze de ardere (dioxid de carbon, vapori de apă, bioxid de azot, bioxid de sulf) poluează şi cu produşi
de ardere incompletă (monoxid de carbon, aldehide, monoxid de azot etc.).
Dioxidul de carbon şi vaporii de apă ce rezultă din arderea combustibilor nu au acţiune toxică, dar sunt “gaze de seră”. Hidrocarburile
nearse dau efecte cancerigene. Oxidul de carbon este un gaz toxic, iar oxizii de azot au acţiune puternic iritantă, în concentraţii mari fiind
chiar toxice.
Motoarele cu explozie elimină în atmosferă încă un agent poluant periculos – plumbul. Acesta rezultă din substanţe adăugate
benzinelor pentru a le îmbunătăţi cifra octanică. Din atmosferă, plumbul poate ajunge în sol şi apă.
Poluarea produsă de mijloacele de transport capătă un nou efect prin extinderea transporturilor aeriene în atmosferă.
Din cauza efectului negativ ce-l produc noxele emise de automobile pentru sănătate, în ţările dezvoltate maşinile au fost echipate cu
convertori catalitici care nu pot tolera combustibilul “îmbunătăţit” cu plumb.
Astfel, în S.U.A., emisiile au scăzut aproape cu 96%, ca rezultat al aplicării legislaţiei naţionale, referitoare la reducerea folosirii
combustibilului cu plumb.
Un raport al W.M.O. şi U.N.E.P. a estimat ca 30% din locuitorii oraşelor Americii de Nord şi Europei sunt expuşi unor concentraţii
neacceptate de mari ale plumbului în aer. Spre exemplu, Parisul se află pe unul din primele locuri ale listei aglomerărilor urbane, cu o medie
anuală a concentraţiei de noxe ce depăşeşte nivelul normal stabilit de W.M.O.
Într-un studiu făcut în oraşul Mexico, 7 din 10 copii nou-născuţi au fost găsiţi ca având procentul de plumb din sânge peste normele
W.M.O.
La nivelul României, poluarea cu metale grele se situează încă peste limitele maxime admisibile, stabilite prin legislaţia în vigoare.
Astfel, pentru plumb, concentraţiile maxim admisibile, la nivelul solului, de 20 – 1000 ppm, sunt depăşite spre exemplu la Baia Mare (3170
ppm), iar la Copşa Mică (3000 ppm) etc.

III.2.2. Agricultira, silvicultura şi zootehnia

Sunt activităţi economice care se bazează cel mai mult pe relaţiile cu mediul, dar reprezintă şi surse de poluare, ele devenind
elemente de deteriorare ale mediului.
Eroziunea declanşată de apă este puternic influenţată de defrişarea pădurilor. Aceasta în contextul agriculturii extensive (cum este
cazul în Brazilia, Etiopia, Mauritania etc.). Fenomenul se manifestă însă şi în cazul agriculturii intensive, suprafaţa de teren agricol afectată
în România, fiind de circa 7 mil. ha. Se consideră că se pierd, anual, prin eroziune, aproximativ 10 mil. tone de sol, ce conţin 1,5 mil. tone
de humus.
În ceea ce priveşte unele animale, chiar domestice, cum ar fi caprele, distrug iremediabil vegetaţia arborescentă în dezvoltare şi
împiedică regenerarea pădurilor. În savană, turmele de elefanţi distrug culturi şi copaci, favorizând extinderea deşertului. Cu toate acestea,
responsabilitatea nu apasă pe umerii faunei, ci revine tot omului, care a exilat această specie, prin diminuarea suprafeţelor sale de păşunat,
ca o consecinţă a agriculturii extensive.
Metodele chimice de combatere au condus, pe lângă o eficienţă sporită în protecţia plantelor şi la poluarea solului şi a recoltelor.
Practic, din substanţa pesticidă, numai 1-3 % îşi atinge ţinta, iar din erbicide numai 5-40 % intră în contact direct cu buruienile. Ceea ce
rămâne pătrunde în circuitul substanţei din ecosistem putând fi transformat succesiv, până la forme simple, netoxice sau, de cele mai multe
ori, constituind element de discontinuitate al acestui circuit, prin acumulare în sol, apă, plante etc.

5
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
Refacerea fertilităţii solului este o cerinţă intrinsecă agriculturii, care contracarează exportul de biomasă, reprezentat de recoltă. Nu
acelaşi lucru se poate spune de multe dintre modalităţile adoptate pentru menţinerea echilibrului. Astfel, îngrăşămintele chimice, în general
uşor solubile, mai ales cele azotate, contrar aparenţelor, nu refac potenţialul de fertilitate a solului, ci dimpotrivă, îl diminuează. Aplicarea
excesivă contaminează apa freatică, solul, produsele cu nitraţi, care pot depăşi concentraţiile maxime admise. Astfel, 36,3% din fântânile
investigate (situate în 92% din totalul comunelor din România) la nivelul anului 1995, conţinutul de nitraţi depăşea concentraţia maxim
admisibilă pentru apa de băut (45 mg/l).
Salinizarea şi înmlăştinirea secundară a solului sunt fenomene ce însoţesc irigarea neraţională a terenurilor agricole. Mecanizarea
lucrărilor agricole determină trasarea solului. În România, 6 mil. ha sunt afectate de acest proces.
De asemenea, complexele supradimensionate de creştere a animalelor, prin volumul mare al dejecţiilor deversate în ape sau
depozitate necorespunzător, contribuie la degradarea mediului înconjurător.

III.2.3. Industria
Este considerată la ora actuală drept cea mai importantă sursă de poluare. Poluarea industrială porneşte de la problema poluării la
locul de muncă şi până la consecinţele ecologice ce interesează globul terestru în întregime.
Poluarea la locul de muncă se caracterizează prin prezenţa substanţelor sau factorilor fizici vătămători în zona locului de muncă şi
poate avea ca urmări boli profesionale. Există foarte multe cazuri în care contaminarea produsă de un agent poluant nu urmează o cale
prea lungă, ci ajunge direct de la coşul uzinei la contactul direct cu organismul uman, prin intermediul aparatului respirator (poluarea
aerului).
Exemple elocvente în acest sens sunt: fabrica de negru de fum de la Copşa Mică. Noxele eliminate depăşeau limitele admise, până la
dotarea cu echipamente mai performante; ca şi combinatul de neferoase de la Baia Mare, care elimină în atmosferă cantităţi însemnate de
pulbere, încărcată cu metale grele (Pb, Cd).
Poluarea industrială a mediului ambiant se propagă mai ales pe calea aerului şi apei. Pentru poluarea aerului este vinovată atât
industria producătoare de energie electrică, prin gazele evacuate de la centralele termoelectrice, cât şi alte ramuri industriale: metalurgia
feroasă şi neferoasă, chimică şi a materialelor de construcţii.
Multe ţări industrializate au reuşit să-şi reducă emisiile de substanţe dăunătoare, totuşi folosirea vehiculelor cu motor Diesel (care
eliberează mari cantităţi de substanţe poluante) ameninţă să agraveze efectele poluării naturale, în unele zone europene.
Nu se cunosc cu precizie mecanismele exacte ale deteriorării pădurilor. Majoritatea oamenilor de ştiinţă cred că un amestec complex
de poluanţi – incluzând depunerile acide, ozonul şi metalele grele – fac ca arborii să devină sensibili la unele stresuri naturale, cum ar fi
seceta, căldura şi gerurile excesive, atacurile de boli şi dăunători, care împreună sporesc riscul apariţiei incendiilor.
Prin studiile întreprinse, s-a descoperit că mai mult de 48 mii ha pădure sunt deteriorate, ceea ce înseamnă 30% din totalul suprafeţei
forestiere a Europei, poluarea ducând la dispariţia unor specii valoroase de arbori cum ar fi molizii roşii şi brazii Fraser.
Preţul poluării pădurilor este plătit nu numai de industria forestieră (Polonia a plătit 1,5 mild. USD), ci şi de turism (ex. Muntele
Fichtellberg situat la graniţa dintre Germania şi Republica Cehă şi Slovacia este o imensă întindere cu copaci morţi şi rămăşiţe de culoare
cafenie).
Tot din cauza poluării, monumentele istorice suferă modificări în timp, poluarea accentuând destul de mult procesul degradării. Este
vorba de monumentele atheniene, unde coroziunea acidă a dus la deteriorarea lor în ultimii 20-25 ani mai mult decât în cei 2400 de ani
precedenţi.
Distrugerea obiectelor manufacturate de omul primitiv şi edificiilor este evidentă şi în Italia. În regiunea oraşului Katowice (sudul
Poloniei), trenurile trebuie să-şi reducă viteza în anumite locuri deoarece şinele de cale ferată au fost corodate, s-ar părea, de către
poluarea acidă.
În S.U.A., poluarea acidă ar putea împiedica monumentele istorice să ajungă vreodată la vârsta respectabilă a celor din Europa.
Ploaia acidă, ce cade în peninsula Yucatan şi în mare parte din sudul Mexicului, distruge temple, ziduri, monumente ale civilizaţiei
Maya, este determinată de puţurile petroliere şi camerele de fum ale exploatărilor din zona Golfului Mexic.
Mult mai variată este poluarea pe calea apei. Importanţa acestei poluări creşte cu consumul industrial specific de apă, deoarece cu
cât acest consum creşte, cu atât sunt mai ridicate şi posibilităţile de răspândire în mediul ambiant a substanţelor vătămătoare caracteristice
diferitelor procese industriale.

III.3. POLUAREA MEDIULUI AMBIANT

III.3.1. Poluarea atmosferei
Atmosfera terestră este definită ca învelişul gazos alcătuit din aer, care înconjoară Pământul, fără o limită superioară precisă, având o
compoziţie şi proprietăţi aproximativ constante până la circa 5.000 m altitudine.
Aerul normal (uscat) este un amestec de gaze format din circa 78% N2, 21% O2, şi alte gaze (argon, neon, heliu, CO2)
În atmosferă aerul ocupă circa 96% din volum, restul de 4% revenind apei, în stare de vapori. Comparativ cu celelalte medii (apă, sol
etc.), aerul este mediul cel mai mare, mai uniform răspândit în jurul Pământului. Poluarea atmosferei a apărut o dată cu dezvoltarea
industrială şi s-a extins în decursul ultimelor decenii.
Poluarea atmosferei corespunde prezenţei unor substanţe străine acesteia sau variaţiei semnificative a proprietăţilor sale. Din
acest punct de vedere trebuie reţinut că aerul atmosferic are:
- o anumită densitate, care variază cu compoziţia, temperatura şi presiunea la un moment dat şi depinde de înălţimea faţă de
sol;
- o anumită umiditate, rezultată din evaporarea apei şi care este unul dintre cele mai schimbătoare fenomene meteorologice,
umiditatea atmosferică scade cu altitudinea şi variază cu temperatura, conform unor cicluri naturale, diurn şi anual, în funcţie
de poziţia geografică.
- o anumită presiune, care scade cu altitudinea, aerul devenind mai rarefiat, presiunea atmosferică normală se măsoară la
nivelul mării şi la 45° latitudine şi este egală cu 1.013,3 mbar sau 760 torr;
- o anumită temperatură, care de asemenea scade cu altitudinea; în plus, prezintă variaţii periodice, în funcţie de altitudine,
latitudine, anotimp, şi accidentale, determinate de transportul unor mase de aer, cald sau rece, ceea ce determină perturbaţii
ale presiunii atmosferice.
În timp, s-au acumulat date care atestă că prezenţa unor substanţe străine compoziţiei atmosferei afectează, mai mult sau mai puţin
vizibil, echilibrele ecologice şi însăşi viaţa omului.
Pentru cercetarea problemelor atmosferice, Antarctica şi Polul Nord sunt medii perfecte de explorare, deoarece murdăria pe care
omul din toate timpurile a aruncat-o în atmosferă se păstrează în straturile de gheaţă.
Poluarea atmosferei poate fi cercetată determinând tipurile de substanţe, pe care omul le deversează în ea şi gradul de răspândire a
poluanţilor în atmosferă.
Compoziţia chimică a aerului poluat variază foarte mult, în funcţie de sursele de poluare, zona geografică, temperatură, umiditate,
intensitatea luminii etc. Într-o atmosferă poluată au loc reacţii chimice complexe, ce ar trebui decelate.
Poluarea atmosferei este cauzată de unele surse naturale (erupţii vulcanice, respiraţia organismelor, fenomene de
putrefacţie etc.) şi artificiale, rezultate în urma activităţilor umane.
În funcţie de starea de agregare, poluanţii atmosferei se clasifică în:
-poluanţi gazoşi: (peste o anumită limită), CO, SO2, NOx, H2S, Cl2, NH3, O3, compuşi organici volatili (C.O.V.) etc.;
6
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
-poluanţi lichizi: hidrocarburi şi solvenţi organici în stare de vapori sau sub formă de ceaţă (sistem dispers de aer şi
vapori sub formă de picături foarte fine);
-poluanţi solizi: praf (pulberi de natură diferită) sub formă de particule solide cu dimensiuni variabile (0,01 – 1 µ ) fin
dispersate în aer; un loc aparte îl ocupă aerosolii, care reprezintă sisteme disperse de aer şi picături lichide grele (vapori de metale, oxizi
metalici, NaCl solidă).
După natura lor, poluanţii pot fi: organici şi anorganici.
Poluanţii anorganici din aer sunt: sulful, azotul, hidrogenul sulfurat, acidul clorhidric, compuşi ai clorului, fosforului, arsenului, dar
şi mercur, plumb, beriliu, cadmiu, cupru, poluanţi formaţi prin procese fotochimice etc.
Poluanţii organici sunt: fitoncide (substanţe organice volatile), metanul, hidrocarburile etc.

Principalii poluanţi atmosferici

Începând din anii ’70, politica americană de combatere a poluării s-a concentrat asupra câtorva dintre principalele substanţe nocive:
particule în suspensie (de fum şi funingine), hidrocarburi, bioxid de sulf, oxizi de azot, ozon, monoxid de carbon şi plumb.

Monoxidul de carbon (CO). Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) a constatat că monoxidul de carbon atinge
cu regularitate concentraţii nocive care pot cauza naşterea unor copii cu sub-greutate şi înmulţirea cazurilor de deces perinatal şi de
deteriorări cerebrale, în funcţie de concentraţia de poluanţi şi de perioada în care femeia gravidă a fost expusă acestora.
Aproape întreaga cantitate de monoxid de carbon care poluează aerul oraşelor provine din gazele de eşapament ale
automobilelor.
Astfel, strategiile de reducere a cantităţii de monoxid de carbon implică în principal controlul asupra emisiilor auto, anume prin
catalizatoare care transformă o bună parte a monoxidului de carbon în dioxid de carbon.
Aceste instalaţii au diminuat în mod substanţial conţinutul de monoxid de carbon din aerul oraşelor. În Japonia acesta a fost redus
cu aproximativ 50% între anii 1973-1984, iar în SUA reducerea a fost de 28%, între anii 1980-1989, cu toate că numărul total de kilometri
parcurşi la bordul unor automobile a crescut cu 39%.
În schimb, în majoritatea ţărilor aflate în curs de dezvoltare, concentraţia de monoxid de carbon creşte pe măsură ce circulaţia
rutieră se intensifică. Organizaţia Mondială a Sănătăţii apreciază că aproximativ jumătate din oraşele lumii au suferit de pe urma
concentrării prea mari de monoxid de carbon.
Oxizi de azot (NOx). Aceştia rezultă datorită căldurii create din combustili fosili, aceasta cauzând combinarea
oxigenului şi azotului din aer. Oxizii de azot prezintă pericole multiple. Ei cauzează leziuni pulmonare.
După reacţia petrecută în atmosferă, se formează particule foarte fine de nitraţi care pătrund în alveolele pulmonare din plămân.
Acestea se combină cu apa (din atmosferă sau din plămân) şi formează acizi. Pe de altă parte, oxizii de azot din atmosferă reacţionează la
soare cu particule nearse de carburanţi din gazele de eşapament, formând împreună cu ozonul şi cu aldehidele, peroxiacetilnitratul (pan), în
imediata apropiere a solului, acea “pâclă roşietică” acoperă ca o cupolă majoritatea metropolelor.
Dioxid de sulf (SO2).
Particule aflate în suspensie. Numite adesea fum sau funingine, particulele solide din aer sunt cel mai evident gen de
poluare şi adesea cel mai periculos. O.M.S. aproxima, în 1987, că 70% din populaţia urbană a lumii respiră un aer în care concentraţia de
asemenea particule depăşeşte limitele stabilite de OMS.
Unele dintre aceste particule sunt evacuate prin coşurile fabricilor sub formă de fum negru, dar cele mai periculoase sunt particulele
fine care pot pătrunde în alveolele pulmonare. Majoritatea conţin dioxid de sulf şi oxizi de azot, transformându-se apoi în nitraţi şi sulfaţi.
În unele oraşe majoritatea particulelor din atmosferă rezultă din transformarea bioxidului de sulf în sulfaţi. În alte oraşe predomină
nitraţii.
Hidrocarburile. Numite uneori şi compuşi organici volatili (C.O.V.) sau gaze organice reactive (G.O.R.), hidrocarburile
din atmosferă sunt produse secundare ale arderii incomplete a combustibilor fosili.
Alte hidrocarburi – dintre care unele cauzează leucemie, alte forme de cancer sau boli grave – provin de la substanţele folosite în
curăţătoriile chimice şi în detergenţii industriali.
Ozonul (O3). Predominând în amestecul de poluanţi, instituţiile de resort îl folosesc ca indice pentru concentraţia de
poluanţi oxidanţi din atmosferă.
Ozonul este un oxidant atât de puternic (un altul este clorul), încât este folosit în epurarea avansată a apei potabile, pentru
oxidarea chimică. Mulţi oameni de ştiinţă îl consideră a fi cel mai toxic dintre poluanţi.
El este atât de nociv, încât în cursul experimentelor de laborator, unul din fiecare zece voluntari trebuie scos din camera
experimentală din cauza unor insuficienţe respiratorii. La animalele de laborator, ozonul cauzează cicatrizări şi o distrugere a celulelor
asemănătoare cu cele care se constată la fumători. Datorită faptului că emisia de oxizi de azot şi hidrocarburi a crescut, cantitatea de ozon,
chiar în zonele rurale, s-a dublat şi se apropie de concentraţia toxică pentru multe specii de vieţuitoare.
Plumbul. Acest metal greu, care este toxic sub toate formele, constituie un pericol deosebit pentru copii în vârstă de până la
şase ani, care îl ingeră, de obicei sub formă de particule de vopsea desprinsă de pe pereţi sau din atmosfera poluată de gazele de
eşapament. Plumbul distruge celulele cerebrale, încetineşte creşterea, reduce capacitatea de vorbire şi de concentrare.-
Chiar expunerea la cantităţi mici de plumb pare a cauza deficienţe cerebrale. Conţinutul de plumb din atmosferă este dat de
emisia de gaze de eşapament, motiv pentru care acesta este prezent oriunde sunt folosite vehicule cu motoare cu aprindere prin scânteie
(M.A.S.).
Chiar în ţările în care benzina cu plumb nu mai este folosită, acest metal continuă să fie prezent în praf, ca urmare a emisiei
acestuia timp de decenii. Astfel, în Mexico City, spre exemplu, şapte din zece nou-născuţi au o concentraţie de plumb în sânge care
depăşeşte concentraţiile maxime stabilite de O.M.S.
Pe lângă plumb, o serie de alte substanţe toxice se adaugă conţinutului de poluanţi din atmosfera zonelor urbane, de la azbest şi
metale grele (precum cadmiul, arsenicul, manganul nichelul şi zincul) la o serie întreagă de compuşi organici (benzen şi alte hidrocarburi,
aldehide).
În 1987, industria americană a eliberat în atmosferă cel puţin 1,2 milioane de tone de substanţe toxice. U.S. Environmental
Protection Agency apreciază că expunerea la aceşti poluanţi cauzează anual între 1700 şi 2700 de cazuri de cancer.
În atmosferă se deversează foarte multe tipuri de substanţă, între care: oxizi de azot, sulf, care produc ploi acide şi cantităţi de
dioxid de carbon, care fac să se accentueze efectul de seră.
Problemele mediului depăşesc graniţele naţionale şi cer soluţii globale. De
asemenea, practica de a conduce şi a aplica anumite reguli faţă de mediul înconjurător
necesită o strategie globală.
7
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
Ploile acide. Denumirea de “ploaie acidă” a fost folosită pentru prima dată de chimistul englez Robert Smith, într-un tratat
care examina corelaţia dintre aerul poluat de deasupra Manchester-ului şi aciditatea ploilor. Ploaia acidă este o precipitaţie cu pH sub 5,6
(cât este normal pentru precipitaţii).
În majoritatea zonelor industriale ale Europei, ploaia acidă are pH-ul 4,5 – 5,5, iar în Italia a ajuns, în unele regiuni, până la 2,6
(mai mare decât aciditatea oţetului). Prima afectată de acest gen de poluare a fost Germania în care sindromul pădurilor muribunde a atins
atât pădurile de foioase, cât şi cele de răşinoase.
În Franţa, 5 000 ha de pădure au fost grav atinse, iar alte 3 000 ha dau semne de deteriorare. Cauzele sunt legate astăzi de
poluarea atmosferei mai ales cu Dioxid de sulf şi oxizi de azot.
Ploile acide atacă vegetaţia, în primul rând frunzele acestora (prin blocarea sistemului respirator şi perturbarea proceselor de
fotosinteză), dar şi rădăcinile copacilor (prin neutralizarea elementelor nutritive din sol). Efectul ploilor acide este mai violent în zonele reci,
unde concentraţia de NH3 este mai redusă, procesele de descompunere a materiei organice moarte fiind mai lente, iar solul are deja o
reacţie acidă.
În plus, efectul ploilor acide este resimţit şi prin perturbarea echilibrului ecologic din lacurile aflate în zonele afectate, peştii fiind
deosebit de sensibili la condiţiile de viaţă (pH-ul mediului acvatic).
Un alt factor de risc îl constituie capacitatea ploilor acide de a “mobiliza” aluminiul, elementul cel mai abundent din scoarţa
terestră, specialiştii evidenţiind o posibilă legătură a acestui fenomen cu apariţia unei boli degenerative, cu grave tulburări de memorie şi
dereglări ale funcţiilor mentale (boala Alzheimer).
Contractarea acestor efecte poluante grave se poate realiza numai prin restructurarea profilului energetic al diferitelor ţări.

