DE LA MAIMUȚA SĂLBATICĂ LA MAIMUȚA DOMESTICĂ

Posted on ianuarie 3, 2011 by constantincretan

I. ISTORIA

Ieşiră la plimbarea de seară pe ţărmul mării după miezul nopţii, cu cîteva ore mai
tîrziu decît de obicei, pentru că el a vrut să mai lucreze, simţindu-se inspirat.

Se întinseră pe nisipul care încă mai emana căldura zilei în răcoarea nopţii. La un
moment dat, el ieşi din şirul vorbelor întîmplătoare şi îi spuse, cu o voce părînd
ezitantă din pricina emoţiei, că, deşi n-a reuşit să pună nimic pe hîrtie, în seara asta a
ajuns, în sfîrşit, să găsească o teorie fără fisură a unificării cîmpurilor, în care reuşise
să rezolve toate contradicţiile care păreau de nedepăşit pînă acum. Şi îi mai zise că
avea de gînd ca, peste două săptămîni, la decernarea Nobel-ului, să-şi anunţe şi să-şi
prezinte noua teorie, în locul discursului pe care îl avea pregătit.

Ea se lipi strîns de el, aşezîndu-şi pe pieptul lui capul care tocmai îi era străbătut
de gîndul că ea e cea care are cel mai deştept bărbat de pe planetă şi că ea e cea care îi
va dărui urmaşi. Lui nu-i împărtăşi, însă, decît a doua parte a ideii, spunîndu-i că îşi
făcuse seara un test de sarcină, care ieşise pozitiv.

Începură, pe plaja pustie, ritualul împerecherii. La fel ca în urmă cu un an, cînd se

cunoscuseră, ea fiind venită aici pentru un turneu de şah, iar el pentru un congres de
fizică.

Fură brusc încercuiţi şi întrerupţi de cei cinci. El muri sub loviturile de pumni,
picioare şi cuţite. Ea rămase în inconştienţă şi aproape fără suflare, în urma
loviturilor şi violului. Aşa fură găsiţi, în zori, de către gunoierii care curăţau plaja
aceasta îndepărtată, izolată.

Cei cinci fură prinşi şi băgaţi în puşcărie, pe viaţă.

El fu plîns şi îngropat, ca orice mort.

Ea trecu printr-o perioadă cumplită şi îşi găsi singura consolare în faptul că purta
în pîntece copilul lui. Hotărî să rămînă în viaţă numai pentru a naşte şi a creşte acest
copil.
 Îl născu. Îl creştea. Copilul nu semăna deloc cu tatăl, ci, pe măsură ce trecea
timpul, ei i se părea că pe chipul fiului se conturau tot mai precis trăsăturile unuia
dintre cei cinci. Îi făcu un test de paternitate. Era fiul criminalului, nu al celui ucis.
Refăcu de încă două ori testul ADN şi avu acelaşi rezultat. Cel care fusese fals pozitiv
era testul de sarcină, făcut în urmă cu cîţiva ani, în seara în care fizicianul întîrziase
plimbarea pe plajă din cauza teoriei pe care a găsit-o, dar pe care n-a mai apucat să o
pună pe hîrtie.

Femeia nu se putu împiedica să constate că, după ce fusese victimă a ororii de pe

plajă, devenise complice al acestei de-a doua orori, pe care ar fi putut-o împiedica. O
vreme, îi fu iar cumplit de greu. Dar fiul criminalului dispăru după un timp, lăsînd tot
locul fiului ei. Îl creştea. Îl iubea. Era al ei.

Pare o istorie a cîtorva oameni, fie că ar fi reală, fie că ar fi falsă. Dar nu este doar
atît. Este un rezumat al istoriei omului. Este, mai mult, esenţa istoriei omenirii. Este
istoria, trecută şi viitoare, a drumului inevitabil al omului înapoi, spre maimuţă. Este
ceea ce a ascuns Darwin. La finalul acestei cărţi, adevărul acestor afirmaţii va părea
evident. Şi va părea aproape indiscutabil şi faptul că Darwin l-a cunoscut.

