1

Un copil minune în lumea muzicii, Wolfgang Amadeus Mozart a început să cânte

pentru aristocraţia Europei şi şi-a compus primele lucrări la vârsta de şase ani. 30 de ani
mai târziu, aflat la apogeul carierii, a murit după o scurtă suferinţă la Viena. Fusese
oare otrăvit?
Decenii mai târziu, Sophie Haibel, sora mai mică a soţiei lui Mozart, Constanze, îşi
amintea încă strania premoniţie. În prima duminică din decembrie 1791, se afla în bucătărie,
unde pregătea o ceaşcă de cafea pentru mama sa. Cu o zi înainte fusese la Viena ca să-şi
viziteze cumantul care se îmbolnăvise, dar revenise cu veşti îmbucurătoare. Acum, în timp ce
aştepta să fiarbă cafeaua, Sophie, privea fix, căzută pe gânduri, flacăra aprinsă a unei lămpi cu
gaz şi se gândea la soţul suferind al surorii sale. Deodată flacăra s-a stins „complet de parcă n-
ar fi fost niciodată aprinsă”, avea să scrie ea mai târziu. „Nici măcar o scânteie nu a mai rămas
pe fitilul principal şi totuşi nu se făcuse nici un pic de curent – pot să jur”. Cuprinsă de un
presentiment îngrozitor, a fugit la mama sa, care a sfătuit-o să se întoarcă acasă la Mozart fără
întârziere.
Constanze şi-a întâmpinat sora, povestindu-i că Mozart avusese o noapte agitată, şi a
rugat-o să rămână. „Ah, draga mea Sophie, cât mă bucur că ai venit, a spus muzicianul.
Trebuie să stai la noapte aici şi să vezi cum mor.” Lângă el se afla un tânăr asistent numit
Sussmayr, căruia Mozart îi dădea instrucţiuni pentru a încheia ultima sa compoziţie, un
recviem. A fost chemat un preot, apoi un medic care a recomandat ca bolnavului să i se pună
pe fruntea fierbinte comprese reci; la 12.55 dimineaţa, pe data de 5 decembrie 1791, Mozart
murea. Peste nici două luni, fostul copil – minune şi prolific compozitor ar fi împlinit 36 de
ani.
Mereu în lipsă de bani, Mozart lucrase într-un ritm febril pentru a încheia comenzi
importante pe care le primise în cursul anului, iar prietenilor şi rudelor le părea tensionat şi
epuizat de prea multă muncă. Dar când a căzut la pat pe 20 noiembrie, nimeni nu a bănuit că
putea fi vorba de o boală fatală. Georg Nikolaus Nissen, cel de-al doilea soţ al lui Constanze,
a consemnat simptomele în biografia pe care i-a dedicat-o compozitorului în 1828. „Boala a
început cu umflarea mâinilor şi picioarelor, şi o aproape totală incapacitate de a se mişca; apoi
au urmat vărsături bruşte, şi aceasta se numeşte febră miliară acută.” Diagnosticul a fost
confirmat în registrul oficial de decese al oraşului Viena.
Mozart însuşi bănuia ceva necurat la mijloc. Cu câteva săptămâni înainte să moară, i-a
spus lui Constanze că fusese otrăvit: „Cinev mi-a dat acqua toffana şi a calculat exact data
cand voi muri.” O otravă inodoră şi cu acţiune lentă, pe bază de arsenic, acqua toffana îşi
trăgea numele de la Giulia Tofina, o vrăjitoare italiană din secolul al XVII-lea, care inventase
poţiunea şi o vindea aşa-zişilor criminali. Mozart ajunsese să creadă că recviemul, pe care il
comandase un necunoscut era destinat propriilor sale funeralii.
Pe 31 decembrie 1791, un ziarist berlinez informa asupra morţii compozitorului şi
specula în privinţa cauzei acesteia. „Deoarece trupul i se umflase după moarte, s-a crezut că
fusese otrăvit.” În nişte însemnări nedatate, fiul mai mare al lui Mozart, Carl Thomas, îşi
amintea că trupul tatălui său era atât de umflat şi mirosul de putrefacţie atât de puternic încât
nu s-a făcut nici o autopsie. Spre deosebire de majoritatea cadavrelor care se răcesc devin
inerte, corpul lui Mozart a rămas moale şi elastic, asemeni celor morţi prin otrăvire.
Dar cine să fi dorit moartea lui Mozart? Văduva nu dădea credit zvonurilor despre o
posibilă otrăvire şi nu a numit nici un suspect. Astfel că povestea a fost curând dată uitării –
pentru a fi însă reluată cu accente dramatice, trei decenii mai târziu de nimeni altul decât de
rivalul care ar fi putut foarte bine să-i dorească lui Mozart sfârşitul.