III.3.2. Poluarea apei

Apa este una dintre cele mai importante resurse pentru om. Ea reprezintă viaţa, dar şi calitatea vieţii. Apa, element
indispensabil vieţii, este, în acelaşi timp, resursa naturală fundamentală, fără de care nu ar fi posibilă desfăşurarea activităţilor omului şi nici
viaţa de pa Pământ. Calitatea apei se apreciază în raport cu utilizarea acesteia, prin determinarea unor indicatori fizici, chimici şi
biologici.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite de apa potabilă sunt prevăzute în normative, precizându-se caracteristicile organoleptice, fizice,
chimice, radiochimice, biologice şi alimentare. Ca agent de răcire trebuie limitat conţinutul apei în suspensii şi substanţe corozive, iar pentru
apa de irigat este foarte importantă concentraţia de săruri solubile. În cazul utilizării industriale, apa va îndeplini caracteristici fizico-chimice
specifice pentru procesele respective (puritatea maximă pentru producţia de medicamente).
Prin poluarea apelor se înţelege, conform concluziilor Conferinţei de la Geneva (1961), “modificarea compoziţiei sau stării
apelor unei surse, survenită ca urmare a activităţii omului, astfel încât apele devin mai puţin adecvate tuturor, sau numai unora dintre
utilizările pe care le pot căpăta în stare naturală”. Poluantul poate fi reprezentat de o substanţă, un microrganism sau un transfer de energie
care produce poluare.
Apele uzate (poluate prin procesele de producţie în care au participat) care se varsă într-o apă curgătoare sau stătătoare se
numesc efluenţi. Când receptorii (ape curgătoare, stătătoare, bazine artificiale etc.) au posibilitatea de a curge către o altă apă de
suprafaţă, căreia îi pot transmite substanţele poluate, aceştia devin emisari.
Amestecarea efluentului cu apele receptorului nu se face uniform şi instantaneu. În cazul râurilor şi fluviilor ca receptori,
deversarea efluenţilor este condiţionată de adâncimea, viteza şi orientarea curgerii acestora în raport cu adâncimea, viteza şi orientarea
curgerii receptorului. În cazul receptorilor lacuri şi ape marine, deversarea şi omogenizarea apelor uzate este condiţionată de adâncimea şi
viteza de curgere a emisarului, precum şi de curenţii marini, temperatura apei şi prezenţa vânturilor.
Debitul efluentului depinde de caracterul activităţii industriale care-l generează. Cum activitatea industrială este relativ constantă
în tot timpul anului, rezultă că şi debitul efluentului este relativ constant. Debitul receptorului însă prezintă unele variaţii în funcţie de
prezenţa şi cantitatea precipitaţiilor din zonă. Astfel, în anii secetoşi, vara, debitul apelor curgătoare scade, iar în perioadele cu precipitaţii
abundente debitul acestora creşte. Din această cauză, concentraţia substanţelor poluante (gradul de poluare) a receptorilor va fi mai
ridicată în perioada de secetă şi în anii secetoşi, deci exact în perioadele când este nevoie de mai multă apă, în special în agricultură,
pentru irigaţii. Pentru caracterizarea complexă a apelor este necesar să fie luaţi în considerare mai mulţi parametri fizico-chimici ai apelor.
Caracterizarea apei din punct de vedere fizic implică determinarea temperaturii, culorii şi turbidităţii, precum şi suspensiile.
Astfel, la temperaturi ridicate, procesul de oxidare a impurităţilor organice se va produce mai rapid, dar, în acelaşi timp, solubilitatea gazelor
scăzând, conţinutul în oxigen al apei va scădea şi se va produce o frânare a procesului de oxidare. Ridicarea temperaturii datorită activităţii
oamenilor, spre exemplu prin deversări de ape de răcire în râuri şi lacuri, duce la poluarea termică a apelor, cu perturbarea
biocenozelor tradiţionale şi scăderea productivităţii apelor.
La temperaturi ale apelor de peste 20°C, se va ridica producţia de toxină de către Clostridium botulinum, cu urmări grave asupra
faunei. Culoarea şi turbiditatea apei influenţează absorbţia luminii, deci extinderea zonei fotice şi în ultimă analiză posibilitatea de existenţă
a algelor fotosintetizoare. Suspensiile creează noi posibilităţi de vehiculare a unor agenţi poluanţi, prin absorbţia acestora pe suprafaţa
particulelor în suspensie şi în acelaşi timp pot influenţa în mod negativ condiţiile de existenţă ale comunităţilor acvatice.
Din punct de vedere chimic, apa se caracterizează prin conţinutul său în următoarele substanţe:
-clorura de sodiu – de concentraţia acesteia depinde foarte mult viabilitatea unor populaţii acvatice. Poluarea poate interveni
când apele sărate pătrund în zona apelor dulci (Delta Nilului);
-oxigen dizolvat – deosebit de important pentru organismele aerobe, şi care poate fi grav periclitat prin intrerpunerea unei
pelicule de substanţe străine la suprafaţa apei (De ex., petrolul), împiedicând aerarea ei;
-substanţele organice oxidabile – care consumă prin descompunere oxigenul dizolvat în apă, necesar respiraţiei vieţuitoarelor
acvatice. Conţinutul ridicat de substanţe organice în apele curgătoare sau stătătoare provine mai ales din apele menajere, care sunt
deversate în râuri şi fluvii de către oraşele şi centrele industriale riverane. Ajunse în apă, aceste substanţe creează o creştere a cerinţei de
oxigen, pe lângă cea necesară pentru respiraţia organismelor acvatice. De obicei această caracteristică a apelor se exprimă prin consumul
biochimic de oxigen (CBO5) sau prin consumul chimic de oxigen (CCO).
-conţinutul în nutrienţi – reprezentaţi în special de azotul şi fosforul total. Un conţinut ridicat de substanţe nutritive determină
eutrofizarea lacului, adică o dezvoltare luxuriantă a algelor, iar descompunerea acestora contribuie la diminuarea conţinutului în oxigen
dizolvat. Când aprovizionarea cu oxigen este total insuficientă, descompunerea aerobă este înlocuită cu descompunerea anaerobă din
care rezultă CH4, H2S, NH3, unii dintre aceştia creând stări de disconfort, din cauza mirosului neplăcut, iar cantitatea de substanţă organică
produsă depăşeşte capacitatea de mineralizare, determinând ca surplusul să se sedimenteze în asemenea proporţii încât uneori poate
atinge nivelul de colmatare integrală a lacului.
Probe recente au indicat că şi apele litorale pot fi grav ameninţate prin procesul de “eutrofizare”, întrucât azotul
provenit de la o mulţime de surse stimulează creşterea algelor într-o asemenea măsură, încât acestea micşorează cantitatea de oxigen şi
blochează pătrunderea luminii solare de care au nevoie alte plante şi animale marine.
Poluarea apelor marine este cauzată şi de apariţia mareelor negre, provocate de deversarea încărcăturii petrolierelor avariate,
eşuate, naufragiate. Pentru înlăturarea lor s-au încercat mai multe soluţii, printre care folosirea unor detergenţi, a unei substanţe organice –
“noisorex”, cu o mare putere de absorbţie, care transformă petele de petrol într-o masă inertă, asemănătoare cauciucului.

8
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI

Poluanţii din apă

Poluanţii din ape sunt constituiţi din substanţe organice şi anorganice, care se prezintă sub formă de substanţe dizolvate,
substanţe în stare de dispersie coloidală şi de suspensii variate.
Poluarea organică este specifică mai ales fabricilor de hârtie şi celuloză, care folosesc şi poluează volume foarte mari de apă, de
ordinul 1.000 – 3.000 l/s, şi ca urmare, chiar la o epurare în proporţie de 95%, rezultă cantităţi mari de poluanţi, astfel că râul receptor
trebuie să aibă un debit mare, pentru ca apa, după preluarea efluenţilor, să poată realiza un grad de diluţie corespunzător.
Ca produşi de descompunere a substanţelor organice rezultă fenoli, amine, uree, amoniac, hidrogen sulfurat, nitraţi şi nitriţi etc.
Descompunerea substanţelor organice şi a produşilor generaţi prin descompunerea lor are loc atât prin acţiunea microorganismelor
(în special a bacteriilor), cât şi prin intermediul unor procese chimice consumatoare de oxigen.
Industria petrochimică şi chimică organică de sinteză (în special a maselor plastice şi a fibrelor sintetice), industria fito-
farmaceutică, a detergenţilor, medicamentelor, coloranţilor, folosesc cantităţi mari de apă 50 – 300 l/s. Poluanţii apăruţi în aceste ape sunt
în cantităţi mari, iar unii dintre aceştia, chiar dacă se găsesc în cantităţi mici, cum sunt pesticidele, erbicidele, devin toxice pentru organisme.
În plus, trebuie menţionat că poluanţii sub forma compuşilor organici de sinteză au în general o persistenţă ridicată în
mediu. Astfel, pesticidele organoclorurate se acumulează în organism prin fenomenul amplificării biologice, astfel încât pot ajunge la
concentraţii toxice în consumatorii de ordin superior, printre care se numără şi omul.
Poluarea anorganică se produce în special cu săruri şi este datorată activităţilor din industria chimiei clorosodice petrolieră de
extracţie, industria petrochimică, chimiei organice de sinteză, cât şi în procesul de salinizare a solurilor. De asemenea, scurgerile de
suprafaţă de pe terenurile agricole, fertilizate în exces cu îngrăşăminte chimice de tipul azotatului de amoniu, superfosfat, îngrăşăminte
complexe NPK, contribuie semnificativ la poluarea anorganică, fiind considerate surse difuze de poluare.
Din industria chimică anorganică, rezultă acizi şi baze libere (acid sulfuric, clorhidric, azotic, hidroxid de sodiu, carbonat de sodiu
etc.), care modifică concentraţia ionilor de hidrogen. Viaţa în mediul acvatic se desfăşoară în condiţii optime, când valorile pH-ului sunt
cuprinse între 6 – 8,5; valorile extreme de pH pot fi stresante pentru organismele acvatice.
Poluarea biologică poate rezultă din aglomerările urbane, zootehnice, abatoare, şi este caracterizată de prezenţa
microorganismelor patogene. Acest tip de poluare este mult mai periculoasă în anotimpul cald, când dezvoltarea agenţilor patogeni,
reprezentaţi de viruşi, bacterii, este stimulată de temperaturile ridicate şi de stagnarea apelor. Pentru a caracteriza gradul de poluare
biologică se determină indicatori cum ar fi: conţinutul în bacterii coliforme totale, bacterii coliforme fecale, streptococi fecali etc. Apele
poluate biologic contribuie la răspândirea unor boli bacteriene (febra tifoidă, dizenteria, holera), virotice (hepatita epidemică, poliomielita) şi
parazitare (amibioza, giardioza, tricomonioza, schistosomiaza). În aceste ape găsesc condiţii optime de dezvoltare şi vectorii unor boli
infecţioase (ţânţari anofeli, diptere, musca ţeţe etc.).
Necesarul de apă este în continuă creştere fiind o consecinţă a exploziei demografice, dar şi a intensivizării agriculturii. Cele mai
mari cerinţe pentru apă le au agricultura şi industria, cu menţiunea că agricultura, ca şi populaţia, scot din circuitul hidrologic apa uzată, în
timp ce industria o restituie prin reciclare în proporţie foarte mare.
Bilanţul global al apei poate fi influenţat favorabil prin aplicarea unor măsuri tehnico-organizatorice, care pot contribui la creşterea
volumului de apă recirculată de industrie, micşorându-se astfel consumurile de apă nerecuperabilă. Un mijloc de creştere a resurselor de
apă îl constituie protejarea calităţii apei prin dotarea tuturor surselor de poluare cu staţii de epurare, aplicarea legislaţiei în vigoare privind
protecţia calităţii apelor, optimizarea amplasării obiectivelor care poluează în raport cu capacitatea râurilor de a primi ape uzate, crearea
unor zone de protecţie, în special în zonele de munte şi pe cursurile superioare ale apelor.
III.3.3. Poluarea solului
Solul este suport şi mediu de viaţă pentru plantele superioare terestre, principalul mijloc de producţie vegetală şi forestieră.
Activităţile de producţie au provocat şi provoacă fenomene care deteriorează solurile în diferite moduri.
Pentru ţara noastră, asemenea fenomene sunt: eroziunea şi scurgerea solurilor, compactarea stratului accesibil rădăcinilor
plantelor, dezechilibre de nutriţie în sol, poluarea chimică şi biologică, excavările de terenuri, distrugerea completă a solului prin lucrări
miniere la zi, exploatarea de balast, gropi de împrumut la construirea digurilor, acoperirea solului cu deşeuri şi reziduri lichide sau solide,
inclusiv dejecţii; depozite de diferite reziduuri, cenuşă de la termocentrale, steril din activităţile miniere, fosfo-ghips de la fabricile de
îngrăşăminte fosfatice etc.
Poluarea solului constă în orice acţiune care produce dereglarea funcţionării normale a acestuia, ca suport şi mediu de viaţă
pentru plantele superioare din cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau antropice. Degradarea se manifestă prin degradare fizică
(fenomenul de compactare, degradarea structurii), chimică (poluarea cu metale grele, modificarea pH-ului) şi biologică (poluarea cu
germeni de boli).
Indicii sintetici ai efectului poluării sunt, în general, următorii: deprecierea recoltei calitativ şi/sau cantitativ, sporirea cheltuielilor
necesare pentru menţinerea recoltei la parametrii calitativi şi/sau cantitativ, anteriori poluării.
Expresia valorică a poluării poate fi dată şi de către restricţiile din cauza cărora are loc deteriorarea recoltei, ca urmare a prezenţei
reziduurilor de substanţe poluante (pesticidele, metale grele). Cheltuielile de amenajare antierozională a solului, cele ocazionate de
executarea lucrărilor de drenaj pentru prevenirea salinizării secundare a solului sunt, de asemenea, tot expresia unor stări de poluare a
solurilor, la un moment dat.
Sistemul sol este mai complex, iar poluarea sa constă nu numai în pătrunderea poluantului în masa solului, ci şi în provocarea de
dezechilibre, fiindu-i afectate funcţiile fizice, fizico-chimice, climatice, biologice, biochimice, în final îi este afectată fertilitatea (capacitatea
productivă).
Din punct de vedere chimic, solul poate fi poluat direct, prin deversări de deşeuri pe terenuri urbane sau rurale sau din
îngrăşămintele şi pesticidele aruncate pe terenurile agricole, şi, indirect, prin depunerea agenţilor poluanţi, ejectaţi iniţial în atmosferă, apa
ploilor contaminate cu agenţi poluanţi, spălaţi din atmosfera contaminată, transportul agenţilor poluanţi de către vânt de pe un loc la altul,
infiltrarea prin sol a apelor contaminate.
În ceea ce priveşte poluarea prin intermediul agenţilor poluanţi din atmosferă, se observă anumite particularităţi. Astfel, solurile
cele mai contaminate se vor afla în preajma surselor de poluare a aerului.
Nivelul contaminării solului depinde şi de regimul ploilor. Intensitatea şi frecvenţa acestora, împreună cu concentraţia poluanţilor
din aer, influenţează grosimea stratului de sol poluat. Persistenţa pesticidelor şi îngrăşămintelor artificiale pe terenurile agricole depinde de
vegetaţie, dar şi de tipul de sol. Pe solurile nisipoase, persistenţa este mult mai mică, comparativ cu solurile argiloase, unde complexul
argilo-humic determină reţinerea substanţelor respective o perioadă mai mare de timp.
Din cauza folosirii ineficiente a apei de irigaţie, a lipsei de drenaj adecvat ori calităţii necorespunzătoare a apei, apar fenomene de
salinizare şi înmlăştinire secundară.
În urma aplicării irigaţiei cu ape alcaline, conţinând silice, a drenării sau suprapăşunării în savane, stepe, antestepe, apare adesea
compactarea solului (tasarea puternică a acestuia). După o folosire necorespunzătoare timp de 10-20 ani, solul capătă o structură masivă,
compactă, care se desface în blocuri la uscare şi devine impermeabilă pentru apă şi aer la umezire, a cărui ameliorare este foarte dificilă. În
unele zone tropicale umede, drenajul şi îndepărtarea excesivă a vegetaţiei au dus la uscarea şi deshidratarea hidroxizilor de fier şi aluminiu,
cu formarea de straturi compacte, “lateritice”, mai ales în Africa de Nord, America de Sud şi Asia.
Drenarea solurilor de coastă şi deltă din zonele tropicale şi temperate (Thailanda, Birmania, SUA, Olanda) a avut drept urmare
degradarea prin scăderea pH-ului, chiar până la 2 - 4, deci prin acidifierea lor puternică, făcându-le total neproductive.

9
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
Deşeurile şi reziduurile solide ridică probleme deosebite şi, alături de substanţele chimice folosite în agricultură, sunt consideraţi
principalii agenţi poluanţi ai solului.
Metalele grele (plumb, cadmiu, mercur, crom, cupru, zinc, arsen, seleniu etc.), provenite din diferite surse şi depuse pe şi în sol,
pe diferite căi, se pot acumula în acesta, de unde trec în plante, putând să aibă efecte dăunătoare. Odată ajunşi în sol sau în mâl,
majoritatea compuşilor de mercur pot fi convertiţi în metilmercur, care este foarte toxic pentru plante, inhibând creşterea la o concentraţie de
numai 0,6 ppm mercur.
Multe probleme de poluare a solului sunt legate de folosirea în cantităţi din ce în ce mai mari a îngrăşămintelor chimice în agricultură.
Astfel, superfosfaţii conţin o serie de impurităţi (metale şi metaloizi toxici), care, în ansamblu, constituie un risc potenţial foarte serios
de poluare a solului.

Principalele impurităţi prezente în superfosfaţi

(după Barrows, citat de Răuţă şi Cârstea, 1979)
Impuritatea Concentraţia (ppm)
Arsen 2,2-1,2
Cadmiu 50-170
Crom 66-243
Cobalt 0-9
Cupru 4-79
Plumb 7-92
Nichel 7-32
Seleniu 0-4,5
Vanadiu 20-180
Zinc 50-1430

Excesul de îngrăşăminte chimice azotate determină poluarea plantelor, dar şi a apelor freatice cu nitraţi. Astfel,
aceştia pot ajunge în organismul animal sau uman, formând methemoglobina. Aceasta scade capacitatea de reoxigenare a sângelui, iar
intoxicaţia se manifestă prin simptome asemănătoare anemiei. Din această cauză, intoxicaţia este cunoscută sub denumirea de “boala
copiilor albaştri”. Un pericol potenţial este legat şi de nitriţi, care sunt percursori esenţiali în sinteza nitrosaminelor, substanţe deosebit de
toxice, dintre care multe, în concentraţii foarte mici, sunt cancerigene. Acestea se formează chimic prin interacţiunea, la pH acid, a nitriţilor
şi a oxizilor de azot cu aminele secundare.
Agricultura afectează nu numai proprietăţile chimice ale solului, cât şi pe cele fizice (structura, textura, regim aerohidric),
contribuind şi la eroziunea solului, mai ales pe terenurile în pantă.
Complexitatea solului, ca mediu de viaţă pentru microorganisme şi suport pentru plantele superioare, implică un echilibru fragil al
proceselor şi fenomenelor ce au loc în sol. Menţinerea acestui echilibru este condiţia esenţială pentru fertilitatea solului, deci pentru
potenţialul său productiv. Tratamentele cu substanţe chimice de sinteză, aplicarea îngrăşămintelor chimice, lucrările de desfundat şi
terasare efectuate la înfiinţarea unor plantaţii, depozitarea deşeurilor, precum şi poluanţii atmosferici depuşi la nivelul solului sunt factori ce
influenţează microflora şi microfauna din sol.
Departe de a fi stabil şi inert, cum pare la prima vedere, solul constituie, dimpotrivă, un mediu complex, în permanentă schimbare,
supus unor legi proprii, pe baza cărora are loc geneza, evoluţia şi distrugerea materiei vii.
Spre deosebire de alte resurse naturale, solul, odată distrus, necesită o perioadă lungă pentru refacere, iar aceasta nu va fi
integrală, întrucât nu se pot reproduce condiţiile şi istoria milenară a formării sale.
III.3.4. Poluarea radioactivă
Acest tip de poluare a mediului a căpătat o importanţă deosebită o dată cu prepararea şi utilizarea pe scară largă a substanţelor
radioactive. Acestea emit radiaţii ionizante care pot deveni extrem de periculoase pentru orice vietate, dacă nu se iau anumite măsuri
de protecţie. Radiaţii ionizate există şi în natură şi acţiunea lor fizică şi biologică se manifestă o dată cu construirea reactoarelor
nucleare, a acceleratorilor de particule şi a aparatelor de radiaţii X.
Aceste radiaţii ionizante s-au manifestat şi în timpuri străvechi prin radiaţia cosmică. Iradierea Terrei cu raze cosmice depinde şi
de câmpul magnetic terestru, care joacă rol selector şi chiar depozitar al particulelor din razele cosmice.
Din faptul că viaţa pe Pământ continuă să se dezvolte, deducem că radiaţia cosmică nu a întrecut limitele de suportabilitate ale
organismelor vii. O dată cu trecerea aviaţiei la altitudini mari, în atmosferă, acolo unde ecranul atmosferic nu mai poate atenua fluxul de
raze cosmice, pericolul de iradiere apare mai grav şi este cu atât mai mare în timpul furtunilor magnetice.
În afară de componenţa magnetică a radiaţiilor, omul mai este expus şi la componenta tehnică, cauzată de prezenţa în scoarţa
Pământului a numeroase elemente radioactive. În această situaţie se poate vedea uşor că omul este supus nu numai iradierii externe, ci şi
celei tehnice, cât şi riscului de contaminare cu substanţe radioactive care se află în mediul său de existenţă.
La un examen mai atent se poate constata că omul este contaminat în mod natural cu potasiu, carbon şi alte elemente radioactive
rezultate din dezintegrarea uraniului (radon), mai ales în marile oraşe.
Doza totală de iradiere la care este expus omul din fondul natural de radiaţii depinde de organism, de altitudine şi particularităţile
solului. Omul este supus iradierii şi prin investigaţii medicale. Este vorba de radioscopii, radiografii şi tratamente radiologice.
O mare importanţă în creşterea fondului terestru de radiaţii o au şi experienţele cu bombe nucleare, în emisfera nordică
înregistrându-se cele mai multe experienţe. Din 1963, astfel de experienţe sunt interzise. În afară de acest pericol militar, există şi alt pericol
ce rezultă din activitatea nucleară, în domeniul cercetării şi mai ales al dezvoltării progresului energetic nuclear în întreaga lume.
Au fost opinii potrivit cărora centralele nucleare sunt comode şi sigure în exploatare. Dar acestea au fost contrazise de
accidentele survenite la centralele termonucleare Three Miles Island (S.U.A.), în 1979, şi Cernobâl (Ucraina), în 1986.
Punerea hotărâtă încă a problemei dezvoltării energetice nucleare ne obligă să reflectăm încă o dată la lecţia oferită de
Cernobâl, la cauzele, la esenţa şi la urmările trăite de noi toţi, de omenirea întreagă, ale catastrofei de la centrala nucleară ucrainiană.
De asemenea, se consideră că “reziduurile din energia nucleară, potenţiale extrem de periculoase, sunt atât de compacte încât
pot fi păstrate în locuri izolate de mediul exterior"” Opinie total greşită, ţinându-se seama de faptul că în urma exploziei de la Cernobâl nu s-
au găsit locuri unde să poată fi evacuat combustibilul nuclear utilizat, şi depozitul ar trebui să fie construit chiar lângă grupul avariat, în
condiţiile unui câmp de radiaţii intense, suprairadiindu-i pe constructori şi pe montori.
În unele cazuri, s-a folosit apa lacurilor, mărilor şi oceanelor ca mijloc de depozitare a reziduurilor toxice, aceasta ducând la
acidularea apei, dispariţia peştilor şi a altor organisme acvatice. Reziduurile radioactive provenite de la centralele termonucleare sau
rezultate din fabricarea armelor nucleare, deşeuri radioactive depozitate în profunzimea oceanelor constituie un risc deosebit de grav. Cum
s-a constatat, containerele cu aceste reziduuri se pot deteriora, diseminând conţinutul lor în sedimente oceanice şi creând astfel