II. CREIERUL NOSTRU DE AZI: CONTRACŢIA DE DUPĂ BIG BANG

Indiferent de criteriile pe care diverşi autori le stabilesc pentru a defini procesul

umanizării, există un fenomen ce nu poate fi separat nicicum de apariţia şi evoluţia
omului: creşterea, explozivă în anumite perioade, a creierului. De la australopitec la
sapiens volumul creierului a crescut de peste trei ori.

Astfel, nu ne putem imagina un proces invers, de „dezumanizare”, separat de o

scădere semnificativă a creierului. Cum această carte va demonstra că sîntem în plin
proces de dezumanizare, că ne îndreptăm către o maimuţă mai puţin evoluată, adică
mai puţin inteligentă decît omul, va trebui să luăm în discuţie şi acest argument
morfologic al mărimii creierului. Deşi nu ne sprijinim demonstraţia aproape deloc pe
acest argument.

Toate studiile recente arată o scădere a creierului uman în ultimele zeci de mii de
ani. Omul de Neanderthal, specie proximă speciei sapiens, avea un creier cu 15-20%
mai mare. Omul de Cro-Magnon, strămoş direct al nostru, avea şi el creierul cu 15%
mai mare. Iar oamenii de acum 5.000 de ani aveau creierul cu 10% mai mare decît al
nostru.
 Repet, nu vom invoca argumentul scăderii creierului în demonstrarea antropolizei
pe care tocmai o parcurgem, deşi tot mai multe studii arată că există o corelaţie
puternică între mărimea creierului şi gradul de inteligenţă. Dar măcar ca argument în
favoarea stopării evoluţiei genetice în direcţia creşterii inteligenţei, a „umanizării” în
continuare a omului, trebuie luat în seamă. Ar fi culmea să ne gîndim că omul ar fi în
continuare într-un proces de evoluţie, care s-ar petrece în paralel cu scădere
creierului, adică exact invers decît s-a întîmplat timp de cîteva milioane de ani. Cred
că nu are nimeni atîta naivitate încît să creadă că s-ar putea petrece cu creierele cam
ceea ce se întîmplă cu microprocesoarele…

Orbiţi de progresul tehnologic, semenii noştri îşi imaginează însă un om al

viitorului tot mai inteligent, cu un cap tot mai mare şi cu un corp tot mai atrofiat.
Adevărul ştiinţific e însă unul contrar, după cum se vede din datele de mai sus privind
volumul cerebral. Şi cauza pentru care omul se îndreaptă către maimuţă, după cum
vom demonstra în această carte, este tocmai progresul tehnologic, care nu se rezumă
la cel de astăzi. Dezumanizarea, involuţia omului, e un fenomen vechi, probabil, de
cîteva zeci de mii de ani. Pare doar un paradox: o inteligenţă superioară creează
tehnologia, iar tehnologia subminează inteligenţa care a creat-o. Nu este însă doar un
paradox, ci este chiar paradigma istoriei omului.

În virtutea unui iluzii create de progresul tehnologic, omul de azi se simte superior
omului primitiv, cel puţin în ceea ce priveşte inteligenţa. Din păcate, însă, îi este
inferior. Complexe de superioritate ar trebui să aibă faţă de omul viitorului, dar, cum
am văzut, pe acela şi-l imaginează cu totul altfel decît va fi în realitate, aşa că are faţă
de el complexe de inferioritate. Cartea aceasta va răsturna această percepţie falsă şi va
stabili, cu luciditate, adevărul: specia om este de mult timp pe panta descendentă a
evoluţiei sale. Complexe de inferioritate trebuie să avem faţă de cei care au fost
cîndva, faţă de acei primitivi pe care numai din ignoranţă îi privim cu dispreţ. Cu
inteligenţa umană se petrece, în esenţă, ceea ce s-a petrecut cu statura reptilelor,
drumul minţii noastre e oarecum acela de la dinozauri la guşteri. Şi, la fel ca în cazul
reptilelor, tot o schimbare de mediu este cauza: tehnologia.