2
Invidia lui Salieri

Cu numai cinci ani mai vârstnic decât Mozart, Antonio Salieri fusese numit în 1774
compozitor la curtea împăratului Iosif al II-lea, la vârsta de numai 24 de ani. Cand Mozart a
ajuns la Viena, 7 ani mai târziu, italianul era cel mai de seamă muzician al capitalei austriece,
extrem de apreciat de aristocraţie şi favorit printre pretenţioşii melomani ai oraşului. Salieri
era un compozitor facil şi prolific, printre elevii săi având să se numere mai târzit Beethoven,
Schubert şi Franz Liszt. Dar în Mozart el a recunoscut imediat un rival, un geniu al cărui
talent nu avea cum să-l egaleze vreodată. Puţini erau cei care se îndoiau în cercurile artistice
Vieneze de invidia pe care o avea Salieri faţă de Mozart, iar acesta din urmă nu făcea nici un
secret din dispreţul pe care-l nutrea pentru compozitorul Curţii.
Salieri a trait să vadă întreaga Vienă sărbătorind 50 de ani de la numirea sa în calitate
de compozitor al Curţii în 1824. Dar cu un an înainte făcuse o declaraţie surprinzătoare. În
octombrie 1823 un elev de-al lui Beethoven, Ignaz Moscheles, i-a făcut o vizită bătrânului
Salieri, la acea vreme internat într-un spital de la marginea oraşului.
Nereuşind să vorbească decât în frânturi de frază şi preocupat de moartea sa iminentă,
Salieri a jurat că „nu este nici un strop de adevăr în acest zvon absurd; ştii cum că l-aş fi
otrăvit pe Mozart”. La mijloc era doar răutate, i-a spus lui Moscheles; „spune lumii... că
bătrânul Salieri care va muri curând, ţi-a spus aşa”. O lună mai târziu Salieri a încercat să se
sinucidă. Cei care l-au vizitat pe patul de moarte povesteau că delira despre rolul pe care l-ar
fi avut în moartea lui Mozart şi vroia să-şi mărturisească păcatul. Mult apreciatul compozitor
al Curţii avea să moară anul următor.
Biograful italian al lui Haydn, Giuseppe Carpani, a încercat să salveze onoarea
compatriotului său. A căutat un medic care fusese consultat în faza finală a bolii lui Mozart şi
a obţinut de la acesta diagnosticul de febră reumatică. Dacă Mozart fusese otrăvit, a întrebat
Carpani, unde erau dovezile? „Inutil să mai întrebaţi. Nu există nici o probă şi este imposibil
să se mai găsească una vreodată.” După moartea soţului ei, Constanze şi-a trimis fiul să
studieze cu Salieri. Întrebat despre zvonul conform căruia compozitorul Curţii îi otrăvise tatăl,
băiatul a declarat că Salieri nu-l omorâse pe Mozart, dar în schimb „nu încape îndoială că îi
otrăvise viaţa cu intrigi”. Salieri însuşi se pare că ar fi spus că era păcat că Mozart murise atât
de tânăr, dar pentru ceilalţi compozitori nu era un lucru tocmai rău; dacă ar fi trăit mai mult,
„nimeni nu ne-ar fi dat vreo coajă de pâine pentru munca noastră”.

Gelozia unui soţ

Un al doilea suspect în bănuita crimă a fost Franz Hofdemel, un confrate în loja masonică
căreia îi aparţinea compozitorul, a cărui tânără şi atrăgătoare soţie Magdalena, s-a numărat
printre ultimii elevi ai lui Mozart. La câteva zile după moartea lui Mozart, Hofdemel şi-a
atacat cu sălbăticie soţia însărcinată, mutilând-o şi desfigurând-o cu lovituri de cuţit pe faţă,
gât şi braţe, după care şi-a luat viaţa. Magdalena a supravieţuit şi cinci luni mai târziu dădea
naştere unui copil despre care gurile rele spuneau că ar fi fost al lui Mozart.
Sora mai mare a lui Mozart, Maria Anna, a remarcat la un moment dat că fratele ei
dădea lecţii de muzică tinerelor femei doar când era îndrăgostit de acestea. Iar ani mai târziu,
rezervatul Ludwing van Beethoven, a refuzat să cânte în faţa Magdalenei deoarece „existase o
prea mare intimitate între ea şi Mozart”.Totuşi, din observaţiile comtemporanilor şi din
scrisorile care ne-au rămas de la el, Mozart pare să-i fi fost fidel lui Constanze şi nu există nici
o dovadă despre o aventură extraconjugală. În cele din urmă, împărăteasa Maria Luiza s-a
interesat personal de tragedia Magdalenei, lucru puţin probabil să se petreacă dacă ar fi existat
vreo urmă de suspiciune cu privire la paternitatea copilului.