10
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
posibilitatea pătrunderii substanţelor radioactive în lanţul alimentar de origine marină. Având în vedere acestea, din 1983, depozitarea
reziduurilor radioactive, în apele oceanului planetar este interzisă.
III.3.5. Poluarea sonoră
Undele mecanice, reprezentate prin trepidaţii, sunete, infrasunete şi vibraţii ultrasonore, poluează mediul urban creând efecte
psihologice epuizante. Zgomotul urban, chiar la intensitate egală cu cel natural, este mult mai vătămător pentru sănătate.
Zgomotul se caracterizează prin intensitate, durată şi frecvenţă. În mod practic, se consideră ca limită de suportabilitate
pentru om, 65 dB. În general, cele mai înalte niveluri de zgomote se întâlnesc în halele industriale, dar această problemă este de resortul
specific al protecţiei muncii, care impune anumite limite pentru intensitatea zgomotului şi recomandă utilizarea de căşti sau buşoane
antifonice. În marile oraşe, sursele de zgomot sunt reprezentate de transporturi.
În acest sens, zgomotul este direct proporţional, în principal, cu intensitatea traficului şi viteza autovehiculelor. Pe lângă
transportul terestru mai trebuie luată în considerare şi aviaţia supersonică. În faţa flagelului zgomot se impun următoarele măsuri:
-disciplina personală şi colectivă la locul de muncă;
-măsuri tehnice ce privesc ecranarea sursei de zgomot;
-utilizarea de materiale de construcţii izolante din punct de vedere fonic pentru construirea locuinţelor.
III.3.6. Poluarea aerului în centrele urbane
Aproape nici un oraş al lumii nu a reuşit să evite confruntarea cu flagelul modern al poluării aerului. Chiar în oraşele odinioară
vestite pentru aerul lor curat – Buenos Aires, Denver şi Madrid, spre exemplu – poluarea a reuşit să ucidă sau să cauzeze spitalizarea unor
oameni sănătoşi, dar şi a unor bolnavi sau invalizi.
Dar această situaţie poate fi totuşi evitată, anume prin gama largă de strategii pe care ţările lumii le aplică în combaterea poluării.
Printre acestea se numără interziceri de trafic, zile în care folosirea automobilelor este interzisă şi legi care stabilesc controlul strict al
emisiilor de poluanţi ale centralelor electrice.
Nu toate aceste metode ating un succes deplin, dar multe dintre ele funcţionează destul de bine, încât inconvenientele sunt
trecute cu vederea.
În tot mai multe ţări dezvoltate, spre exemplu, automobiliştii au renunţat la combustibilul cu adaos de tetraetil de plumb –
principala cauză a poluării cu plumb a atmosferei – aşa încât benzinăriile au exclus deja din sortiment acest fel de benzină.
Drept rezultat, conţinutul de plumb în sângele copiilor a scăzut la jumătate. Cu toate că producătorii de combustibili au emis
avertizări cum că producţia de benzină fără plumb va ridica preţurile şi va micşora rezervele de combustibil, nici una dintre aceste preziceri
nu s-a adeverit. Astăzi, automobilistul american nici nu realizează absenţa acestui combustibil otrăvitor – dacă el a fost vreodată conştient
de existenţa lui.
Reducerea conţinutului de plumb în atmosferă este unul dintre marile succese în combaterea poluării aerului, spune Michael
Walsh, consilier în materie de poluare pe lângă guvernele unor ţări precum China, Suedia, Elveţia şi altele.
Excluderea plumbului din benzină a adus de fapt pe piaţă o nouă generaţie, mai curată, de combustibili. Formula benzinei a fost
schimbată, cea nouă conţinând cu 90% mai puţin benzen şi alte componente toxice, rezultatul fiind că în multe oraşe americane gradul de
poluare a scăzut cu până la 15%, în cursul primului an după introducerea noilor combustibili. Dar acestea nu sunt singurele succese
înregistrate.
În Japonia, tehnologiile de reducere a poluării, precum “curăţătoarele de fum” – instalaţii care reţin până la 95% din conţinutul de sulf
emis de coşurile electrocentralelor – au fost instalate în întreaga ţară.
Această măsură a redus emisia de bioxid de sulf – un poluant care rezultă din arderea unor combustibili precum cărbunele sau
ţiţeiul – cu aproape 40%, anume între anii 1974 - 1983, în pofida dezvoltării economice rapide. În Franţa emisia de bioxid de sulf a scăzut
cu 75% o dată ce termocentralele au fost înlocuite cu centrale nucleare.
Desigur, nu toate ţările sunt dispuse să folosească energia nucleară, la fel cum multe ţări nu doresc să impună prin lege folosirea
filtrelor de gaze montate ulterior. Metodele folosite în unele locuri pot fi neadecvate pentru alte situaţii.
III.3.7. Efectele poluării asupra sănătăţii umane
Acţiunea aerului poluant asupra sănătăţii omului, animalelor şi plantelor are efecte patogene, după gradul concentraţiei şi tipul de
acţiune a substanţelor, iar efectele pot fi imediate (acute), tardive (cronice) sau de lungă durată. Efectele imediate (acute) se caracterizează
prin modificări de sănătate, care apar la scurt timp după expunerea la poluanţii atmosferici. În general, efectele imediate sunt caracteristice
nivelurilor ridicate de poluare a aerului.
Efectele tardive (cronice) sau de lungă durată se datorează expunerii populaţiei la concentraţii moderate de poluanţi atmosferici.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii apreciază că 70% din populaţia urbană respiră aer “nesănătos”, cel puţin în anumite perioade, iar
10% respiră aer de calitate care se află la limita inferioară a acceptabilităţii.
Dar, chiar în S.U.A., unde gradul de poluare a aerului este mult mai scăzut decât în multe oraşe din ţările aflate în curs de dezvoltare,
numărul anual de decese cauzate de aerul poluat se ridică de la 50.000 până la 100.000, conform unui studiu realizat de Universitatea
Harvard.
Poluarea îi afectează pe copii mai mult decât pe adulţi, iar copiii săraci – care sunt expuşi la mai mulţi agenţi poluanţi şi la grade de
poluare mai mari – suferă cel mai mult. Diferite studii demonstrează că acei copii care locuiesc în oraşe cu un grad mare de poluare au
plămânii mai mici, lipsesc mai des de la şcoală din cauza unor boli şi sunt spitalizaţi mai des. Pentru copii, care au corpul mai mic şi
organele interne aflate încă în creştere, riscul este mai mare.
La fel, comportamentul lor implică mai multe riscuri – ei pun în gură mai orice sau se joacă pe străzi infestate cu gaze de eşapament.
În 1980, spre exemplu, în oraşul brazilian Cubatao, din cauza poluării, din 1.000 de copii, 40 s-au născut morţi, iar alţi 40, majoritatea
născuţi cu malformaţii, au murit în prima săptămână de viaţă. În acelaşi an, oraşul Cubatao, care are 80.000 de locuitori, a înregistrat
10.000 de cazuri de urgenţă cauzate de poluare, printre care s-au numărat cazuri de tuberculoză, pneumonie, bronşită, emifezm, astm şi
alte maladii ale sistemului respirator. La Atena, în Grecia, rata deceselor creşte cu 500% în zilele cu grade maxime de poluare.
Chiar în zonele aflate departe de centrele industriale, aerul poluat poate fi nociv. Astfel, în pădurile tropicale din Africa, oamenii de
ştiinţă înregistrează ploi acide şi smog de grade comparabile cu cele înregistrate în Europa Centrală, fenomen datorat probabil arderii
ierburilor de pe suprafeţe întinse, pentru ca acestea să poată fi cultivate.
Astfel de exemple elocvente au accelerat eforturile de combatere a poluării aerului în zonele urbane.

III.3.8. Efectele dăunătoare ale mediilor din marile centre urbane asupra
organismului uman
Dezvoltarea societăţii omeneşti şi a civilizaţiei a schimbat simţitor mediul în care trăim.
În asemenea condiţii în care mediul este în continuă schimbare, organismul uman este expus la o serie de excitări, solicitări care îl
obligă să se acomodeze la noile condiţii din mediul înconjurător artificial pe care l-a construit.
Acomodarea la noile condiţii ale organismului uman sau neputinţa de a se acomoda (boala) sunt efectele la care este supus
organismul la solicitările existente din partea mediului în care trăieşte. In cazul apariţiei bolilor, în organismul uman se petrec fenomene
vătămătoare, la care nu mai poate răspunde printr-o acomodare.

11
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
Încă nu este clarificat întru-totul care sunt bolile generate de efectele poluării din mediile urbane. Putem considera boli generate
de mediile poluate ale marilor centre urbane, acelea care sunt generate de depăşirile poluării cu o anumită limită pentru o anumită
substanţă toxică şi generează un număr mai mare de îmbolnăviri exprimat procentual decât media. Nu s-au efectuat studii asupra efectelor
însumate ale mai multor substanţe poluante, ca efect cumulat asupra organismului uman, dat fiind faptul că omul este expus în marile
centre urbane concomitent la acţiunea a o serie de elemente nocive în activitatea de zi cu zi pe care o depune. Acest lucru reduce sinţitor
puterea de regenerare a organismului şi creşte simţitor afinitatea spre anumite înbolnăviri.
Boli car pot fi generate de marile mediile urbane poluate:
- gastrita – ulcerul – când apare într-un procent mare decât media
- hipertonia – hipertensiunea generată la generaţii mai tinere
- infarctul
- scleroza
- bolile sistemului nervos (neuroza)
- creşterea accidentelor
- deteriorarea mai accesntuată a dentiţiei indivizilor din mediile urbane
- creşterea numărului de cazuri de boli generate de tumori
- boli profesionale (tuberculoza, osteoporoza)
- boli O.R.L. asurzirea parţială sau totală
- boli ale căilor respiratorii
- creşterea numărului de malformaţii apărute
- SIDA

Principalele cauze:
- substanţe chimice în continuă creştere ca număr şi difersitate, de care se foloseşte societatea modernă;
- radiaţiile – nu se cunoaşte în totalitate efectele diferitelor tipuri de radiaţii
- vibraţii, zgomote în industrie mai ales
- suprasolicitări ale sistemului nervos (viaţa pe care o duce un individ într-o societate, într-o continuă schimbare, într-o
continuă excitare din cauza fenomenelor exterioare care le bombardează - duce la o suprasolicitare psihică a individului)
- suprasolicitare psihică în cazul examenelor (sistemul şcolar, modul de activitate ale instituţiilor, birocraţia etc).
- excitarea ţesuturilor mucoaselor generează alergie, astmă
- schimbarea modului şi componentelor care alcătuiesc hrana noastră
Stresul ca un fenomen general, este legat de activitatea umană din societatea modernă, fiind un fenomen legat în primul rând de
viaţa urbană.

III.3.9. Programe de control al poluării aerului în centrele urbane

Folosirea automobilelor cauzează mai multă poluare decât oricare altă activitate umană, de aici provenind aproape jumătate din oxizii
de azot produşi prin activităţile umane, două treimi din cantitatea de monoxid de carbon şi, în ţările industrializate, aproximativ jumătate din
hidrocarburi, ca şi întreg conţinutul de plumb din aer, în ţările aflate în curs de dezvoltare.
În majoritatea ţărilor industrializate, termocentralele sunt sursa a două treimi din cantitatea de dioxid de sulf eliberată în aer şi o
treime până la jumătate din toţi ceilalţi poluanţi.
De aceea, toate programele de control al poluării se concentrează în primul rând asupra automobilelor şi termocentralelor, iar în unele
ţări în curs de dezvoltare, asupra cărbunelui ieftin folosit pentru încălzirea locuinţelor şi pentru gătit.
Cu excepţia oraşelor în care mersul pe jos şi biciclete sunt principalele forme de transport, orice program menit să reducă gradul de
poluare trebuie să fie îndreptat în principal împotriva emisiei de gaze de eşapament. Chiar în oraşele în care predomină transportul cu
bicicleta, numărul automobilelor se află în creştere rapidă.
În prezent se află în folosinţă peste 500 de milioane de automobile de uz particular şi comercial, adică de zece ori mai multe decât în
anul 1950. Iar, conform prognozelor recente, numărul automobilelor se va dubla în următorii 40 de ani, ajungând la un miliard.
Mărirea acestui număr se va manifesta cel mai intens în ţările aflate în curs de dezvoltare, unde cererea de automobile va creşte
probabil la sfârrşitul secolului cu 200%, agravând puternic problemele legate de poluare, mai ales în zonele urbane.
Acolo unde benzina cu plumb era încă larg folosită, cea mai eficientă strategie a fost cea de interzicere a adăugării acestui metal la
combustibil sau scăderea drastică a cantităţii adăugate.
După ce a fost luată această măsură în S.U.A., consumul de benzină cu plumb a scăzut cu mai mult de jumătate, între anii 1975 şi
1980, ceea ce a cauzat o scădere a conţinutului de plumb în sânge cu 37%.
Unele ţări promovează intens folosirea combustibililor alternativi care ard mai curat decât cei pe bază de ţiţei.
Printre aceste alternative se numără amestecuri cu volatilitate redusă – care ar însemna o reducere a emisiei de hidrocarburi – şi
conţinut redus de benzen şi alte componente toxice.
O altă variantă este “oxigenarea” combustibilului prin adăugarea de alcool.
Tabelul de mai jos arată planul cronologic după care producătorii de automobile trebuie să se ghideze la punerea în vânzare a
automobilelor care emit mai puţini poluanţi, conform regulementelor californiene; este luată drept exemplu emisia de hidrocarburi. Astfel, în
1998, 48% din vânzările de automobile noi trebuie să respecte o emisie-limită de 0,25 g/km; alte 48% trebuie să respecte standardele
vehiculelor cu emisie redusă (VER) de 0,075 g/km; 2% trebuie să respecte standardele stabilite pentru vehiculele cu emisie ultraredusă
(VEUR) de 0,040 g/km; iar alte 2% trebuie să fie vehicule cu emisie zero (VEZ). Media emisiei totale trebuie să fie de 0,157g/km.
Rata de reducere a emisiei de poluanţi a automobilelor
Modelele VER de tranziţie VER VEUR VEZ Emisie medie
0,39 0,25
anilor 0,125 0,075 0,040 0,00 tot.
1994 10% 80% 10% 0,250
1995 85% 15% 0,231
1996 80% 20% 0,225
1997 73% 25% 2% 0,202
1998 48% 48% 2% 2% 0,157
1999 23% 73% 2% 2% 0,113
2000 96% 2% 2% 0,073
2001 90% 5% 5% 0,070
2002 85% 10% 5% 0,068
2003 75% 15% 10% 0,062
12
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI

Asemenea amestecuri ard mai complet, reducând astfel emisia de monoxid de carbon. Folosirea unor combustibili compuşi după
formule noi pot reduce emisia anumitor poluanţi cu 30%, aşa cum s-a întâmplat în nord-estul S.U.A., unde folosirea lor a fost introdusă la
sfârşitul deceniului trecut.
Avantaje şi mai mari prezintă combustibilii care nu sunt extraşi din ţiţei, cum ar fi metanolul, etanolul, gazele naturale comprimate sau
lichefiate, hidrogenul sau bateriile electrice, care exclud total gazele de eşapament.

III.4. Influenţa agenţilor chimici asupra organismului

Omul se află într-un permanent schimb de substanţe cu mediul, preluând şi evacuând agenţi chimici.
În conformitate cu caracterul său de sistem deschis, în organismul uman pot apărea deci excese, lipsuri, în anumite
substanţe, sau elemente chimice, astfel pot apărea intoxicaţii cu anumite elemente chimice, sau boli, tulburări provocate de eccesele,
sau insuficienţele unor substanţe în organism, sau în funscionalitatea unor organe.
Câteva dintre efectele şi rolul principalelor agenţi chimici cu care organismul uman este, sau poate fi în contact şi care
înfluenţează direct funcţionarea şi metabolismul acestuia sunt prezentate mai jos:
Oxigenul O2 : - cea mai importantă substanţă pentru viaţă. Organismul uman preia în repaus cca. 100 ml de oxigen la
fiecare respiraţie.
Carenţa de oxigen duce la o insuficienţă respiratorie, insuficienţă cardiovasculară, sangiună. Scăderea relativă a O2 în funcţie de
temperatură şi presiune produce efecte de meteosensibilitate.
Excesul de O2 – prin administraţie artificială produce tulburări nervoase şi respiratorii.
Ozonul O3 – prezent în urme în atmosferă.
Acţiune biologică:
- alterarea concentraţiei celulare ARN şi ADH
- scăderea activităţii unor enzime
- tulburări în dezvoltarea unor ţesuturi adulte
- modificarea capacităţii de răspuns al organismului la alte substanţe toxice
- iritarea mucoaselor
Azotul (N) – prezenţa azotului în organism este legată de compoziţia proteinelor, ca element componenet.
Efecte nocive determinate de oxizi de azot se exercită asupra:
- căilor respiratorii, edem pulmonar acut
- fenomene de vasodilataţie
Amoniacul (NH3) – gaz iritant, larg răspândit în natură şi în mediul locuit de om. Generat de industrie, cât şi de
descompunerea rezidului organic.
Carbonul (C) – Carbonul stă la baza formării substanţei organice prin fotosinteză şi este constituent al tuturor ţesuturilor
vii. Dintre combinaţiile carbonului în număr de peste 500.000, multe dintre ele fiind toxice sau sunt poluanţi ale naturii:
- oxizi (CO şi CO2), hidrocarburile, aldehidele, acizi carboxilici, substanţe, petroliere, biocidele, pesticidele, detergenţi, mase
plastice.
Dioxidul de carbon (CO2) – Poate constitui un agent toxic cu efecte mortale la o concentraţie de peste 10%.
Exemplu: în cazul unor fermentaţii, emanaţii – apă minerală, mofete.
Monoxidul de carbon (CO) – rezultat printr-o combustie incompletă în prezenţa oxigenului, local ajunge la
concentraţii toxice acute şi cronice. Pătrunderea în organism, absorbţia este integrală datorită afinităţii hemoglobinei (din sânge) pentru
monoxidul de carbon de 250 ori mai mare decât pentru oxigen. Prezenţa lui duce la:
- tulburări vizuale
- afectat sistemul nervos central
- creşterea volumului de bătăi ale sistemului cardiovascular
(S-au făcut statistica cu numărul îmbolnăvirilor cu monoxid de carbon în funcţie de anumite meserii).
Fosforul (P) – importanţa fosforului pentru organism este determinat de rolul său de constituent al corpului sub formă
minerală (în oase şi dinţi) şi sub formă organică ca acizi nucleici în toate ţesuturile organismului.
- aportul insuficient de fosfor duce la rahitizm, producerea cariilor
Efect toxic:
- o formă alotropică a fosforului, care se oxidează cu uşurinţă produce intoxicaţii generat în anumite circumstanţe de muncă,
de exemplu la fabricarea chibriturilor;
- provoacă moartea fătului;
- boli de ficat şi rinichi, ale sistemul nervos
- tulburări metabolice, slăbiciune, oboseală.
Calciul (Ca) – se leagă de numeroase structuri şi funcţii ale organismului:
- în compoziţia oaselor, dinţilor, altor organe;
- excitaţia şi funcţia sistemului nervos;
- homostazia mediului intern, care asigură funcţia organelor şi ţesuturilor.
Scăzând concentraţia de Ca, scade rezistenţa electrică de membrană a axonului şi creşte permeabilitatea la sodiu. Scade
acomodarea sistemului nervos.
Stronţiul (Sr) – are importanţă minoră în organismul uman
- are un rol antirahitic şi anticariogen
- ajutor la cuagularea sângelui
- efecte nocive – are numai stonţiul radioactiv, se fixează în oase, are perioada de înjunătăţire de 30 ani, determină iradierea
îndelungată a organismului.
Sodiul (Na) – importaţă în organismul uman, prin mineralizarea lichidului extracelular şi păstrarea pH-lui în organism.
- pierderea natriului din organism prin deshidratare (vărsături, transpiraţii, diaree) poate produce o concentraţie hipotonică, sau
hipertonică în cazu excesului de Na. Acesta duce la:
- duce la boli renale (nefroza)
- boli ale glandei suprarenale
- hipertonie
Combaterea eliminării natriului se poate face prin:

13
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
- tratament hormonal
- aport excesiv de sare
Potasiul K – importanţă primordială în organismul uman, primul cation din interiorul celulei, constituent solid al
protoplasmei.
- Corenţa de potasiu – determină dezechilibru alimentar
- Intoxicaţie cu potasiu – posibilă prin hiperdozare
Clorul (Cl) – prezent în organism sub formă de cloruri, necesar pentru homeostazia şi echilibrul osmotic.
NaCl (sarea gemă) – apare hipercloremia prin dozare excesivă produsă prin ingestia de sare ce duce la depozitare în ţesuturi,
urmează formarea de endeme
- boli renale, cardiace, hepatice
Intoxicaţia – întâlnită în industria electrolizei sării.
- apare bronhoconstricţie
- inhibiţia mişcărilor respiratorii
- senzaţii de arsură, iritaţie, sângerări, lăcrimare
Sulful (S) – cel mai important element chimic pentru om, având rol benefic în calitate de component al organismului.
- compuşii sulfului au un rol toxic, mai ales cei anorganici (oxizi, acizi, sulfuri)
- proporţia populaţiei expuse la noxe, aflată în atmosfera urbană creşte odată cu urbanizarea şi cu creşterea industrializării
anumitor zone.
Acidul sulfuric – ploaia acidă
Fierul (Fe) – importanţa sa în organism este dat de rolul său de transport al oxigenului în organisme.
Deficitul de Fe – aport insuficient duce la anemie hipercronă, oboseală, tulburări morfofuncţionale digestive şi ale ficatului
Excesul de Fe – duce deasemenea la o serie de boli.
Magneziul (Mg) – are rol în constituţia ţesuturilor.
Carenţa propriu-zisă de magneziu duce la:
- tulburări de dezvoltare
- tulburări de pigmentaţie la animale a părului, a pielii
- duce la producerea sclerozelor vasculare
- creşterea bolilor de inimă
- deformaţii, iritaţii, inflamaţii
Fluorul (F) – are însuşiri biologice pozitive, la concentraţii mici, în sănătatea dinţilor, doze mai mari induc boli. În exces
apar fenomene de intoxicaţie cronică, înglobate în termenul de fluoroză.
Fluoroza osoasă duce la îngroşări peristorice, calcifieri ale ligamentelor, aspect rugos al oaselor. Clinic apar dureri articulare
reumatice.
Lipsa duce la osteoropoză. Rinichiul, tiroida şi cordul sunt afectate în acest caz.
Iodul(I) – importantă în organismul uman prin prezenţa lui in hormoni tiroidieni, asigură funcţionalitatea glandei tiroide.
Bromul (Br) – prezent în organism ale căror funcţii nu sunt încă cunoscute.
Se regăsesc în sare în concentraţii mici.
- apare în tiroidă, ficat, rinichi, inimă, splină şi creier
- efect stimulator în cantităţi mici.
Cobaltul (Co) – importanţa pentru om se leagă de prezenţa sa în compoziţia materiei vii ( vitamina B12 şi a derivaţilor
săi).
- Carenţa Cobaltului generează anemii, este depozitată în ficat;
- intoxicaţia cu cobalt se datorează extragerii sale prin lucrări miniere
- este generat de modul de viaţă vegetarian. La o concentraţie de 10 – 20 mg/100 g devine toxic
- sunt toxice pentru organism următoarele elemente:
Cupru (Cu), Plumb (Pb), Mercurul (Hg), Kadmiul (Cd), Siliciul (Si), Arzenul (As), Seleniul (Se).
Obs. Vezi capitolele: Principalii poluanţi atmosferici Poluarea apei şi Poluarea solului.
III.5. Principalele obiective poluante respectiv problemele ecologice pe care le ridică
Orice activitate de extracţie a substanţelor minerale utile implică o serie de efecte negative asupra mediului înconjurător. Aceste
efecte le putem categorisi în efecte fizice şi chimice.
Efectele fizice
Prin extracţia substanţelor minerale utile în lucrări de subteran rămân o serie de goluri, care cu timpul prin prăbuşire se vor umple,
dar vor genera o surpare a terenului la suprafaţă, cu consecinţe, de multe ori dezastruoase, dacă acestea se găsesc în apropierea unor
localităţi.
În cazul în care aceste lucrări subterane se situează în zone nelocuite nu implică probleme deosebite, însă când peste aceste
zone trec căi de comunicaţie sau există localităţi, ele în mod direct sunt afectate în timp, de efectele negative ale acestor activitâţi umane.
Clădirile vor prezenta crăpături, terenul pe care s-a construit îşi schimbă caracteristicile geotehnice, în majoritatea lor devin instabile,
generând chiar alunecări de teren (exemplu: Ocnele Mari).
Soluţia - trebuie rambleate cu steril, lăsaţi palieri de siguranţă- activitate ce se face controlat în urma unor studii de specialitate,
urmate de documentaţii de refacerea mediului înconjurător.
Apele de zăcământ – existenţa lor prezintă o altă problemă de prim ordin în înlăturarea, neutralizarea acestora. Aproape toate
nivelele minelor prezintă ape care se adună în aceste lucrări acive sau părăsite. Impotriva apelor de zăcământ există două metode de
prevenire folosite:
- Protecţia passivă – se lasă zone de siguranţă faţă de depozitele poros-permeabile (acvifere);
- Protecţie preventivă – prin foraje de asecare (ex. Valea Crişului)
In cazul exploatărilor sunt o serie de alte substanţe nocive, poluante care sunt generate de activitatea minieră, sau de activităţile colaterale
(praf, fum, generat de motoare termice, minereul extras, care poate conţine substanţe toxice, d’unătoare omului şi sistemului biotic din zonă.
Hălzile de steril, un alt produs al activităţii miniere, care ridică o multitudine de probleme ( de depozitare, de siguranţă, de stabilitate ,
prezenţa unor substanţe toxice pentru organisme, care se concentrează în aceste hălzi sau în iazurile de decantare. Acestea necesită o
permanentă supraveghere.

14
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
Efecte chimice
O serie de substanţe chimice care prin schimbarea mediului, prin scoaterea la subtrafaţă (schmbare de temperatură, presiune,
pH-ul, întră într-un proces de oxidare, descompunere şi formare de alte substanţ chimice, solubile în aer sau apă, fiind antrenate de acestea
pe distanţe mari.
In general materia primă exploatată conţine pirită FeS2. Ea se află în condiţii reductive în zăcământ, prin exploatare va ajunge la
suprafaţă în condiţii oxidaţie (de exeemplu prin arderea cărbunelui care conţine pirită, sau prin simpla oxidare în prezenţa oxigenului) va
rezulta SO2 care ajunge în atmosferă şi în prezenţa razelor U.V. (ultraviolete) se catalizează în SO3, iar cu apa se va forma H2SO4 (acid
sulfuic) are acelaşi efect ca şi ploaia acidă, generând probleme ecologice grave în mediul înconjurător. (Pirita este prezentă în aproape
majoritatea substanţelor utile exploatate de la cărbune, la zăcăminte nemetalifere, metalifere feroase, sau neferoase). Acidul sulfuric
rămâne o substanţă corozivă în natură până cănd nu va forma cu alţi cationi substanţe chimice stabile, sau insolubile în apă.
Câţiva sulfaţi prezenţi în apale de mină şi gradul lor de solubilitate în apă:
CaSO4 . 2 H2O 2,4 g/l
Cu SO4 . 5 H2O 31,6 g/l
Zn. SO4. 6.H2O 117,5 g/l- intră în solul vegetal în depozitele geologice
Pb SO4 0,0042 g/l - anglezit
Se poate anihila acest efect nociv al apelor provenite din zăcământ prin tratare cu praf de calcar Ca CO3.

Foraje de adâncime - Efect poluant a fluidului de foraj asupra stratelor.

Se pune bentonită, barită, polimear organici şi alte substrate,care vor circula prin stratele poros-permeabile. Există posibilitatea de
contaminare a acviferelor.
Carierele - Reprezintă una dintre cele mai devastatoare lucrări executate de om din punct de vedere ecologic şi prin
aspectul dezolant pe care-l produce (peisagistic)
Schimbă morfologia zonei, relieful. Se ramblează cu steril sau cu materiale (inerte) de construcţii moloz, se redă pătura de sol
vegetal şi se înierbează sau se împăduresc, se redă suprafaţa destinaţiei iniţiale, sau se va da o altă destinaţie – heleşteuri sau groapă de
gunoi.
Gropile de gunoaie ecologice pentru deşeuri
Formarea unei asemenea obiectiv implică foarte multe probleme:
- infrastructură
- distanţa de la localităţi
- condiţii meteorologice factorii neecologici
- factori estetici

- factori geologici – tectono-structurali

- factori geotehnici (fizico-mecanice ale rocilor)
- factori hidrogeologici
- factori geochimici
- influenţa asupra mediului biotic

Gunoiul prezintă o serie de substanţe solide şi lichide, rezultate în urma unor activităţi agricole, industriale, din procesul de
producere a energiei, activităţi menajere, care nu mai pot fi folosite sau refolosite de om şi nu mai intră în procesele industriale.
Pentru scăderea creşterii volumului de gunoi produs este necesar:
- Propagarea unor tehnologii în industria agricolă, care produc cantităţi cât mai mici de deşeuri;
- Deşeurile rezultate să se poată recircuita;
- Deşeurile care rezultă şi nu se pot refolosi va trebui să fie neutralizate chimic.
Deşeurile se clasifică după gradul de poluare, toxicitate radiaţii etc.
Deşeuri periculoase:
- substrate cu conţinut de mercur (Hg)
- mâluri cu conţinut de plumb (Pb).
- deşeuri cu acizi – (Bacterii)
- cadavre de animale, provenite de la experimente de laborator
- mâluri de la galvanizări, soluţii
- insecticide
- ace de injecţie de unică folosinţă
- coloranţi, materiale plastice
- deşeuri, provenite de la rafinăriile de petrol
- soluţiile de developare ale filmelor
- soluţiile rămase de la producerea oţetului, săpunului
- praf de azbest
- degresanţi industriali
- haldele de steril, rezultate în urma exploatării substanţelor minerale utile, în care în majoritatea cazurilor se concentrează
substanţe toxice, nocive asupra mediului ambiant (metale grele)
Depozitarea deşeurilor
Implică foarte multe probleme de ordin ecologic în primul rând, estetic şi economic în al doilea rând. In cazul alegerii zonelor
optime de depozitare a gunoilului se face o evaluare riguroasă a zonelor optime pentru depozitarea a acestora printr-un sistem de punctare
riguros conceput.
- Zone optime din punct de vedere morfologic, structural, hidrogeologic al solului, stratigrafic, din punct de vedere tehnic,
condiţii optime din punct de vedere infrastructural;
- Deşeurile să fie transportate pe distanţe cât se poate de mici.
- Parametrii pentru aer, curenţi de aer – direcţia lor
- Parametrii determinaţi, după care se calculează zona este optimă pentru depozitarea deşeurilor.
- Normative pentru aşa ceva
- Proiectarea unor gropi de gunoi de deşeuri ecologice implică o metodologie aparte de izolare de la sol prin mai multe folii
stratificate şi prin acoperirea, izolarea continuă a zonelor umplute peste care se va reface mediul ambiant.
Substrate izolatoare: argile, bitumene, beton, materiale plastice, folii de polietilenă, P.V.C., polistireni)

15
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
canal (rigolă) de scurgere gunoi
evacuarea apei pluviale

strat izolator

strate geologice

nivelul hidrostatic al
apei freatice

Este necesară supravegherea continuă a acestor depozite pentru a nu ajunge în contact persoanele, animalele cu aceste deşeuri
şi o supraveghere pentru a putea urmării evoluţia şi gradul de poluare al mediului înconjurător.
Se poate polua:
 la gropile de gunoi deschise - pot apărea infestaţii, infiltrarea pe calea aerului a diferitelor elemente, prin
intermediar (plante agricole, animale) poate ajunge la consumatorii de ordin superior (la om), generând o serie de boli.
 la cele acoperite -
- prin eroziunea solului pot apărea la suprafaţă
- infiltrare de apă meteorică, infestarea apelor subterane, evaporaţia diferitelor gaze, apariţia,
concentrarea în vegetaţia din împrejurimi a o serie de substrate toxice, astfel poate ajunge până la om prin
consum.
Animalele pot dezgropa, sau pot străpunge în zonele inferioare izolaţia (de către rozătoare), sau din cauza unor neglijenţe se
poate deteriora stratul protector.
Sunt negesare efectuarea periodică a analizelor pentru o serie de elemente pentru a se prevenirea situaţiilor de catastrofă.
Prin puţuri de hiroobservaţie se prelevează brobe de apă din nivelul freatic şi se studiază:
- în funcţie de depit şi viteza curenţilor apelor subterane
Din punct de vedere fizic:
- culoarea
- gradul de tulburare
- temperatura
- suspensiile
- conductibilitatea electrică
- substanţe dizolvate
- radioactivitatea
- miros
Din punct de vedere chimic
- carbonaţi
- cloruri
- K
- Ca
- Mg
- duritate
- metale grele: Cd, Cr, Ni, Pb, As, Zn, Cu, Hg, Se, V, Sb, Ba, Be, Ca, Mo, Te, Ti, Sn, U, Ag.
- cianuri
- fluoruri
Din punct de vedere biologic:
- biochimic
- bacteorologic
Se execută foraje de hidroobservaţie.
De asemenea prezintă un pericol de poluare, mâlurile active care se colectează de pe raza centrelor urbane şi sunt
sedimentate în lagune la staţiile de epurare. Aceste mâluri pot conţine cele mai variate substanţe chimice, provenite de la diverşi acenţi
economici (industria textilă, coloranţi, galvanizare, prelucrarea pieilor de animale, etc.) şi din gospodării.

III.6. Prevenirea pagubelor provocate şi evaluarea cheltuielilor aferente

În cadrul cheltuielilor aferente pagubelor produse de activitatea umană se vor lua în calcul:
- evaluarea efectelor poluării şi monitorizarea continuă a situaţiei mediului;
- prevenirea, lichidarea pagubelor;
- cercetările şi studiile efectuate în domeniu;
- cheltuielile alocate pentru diminuarea efectelor poluărilor;
- supravegherea unor fenomene, efecte legate de poluare, constituie cheltuielile alocate pentru protecţia mediului. Evaluarea
pagubelor produse în mediul înconjurător este altfel foarte greu de efecuat dat fiind natura obiectului de studiu. Acestea se evaluează prin
lucrările efectuate pentru emeliorarea sau lichidarea pagubelor.
Cheltuielile alocate pentru refacerea calităţii mediului înconjurător cresc disproporţional cu mărimea pagubelor provocate.
Cheltuielile pentru refacerea unor poluări ale mediului vor fi cu atât mai mici cu cât situaţia existentă este mai aproape de cea naturală (vezi
graficul de mai jos) şi cu cât cheltuielile de prevenire sunt mai mari. Graficul prezintă raporturile existente între cheltuielile de prevenire şi
cele de refacere ale mediului în cazul unei activităţi economice (industriale). In funcţie de cheltuielile de prevenire alocate şi cheltuielile de
refacere necesare pentru refacerea mediului înconjurător, statele vor ocupa poziţii diferite în graficul de mai jos. Acest lucru este funcţie de
situaţia economică a ţării, de tratatele înternaţionale la care a aderat, şi nu în ultimul rând de voinţa politică.
În politica protecţiei mediului există posibilitatea unor pârghii economice. Acestea în general se reflectă prin sancţiuni fiscale faţă de
cauzator. Aceste măsuri, însă nu rezolvă problema însăşi a poluării mediului şi nici refacerea acestuia.

16
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI

cheltuielile de prevenire a poluării limita de prevenire limita de refacere

cheltuielile de refacere a pagubelor

B
A C

KM

KH KM MP
MNo med. înspre spre înrăutăţire mediu total
mediu ameliorare a situaţiei poluat(mediu
nepoluat a pagubelor mort)

calitatea diferite grade

mediului de poluare

A – cheltuieli de prevenire
B – cheltuieli de refacere
C – punctul de intersecţie al curbei de prevenire cu a curbei de refacere
(exprimate financiar)
Măsurile de stimulare a agenţilor economici, prin concesii economice, pentru investiţii în tehnologii mai puţin poluante, dar probabil
mai costisitoare sub raportul investiţiilor.
. In acelaşi timp stimularea tehnologiilor mai ecomomici în cea ce priveşte consumul de energie. Există pârghii economice prin care se
pot reglementa gradul de poluare al unei zone prin facilitarea introducerii unor ramuri economice mai puţin poluante, sau tehnologii noi în
cadrul unei ramuri economice, care reprezintă o solicitare mai mică în gradul de poluare a mediului înconjurător.
În cazul iniţierii unor activităţi economice noi, în ţatra noastră s-a introdus garanţia bancară pentru refacerea mediului. Garanţia
bancară serveşte la formarea fondului rezervat pentru refacerea mediului înconjurător în timpul activităţii desfăşurate, cât şi după aceasta.
In acelaşi timp studiul de impact pe care sunt obligaţi să le execute agenţii economici în cazul iniţierii unor activităţi noi servaşte la studiul
posibilităţilor de poluare şi deteriorare minimă a mediului înconjurător, cât şi efectele activităţii desfăşurate asupra zonei. Se dau soluţii
pentru minimalizarea acestor efecte negative ale activităţii.

IV. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI MEDIULUI

IV.1. Principii fundamentale, elemente strategice de bază, modalităţi de implementare
În consens cu obiectivele şi funcţiile specifice pe care le îndeplineşte, dreptul mediului este dominat de o serie de principii generale
care se reflectă, sub o formă sau alta, în conţinutul şi semnificaţiile normelor sale.
Ele sunt consacrate, ca atare, expres de lege (precum principiul precauţiei, principiul prevenirii, principiul conservării biodiversităţii ori
principiul poluatorul plăteşte), ori rezultă din dispoziţii dispersate în diverse acte normative (protecţia mediului, obiectiv de interes public
major).
Alături de “principii”, legea protecţiei mediului stabileşte “elemente strategice de bază”, care “conduc la dezvoltarea durabilă a
societăţii”, precum: crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului, utilizarea durabilă, menţinerea şi ameliorarea mediului
şi reconstrucţia ecologică ş.a. În sfârşit, legea consacră şi modalităţi “de implementare a principiilor şi elementelor stratige”. Deşi aparţin mai
ales zonei politicii de mediu, aceste elemente contribuie la precizarea şi explicitarea semnificaţiilor juridice ale principiilor fundamentale.

IV.2. Protecţia mediului – obiectiv de interes public major:

17
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
Prin natura şi importanţa excepţională a calităţii mediului pentru lumea vie, protecţia, conservarea şi dezvoltarea (ameliorarea) sa
constituie un “obiectiv de interes public major” (Ordonanţă de Urgenţă nr. 195/22.12.2005).
Constituţia din 1991 se referă, în mod indirect, la acest principiu atunci când stabileşte obligaţia statului de a exploata resursele
naturale “în concordanţă cu interesul naţional” (art.134, alin.2, lit.d).
Ordonanţa de Urgenţă nr. 195/22.12.2005 pentru protecţiei mediului, precizându-şi obiectul de reglementare, îl califică drept “obiectiv
de interes public major” (în formularea art.1 din Legea nr.9/1973, protecţia mediului reprezentă “o problemă de interes naţional). O
asemenea dispoziţie generală relevă valoarea social-juridică deosebită conferită păstrării echilibrului ecologic şi conservării factorilor de
mediu şi imprimă un caracter imperativ normelor de drept pertinente. Ea indică în mod clar şi concepţia generală privind protecţia mediului
adoptată de legiutorul român, în consens cu tradiţiile noastre juridice şi apartenenţa la sistemul dreptului continental (de inspiraţie franceză).
Ca atare, protecţia mediului este o responsabilitate publică, o obligaţie a statului, ceea ce implică reglementarea activităţilor de protecţie şi
control public asupra acestora. Ca atare, protecţia mediului grevează desfăşurarea tuturor activităţilor (dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului conform art. 41 (6) din Constituţie) şi constituie o obligaţie a tuturor persoanelor fizice şi
juridice. Şi o serie de reglementări sectoriale cuprind dispoziţii în acest sens. Astfel, potrivit Legii nr. 107/1996 protecţia, punerea în valoare
şi dezvoltarea durabilă a resurselor de apă sunt acţiuni de interes general. La rândul rău, Legea 103/1996 califică fondul cinegetic al
României drept “resursă naturală de interes naţional”, iar Codul silvic (Legea nr. 26/1996) consideră fondul forestier naţional “bun de interes
naţional”.
În consecinţă, prevederile dreptului mediului sunt de “ordine publică”, nepermiţând derogări de la prescripţiile lor. Asemenea
consideraţii de principiu se exprimă, în planul dreptului, într-o serie de elemente precum: existenţa unei “ordini publice ecologice”, instituirea
unui serviciu public preocupat cu protecţia mediului, controlul legalităţii acţiunilor care ar putea afecta calitatea mediului. În privinţa factorilor
naturali, aceştia capătă calificări juridice importante, precum: apele “fac parte integrantă din patrimoniul public”, vânatul este “bun public de
interes naţional” ş.a.

IV.3. Principiul conservării

Prevăzut expres din Ordonanţă de Urgenţă protecţiei mediului este formulat drept “principiul conservării biodiversităţii şi a
ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural”.
Totodată, potrivit art.134 (2)(e) din Constituţie, Statul trebuie să asigure printre altele şi “refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător,
precum şi menţinerea echilibrului ecologic”.
Obiectiv fundamental al problematicii protecţiei mediului, conservarea urmăreşte să menţină un nivel durabil al resurselor ecologice.
Aceasta presupune, în acest sens, un management al resurselor renovabile şi o atenţie deosebită utilizării resurselor nerenovabile.
Potrivit Strategiei mondiale de conservare a UICN (1980), conservarea presupune:
1) menţinerea proceselor ecologice esenţiale şi a sistemelor care reprezintă suportul vieţii;
2) prezervarea diversităţii genetice;
3) realizarea utilizării durabile a speciilor şi ecosistemelor.
La rândul rău, Strategia europeană de conservare adoptată în cadrul Consiliului Europei (1990) îşi propune ca scop să promoveze
respectarea naturii pentru ceea ce este şi nu pentru ceea ce aşteptăm de la ea, respectiv satisfacerea nevoilor şi asipraţiilor legitime ale
cetăţenilor. În cadrul politicilor de mediu, trebuie să se acorde preferinţă strategiilor preventive şi active, mai degrabă decât celor corective şi
reactive.
Aşadar, într-o accepţiune generală conservarea presupune menţinerea nivelurilor cantitative şi calitative durabile ale resurselor
mediului; ea nu vizează în general calitatea mediului, ci numai menţinerea condiţiilor minimale necesare pentru existenţa resurselor
permanente.

IV.4. Principiul prevenirii

In OU 195/2005 a protecţiei mediului ca “principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor”, porneşte de la realitatea că
o atare atitudine comportă costuri mult mai reduse decât remedierea calităţii factorilor de mediu, iar pe termen lung continua refacere a
deteriorării şi compensare a pagubelor conducând la stagnare şi chiar la frânarea dezvoltării. Prevenirea implică, pe de o parte, evaluarea
riscurilor pentru a evita pericolele potenţiale, iar, pe de alta, acţiuni bazate pe cunoaşterea exactă a situaţiei prezente.
În conţinutul semnificaţiilor sale, principiul presupune atât acţiuni asupra cauzelor care produc poluarea sau degradarea (prin
retehnologizarea ecologică a proceselor de producţie), cât şi activităţi de limitare a efectelor distructive sau nocive pentru factorii de mediu.
Este edificatoare, în acest sens, obligaţia de a lua în calcul cerinţele protecţiei mediului cu ocazia oricărei acţiuni publice sau private
care riscă să aibă un impact asupra calităţii factorilor mediului. Astfel, se afirmă din ce în ce mai mult o serie de proceduri administrative
precum studiile de impact (având ca scop să impiedice realizarea unor obiective economico-sociale cu impact asupra mediului, fără măsuri
corespunzătoare de prevenire a acestuia), ori bilanţul de mediu şi programul de conformare, sau preocupare de a stabili regimuri speciale
de desfăşurare a unor asemenea activităţi (precum cel al deşeurilor toxice, îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor etc.)