III. TEHNOLOGIA, BUMERANG CE LOVEŞTE URMAŞII

La vremea apariţiei sale, bumerangul a reprezentat un progres tehnologic

incontestabil. Dar primul bumerang, lansat în urmă cu cel puţin 30.000 de ani, în
vremea în care Neanderthal apunea şi Cro-Magnon răsărea, nu a lovit doar prada
acelui vînător inteligent care l-a inventat, ci a lovit şi loveşte încă toate generaţiile de
oameni ulterioare acelui inventator. Şi acelaşi rezultat l-a avut orice alt progres
tehnologic.

Să evaluăm puţin consecinţele pe care le-a avut invenţia pentru vînător şi ai lui.

A putut vîna mai mult, deci şi-a putut hrăni mai bine femeile, care i-au născut copii
mai mulţi şi mai sănătoşi; iar cu surplusul de vînat i-a putut hrăni mai bine şi pe
aceşti copii.

A putut vîna cu mai puţină cheltuială energetică şi de timp. Energia şi timpul

economisite le-a folosit, în parte, pentru a-şi perfecţiona arma inventată, ceea ce i-a
permis un randament tot mai mare la vînătoare. Asta i-a permis să hrănească tot mai
mulţi urmaşi.

A putut vîna cu riscuri mai mici pentru el, nemaifiind obligat să se apropie de
pradă decît după ce aceasta era deja rănită. Asta l-a menţinut mai mult timp sănătos
şi i-a permis şi să aibă o viaţă mai lungă. I-a dat, astfel, timp să facă şi să crească mai
mulţi urmaşi.

Pe termen scurt, pare (şi chiar şi este) un mecanism de selecţie naturală. Acest
bărbat inteligent îşi asigură o descendenţă mai numeroasă decît bărbaţii mai puţin
inteligenţi din cetele care nu au la dispoziţie bumerangul. Pe termen mai lung, însă,
rezultatul e o antiselecţie naturală. În primul rînd, chiar dintre urmaşii lui vor trăi
unii care n-ar fi supravieţuit condiţiilor mai precare, celor de dinaintea inventării
bumerangului. În felul acesta, cantitatea medie a inteligenţei urmaşilor săi e mai mică
decît ar fi fost în cazul în care el nu şi-ar fi folosit invenţia. În al doilea rînd, bărbaţii
din alte cete, chiar dacă nu sînt suficient de inteligenţi pentru a inventa un bumerang,
sînt destul de inteligenţi pentru a-i înţelege funcţionarea şi avantajele şi pentru a-l
copia. Şi şi aceşti bărbaţi, mai puţin înteligenţi decît vînătorul nostru, vor putea, în
urma utilizării bumerangului, să facă şi să crească mai mulţi urmaşi, a căror
inteligenţă medie va fi mai mică decît în cazul în care ar fi supravieţuit condiţiilor în
care ar fi fost crescuţi în absenţa bumerangului în ceata lor.

Iată cum, chiar de la prima generaţie, inteligenţa medie a supravieţuitorilor din

toate grupurile umane care folosesc bumerangul e mai mică decît dacă acesta nu ar fi
fost inventat.
 Sigur, în această demonstraţie am simplificat mult, neluînd în calcul în şansa de
supravieţuire a unui copil decît inteligenţa acestuia. Pe cazuri individuale sau pe
grupuri mici, acest lucru nu e adevărat. Dar, pe ansambul populaţiei umane din acea
vreme şi din vremurile şi mai vechi, lucrurile stau exact aşa: au supravieţuit şi s-au
înmulţit cei mai deştepţi. Exact aşa s-a format omul. Omul nu a excelat prin statură,
forţă, viteză, gheare sau colţi. Nu dezvoltarea acestora le permitea contemporanilor
vînătorului nostru să vîneze mamuţi ori să-i picteze în peşteri întunecate. Inteligenţa
îi permitea omului toate acestea. În evoluţia omului inteligenţa a fost criteriul de
selecţie. Şi cu cît viaţa era mai grea, mai dură, cu atît presiunea de selecţie pe
inteligenţă era mai mare.