3
Războiul francmasonilor?

În lunile de după moartea lui Mozart, mai circula încă un zvon: compozitorul ar fi fost
pedepsit pentru că dezvăluise secrete francmasonice în Flautul fermecat. Această operă
alegorică a avut premiera la Viena pe 30 septembrie 1791 cu Mozart însuşi la pupitrul
orchestrei, şi a repurtat un mare succes de public, dar şi de critică. Printre admiratori se
număra şi Salieri care la însoţit pe Mozart la o reprezentaţie ulterioară şi – după cum i-a scris
lui Mozart cu mândrie lui Constanze – i-a declarat că nu mai văzuse un „spectacol atât de
frumos şi încântător.”
Deşi unii dintre confraţii francmasoni ai lui Mozart, poate au fost surprinşi de Flautul
fermecat, compozitorul şi libretistul său, Emmanuel Schikaneder, a folosit opera pentru a
propaga idealurile de curaj, dragoste, şi fraternitate ale societăţii secrete în rândurile unui
public mai larg. Subiectul a fost tratat cu înţelegere, respect şi o notă de bună dispoziţie.
Francmasonii nu numai că au fost ofensaţi de operă, dar chiar i-au comandat lui
Mozart şi o cantată, pe care acesta a compus-o între câteva zile între premiera Flautul
fermecat şi izbucnirea bolii fatale. La câteva zile după moartea lui Mozart, marele maestru al
lojii din care acesta făcea parte i-a adus un omagiu numindu-l „cel mai iubit şi valoros” dintre
membrii săi şi s-a referit la trecerea sa în nefiinţă ca la „o pierdere ireparabilă”. În 1792,
francmasonii din Viena au organizat un spectacol de binefacere cu cantata, în beneficiul
văduvei şi al fiilor lui Mozart.

O înmormântare grăbită

Cum în momentaul soţul său Constanze era strâmtoarată financiar, ea a ales cea mai
necostisitoare înmormântare; s-a estimat că ar fi vorba de 30 de dolari. Pe data de 7 decembrie
la ora 2:30 după-amiză, trupul neînsufleţit a fost dus la Catedrala Sf. Ştefan, unde câţiva
apropiaţi – printre care se bănuieşte că şi Salieri – au participat la slujbă într-o capelă laterală.
Ploaia amestecată cu zăpadă se spune că ar fi împiedicat corteghiul să însoţească dricul până
la cimitirul St. Marx, aflat la jumătate de oră distanţă, astfel că nimeni nu a fost de faţă ca să
poată nota locul în care a fost depus trupul în mormântul anonim. În realitate, după cum a
consemnat un cronicar al vremii, 7 decembrie fusese o zi blândă de iarnă, chiar dacă
inceţoşată.
Constanze, care mai târziu a explicat că ea crezuse că biserica se va ocupa de punerea
unei cruci sau a unei pietre la mormântul soţului ei, nu s-a ingrijit în nici un fel de mormântul
lui Mozart. De-abia în 1859 a fost ridicat un monument funerar în cimitirul Sfântului Marcu,
amplasarea sa făcându-se cu totul aleatoriu.

Presupunerile medicilor

Moartea misterioasă a lui Mozart şi înmormântarea pripită au constituit subiectul unei

speculaţii şi dezbateri intense vreme de două secole. În 1966, un medic elveţian pe nume Carl
Bar a respins ca amatoristic şi lipsit de profesionalism diagnostigul de „febră miliară acută”
pus la vremea respectivă. Bazându-se pe dovezi de la medicul lui Mozart, doctorul Nicolaus
Closet, Bar a sugerat că de vină fusese febra reumatismală, o afecţiune neinfecţioasă
caracterizată prin inflamaţii dureroase ale încheieturilor. În 1984 un al medic, Peter J. Davies
a publicat o analiză şi mai documentată a istoriei medicale a lui Mozart şi a bolii sale fatale.
În 1762, anul în care geniul muzical în vârstă de 6 ani a avut concertul său de debut şi
şi-a început activitatea componistică, Mozart a contractat o infecţie streptococică a sistemului
respirator. Efectele unei astfel de infecţii pot apărea luni de zile, chiar ani mai târziu. Copilul a
suferit ulterior de amigdalită, febră tifoidă, variolă, bronşită şi hepatită de tip A. În 1784 la trei

4
ani de la sosirea sa la Viena, compozitorul a avut de înfruntat o boală gravă, cu simptome care
includeau vărsături violente şi febră reumatismală inflamatorie.
Doctorul Davies şi-a încheiat analiza asupra stării de sănătate a compozitorului
concluzionând că moartea îi fusese cauzată de o combinaţie de infecţie streptococică
contractată în timpul unei epidemii, blocaj renal provocat de o hipersenzitivitate cunoscută ca
sindromul lui Schönlein-Henoch, o hemoragie cerebrală şi o bronhopneumonie gravă. Printre
efectele secundare ale blocajului renal, consemna doctorul Davies, se numără depresia,
tulburări de personalitate şi halucinaţii – ceea ce poate explicat morbida convingere a lui
Mozart că fusese otrăvit şi recviemul rămas neterminat îi fusese comandat pentru propria
înmormântare.

Anexe

Bibliografie

Mari Enigme Ale Trecutului – Dezvăluiri din culisele istoriei, editura Reader’s Digest
Poza a fost procurată cu ajutorul enciclopediei virtuale Microsoft Encarta Deluxe 2002 şi a
motorului de căutare Google