IV.5. Principiul precauţiei în luarea deciziei

Acest principiu se află încă în stare incipientă de recunoaştere la noi în ţară. El îşi completează şi amplifică semnificaţiile cu un alt
principiu fundamental, cel al prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii pagubelor.
Prevenirea presupune un studiu de risc, care să permită evitarea pagubelor şi o acţiune bazată pe cunoaştere. Numai că nu
întotdeauna consecinţele deciziilor şi acţiunilor pot fi cunoscute, total sau parţial, dinainte, iar absenţa certitudinii ştiinţifice nu poate
constitui un pretext pentru a nu lua măsurile adecvate pentru prevenirea atingerilor grave şi inevitabile aduse mediului. În faţa acestei
realităţi, în adoptarea deciziilor trebuie să se manifeste precauţie, prudenţă, o diligenţă maximă, să se adopte măsuri preventive care să
elimine, pe cît posibil, orice risc de degradare a mediului.
Precauţia reclamă deci că măsurile de protecţie a mediului să fie adoptate, chiar dacă nici o pagubă nu se prefigurează la orizontul
apropiat. Sub aspectul probei, sarcina efectuării acesteia se inversează: ea revine acum celui care susţine că activitatea sa nu are ori nu
va avea nici un impact până atunci când acumularea de date ştiinţifice va proba că există o relaţie de la cauză la efect între acţiunile de
dezvoltare şi degradarea mediului.
La nivel european, Tratatul de la Maastricht, cuprinde regula precauţiei în art. 130R, iar directivele comunitare privind utilizarea şi
diseminarea organismelor modificate genetic din 1990 o aplică concret. În sfârşit, principiul 15 al Declaraţiei conferinţei ONU de la Rio de
Janeiro (1992) afirmă că în caz de risc de pagube grave ori inevitabile, absenţa ceritudinii ştiinţifice nu poate servi ca pretext pentru a
amâna pentru mai târziu adoptarea de măsuri efective privind prevenirea degradării mediului, teză reluată şi de Convenţia asupra
biodiversităţii.
Acest principiu s-a dezvoltat, în ultimii cinci ani, şi în documentele O.N.U., plasat în contextul preocupărilor vizând “asigurarea unui
viitor durabil” şi al promovării unor noi principii integrate care să conducă economic la o creştere reală “în termeni verzi”.

IV.6. Principiul “poluatorul plăteşte”

Consacrat pentru prima dată în legislaţia românească de către Ordonanţa de Urgenţă 195/2005, principiul poluatorul plăteşte îşi
croieşte drum rapid în practica şi dreptul românesc.
18
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
1. El se inspiră din teoria economică potrivit căreia costurile social externe, care însoţesc producţia industrială, trebuie să fie
internalizate, adică să fie luate în calcul de toţi agenţii economici în costurile lor de producţie.
Într-adevăr, multe activităţi economico-sociale antrenează externalităţi negative, sub forma poluării, afectând populaţia şi factorii de mediu.
Existenţa acestora conduce la o adevărată “dedublare” a realităţilor privind costurile şi profitul agenţilor economici. Astfel, pe ansamblu,
economia trebuie să acopere costurile de producţie, cât şi pe cele legate de existenţa externalităţilor (poluării). Generatorii poluării au
costuri proprii diminuate datorită economisirii cheltuielilor de prevenire a poluării (dotarea cu dispozitive şi filtre, adaptarea tehnologiilor
etc.), societatea în ansamblul său, imediat sau în timp, suportând costul privind combaterea efectelor negative ale poluării asupra sănătăţii
umane, activităţilor economico-sociale ori mediului în ansamblul său. Pentru a se evita o asemenea situaţie şi pentru a se corecta
inechităţile pe care le determină, costurile “externalităţilor” se “internalizează” pe calea recunoaşterii juridice a principiului poluatorul-
plăteşte.
Principalul obiectiv al reglementărilor internaţionale în domeniu îl constituie armonizarea politicilor interne, astfel încât diferenţele
legislaţiei antipoluante de la o ţară la alta să nu antreneze distorsiuni în avantajele comparative şi schimburile comerciale. În acelaşi timp,
principiul a fost larg acceptat de guverne, care s-au inspirat semnificaţiile sale în elaborarea politicilor lor ecologice.

2. Pentru a imputa poluatorului costurile consecinţelor activităţii sale, autorităţile publice pot recurge la mai multe instrumente care,
luate izolat, nu asigură aceeaşi eficacitate şi de aceea sunt utilizate, de regulă, în mod conjugat. Este vorba de taxarea poluărilor, instituirea
de norme tehnice antipoluante şi aplicarea de diverse mecanisme de compensaţie. În privinţa fiscalităţii, prin stabilirea de taxe, redevenţe,
taxe parafiscale se ajunge la o preluare obligatorie a contribuţiilor de la poluatori decisă de autorităţile publice şi utilizată mai mult sau mai
puţin direct pentru a ameliora şi controla starea calităţii mediului.
Mecanismele de taxare a poluării pot îndeplini, din punct de vedere teoretic, trei funcţii: dacă redevenţa este fixată la o rată optimă,
aceasta ajunge la o internalizare totală a costului daunelor legate de poluare; dacă redevenţa este suficient de incitativă, aceasta va
determina poluatorul să reducă emisiile la un nivel care nu depăşeşte un obiectiv dat: dacă rata nu este destul de ridicată redevenţa nu va
realiza decât o redistribuire a resurselor, permiţând repararea pagubelor ori investiţiilor de luptă contra poluatorilor.Un procedeu menit să
reducă poluările, nefinanciar, constă în a impune prin acte juridice obligatorii norme tehnice antipoluante. Acest mecanism simplu şi de
aplicare automată este larg utilizat. El a fost folosit, mai întâi în domeniul aerului, apoi al apei şi, în sfârşit, al zgomotului.
Utilizarea mecanismelor de compensaţie reprezintă o altă cale de realizare a cerinţelor principiului poluatorul plăteşte.

3. Totuşi, principiul poluatorul-plăteşte nu permite, adeseori, alegerea măsurilor celor mai rentabile, întrucât este dificil de a identifica
şi supraveghea toţi poluatorii ori utilizatorii de resurse. De pildă, pentru a reduce poluarea generată de automobile ori de micile
intreprindewri este mai puţin costisitor şi mai eficace să se utilizeze măsuri generale, precum taxarea mijloacelor de producţie, decât să se
instituie redevenţe asupra emisiilor.
Sunt semnificative, în acest sens, pierderile biodiversităţii datorate distrugerii pădurilor tropicale şi emisiilor de bioxid de sulf care
contribuie la fenomenul “ploilor acide” în afara ţării poluatoare.

4. Conţinutul principiului a fost dezvoltat, precizat şi consacrat la nivel internaţional, mai ales prin documentele adoptate în cadrul
OCDE şi uniunea Europeană.
Astfel, principiul a fost enunţat, mai întâi într-o recomandare a organizaţiei “celor 24” din 26 mai 1972, prin care se arăta că
poluatorului trebuie să i se impute cheltuielile privitoare la măsurile de prevenire şi de luptă contra poluării, decise de autorităţile publice
pentru menţinerea calităţii mediului într-o stare acceptabilă. Costul acestor măsuri trebuie să se repercuteze în preţul bunurilor şi serviciilor
care sunt la originea poluării, prin faptul producerii ori consumării lor. Ele ar trebui să fie acompaniate de subvenţii susceptibile de a
antrena distorsiuni în cadrul comerţului. O a doua recomandare, din 14 noiembrie 1974, precizează “măsurile de aplicare a principiului
poluatorul-plătitor”.
Principiul este recomandat să fie aplicat şi poluărilor transfrontiere. În privinţa Uniunii Europene, în primul program de acţiune din 22
noiembrie 1973 al CEE s-a recunoscut aplicarea principiului poluatorul-plătitor în condiţiile definite de documentele OCDE, dar cu adaptări
referitoare la mediile poluate, tipurile de surse de poluare şi regiuni.
OG 195/2005 vizează semnificaţiile atunci când stabileşte ca modalitate de implementare a principiilor generale “introducerea
pârghiilor economice stimulative sau coercitive”; prevede scutirea de impozit şi compensarea deţinătorilor de suprafeţe terestre şi acvatice,
supuse unui regim de conservare ca habitate naturale sau pentru refacere ecologică, care aplică măsurile de conservare stabilite de
autoritatea centrală pentru protecţia mediului; consacră posibilitatea pentru Guvern de a acorda “reduceri sau scutiri de taxe, impozite,
precum şi alte facilităţi fiscale” titularilor activităţilor care înlocuiesc substanţe periculoase în procesul de fabricaţie sau investesc în
procese tehnologice şi produse “curate” etc.

IV.7. “Elemente strategice” de bază

Alături de aceste principii, precizate mai sus, Ordonanţa de Urgenţă nr. 195/2005 protecţiei mediului stabileşte şi o serie de “elemente
stratige care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii”
Acestea, printre altele, sunt:
• înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor;
• crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;
• utilizarea durabilă;
• menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate;
• crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a populaţiei la elaborarea şi aplicarea deciziilor;
• dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului;
Mulţi din termenii de mai sus cunosc definiţii legale exprese.

IV.8. Modalităţi de implementare

În OG 195/2005 sunt vizate “modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor strategice”, respectiv:

• adoptarea politicilor de mediu armonizate cu programele de dezvoltare;
• obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului în faza iniţială a proiectelor, programelor, precum şi
în desfăşurarea activităţilor;
• corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi de urbanism;
• introducerea pârghiiilor economice stimulative sau coercitive;
• rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de mediu, în funcţie de amploarea acestora;
• elaborarea de norme şi standarde, armonizarea acestora cu reglementările internaţionale şi introducerea programelor
pentru conformare;
• promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei mediului;

19
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
• instruirea şi educarea populaţiei, precum şi participarea organizaţiilor neguvernamentale la elaborarea şi aplicarea
deciziilor.

V. FUNCŢIILE DREPTULUI MEDIULUI

Ca element important al sistemului de gestiune a problemelor mediului în beneficiul ecosistemelor umane, dreptul îndeplineşte o serie
de funcţii specifice pentru realizarea obiectivelor unei dezvoltări sociale echilibrate, în armonie cu ocrotirea, conservarea şi ameliorarea
naturii înconjurătoare. “Ecologizarea” la toate nivelurile, creşterea rolului factorului politic în acest domeniu, celelalte evoluţii obiective
demonstrează faptul că mediul nu poate fi gestionat eficace fără contribuţia mediului şi, în acelaşi timp, că orice reglementare legală, oricât
de perfectă ar fi nu poate fi suficientă, reclamă contribuţia conjugată a unui ansamblu coerent de elemente ce acţionează convergent. Într-
adevăr, orice măsură – de natură politică, economică, socială, administrativă etc. – vizând utilizarea raţională şi echilibrată a mediului
ambiant trebuie, pentru transpunerea sa în viaţă, să fie exprimată în prescripţii şi reguli juridice. Desigur, pe lângă îndeplinirea funcţiilor
generale ale dreptului ca element al sistemului social - normativă, apreciată, de direcţionare (teleologică) etc., dreptul mediului îndeplineşte
o serie de funcţii specifice în raport cu scopurile principale pe care le urmăreşte: asigurarea unui mediu ambiant sănătos şi prosper, prin
protecţia şi dezvoltarea sa corespunzătoare; funcţia de promovare a obiectivelor dezvoltării durabile, de organizare şi instituţionalizare a
acţiunii sociale în favoarea ocrotirii mediului, promovarea cooperării internaţionale în vederea soluţionării problemelor mediului.

1. Funcţia de organizare şi instituţionalizare a acţiunii sociale în favoarea protecţiei şi ameliorării mediului. Cu ajutorul
normelor de drept se creează şi perfecţionează în permanenţă structurile organizatorice necesare gestionării şi administrării problemelor
protecţiei şi dezvoltării mediului ambiant, coordonării acţiunilor desfăşurate la diferite niveluri şi în diverse planuri pentru îndeplinirea
acestui obiectiv vital al contemporaneităţii. În temeiul acestei funcţii, pe cale juridică (legi, decrete, alte acte normative, în plan intern,
acorduri, statute constitutive ş.a. în domeniul internaţional) se stabilesc şi funcţionează structurile necesare în vederea identificării, analizei,
deciziei şi înfăptuirii diferitelor măsuri privind soluţionarea problemelor ecologice. Dreptul constituie astfel, deopotrivă, instrumentul de
instituire şi organizare a instituţiilor mediului şi mijlocul de realizare a atribuţiilor conferite.
În acelaşi timp, orice politică şi strategie ecologică are nevoie pentru instituţionalizare şi aplicare de normele juridice.

2. Funcţia de promovare a obiectivelor dezvoltării durabile. Se exprimă prin stimularea unui tip superior de dezvoltare “care
corespunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a le satisface pe ale lor”.
În mod semnificativ, Legea protecţiei mediului îşi stabileşte ca obiectiv reglementarea protecţiei mediului “pe baza principiilor şi
elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii” (art.1).
O atare funcţie se realizează din perspectiva cerinţei integrării protecţiei mediului în cadrul procesului de dezvoltare. Or, această
operaţie de penetrare a unei atare dimensiuni în politicile sectoriale are nevoie de contribuţia dreptului, de pildă pe calea studiului de impact,
care să fie aplicat programelor şi activităţilor economico-sociale. În acelaşi timp, promovând o abordare integrală a mediului, dreptul
reclamă adoptări instituţionale complexe, care să permită mediului şi problemelor sale să fie reprezentate în toate structurile administrative
de decizie şi, în consecinţă, să se insereze în toate deciziile social-economice.

3. Funcţia de protecţie, conservare şi ameliorarea mediului ţine de însăşi natura şi esenţa acestei ramuri de drept. Prin lege
sunt prevăzute o serie de dispoziţii şi norme tehnice prin a căror respectare se asigură prevenirea poluării oricărui factor de mediu,
combaterea poluării, precum şi înlăturarea efectelor negative pe care le pot produce produsele şi substanţele chimice.
Aceste obiective se realizează prin stabilirea obligaţiilor de instalare şi funcţionare a instalaţiilor de purificare a gazelor şi epurare a
apelor uzate la parametrii proiectaţi, realizarea investiţiilor, intensificarea valorificării substanţelor reziduale utilizabile, creşterea fertilităţii
solurilor, combaterea eroziunii şi degradării fondului forestier, administrarea judicioasă a îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor etc. În
acelaşi timp, normele privind răspunderea juridică în domeniul ecologic contribuie la prevenirea sau combaterea actelor sau faptelor prin
care se aduce atingere calităţii mediului.
Această funcţie decurge, în mod firesc din caracterul de “drept de finalitate” al dreptului mediului, din caracterul său de “drept pentru
mediu”.

4. Funcţia de promovare a cooperării în domeniul protecţiei mediului. Dreptul reprezintă un important factor al cooperării dintre
state, în vederea armonizării şi coordonării activităţilor naţionale cu cele pe plan regional şi internaţional pentru adoptarea şi implementarea
unor măsuri corespunzătoare potrivit specificului geografic al fiecărui stat. În acelaşi timp, prin normele juridice se realizează optimizarea şi
diversificarea cooperării economice internaţionale, a transferului de tehnologiiu, a asigurării unei asistenţe tehnice şi pregătirii cadrelor
naţionale, în diversele probleme ale protecţiei şi dezvoltării calităţilor naturale ale mediului ambiant.
Din perspectiva procesului de integrare europeană a României, armonizarea legislativă, prin alinierea reglementărilor interne la
standardele şi normele comunitare, amplifică funcţia dreptului mediului de promotor al colaborării internaţionale şi regionale.

VI. IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI

Urmând abordarea clasică în domeniu, ne vom referi la izvoarele formale ale dreptului mediului, acelea care conferă unei reguli
caracterul de drept pozitiv. Vom lăsa la o parte deci aşa-numitele izvoare materiale ori reale, cuprinzând ansamblul fenomenelor sociale
care contribuie la formarea substanţei, materiei dreptului (nevoile practice, conjuncturile economico-politice etc.).
În acest sens, izvorul principal de drept al mediului în plan îl reprezintă legea (lato sensu) urmată în secundar, de cutumă, precum şi
de o serie de mijloace auxiliare (jurisprudenţa, doctrina şi dreptul comparat). Dreptul comunitar cunoaşte drept surse: regulamentele,
directivele, deciziile şi recomandările. Izvoarele dreptului internaţional al mediului sunt mai puţin precise şi obligatorii dar mai variate decât
cele existente în sistemele juridice naţionale ori în cadrul Uniunii Europene. Ele sunt enumerate şi definite în art. 38 alin.1 din Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie, respectiv: tratatele şi cutuma (generatoare de norme obligatorii), principiile generale de drept recunoscute de
naţiunile civilizate şi mijloacele auxiliare: deciziile judiciare internaţionale şi doctrina, acestea din urmă cu o influenţă, mai ales indirectă
asupra dezvoltării şi orientării dreptului. Ca noi izvoare se afirmă rezoluţiile organizaţiilor internaţionale.

1. LEGEA
În mod uzual, legea – lato-sensu – reprezintă dreptul scris (jus scriptum), expresia, prin intermediul puterii publice competente în
acest sens, a unei reguli, a unei voinţe, formulate pentru viitor şi enunţată într-un text.
În acest context, în sens larg, termenul de lege cuprinde orice regulă juridică scrisă, indiferent de titlul dat actului legislativ:
constituţie, cod, tratate internaţionale, ordonanţe, regulamente, hotărâri ale guvernului etc.

20
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
1.1. CONSTITUŢIA

Ca o regulă generală, constituţiile stabilesc structurile şi ierarhia normelor juridice, conţin declaraţii scrise ori Cartă a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului, stabilesc instituţiile statului şi reglementează funcţionarea şi competenţa acestora. După 1970, se
manifestă tendinţa generală de a îngloba în legile fundamentale dispoziţii constituţionale privind protecţia mediului. Acestea se referă mai
ales la recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental la un mediu sănătos, crearea unor instituţii ale mediului ş.a., ceea ce face din
constituţie un tot mai important izvor de drept al mediului.
Legea fundamentală a României din 8 decembrie 1991, se referă la problemele mediului în titlul IV intitulat “Economia şi finanţele
publice”. După cum se poate observa şi din amplasarea acestor dispoziţii în corpul Constituţiei, protecţia mediului este circumscrisă, la nivel
teoretico-conceptual, problemelor de ordin economic şi tratată în strânsă legătură cu acestea. Din punct de vedere juridic, prevederile
constituţionale în materie stabilesc trei categorii de obligaţii în sarcina statului vizând:
a) exploatarea raţională “în concordanţă cu interesul naţional” a resurselor naturale;
b) refacerea şi ocrotirea mediului şi menţinerea echilibrului ecologic;
c) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;
Aceste obligaţii configurează dreptul fundamental corelativ al cetăţenilor la conservarea şi protecţia mediului.
În acelaşi timp, art. 41(6) din Constituţie instituie o veritabilă “servitute legală de mediu” stipulând că “Dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului”. Totodată, Constituţia consacră drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale (inclusiv
dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la petiţionare, iar indirect – dreptul la un mediu sănătos
ş.a.). În acest timp, sunt stabilite principiile şi structura organizării şi funcţionării autorităţilor publice, inclus administraţia publică centrală de
specialitate şi administraţia publică locală.

1.2.CODUL

Ca reglementare de ansamblu a unui anumit domeniu, codul răspunde cel mai bine nevoii de abordare globală a problemelor
protecţiei mediului. Cu toate acestea, şi datorită etapei iniţiale de dezvoltare a reglementărilor în domeniu, codificările sunt încă rare.
Totuşi, trebuie să remarcăm, pe de altă parte, faptul că unele coduri, care se referă cu precădere la alte materii, ating şi probleme ale
ocrotirii naturii (ca, de exemplu Codul silvic, Legea nr. 26/1996), iar, pe de alta, legile generale privind protecţia mediului sunt,de obicei,
legi-cadru, care cuprind ansamblul problemei reglementării protecţiei mediului (precum OG nr. 195/2005).
Din altă perspectivă, considerăm, că elaborarea şi adoptarea unui cod al mediului (fie el şi în ipostaza de instrument tehnic, de lucru),
ar stimula procesul general de reglementare în materie şi ar marca maturizarea dreptului mediului. Iar acest lucru s-ar putea realiza, de
exemplu, prin sistematizarea Ordonanţei de Urgenţă 195/2005 şi a celorlalte legi speciale, care se vor adopta în baza sa.
În unele ţări (Franţa, de exemplu) codificarea tehnică a condus la elaborarea unui “Cod al mediului”, actualizat periodic.

1.3. LEGEA PROPRIU-ZISĂ

Poate fi izvor al dreptului mediului în măsura în care reglementează relaţiile sociale privind protecţia, conservarea sau dezvoltarea
mediului. Reprezintă unul dintre izvoarele cele mai frecvente ale acestei ramuri de drept. Datorită particularităţilor domeniului supus
reglementării, în numeroase ţări s-au adoptat legi-cadru pentru protecţia mediului, care enunţă principii generale de acţiune, la nivelul
întregului domeniu şi pe “sectoare”, preluate şi concretizate apoi prin legi speciale “sectoriale”. Este şi cazul OU 195/2005 şi al legilor de
aplicare a sa.

1.4. DECRETELE-LEGI

Constituie izvor de drept al mediului în măsura în care reglementează probleme care fac obiectul acestuia. Dat fiind caracterul lor
excepţional, aceste acte normative se regăsesc greu în această calitate. În plus, frecvenţa lor caracterizează un regim politic autocratic
sau, oricum, inadecvat pentru o democraţie.

1.5. TRATELE INTERNAŢIONALE

În concordanţă cu prevederile art.11 (2) din Constituţia României “Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern”. În caz de contrarietate între un tratat şi o lege, primează dispoziţiile tratatului. Ca atare, tratatele internaţionale relative la un mediu
pe care România le-a adoptat sau la care a aderat, fac parte din dreptul intern şi constituie izvoare pentru dreptul mediului, indiferent de
caracterul lor - –ilateral sau multilateral – sau domeniul la care se referă. Dispoziţii asemănătoare există în multe constituţii naţionale.