Dar orice progres tehnologic făcea viaţa mai uşoară, scăzînd presiunea de selecţie.
Acest lucru este mult mai evident azi, cînd tehnologia a făcut viaţa atît de uşoară încît
aproape oricine poate supravieţui şi aproape oricine se poate înmulţi. În zonele
avansate tehnologic, asupra fondului genetic al omenirii nu mai acţionează nicio
presiune de selecţie, cel puţin la nivelul inteligenţei. Astăzi plouă asupra noastră cu
bumeranguri. E potop.

IV. PRESIUNEA DE SELECŢIE, CALITATE ÎN DETRIMENTUL CANTITĂŢII

Să lăsăm acum puţin omul şi să ne îndreptăm atenţia către o rudă a sa mai

îndepărtată, ale cărei condiţii de viaţă s-au schimbat mult în ultimele sute de ani.

Pentru aceasta, să mergem puţin în Irlanda. Dacă nu mă înşel, e primul loc din
Europa din care au dispărut marii prădători, ursul şi lupul. Faptul se datorează, în cea
mai mare parte, unui produs tehnologic al omului, a unuia mai puţin obişnuit, căci e
vorba de un produs tehnologic viu: irish wolfhound, cîinele de vînătoare de lupi.

Pe de o parte, introdus ca factor de presiune de selecţie pentru urşi şi lupi, acest

cîine a produs asupra acestora o presiune atît de mare încît i-a exterminat. Pe de altă
parte, simultan, ursul şi lupul au exercitat o presiune de selecţie asupra
wolfhoundului. Cîinele mai era folosit şi ca luptător în războaie. Aşa că asupra acestui
cîine exercitau presiune de selecţie cei mai de temut prădători ai acelui loc şi ai acelui
timp: lupul, ursul şi omul războinic. Ne imaginăm uşor că în condiţii atît de dure, nu
au supravieţuit şi nu au ajuns să se înmulţească decît cîinii cel mai bine înzestraţi
pentru luptă. Una dintre calităţile cerute în luptă era talia şi pe aceasta o vom urmări
pentru că e mai uşor de măsurat decît altele. În acele vremuri, înălţimea medie la
greabăn a wolfhoundului era de 120 cm.
 Astăzi, înălţimea sa medie e de 90 cm. A pierdut un sfert din înălţime şi, probabil,
o treime din masă. Faptul se datorează slăbirii presiunii de selecţie exercitate asupra
cîinelui. Şi ursul şi lupul şi războinicul au dispărut din viaţa cîinelui, care a fost
folosit, între timp, în activităţi mult mai paşnice, devenind chiar cîine de companie.
În noile condiţii, au putut supravieţui şi s-au putut înmulţi şi cîinii mai puţin apţi
pentru luptă, inclusiv cei cu talia mai mică. Astăzi sînt, probabil, mai mulţi
wolfhounzi decît acum cîteva sute de ani, dar aceştia nu mai sînt atît de performanţi
în luptă. Slăbirea presiunii de selecţie la asta duce totdeauna: creşterea cantităţii în
detrimentul calităţii.

Să ne întoarcem acum la om. Aşa cum omul e un corp fizic care nu se poate
sustrage legilor fizicii, tot astfel omul este şi un organism biologic, care nu poate
scăpa nici legilor biologiei, inclusiv aceleia care stabileşte relaţia între calitate,
cantitate şi presiunea de selecţie.