2.ACTELE GUVERNAMENTALE
Practica internaţională în acest sens este destul de diversă. Unele constituţii acordă puterii executive competenţa de a adopta ori
promulga acte normative cu putere de lege prin decret (Italia, Spania etc.). Acest procedeu este adesea utilizat pentru transpunerea în
dreptul naţional a directivelor U.E. De asemenea, actele guvernamentale, pot fi utilizate pentru aplicarea concretă a unor legi-cadru.
În acest context, Guvernul adoptă două categorii de acte:
a) hotărâri (emise pentru organizarea executării legilor);
b) ordonanţe (emise în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în
condiţiile prevăzute de acestea) (art.107 din Constituţie). În măsura în
care aceste acte normative se referă la protecţia, ameliorarea şi conservarea
mediului constituie izvoare ale dreptului mediului.
De asemenea, ordinele ministeriale în materie pot avea o atare calitate.
3.ACTELE AUTORITĂŢILOR PUBLICE LOCALE
Actele, respectiv hotărârile adoptate de consiliile locale în exercitarea atribuţiilor, privind “refacerea şi protecţia mediului înconjurător
în scopul creşterii calităţii vieţii, protecţia şi conservarea monumentelor istorice şi de arhitectură, a parcurilor şi rezervaţiilor naturale” (art.21
alin.2 lit.r din Legea nr. 69/1991), privind administraţia publică locală), precum şi cele ale consiţiilor judeţene referitoare la organizarea şi
dezvoltarea urbanistică a teritoriului şi amenajarea acestuia (art.59 lit.f din Legea nr.69/1991), constituie izvoare ale dreptului mediului.
4.CUTUMA
Definită drept “uzaj implantat într-o colectivitate şi considerat de ea ca obligatoriu din punct de vedere juridic” (Du Pasquier), cutuma
(sau dreptul creat de moravuri – jus moribus constitutum) a avut un important rol de izvor de drept înaintea adoptării codurilor modoerne.
Astăzi, rolul său este deosebit de redus. Totuşi, în domeniul protecţiei naturii cutuma poate prezenta unele semnificaţii. Aşa, de pildă, prin
art. 8 din Legea nr. 82/1993 se recunoaşte şi garantează “Dreptul populaţiei locale din teritoriul Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării” de a
păstra “obiceiurile specifice locale” (ş.a.m.d.).
5.UZURILE INTERNAŢIONALE
Uzurile stabilite într-o regiune sau într-un mediu comercial şi care servesc la completarea ori interpretarea contractelor pot să se
refere şi la obiceiuri, norme sau standarde ecologice folosite.
6. MIJLOACE AUXILIARE
Dintre mijloacele auxiliare, jurisprudenţa, doctrina şi dreptul comparat se regăsesc şi în cadrul dreptului mediului.
21
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
7. JURISPRUDENŢA (practica judiciară)
Înţeleasă ca dreptul (obiectiv) care se degajă din hotărârile adoptate de instanţele judecătoreşti (rerum perpetuo similiter judicatorum
auctorias), jurisprudenţa nu este considerată ca un izvor de drept propriu-zis în sistemul nostru de drept (ca, de altfel, în toate sistemele de
drept continental), ci are un rol auxiliar, contribuind la fixarea şi dezvoltarea reglementărilor existente, ori la stimularea legislatorului în
adoptarea altora noi.
Referindu-ne la situaţia concretă din România, cel puţin până în prezent, jurisprudenţa în domeniul mediului fiind nesemnificativă şi
efectele sale asupra dreptului pozitiv nu sunt notabile.
8. DOCTRINA
Ca operă a teoreticienilor dreptului-jurisconsulţi, comentatori, cercetători, cadre didactice etc. – doctrina (jus prudentibus constitutum),
are ca funcţie analiza dreptului pozitiv şi, pe această bază, să constituie un ansamblu coerent şi logic de noţiuni, concepte, date etc. În
acest mod, ea influenţează atât elaborarea şi adoptarea reglementărilor juridice, cât şi aplicarea acestora de către instanţele judiciare.
9. DREPTUL COMPARAT
Apariţia şi dezvoltarea de “drepturi ale mediului” în diverse ţări ale lumii fac indispensabil studiul comparativ al acestora. El urmăreşte,
în primul rând, desprinderea tendinţelor generale de evoluţie ale reglementărilor naţionale, de armonizare şi chiar de unificare a lor (ca, de
exemplu, în cadrul UE). În acelaşi timp, experienţele şi soluţiile adoptate în legislaţia altor state pot influenţa procesul de elaborare şi/sau
aplicare a dreptului mediului în altele. Pentru ţările asociate Uniunii Europene un rol deosebit de important joacă, în acest sens, procesul de
aproximare a legislaţiei naţionale cu reglementările dreptului comunitar al mediului, care va conduce la o uniformizare continentală
accelerată a normelor juridice.
10. CONFLICTELE DE LEGI
Ca regulă generală, o lege se aplică şi se execută în cadrul teritorial al statului de adoptare şi faţă de toate persoanele aflate aici. În
consecinţă, eventualele conflicte pot apărea în cazul aplicării legilor relative la mediu în afara statului de origine, din raţiuni de politică
ecologică sau ca urmare a faptului că pagubele ecologice pot avea efecte transfrontaliere. De altfel, în cazul Europei vestice asemenea
probleme au favorizat adoptarea primelor reglementări comunitare.
Totodată, în cadrul fiecărei ţări pot apărea unele neconcordanţe (contradicţii) între diferitele reglementări legale. Aşa, de pildă, datorită
specificului lor acte normative care privesc un sector particular al mediului pot intra în contradicţie cu regiunile legale generale din domeniul
respectiv, după cum pot exista neconcordanţe în chiar interiorul legislaţiei mediului. De aceea, pentru a soluţiona asemenea probleme este
indispensabilă o concepţie coerentă şi integrată asupra dreptului mediului, principiilor şi specificului normelor sale.

VII. PÂRGHIILE ECONOMICE ŞI FISCALE DE PROTECŢIE A MEDIULUI ÎN ROMÂNIA

În ţara noastră, folosirea instrumentelor economico-fiscale în protecţia mediului se află în stare incipientă, deşi experienţele de acest
gen sunt cunoscute de mai mult timp. Astfel, printr-o lege din 17.mai.1892, se înfiinţa “Fondul pentru punerea în valoare a pădurilor statului”,
ca fond special format prin prelevarea anual a unei sume de 2 % din veniturile brute în bani ale tuturor vânzărilor de lemne din pădurile
statului. Pus la dispoziţia Ministerului Agriculturii, acesta era utilizat, în principal, pentru reglementarea exploatării în stadiul de lucrări
folositoare pentru punerea în valoare a pădurilor.
În ultimii ani, se remarcă tendinţa creării unor fonduri speciale alimentate prin taxe şi alte contribuţii financiare şi folosite pentru
finanţarea a diferite proiecte în materie sau altor pârghii economice.
În plus, Ordonanţa de Guvern nr. 195/2005 creează un cadru juridic general al promovării instrumentelor economico-fiscale. Astfel,
din ordonanţă, printre “modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor strategice” este enumerată şi “introducerea pârghiilor
economice stimulative sau “coercitive”. Totuşi, sunt utilizate cu precădere facilităţile fiscale (scutirile de taxe şi impozite, reducerea acestora
etc.) şi mai puţin este avut în vedere rolul disuasiv al unor asemenea instrumente. Aşa, de pildă, guvernul poate acorda reduceri sau scutiri
de taxe, impozite, precum şi alte facilităţi fiscale pentru titularii activităţilor care înlocuiesc substanţele periculoase în procesul de fabricaţie
sau investesc în procesele tehnologice şi produse care reduc impactul sau riscul de impact negativ asupra mediului, ca şi pentru cei care
realizează măsurile speciale de protecţie, conservare şi reconstrucţie ecologică; sunt scutiţi de impozit deţinătorii de orice titlu de suprafeţe
terestre şi acvatice supuse unui regim de conservare ca habitate naturale sau pentru refacere ecologică, iar cei particulari vor fi compensaţi
în raport cu valoarea lucrărilor de refacere întreprinse.
Trebuie remarcat însă că aceste cazuri nu sunt limitative, legea conferind autorităţii centrale pentru protecţia mediului competenţă şi
obligaţia de a pregăti, în colaborare cu Ministerul Finanţelor, “aplicarea de noi instrumente care favorizează protecţia şi îmbunătăţirea
calităţii factorilor de mediu, în conformitate cu cele aplicate pe plan internaţional”.
Reglementările speciale consacră mai ales o serie de fonduri specializate (utilizate pentru subvenţii) şi acordarea unor prime
stimulatoare şi a unor “mecanisme economice”, constând în stimularea economică a acţiunilor de protecţie şi conservare şi descurajarea
activităţilor contrare (deocamdată prezent doar în domeniul apelor, prin Legea nr.107/1996).
1. Fondul apelor
A fost instituit prin art.14 din Hotărârea Guvernului nr. 1001/1990 privind stabilirea unui sistem unitar de plăţi pentru produsele şi
serviciile de gospodărire a apelor.
Reluat prin noua Lege a apelor (nr. 107/1996) fondul apelor se constituie din taxele şi tarifele pentru serviciile de avizare şi autorizare,
precum şi din penalităţile ce se aplică utilizatorilor de apă în condiţiile stabilite de lege. Este un fond special, extrabugetar, gestionat prin
buget separat, elaborat de Regia Autonomă Apele Române.
Împreună cu alte surse, fondul este folosit pentru susţinerea financiară a realizării Sistemului naţional de supraveghere cantitativă şi
calitativă a resurselor de apă, lucrărilor publice privind apărarea de inundaţii şi alte calamităţi naturale, celor de protecţie a bazinelor
hidrografice, acordării de bonificaţii etc.
Totodată, fondul contribuie la finanţarea investiţiilor privind lucrările, construcţiile sau instalaţiile de gospodărire a apelor, reprezentând
un element important al mecanismului economic din acest domeniu.
2. Fondul de ameliorare a fondului funciar
A fost creat prin art. 67 şi 71 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, la dispoziţia Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei şi Ministerului
Mediului.
Scopul instituirii sale este acela de a asigura fondurile necesare pentru cercetarea, proiectarea şi executarea lucrărilor prevăzute în
proiectele de amenajare, ameliorare şi punere în valoare a terenurilor degradate şi poluate, cuprinse în perimetrele de ameliorare.
Surse de constituire: taxele percepute pentru aprobarea scoaterii definitive a terenurilor din circuitul agricol şi silvic.

3. Fondul special pentru dezvoltarea sistemului energetic

Instituit prin Ordonanţa Guvernului nr. 29/1994, se constituie din taxele de dezvoltare cuprinse în tarifele în vigoare stabilite prin
energia electrică şi termică, livrate de Regia Autonomă de Electricitate RENEL într-un cont special, pe măsura încasării contravalorii
energiei electrice şi termice livrate consumatorilor şi sunt apoi virate Fondului special. Nelivrarea în termen, în contul special de către R.A.
RENEL a sumelor reprezentând taxa de dezvoltare se penalizează cu 0,3 % pentru fiecare zi de întârziere.
Elaborarea şi administrarea Fondului special se face, în condiţiile Legii nr. 19/1991 privind finanţele publice, de către Ministerul
Industriilor.
4. Fondul naţional de mediu
În forma iniţială adoptată de Camera Deputaţilor, la 4 octombrie 1994, Legea protecţiei mediului prevedea constituirea unui Fond
naţional de mediu, ca fond special extrabugetar, administrat şi utilizat de către autoritatea centrală de mediu. Sursele de alimentare erau
reprezentate de: taxele de autorizare, cote din profitul anual net la unor agenţi economici care utilizează resurse naturale (redevenţe),

22
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
vărsăminte, donaţii, asistenţă financiară etc. Utilizarea sa urma să fie făcută în scopul susţinerii financiare, prin subvenţii, credite cu
dobândă mică pe termen scurt şi garanţii pentru împrumuturi a activităţilor favorabile protecţiei mediului.
De precizat că acest instrument economic de promovare a protecţiei mediului va cunoaşte noi dezvoltări, precum Fondul pentru
gospodărirea deşeurilor radioactive şi dezafectare. Realizarea sa rămâne însă o cerinţă esenţială a procesului de integrare europeană a
României.

Propunerea legislativă privind constituirea, administrarea şi utilizarea Fondului Naţional de Mediu.

În contextul preocupărilor vizând integrarea euroatlantică a trebuit să fie admisă ideea instituirii unui asemenea instrument juridico-
economic de protecţie a mediului. Preconizatul act normativ şi-a stabilit drept obiectiv finanţarea complementară a acţiunilor de prevenire,
limitare şi înlăturare a degradării calităţii mediului şi a ecosistemului. La baza sa se află regulile: specificaţii (determinată de o definire
precisă a termenilor şi obiectivelor sale în plan naţional, tratarea echidistantă a participanţilor la constituirea FNM, ca şi a tuturor
beneficiarilor), statutul de instrument financiar specific cu infrastructură proprie, calitatea de mijloc financiar complementar în realizarea
obiectivelor de dezvoltare durabilă.
Drept surse de alimentare a FNM sunt prevăzute: impozite şi taxe (pentru producerea energiei, exploatarea şi valorificarea resurselor
minerale sau biologice, emiterea acordurilor şi/sau autorizaţiilor de mediu etc.), iar ca obiective finanţate pe această cale: invenţii cu
caracter public pentru protecţia mediului, subvenţii pentru credite şi dobânzi destinate unui atare obiectiv, finanţarea unor activităţi de
informare şi educaţie ecologică ş.a. Sub raportul administrării, această funcţie ar urma să fie îndeplinită de un Consiliu de Coordonare, iar
gestiunea să se realizeze prin Trezoreria Statului.

VIII. CADRUL INSTITUŢIONAL, INSTITUŢIILE MEDIULUI

Apariţia şi dezvoltarea problemelor protecţiei mediului şi, în special, multiplicarea preocupărilor în această privinţă, care au culminat în
1972 cu organizarea primei Conferinţe a O.N.U. privind mediul (Stockholm, iunie 1972) au determinat şi o vastă mişcare de adaptare şi
instituţionalizare a politicilor ecologice, atât în plan naţional, cât şi în plan internaţional.
Dacă, de exemplu, în 1972 numai 10 state posedau administraţii însărcinate, cu atribuţii în domeniu, astăzi în peste 130 de ţări
funcţionează asemenea instituţii, dinre care peste 80 sunt state în curs de dezvoltare. Elaborarea şi implementarea unor politici ale mediului
s-au reflectat major şi asupra existenţei structurilor socio-politice şi juridice ale societăţii. Mai întâi, politica ecologică s-a impus ca un factor
de reînnoire şi de diversificare a instituţiilor politice, presupunând apărarea unor interese generale comune tuturor indivizilor, ceea ce a
reclamat o dinamică şi dezvoltări specifice ale elementelor democraţiei reprezentative, care favorizează mai ales interesele colective şi de
grup şi a contribuit la reînnoirea procedeelor democraţiei directe. Politica mediului a determinat, totodată, dezvoltarea rolului societăţii civile;
amplificarea fenomenului asociativ şi recunoaşterea sa, sub diferite forme, de către puterea publică constituie semnul cel mai evident al
acestei evoluţii.
Consecinţele politicii ecologice s-au manifestat însă, cel mai viguros, sub diferite forme, asupra administraţiei publice.
Iniţial, adoptarea unor lefi în materie, în special vizând prevenirea sau combaterea poluării unor factori de mediu, precum: aerul, apele
etc. a făcut ca aplicarea lor să fie încredinţată unor ministere şi administraţii ale căror competenţe se exercitau, în principal , în alte domenii
decât cel al mediului.
Dar agravarea crizei ecologice a făcut ca toate guvernele să resimtă necesitatea unei acţiuni instituţionale mai sistematice şi mai
coerente. La începutul anilor 70, marea majoritate a ţărilor industriale erau dotate, la nivel naţional, cu asemenea instituţii, care permiteau
guvernelor să regrupeze ansamblul acţiunilor lor şi programele relative la mediu, în cadrul unei structuri unice. Aceste noi instituţii şi date
provenind din surse variate, asigură, totodată, grupurilor de interese pertinente, un acces direct la procesul de elaborare a politicii în materie
de mediu.
Acestea puteau, de asemenea, să valorifice mai bine şi să ţină seama de considerentele de ordin ecologic în definirea obiectivelor şi
priorităţilor acţiunii guvernamentale şi de a optimiza, în acest fel, raporturile acesteia cu structurile locale..
Consecinţele politicilor mediului asupra administraţiei publice s-au manifestat, în special, prin:
• instituirea de organisme autonome în domeniul mediului;
• stabilirea unui minister al mediului într-un număr tot mai mare de ţări;
• crearea unei instanţe de coordonare şi de colaborare interministerială;
• evoluţii ale rolului autorităţilor locale.
Înainte de a releva aceste dezvoltări specifice este necesar să subliniem impactul general al instituţionalizării politicilor mediului
asupra administraţiei publice.
INSTITUŢIILE MEDIULUI ÎN ROMÂNIA
După decembrie 1989, dezvoltarea instituţiilor mediului a cunoscut mai multe formule organizatorice, care reflectă, într-o măsură
semnificativă, prioritatea acordată de noile autorităţi problematicii ecologice. După o perioadă de evoluţii şi experienţe diverse, prin OG.
195/2005 se realizează o anumită stabilizare în acest domeniu.
1. Evoluţia instituţiilor mediului după decembrie 1989; experienţe şi concluzii.
Într-o viziune oarecum integratoare prin Decretul nr.11 din 28 decembrie 1989 al Consiliului Frontului Salvării Naţionale s-a înfiinţat
Ministerul Apelor, Pădurilor şi Mediului Înconjurător prin reorganizarea Consiliului Naţional al Apelor, Ministerului Silviculturii şi
Consiliului Naţional pentru Protecţia Mediului Înconjurător, care se desfiinţau.
În acest mod, se consacra o nouă formulă organizatorică, în care, în cadrul aceluiaşi minister, se reuneau competenţe de
administrare şi gestionare, de exploatare şi protecţie a factorilor naturali de mediu. Principalul argument în favoarea sa constă în faptul că,
în acest mod, autoritatea publică centrală de resort poate cunoaşte mai bine problemele conexe, complexe şi complementare de mediu şi
poate elabora şi implementa strategii corespunzătoare. Dimpotrivă, partizanii unui minister al mediului, separat de sectorul apelor şi al
pădurilor, consideră că principalul neajuns al unei asemenea structuri instituţionale rezidă în incompatibilitatea naturală dintre atribuţiile de
gestionare şi utilizare şi cele de protecţie a mediului, acelaşi organ administrativ neputând şi să exploateze economic apa şi pădurile şi să
asigure conservarea şi protejarea acestora ca elemente fundamentale de mediu.

Instituţiile mediului prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 568/1997

Organizarea şi funcţionarea ministerului de resort şi a întregului aparat administrativ în domeniul protecţiei mediului au fost stabilite, în
cadrul cabinetului Victor Ciorbea (institut în urma alegerilor parlamentare din noiembrie 1996) prin Hotărârea Guvernului nr. 568/1997.
Conform acestui act normativ, Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului reprezintă „organul administraţiei publice centrale de
specialitate, care aplică strategia dezvoltării şi politica Guvernului în domeniile gospodăririi apelor, pădurilor, protecţiei mediului şi
controlului activităţilor nucleare” (art.1).
Sub raport formal, ministerul a fost structurat în patru departamente, conduse de către un secretar de stat pentru fiecare domeniu:
ape, păduri, protecţia mediului şi siguranţa nucleară, precum şi 2 direcţii independente, subordonate direct ministerului. Prin Legea
nr.16/1998, Comisia Naţională pentru Controlul activităţilor nucleare ca autoritate naţională competentă în domeniul nuclear a fost trecută în
subordinea Guvernului. În ce priveşte atribuţiile, acestea sunt principale, cu caracter general şi specifice, pe domenii de activitate.
Astfel, în categoria atribuţiilor principale se înscriu:
• iniţierea sau elaborarea şi, după caz, avizarea proiectelor de acte normative;
• iniţierea, negocierea şi semnarea, din împuternicirea Guvernului, de acorduri şi alte înţelegeri internaţionale;
• urmărirea şi controlul aplicării prevederilor legale, inclusiv a convenţiilor internaţionale;
• conlucrarea cu organismele statale şi organizaţiile neguvernamentale de profil.
23
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
Atribuţiile specifice sunt structurate pe domenii de activitate: în domeniul gospodăririi apelor, în domeniul gospodăririi pădurilor, în
domeniul protecţiei mediului şi în domeniul activităţilor nucleare.
Cele din domeniul protecţiei mediului se referă, în principal, la:
• organizarea sistemului naţional de monitorizare integrată pe fond şi de impact a mediului;
• coordonarea elaborării normelor tehnice privind supravegherea calităţii mediului;
• iniţierea, coordonarea, elaborarea şi promovarea strategiei naţionale de mediu;
• elaborarea normelor tehnice şi procedurilor privind controlul respectării dispoziţiilor legale în materie.
Atribuţiile privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare se realizează de către Comisia Naţională pentru Controlul
Activităţilor Nucleare (CN – CAN), care e organizată şi funcţionează conform Regulamentului aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.
149/1997. Ca organisme cu funcţii de control activează Inspecţiile de stat pentru ape şi, respectiv, pentru păduri şi Corpul de control
ecologic.
De asemenea, în cadrul Direcţiei de vânătoare şi salmonicultură funcţionează 10 oficii cinegetice teritoriale, fără personalitate juridică.
Consilii consultative funcţionează pe lângă Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului şi pe lângă Comisia Naţională pentru
Controlul Activităţilor Nucleare.

Agenţiile teritoriale pentru protecţia mediului acţionează la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti, având statutul de servicii
publice descentralizate cu dublă subordonare: pe verticală, ministerului, iar pe orizontală prefectului, ca reprezentant al Guvernului şi şef al
serviciilor publice în teritoriu.
Potrivit Ordonanţei de Urgenţă 195/2005, agenţiile pentru protecţia mediului îndeplinesc la nivel teritorial atribuţiile şi răspunderile
autorităţii centrale pentru protecţia mediului căreia i se subordonează şi fac raport cu privire la activităţile desfăşurate pe perioada anului
financiar şi a aplicării programelor de mediu, pe care le publică în presa locală.
Agenţiile emit permisele (acordurile şi autorizaţiile) de mediu pentru activităţile şi lucrările de interes local, efectuează inspecţii,
monitoring şi diferite acţiuni legale. Structura organizatorică a agenţiilor se stabileşte prin regulamente emise de minister. Fiecare agenţie
este condusă de un director numit de ministru la propunerea prefectului, un Comitet de conducere şi un Consiliu de administraţie al cărui
manager este directorul APM.
Comitetul de conducere este compus din 3 persoane: directorul, inspectorul-şef şi contabilul-şef. Conducerea zilnică a Agenţiei este
asigurată de Comitet în conformitate cu competenţele fiecărui membru.
APM-urile sunt organizate în baza unei structuri comune care cuprinde următoarele secţii:
• inspecţii, pentru controlul unităţilor economice ca: uzine industriale, ferme agricole, lucrări publice etc.;
• reglementări, responsabil cu emiterea permiselor de mediu (acorduri şi autorizaţii) ca o aprobare finală după obţinerea altor avize
necesare de către solicitator, care durează circa 4 luni. Această secţie este, totodată, responsabilă de conservarea mediului şi
restaurarea ecologică;
• monitoring integrat, care are ca sarcină raportarea la direcţia de monitoring din Departamentul Protecţiei Mediului cu ministerul, dar
cele mai multe dintre acestea raportează datele prin telefon sau fax. Programele de monitoring se referă la calitatea aerului mediului
ambiant, apelor de suprafaţă şi subterane şi radioactivitate.
• Servicii administrative, contabilitate, personal, controale financiare, întreţinere etc.

2. Circumscripţiile ecologice
În ultimii ani, se remarcă şi în România accentuarea tendinţei de afirmare a unor structuri administrative cu caracter specific, inclusiv
în plan teritorial, reprezentând adevărate circumscripţii ecologice. Acestea urmăresc gestionarea şi protecţia anumitor factori de mediu, în
mod unitar şi se organizează teritorial şi structural independent de diviziunile administrativ-teritoriale ale ţării. De altfel, în unele state
(Bulgaria de pildă) chiar administraţia generală a mediului este structurată la nivel teritorial în mod specific în raport cu cerinţele protecţiei
mediului şi nu corespunde întru-totul împărţirii administrative (executive).
În ţara noastră, asemenea circumscripţii ecologice sunt în prezent: bazinele hidrografice (definite de lege drept unităţi fizico-
geografice ce înglobează reţeaua hidrografică până la cumpăna apelor), fondurile forestiere, fondurile de vânătoare sau Administraţia
Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării.

2.1. Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării.

O importantă experienţă administrativă în direcţia gestionării ariilor protejate o reprezintă Administraţia Biosferei Delta Dunării. Unele
zone ale Deltei Dunării au fost declarate ca rezervaţii ale Biosferei încă din anul 1976, fără însă să se instituie şi organisme speciale de
aplicare a regimului de conservare şi protecţie. Abia după aderarea României (prin Decretul nr. 187/1990) la Convenţia UNESCO privind
patrimoniul mondial, cultural şi natural (1972), prin Hotărârea guvernului nr. 983/1990 (privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Mediului) s-a înfiinţat Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării. Obiectul activităţii ştiinţifice, de turism şi de agrement din Deltă şi era
organizată ca instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Mediului. Ulterior, Administraţia a fost organizată prin
Hotărârea guvernului nr. 264/1991 ca instituţie publică, cu personalitate juridică, finanţată de la bugetul administraţiei de stat, având ca
obiect de activitate:
• redresarea ecologică a Deltei Dunării şi conservarea genofondului (biodiversităţii) ecofondului;
• cunoaşterea capacităţii productive şi dimensionarea exploatării resurselor din Delta Dunării, în limitele ecologice
admisibile;
• coordonarea lucrărilor hidrotehnice pentru asigurarea unei mai bune circulaţii a apei pe canale, ghioluri şi lacuri, cât şi
pentru împiedicarea fenomenelor de eroziune a platformei maRINE;
• cercetarea fenomenelor deltaice;
• stabilirea locurilor de vânătoare şi de pescuit, precum şi a condiţiilor de desfăşurare a acestor activităţi;
• stabilirea modului de circulaţie şi acces în Delta Dunării a bărcilor, şalupelor, a navelor fluviale şi maritime, a
persoanelor şi a grupurilor de cercetători;
• stabilirea criteriilor de dezvoltare a aşezărilor umane şi de dezvoltare a turismului;
• prezentarea de propuneri privind stabilirea de penalităţi pentru sancţionarea abaterilor de la regulile de desfăşurare a
activităţii în Delta Dunării.
Înfiinţarea unităţilor de orice fel – publice , particulare sau mixte – care urmau să-şi desfăşoare activitatea în Delta Dunării, se făcea
numai după obţinerea autorizaţiei prealabile de la Guvernatorul Rezervaţiei. Administraţia Rezervaţiei era condusă de un consiliu ştiinţific,
a cărui componenţă se aproba de Ministerul Mediului, având ca preşedinte pe guvernatorul rezervaţiei.
Formula definitivă a acestei structuri administrative a fost fixată prin Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei Delta
Dunării.
Astfel, prin acest act normativ, pentru administrarea patrimoniului natural din domeniul public de interes naţional al rezervaţiei şi
protecţia zonelor acesteia s-a înfiinţat Administraţia Rezervaţiei, instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului
Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului. Conducerea Administraţiei Rezervaţiei este realizată de consiliul ştiinţific (cu rol deliberativ,
adoptând hotărâri în domenii fundamentale ale Rezervaţiei) şi colegiul executiv (ca organ de aplicare a hotărârilor consiliului ştiinţific)
având ambele ca preşedinte pe guvernator.

24
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
Atribuţiile Sdministraţiei sunt diverse: de gestionare, evaluare, stabilire şi aplicare a măsurilor de conservare şi refacere a
ecosistemelor deltaice, autorizare a activităţilor cu impact asupra mediului, informare şi educaţie, stabilirea de norme şi reglementări
pertinente.

3.Organisme consultative
Mai ales din necesităţi de coordonare internaţională a anumitor activităţi, pe lângă Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului
Înconjurător funcţionează o serie de organisme consultative:
• Comisia centrală pentru apărarea împotriva inundaţiilor, fenomenelor meteorologice periculoase şi accidentelor la
construcţiile hidrotehnice;
• Comisia naţională pentru siguranţa barajelor şi lucrărilor hidrotehnice;
• Comitetul naţional român pentru Programul hidrologic internaţional;
• Consiliul naţional de vânătoare (organism de „avizare şi consultare” în domeniul cinegetic;
• Comisia naţională pentru evaluarea trofeelor cinegetice.

4. Organisme interministeriale
Deşi mai rar întâlnite, în ultimii ani s-au creat şi funcţionează şi o serie de organisme interministeriale, constituite din reprezentanţi ai
mai multor ministere cu atribuţii într-un anumit domeniu, menite să gestioneze o serie de probleme ecologice cu caracter transversal. De
regulă, în cadrul acestor structuri rolul de coordonator îl îndeplineşte Ministerul Mediului.
Dintre aceste organisme, se remarcă: Comisia interministerială de omologare a produselor de uz fitosanitar (instituită prin Ordonanţa
guvernului nr. 4/1995). Comisia guvernamentală de apărare împotriva dezastrelor (înfiinţată prin Ordonanţa guvernului nr. 47/1994) ş.a.

5. Structuri de gestiune:
Deşi prevăzute în subordinea Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, regiile autonome din domeniul apelor şi pădurilor nu
fac parte din sistemul administrativ specializat în domeniul protecţiei mediului.
Regiile autonome sunt persoane juridice ce funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară, înfiinţate, în
principal, în domeniile strategice ale economiei.
Regiile autonome nominalizate ca fiind în subordinea Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului sunt: Regia Autonomă „Apele
Române” şi Regia Naţională a Pădurilor.
Înfiinţată în anul 1991 prin Hotărârea Guvernului nr. 19 Regia Autonomă „Apele Române” şi filialele sale bazinale realizează
gestionarea cantitativă şi calitativă a apelor, exploatarea lucrărilor de gospodărire a apelor, precum şi aplicarea strategiei şi politicii naţionale
în domeniu (art.6 (2) din Legea apelor nr. 107/1996). Potrivit documentelor constitutive regia are ca scop aplicarea strategiei naţionale în
domeniul gestionării cantitative şi calitative a apelor, folosirea raţională a acestora, avizarea exploatării resurselor de apă, precum şi
protecţia împotriva epuizării şi degradării apelor. Tot în sarcina energiei este şi asigurarea supravegherii meteorologice şi hidrologice,
precum şi satisfacerea cerinţelor publice şi sociale în domeniul apelor.

Institute de cercetări şi inginerie tehnologică

În sistemul general integrat al instituţiilor mediului se află şi o serie de institute de cercetări cu o activitate deosebit de utilă pentru
fundamentarea strategiilor şi politicilor de mediu.
Acestea sunt:
Institutul de Cercetare şi Inginerie pentru Protecţia Mediului (ICIM), cu sediul în Bucureşti, care este finanţat în cea mai mare parte de
la buget prin Ministerul Cercetării şi Tehnologiei (MCT) în proporţie de circa 80% şi parţial prin autofinanţare din contracte economice.
Programele de cercetare finanţate de la buget sunt dirijate şi urmărite de MAPPM prin personalul de specialitate, care este obligat să
implementeze rezultatele cercetării în activităţile ministerului. ICIM, ca şi alte institute de cercetare, sunt şi sub autoritatea ASAS din punct
de vedere ştiinţific.
Institutul Român de Cercetări Marine (IRCM) cu sediul la Constanţa, finanţat tot de la bugetul statului ale cărui sarcini sunt legate de
studii şi cercetări asupra apelor Mării Negre şi evoluţiei litoralului românesc. Coordonarea acestor cercetări se face de către personalul de
specialitate din MAPPM. Din punct de vedere ştiinţific, IRCM este coordonat de ASAS.
Institutul de Cercetări şi Proiectări pentru Delta Dunării (ICPDD) cu sediul la Tulcea, a cărui răspundere este efectuarea de studii,
activităţi de cercetare şi proiectare pentru proiectele şi programele care privesc conservarea Deltei Dunării şi restaurarea ecologică a
acesteia. ICPDD este sub autoritatea directă a guvernatorului ARBDD care este sponsorul institutului.
Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie şi Gospdărire a Apelor (INMHGA), cu sediul în Bucureşti, este sub autoritatea directă
a RAR şi răspunde în principal de organizarea şi funcţionarea reţelei naţionale în aceste domenii. INMHGA este coordonat din punct de
vedere ştiinţific de ASAS.
Institutul de Cercetări pentru Amenajări Silvice (ICAS) este finanţat de ROMSILVA în proporţie de peste 70%, restul fondurilor fiind
asigurate de la buget sau prin contracte economice.

6. Structuri naţionale de cooperare internaţională

Ca urmare a unor obligaţii internaţionale asumate de România şi în vederea aplicării la nivel naţional a prevederilor unor tratate
internaţionale s-au instituit o serie de organisme cu un pronunţat caracter de coordonare, specializate pe anumite probleme precum:
Comitetul Naţional pentru Protecţia Stratului de Ozon şi Comisia Naţională pentru Schimbări Climatice.
a)Comitetul Naţional pentru Protecţia Stratului de Ozon (CNPSO)
b)Comisia Naţională pentru Schimbări Climatice (CNSC)
IX. ATRIBUŢII ŞI RĂSPUNDERI ÎN MATERIE DE MEDIU, CONFERITE AUTORITĂŢILOR PUBLICE PRIN Ordonanţa de urgenţă
nr. 195/22.12.2005
Ordonanţa de guvern înlocuieşte legea 137/1995 referitoare la Protecţia mediului şi în domeniul mediului stabileşte o serie de atribuţii
şi răspunderi în sarcina autorităţilor pentru protecţia mediului, a altor autorităţi centrale şi locale.
IX.1. Atribuţii şi răspunderi ale autorităţilor pentru protecţia mediului
Ordonanţa de guvern conferă rolul de autoritate centrală de protecţia mediului Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului.
Printre competenţele stabilite acestuia prin prevederile legale se numără:
- elaborarea şi promovarea strategiei naţionale de mediu pentru dezvoltarea durabilă;
- elaborarea de recomandări pentru strategii sectoriale şi politice de mediu;
- crearea cadrului organizatoric care să permită accesul la informaţii şi participarea la deciziile privind mediul pentru celelalte
autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, a organizaţiilor neguvernamentale şi populaţiei;
- iniţierea de proiecte de legi, norme tehnice, reglementări, proceduri şi directive; avizarea normelor şi altor reglementări
elaborate de alte ministere privitoare la activităţi cu impact negativ asupra mediului;
- pregătirea, în colaborare cu Ministerul de Finanţe, aplicării de noi instrumente financiare care favorizează protecţia şi
îmbunătăţirea calităţii factorilor de mediu, în conformitate cu cele aplicate pe plan internaţional;
- organizarea corpului de control ecologic (poliţia ecologică);
- în situaţii speciale, constatate pe baza datelor obţinute din supravegherea mediului, autoritatea centrală de mediu are
împuternicirea de a declara, cu informarea guvernului, zone de risc înalt de poluare în anumite regiuni ale ţării şi obligaţia de a

25
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
elabora, împreună cu alte instituţii centrale şi autorităţile locale, programe speciale pentru înlăturarea riscului survenit în aceste
zone. După eliminarea factorilor de risc înalt de poluare, pe baza noilor date rezultate din supravegherea evoluţiei stării
mediului, zona respectivă este declarată reintrată în normalitate.
Pentru exercitarea funcţiilor sale, autoritatea centrală pentru protecţia mediului solicită informaţiile necesare altor ministere, autorităţi
ale administraţiei publice locale, persoane fizice şi juridice şi numeşte directorii şi acreditează inspectorii la nivel teritorial.
Conform legii, agenţiile de supraveghere şi protecţia mediului îndeplinesc la nivel teritorial atribuţiile şi răspunderile autorităţii centrale
pentru protecţia mediului.
IX.2. Atribuţii ale altor autorităţi ale administraţiei publice.
Potrivit principiului că protecţia mediului constituie o obligaţie a tuturor autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a
tuturor persoanelor fizice şi juridice, legea stabileşte responsabilităţi specifice şi pentru alte autorităţi centrale şi locale. Astfel, la nivel de
principiu, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale sunt obligate să comunice autorităţii centrale pentru protecţia mediului,
respectiv agenţiilor teritoriale, toate informaţiile solicitate pertinente şi să aplice prevederile legale în materie.
Cu caracter general, autorităţilor publice centrale le incumbă o serie de obligaţii precum:
- asigurarea în structura organizatorică a acestora de compartimente cu atribuţii în protecţia mediului încadrate cu personal de
specialitate;
- dezvoltarea cu sprijinul autorităţilor centrale pentru protecţia mediului, programe de restructurare în acord cu strategia naţională
pentru mediu şi politicile de mediu şi să asiste agenţii economici din subordine la implementarea programelor pentru
conformare;
- elaborarea normelor şi reglementărilor specifice domeniului de activitate pe linia protecţiei mediului şi să le înainteze pentru
avizare autorităţii centrale pentru protecţia mediului;
- semnalarea măsurii în care unele prevederi pot împiedica vreo autoritate să acţioneze eficient pentru protecţia mediului şi,
totodată, să arate progresul făcut prin aplicarea prezentei legi.
Alături şi în completarea acestor atribuţii şi răspunderi cu titlu general, legea stabileşte şi unele cazuri pentru fiecare minister în parte
şi altele specifice.
Astfel, Ministerul Sănătăţii, supraveghează evoluţia stării de sănătate a populaţiei în raport cu calitatea mediului: controlează
calitatea apei şi a produselor alimentare; elaborează, în colaborare cu autoritatea centrală pentru protecţia mediului, norme de igienă a
mediului şi controlează respectarea acestora; raportează periodic despre influenţa mediului asupra sănătăţii populaţiei şi colaborează cu
autoritatea centrală pentru protecţia mediului în stabilirea şi aplicarea măsurilor privind ameliorarea calităţii vieţii; colaborează cu celelalte
ministere cu reţea sanitară proprie în vederea cunoaşterii exacte a stării de sănătate a populaţiei şi de protecţie a mediului din domeniile lor
de activitate.
Ministerul Apărării Naţionale elaborează norme şi instrucţiuni specifice, în concordanţă cu legislaţia internă şi respectarea
principiilor ecologice ale protecţiei mediului, pentru domeniile sale de activităţi; supraveghează respectarea de către personalul Ministerului
Apărării Naţionale a legislaţiei de protecţia mediului în domeniul militar.
Ministerul Învăţământului asigură adaptarea planurilor şi programelor de învăţământ, la toate nivelurile, în scopul însuşirii noţiunii şi
principiilor de ecologie şi de protecţia mediului, pentru conştientizarea, instruirea şi formarea în acest domeniu.
Ministerul Cercetării şi Tehnologiei promovează tematici de studii şi programe de cercetare care răspund priorităţilor stabilite de
autoritatea centrală pentru protecţia mediului în acest domeniu.
Ministerul Transporturilor şi Ministerul de Interne asigură, pe baza normelor avizate de autoritatea centrală pentru protecţia
mediului, controlul gazelor de eşapament, intensităţii zgomotelor şi vibraţiilor produse de autovehicule, transportului de materiale.
Ministerul Turismului şi Ministerul Tineretului şi Sportului elaborează programe educaţionale în scopul formării unui
comportament responsabil faţă de mediul ambiant.
IX.3. Atribuţiile administraţiei publice locale
Potrivit legii, autorităţilor administraţiei publice locale le revin o serie de atribuţii şi răspunderi, respectiv:
- supravegherea aplicării prevederilor din planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului, în acord cu planificarea de mediu;
- supravegherea agenţilor economici din subordine pentru prevenirea poluărilor accidentale şi dezvoltă sisteme de colectare a
deşeurilor refolosibile;
- adoptarea de programe pentru dezvoltarea reţelelor de canalizare, de colectare a apelor pluviale, de aprovizionare cu apă
potabilă, pentru spaţii de epurare a apelor uzate ale localităţilor, precum şi pentru transportul în comun;
- asigurarea de servicii cu specialişti în ecologia urbană şi protecţia mediului şi colaborarea în acest scop cu autorităţile
competente pentru protecţia mediului;
- promovarea unei atitudini corespunzătoare a comunităţilor, în legătură cu importanţa protecţiei mediului.
Conform Legii nr. 69/1991 privind administraţia publică locală (aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 24/1996), autorităţile acesteia
funcţionează pe baza principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii legalităţii şi consultării cetăţenilor în
problemele de interes deosebit, inclusiv pe calea referendumului local. Consiliile locale acţionează pentru refacerea mediului în scopul
creşterii calităţii vieţii; contribuie la protecţia şi conservarea parcurilor şi rezervaţiilor naturale.
IX.4.Alte autorităţi cu atribuţii în domeniul mediului
Atribuţii semnificative în materie mai au şi alte structuri administrative, precum autorităţile vamale, poliţia şi Garda Financiară (care
sunt obligate să acorde sprijin, la cerere, reprezentanţilor autorităţilor pentru protecţia mediului în exercitarea atribuţiilor lor) etc.
X. Articole privitoare la atribuţiile şi răspunderile ce îi revin autorităţilor locale şi centrale, respectiv persoanelor fizice prin
Ordonanţa de urgenţă Nr 195/2005
X.1. Atribuţii şi răspunderi ale altor autorităţi
centrale şi locale
Art. 80
Autoritãţile administraţiei publice centrale au urmãtoarele obligaţii:
a)sã elaboreze politica şi strategiile aplicabile în domeniul propriu de activitate, în
conformitate cu principiile prezentei ordonanţe de urgenãă.
b)sã asigure integrarea politicilor de mediu în politicile specifice;
c)sã elaboreze planuri şi programe sectoriale, cu respectarea prevederilor prezentei
ordonanţe de urgenţã;
d)sã asigure pregãtirea şi transmiterea cãtre autoritãţile competente pentru
protecţia mediului a informaţiilor şi documentaţiilor necesare obţinerii avizului de
mediu pentru planurile şi programele pentru care este necesarã evaluarea de mediu.
e)sã asigure, în structura lor organizatoricã, structuri cu atribuţii în domeniul
protecţiei mediului, încadrate cu personal de specialitate;
f)sã dezvolte, cu sprijinul autoritãţii publice centrale pentru protecţia mediului,
programe de restructurare, în acord cu strategia pentru protecţia mediului şi politica
de mediu şi sã asiste unitãţile aflate în coordonarea, în subordinea sau sub
autoritatea lor, la punerea în aplicare a acestor programe;
g)sã elaboreze normele şi reglementãrile specifice domeniului de activitate în
conformitate cu cerinţele legislaţiei de protecţia mediului şi sã le înainteze pentru
avizare autoritãţii publice centrale pentru protecţia mediului;
26
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
Art. 81
Autoritãţile publice cu responsabilităţi în domeniile dezvoltării şi prognozei au
următoarele atribuţii şi responsabilităţi:
a)elaborează politicile de dezvoltare pe baza principiilor dezvoltării durabile, cu
luarea în considerare a posibilelor efecte asupra mediului;
b)integrează în politica proprie măsuri şi acţiuni de refacere a zonelor afectate şi
măsuri de prevenire a dezastrelor;
c)elaborează Planurile de dezvoltare regională şi celelalte planuri şi programe,
conform legislaţiei în vigoare;
d)cooperează cu autorităţile competente pentru protecţia mediului la elaborarea şi
aplicarea strategiilor, a planurilor şi programelor din domeniile lor specifice de
activitate;
e)colaborează cu autorităţile competente la identificarea şi implementarea
proiectelor prioritare finanţate din surse externe.
Art. 82
Autoritatea publică centrală pentru sănătate are următoarele atribuţii şi răspunderi:
a)organizează şi coordonează activitatea de monitorizare a stării de sănătate a
populaţiei în relaţie cu factorii de risc din mediu;
b)asigură supravegherea şi controlul calităţii apei potabile şi de îmbăiere, precum şi
calitatea produselor alimentare;
c)elaborează, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului,
reglementări privind calitatea şi igiena mediului şi asigură controlul aplicării acestora;
d)colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului în
managementul calităţii mediului în relaţie cu starea de sănătate a populaţiei;
e)colaborează cu autoritatea centrală pentru protecţia mediului în autorizarea
activităţilor prevăzute la art. 24 şi 39 şi la emiterea acordului de import pentru
aceste activităţi;
f)exercită controlul de specialitate în domeniul activităţilor prevăzute de art. 24-28,
şi art. 39 pentru a preveni orice efect advers asupra stării de sănătate a populaţiei, a
lucrătorilor şi a mediului şi transmite autorităţilor competente rezultatele controalelor
şi măsurile adoptate;
g)colaborează cu celelalte autorităţi publice centrale cu reţea sanitară proprie,
pentru cunoaşterea exactă a stării de sănătate a populaţiei şi pentru respectarea
normelor de igienă a mediului din domeniul lor de activitate;
h)colaborează, la nivel central şi local, în asigurarea accesului publicului la informaţia
de sănătate în relaţie cu mediul.
Art. 83
Ministerul Apărării Naţionale are următoarele atribuţii:
a)elaborează norme şi instrucţiuni specifice pentru domeniile sale de activitate, în
concordanţă cu legislaţia privind protecţia mediului;
b)supraveghează respectarea de către personalul Ministerului Apărării Naţionale a
normelor de protecţia mediului pentru activităţile din zonele militare;
c)controlează acţiunile şi aplică sancţiuni pentru încălcarea de către personalul
Ministerului Apărării Naţionale a legislaţiei de protecţia mediului în domeniul militar;
d)asigura realizarea evaluării impactului asupra mediului, a raportului de
amplasament şi, după caz, a raportului de securitate, prin structuri specializate,
atestate de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, numai
pentru proiectele şi activităţile din zonele militare;
e)asigură informarea autorităţilor competente pentru protecţia mediului cu privire la
rezultatele automonitorizării emisiilor de poluanţi şi a calităţii mediului în zona de
impact, precum şi cu privire la orice poluare accidentală datorată activităţii
desfăşurate.
Art. 84
Autorităţile publice centrale în domeniul securităţii naţionale au următoarele atribuţii
şi răspunderi:
a)realizează activitatea de protecţie a mediului prin structuri proprii care desfăşoară
acţiuni de control, îndrumare şi coordonare, în scopul păstrării şi menţinerii
echilibrului ecologic în domeniile sale de activitate;
b)elaborează norme şi instrucţiuni specifice, în concordanţă cu respectarea
principiilor prezentei ordonanţe de urgenţă, în domeniile sale de activitate;
c)supraveghează respectarea de către personalul aflat în subordine a normelor de
protecţie a mediului, pentru activităţile proprii;
d)controlează şi aplică sancţiuni pentru încălcarea de către personalul propriu a
legislaţiei de protecţie a mediului în domeniul său de activitate;
e)asigura evaluarea impactului asupra mediului a obiectivelor şi activităţilor proprii
prin structuri specializate, certificate de către autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului.
Art. 85
Autoritatea publică centrală pentru educaţie şi cercetare asigură:
a)adaptarea planurilor şi programelor de învăţământ la toate nivelurile, în scopul
însuşirii noţiunilor şi principiilor de protecţie a mediului, pentru conştientizarea,
instruirea şi educaţia în acest domeniu;
b)promovarea tematicilor de studii şi programe de cercetare care răspund
priorităţilor stabilite de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului;
c)elaborarea programelor educaţionale în scopul formării unui comportament
responsabil faţă de mediu;
d)elaborarea programelor şi studiilor specifice de cercetare ştiinţifică privind
controlul produselor şi procedeelor biotehnologice şi de prevenire, reducere/eliminare
a riscurilor implicate de obţinerea şi utilizarea organismelor modificate genetic prin
tehnicile biotehnologiei moderne;
e)colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului în
27
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
autorizarea activităţilor prevăzute la art. 39, din domeniul său de activitate;
f)exercita controlul de specialitate pentru activităţile prevăzute de art. 39, din
domeniul său de activitate, pentru a preveni orice efect advers asupra stării de
sănătate a populaţiei, a lucratorilor şi a mediului şi transmite autorităţilor
competente rezultatele controalelor şi măsurile adoptate.
Art. 86
Autoritatea publică centrală în domeniile economiei şi comerţului are următoarele
atribuţii:
a)elaborează politica şi strategiile aplicabile în domeniul propriu de activitate în
conformitate cu legislaţia privind protecţia mediului;
b)elaborează şi aplică la nivel naţional strategia de exploatare a resurselor minerale,
în concordanţă cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă;
c)elaborează politica în domeniul reciclării şi valorificării deşeurilor industriale;
d)dezvoltă şi promovează legislaţia privind protecţia mediului din domeniile specifice
de competenţă;
e)colaborează cu alte autorităţi publice centrale la elaborarea mecanismelor
financiare pentru stimularea utilizării tehnologiilor curate;
f)colaborează la elaborarea şi promovarea normelor care asigură implementarea
cerinţelor privind prevenirea şi controlul integrat al poluării pentru anumite categorii
de activităţi industriale;
g)încurajează introducerea sistemelor de management de mediu şi a etichetei
ecologice;
h)promovează norme şi asigura implementarea acestora în domeniul substanţelor şi
preparatelor periculoase;
i)exercită controlul de specialitate în domeniul activităţilor prevăzute de art. 24-28.
Art. 87
Autoritatea publică centrală în domeniul agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale are
următoarele atribuţii şi răspunderi:
a)asigură protecţia şi conservarea solurilor şi menţinerea patrimoniului funciar;
b)iniţiază proiecte de acte normative privind volumul de masă lemnoasă ce se
recoltează anual din fondul forestier naţional, pe baza avizului autorităţii publice
centrale pentru protecţia mediului, conform legislaţiei în vigoare;
c)asigură autorizarea cultivatorilor de plante superioare modificate genetic;
d)aprobă locaţiile şi suprafeţele în care urmează să fie cultivate plante superioare
modificate genetic, în vederea autorizării de către autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului;
e)colaborează cu autoritatea centrală pentru protecţia mediului în autorizarea şi
controlul activităţilor prevăzute la art. 39;
f)asigură, prin registrul naţional, evidenţa suprafeţelor cultivate şi a cultivatorilor de
plante superioare modificate genetic;
g)aplică principiul coexistenţei culturilor de plante superioare modificate genetic cu
celelalte tipuri de culturi agricole;
h)asigură informarea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului asupra
rezultatelor controlului şi măsurile adoptate în domeniul organismelor modificate
genetic.
Art. 88
Autoritatea publică centrală în domeniul transporturilor, construcţiilor şi turismului
are următoarele atribuţii şi răspunderi:
a)dezvoltă planuri şi programe care materializează politica naţională de amenajare a
teritoriului şi localităţilor, cu respectarea principiilor prezentei ordonanţe de urgenţă
şi a legislaţiei specifice privind evaluarea de mediu a planurilor şi programelor;
b)elaborează şi aplică programe pentru dezvoltarea infrastructurii de transport, a
transporturilor multimodale şi a transportului combinat, cu respectarea prevederilor
prezentei ordonanţe de urgenţă;
c)asigură controlul gazelor de eşapament;
d)elaborează şi dezvoltă planuri de acţiune şi programe privind îmbunătăţirea
calităţii şi protecţiei mediului, inclusiv în domeniul zgomotului şi vibraţiilor pentru
toate modurile de transport şi infrastructurile acestora;
e)urmăreşte protejarea patrimoniului natural, inclusiv prin măsuri impuse unităţilor
care desfăşoară activităţi în domeniul turismului şi încurajează aplicarea principiilor
ecoturismului.
Art. 89
Autoritatea publică centrală în domeniul administraţiei şi internelor are următoarele
atribuţii şi răspunderi:
a)elaborează strategiile în domeniile gospodăririi comunale şi al producerii şi
distribuţiei energiei termice în conformitate cu legislaţia privind protecţia mediului;
b)elaborează norme şi instrucţiuni specifice, în concordanţă cu respectarea
principiilor prezentei ordonanţe de urgenţă, pentru domeniile sale de activitate;
c)supraveghează respectarea de către personalul aflat în subordine a normelor de
protecţie a mediului pentru activităţile proprii;
d)aplică sancţiuni pentru încălcarea de către personalul din domeniul internelor a
legislaţiei de protecţie a mediului;
e)sprijină autorităţile competente pentru protecţia mediului în exercitarea controlului
transporturilor de substanţe şi materiale supuse unui regim special, pe baza
normelor avizate de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului;
f)participă, potrivit competenţelor, la acţiunile de prevenire, protecţie şi intervenţie
în caz de accidente ecologice prin Inspectoratele pentru Situaţii de Urgenţă.
Art. 90
Autorităţile administraţiei publice locale au următoarele atribuţii şi răspunderi:
a)aplică prevederile din planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului, cu
respectarea principiilor prezentei ordonanţe de urgenţă;
28
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
b)urmăresc respectarea legislaţiei de protecţia mediului de către operatorii
economici care prestează servicii publice de gospodărie comunală;
c)adoptă programe şi proiecte pentru dezvoltarea infrastructurii localităţilor, cu
respectarea prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă;
d)organizează structuri proprii pentru protecţia mediului, colaborează cu autorităţile
competente pentru protecţia mediului şi le informează asupra activităţii desfăşurate;
e)promovează o atitudine corespunzătoare a comunităţilor locale în legătură cu
importanţa protecţiei mediului;
f)asigură, prin serviciile publice şi operatorii economici responsabili, luarea măsurilor
de salubrizare a localităţilor, de întreţinere şi gospodărire a spaţiilor verzi, a pieţelor
şi a parcurilor publice;
g)conservă şi protejează spaţiile verzi urbane şi/sau rurale, astfel încât să se asigure
suprafaţa optimă stabilită de reglementările în vigoare, în localităţile în care nu există
posibilitatea asigurării acesteia, conservarea spaţiilor verzi existente este prioritară;
h)supraveghează operatorii economici din subordine pentru prevenirea eliminării
accidentale de poluanţi sau depozitării necontrolate de deşeuri şi dezvoltarea
sistemelor de colectare a deşeurilor refolosibile;
i)organizează servicii specializate pentru protecţia mediului şi colaborează, în acest
scop, cu autorităţile pentru protecţia mediului.
Art. 91
Autoritatea naţională în domeniul sanitar-veterinar şi al siguranţei alimentelor are
următoarele atribuţii şi răspunderi:
a)elaborează, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului,
reglementări în domeniul organismelor modificate genetic, pentru asigurarea unui
nivel ridicat al protecţiei vieţii şi sănătăţii umane, sănătăţii şi bunăstării animalelor;
b)asigură controlul activităţilor în domeniul său de activitate şi al trasabilităţii
produselor;
c)colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului în stabilirea
unor proceduri armonizate, eficiente şi transparente privind evaluarea riscului şi
autorizarea organismelor modificate genetic, precum şi a unor criterii pentru
evaluarea potenţialelor riscuri care rezultă din utilizarea alimentelor şi hranei
modificate genetic, pentru animale;
d)informează autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului asupra
rezultatelor controlului şi măsurile adoptate în domeniul organismelor modificate
genetic.
Art. 92
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor are următoarele atribuţii şi
răspunderi:
a)elaborează, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului,
reglementări în domeniul organismelor modificate genetic, pentru asigurarea unui
nivel ridicat al protecţiei vieţii şi sănătăţii umane, sănătăţii şi bunăstării animale,
protecţiei mediului şi intereselor consumatorilor;
b)elaborează, împreună cu autorităţile publice centrale pentru protecţia mediului,
pentru agricultură, silvicultură şi cu autoritatea sanitar veterinară şi pentru siguranţa
alimentelor, reglementările referitoare la produsele biocide, îngrăşăminte chimice,
produsele de protecţie a plantelor, organismele modificate genetic obţinute prin
tehnicile biotehnologiei moderne şi asigură controlul aplicării acestora în domeniul
său de competenţă;
c)controlează trasabilitatea şi etichetarea organismelor modificate genetic în toate
etapele introducerii lor pe piaţă;
d)asigură controlul activităţilor în domeniul său de activitate şi al trasabilităţii
produselor şi comunică autorităţii centrale pentru protecţia mediului rezultatele
controlului.
Art. 93
Poliţia, Jandarmeria, Inspectoratele pentru Situaţii de Urgentă şi Garda financiară
sunt obligate să acorde sprijin, la cerere, reprezentanţilor autorităţilor competente
pentru protecţia mediului în exercitarea atribuţiilor lor.
X.2. Obligaţiile persoanelor fizice şi juridice în domeniul mediului
Art. 94
(1)Protecţia mediului constituie o obligaţie a tuturor persoanelor fizice şi
juridice, în care scop:
a)solicită şi obţin actele de reglementare, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe
de urgenţă şi a legislaţiei subsecvente;
b)respectă condiţiile din actele de reglementare obţinute;
c)nu pun în exploatare instalaţii ale căror emisii depăşesc valorile limită stabilite prin
actele de reglementare;
d)persoanele juridice care desfăşoară activităţi cu impact semnificativ asupra
mediului organizează structuri proprii specializate pentru protecţia mediului;
e)asistă persoanele împuternicite cu activităţi de verificare, inspecţie şi control,
punându-le la dispoziţie evidenţa măsurătorilor proprii şi toate celelalte documente
relevante şi le facilitează controlul activităţilor ai căror titulari sunt, precum şi
prelevarea de probe;
f)asigură accesul persoanelor împuternicite pentru verificare, inspecţie şi control la
instalaţiile tehnologice generatoare de impact asupra mediului, la echipamentele şi
instalaţiile de depoluare a mediului, precum şi în spaţiile sau în zonele aferente
acestora;
g)realizează, în totalitate şi la termen, măsurile impuse prin actele de constatare
încheiate de persoanele împuternicite cu activităţi de verificare, inspecţie şi control;
h)se supun dispoziţiei scrise de încetare a activităţii;
i)suportă costul pentru repararea prejudiciului şi înlătură urmările produse de acesta,
restabilind condiţiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului
29
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
"poluatorul plăteşte";
j)asigură sisteme proprii de supraveghere a instalaţiilor şi proceselor tehnologice şi
pentru automonitorizarea emisiilor poluante;
k)asigură evidenţa rezultatelor şi raportează autorităţii competente pentru protecţia
mediului rezultatele automonitorizării emisiilor poluante, conform prevederilor actelor
de reglementare;
l)informează autorităţile competente, în caz de eliminări accidentale de poluanţi în
mediu sau de accident major;
m)depozitează deşeurile de orice fel numai pe amplasamente autorizate în acest
sens;
n)nu ard miriştile, stuful, tufărişurile sau vegetaţia ierboasă fără acceptul autorităţii
competente pentru protecţia mediului şi fără informarea în prealabil a serviciilor
publice comunitare pentru situaţii de urgenţă;
o)aplică măsurile de conservare stabilite de autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului pe suprafeţele terestre şi acvatice supuse unui regim de
conservare ca habitate naturale pe care le gestionează precum şi pentru refacerea
ecologică a acestora;
p)nu folosesc momeli periculoase în activităţile de pescuit şi vânătoare, cu excepţia
cazurilor special autorizate:
q)asigură condiţii optime de viaţă, în conformitate cu prevederile legale, animalelor
sălbatice ţinute în captivitate legal, sub diferite forme;
r)asigură luarea măsurilor de salubrizare a terenurilor neocupate productiv sau
funcţional, în special a celor situate de-a lungul căilor de comunicaţie rutiere,
feroviare şi de navigaţie;
s)să se legitimeze la solicitarea expresă a personalului de inspecţie şi control
prevăzut în prezenta ordonanţă de urgenţă.
(2)Persoanele fizice sau juridice care prospectează, explorează sau exploatează
resursele subsolului au următoarele obligaţii:
a)să efectueze remedierea zonelor în care solul, subsolul şi ecosistemele terestre au
fost afectate;
b)să anunţe autorităţile pentru protecţia mediului sau pe cele competente, potrivit
legii, despre orice situaţii accidentale care pun în pericol mediul şi să acţioneze
pentru refacerea acestuia.
(3)Persoanele fizice şi juridice care cultivă plante superioare modificate genetic
au următoarele obligaţii:
a)să solicite şi să obţină autorizaţia din partea autorităţii publice competente pentru
agricultură şi să desfăşoare activitatea pe bază de contract cu titularii autorizaţiilor
de introducere deliberată în mediu şi pe piaţă a organismelor modificate genetic;
b)să solicite avizul privind amplasarea acestor culturi faţă de ariile naturale protejate
legal constituite.
(4)Persoanele fizice şi juridice au următoarele obligaţii în vederea respectării
regimului ariilor naturale protejate:
a)să cunoască şi să respecte prevederile planurilor de management şi ale
regulamentelor ariilor naturale protejate:
b)să nu desfăşoare activităţi care contravin planurilor de management sau
regulamentelor ariilor naturale protejate, precum şi prevederilor prezentei ordonanţe
de urgenţă;
c)să obţină acordurile aferente ariilor naturale protejate;
d)să permită accesul în aria naturala protejată a administratorilor sau custozilor
precum şi a împuterniciţilor acestora pe terenurile deţinute cu orice titlu.
Art. 95
(1)Răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv, independent
de culpă. în cazul pluralităţii autorilor, răspunderea este solidară.
(2)În mod excepţional, răspunderea poate fi şi subiectivă pentru prejudiciile cauzate
speciilor protejate şi habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice.
(3)Prevenirea şi repararea prejudiciului adus mediului se realizează conform
prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi a reglementărilor specifice.
Bibliografie

Berca M. – 2000 – Ecologie generală şi protecţia mediului.Ed. Ceres, p. 435, Buc.

Bran Florina, Ioan Ildikó, Dinu M., Mőckesch Carmen – 1999 – Mic dicţionar de protecţia mediului, p. 166.
Duţu M. – 1998 – Dreptul mediului. Tratat, vol I, Ed. Economică, p. 404.
Gabriel R., Pandele Cătălina – 2000 – Dreptul mediului. Note de curs. Fundaţia Dacia, Univ. „SEXTIL PUŞCARIU”, p. 444.
Pascal Ileana, Vlad Monica, Deaconu Ş., Vrabie C. – 2004 – Protecţia mediului înconjurător, Centrul de resurse juridice. P. 149, Buc.
Legea nr. 50/1991 reactualizată,
Legea nr. 107/1997,
Legea nr. 137/1995,
Legea nr. 85/2003
ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia mediului
Legea mediului înconjurător. Armonizare UE

NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI

30
 NOŢIUNI DE PROTECŢIA MEDIULUI
CUPRINS
Pg.
I. NOŢIUNEA DE PROTECŢIA MEDIULUI .............................................................................................. 1.
I.1. Definirea noţiunii de mediu .......................................................................................................................... 1.
I.2. Locul ştiinţelor naturii şi rolul lor în protecţia mediului ............................................................................... 3.
I.3. Problematicişe biosferei ................................................................................................................................. 3.
II. PRINCIPALELE PROCESE, FENOMENE, CARE GENEREAZĂ CRIZE GLOBALE PE
PĂMÂNT .......................................................................................................................................................... 3.
II.1. Suprapopularea .............................................................................................................................................. 4.
II. 2. Resursele naturale ....................................................................................................................................... 4.
II. 3. Poluarea mediului ambiant ......................................................................................................................... 4.
II.4. Pericolul unei crize climatice ................................................................................................................... 5.
II.5. Degradarea biodiversităţii ............................................................................................................................. 6.
II. 6. Falimentul mecanismelor de autoreglare ................................................................................................... 7.
II. 7. Se poate păstra Pământul ca ecosistem funcţional? .................................................................................. 7.
III. SURSE DE POLUARE A MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR .................................................................. 9.
III. 1. Surse de poluare naturale ........................................................................................................................... 9.
III. 2. Surse de poluare caracteristice activităţii umane ..................................................................................... 10.
III. 2.1. Transporturile ........................................................................................................................................ 11.
III. 2.2. Agricultura, silvicultura şi zootehnia ..................................................................................................... 12.
III. 2.3. Industria .................................................................................................................................................. 12.
III. 3. POLUAREA MEDIULUI AMBIANT ................................................................................................... 13.
III. 3.1. Poluarea atmosferei ............................................................................................................................... 13.
III. 3.2. Poluarea apei ........................................................................................................................................ 170.
III.3.3. Poluarea solului ..................................................................................................................................... 20.
III.3.4. Poluarea radioactivă .............................................................................................................................. 22.
III.3.5. Poluarea sonoră ....................................................................................................................................... 23.
III.3.6. Poluarea aerului în centrele urbane ........................................................................................................ 23.
III.3.7. Efectele poluării asupra sănătăţii umane ................................................................................................ 24.
III.3.8. Efectele dăunătoare ale mediilor din marile centre urbane asupra organismului uman ........................... 25.
III.3.9. Program de control al poluării aerului în centrele urbane ...................................................................... 26.
III.4. Influenţa agenţilor chimici asupra organismului uman ...................................................................... 27.
III.5. Principalele obiective poluante, respectiv problemele ecologice pe care le ridică ............................ 30.
III. 6. Prevenirea pagubelor provocale şi evaluarea cheltuielilor aferente .................................................. 34.
IV. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI MEDIULUI ................................................... 36.
IV. 1. Principiile fundamentale, elemente strategice de bază, modalităţi de implementare ............................... 36.
IV. 2. Protecţia mediului – obiectiv de interes public major ............................................................................... 36.
IV. 3. Principiul conservării ................................................................................................................................. 37.
IV. 4. Principiul prevenirii .................................................................................................................................. 37
IV. 5. Principiul precauţiei .................................................................................................................................. 38.
IV.6. Principiul „poluatorul plăteşte” ................................................................................................................. 38.
IV. 7. Elemente strategice de bază ...................................................................................................................... 40.
IV. 8. Modalităţi de implementare ...................................................................................................................... 40.
V. FUNCŢIILE DREPTULUI MEDIULUI ................................................................................................. 41.
VI. IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI .............................................................................................. 42.
VII. PÂRGHIILE ECONOMICE ŞI FISCALE DE PROTECŢIE ............................................................ 46.
VIII. CADRUL INSTITUŢIONAL, INSTITUŢIILE MEDIULUI .............................................................. 48.
INSTITUŢIILE MEDIULUI ÎN ROMÂNIA............................................................................................... 49.
IX. ARTIBUŢII ŞI RĂSPUNDERI ÎN MATERIE DE MEDIU, CONFERITE AUTORITĂŢILOR PUBLICE PRIN Ordonanţa 54.
de Urgenţă NR 195/2005 ..................................................................................
IX.1. Atribuţii şi răspunderi ale autorităţilor pentru protecţia mediului .................................................... 54.
IX.2. Atribuţii ale altor autorităţi ale administraţiei publice ........................................................................ 55.
IX.3. Atribuţiile administraţiei publice locale ..................................................................... ........................... 56.
IX.4. Atribuţiile autorităţilor cu atribuţii în domeniul mediului ................................................................. 56.
X. ARTICOLE PRIVITOARE LA ATRIBUŢIILE ŞI RĂSPUNDERILE CE ÎI REVIN AUTORITĂŢILOR LOCALE ŞI 56.
CENTRALE, RESPECTIV PERSOANELOR FIZICE PRIN ORDONANŢA DE URGENŢĂ NR
195/2005 ..................................................................................
X.1. Atribuţii şi răspunderi ale altor autorităţi centrale şi locale .......................................................................... 56.
X.2. Obligaţiile persoanelor fizice şi juridice în domeniul mediului .................................................................... 61.
Bibliografie ........................................................................................................................................................ 63.

31