Sigur că în preistorie supravieţuirea omului se datora şi unor calităţi fizice pe care

noi, cei de azi, nu le mai avem. Toate cercetările arată că chiar şi oamenii de azi cei
mai dotaţi şi mai antrenaţi, şi anume campionii de atletism, nu reuşesc să aibă
performanţe nici măcar în media celor realizate de strămoşii noştri preistorici. Adică
noi am pierdut deja la nivel genetic aceste înzestrări somatice. Şi, dacă la nivel fizic
lucrurile stau aşa, de ce ar sta altfel la nivel psihic? Reamintim, supremaţia omului în
regnul animal a fost dobîndită tocmai de psihicul său, de mental. Nu cu muşchii,
ghearele sau colţii a reuşit omul să vîneze mamuţii sau să pună la muncă în folosul
său elefanţii…

În preistorie, pe teritoriul Europei trăiau numai cîteva zeci de mii de oameni care
au astăzi sute de milioane de urmaşi. Această explozie cantitativă nu putea avea loc
decît în condiţiile unei înmuieri teribile a presiunii de selecţie şi cu preţul unei
pierderi de calitate corespunzătoare. Probabil că orice Cro-Magnon care, prin absurd,
s-ar naşte astăzi într-o familie din Europa ar face faţă uşor vieţii de aici şi de acum.
Tot prin absurd, probabil că numai foarte puţini dintre europenii care se nasc acum
ar fi făcut faţă dacă ar fi venit pe lume într-o ceată de Cro-Magnon. La fel cum puţini
din wolfhounzii de azi ar supravieţui dacă ar avea de luptat cu urşii, lupii, războinicii.
Dar oricare dintre wolfhounzii de acum cîteva sute de ani nu numai că ar putea trăi
azi, ci ar fi un campion al rasei…

V. OMENIREA, DE LA FATA FRUMOASĂ LA FATA CU ZESTRE

 Un pui de găină ieşit din ou începe să ciugulească, adică să se hrănească. Puiul ştie
deja asta din momentul în care vine pe lume. Nu învaţă de la cloşcă, pentru că şi puii
ieşiţi din ouă în incubator ciugulesc.

Un pui de leu însă nu începe să vîneze îndată ce se naşte. El ajunge să vîneze mult
mai tîrziu, în urma unui proces de învăţare, care se desfăşoară în interiorul familiei
de lei. Un leu născut şi crescut în captivitate, dacă este eliberat în savană, va muri în
scurt timp de foame, incapabil să vîneze ceva.

Ce arată cele două exemple? Că hrănirea găinii face parte din zestrea ei genetică, la
fel ca şi respiraţia. Hrănirea leului face parte însă din zestrea extragenetică, din ceea
ce putem numi, fără a greşi, civilizaţia şi cultura familiei de lei. Din zestrea genetică a
leului face parte numai capacitatea de a deprinde vînătoarea. Dar tot din zestrea
genetică a leului face parte şi capacitatea de a învăţa să facă tumbe la circ.

Să ne apropiem însă puţin de om şi să luăm exemplul celei mai apropiate rude,

cimpanzeul, de care ne despart doar 1-2% din gene. Face parte din zestrea genetică a
cimpanzeului şi să poată folosi, dacă e educat de om, cîteva sute de cuvinte şi să poată
înţelege cîteva mii. Dar acest lucru nu face parte din cultura cimpanzeilor sălbatici,
nu face parte din zestrea lor extragenetică. La fel cum nici oglinda nu face parte din
cultura lor, deşi zestrea genetică le permite să se recunoască în oglindă. Ceea ce unui
leu sau unei găini îi este inaccesibil, oricîtă educaţie ar primi de la om.

Ce deducem din aceste exemple? Cu cît un animal e mai inteligent, cu atît o parte
mai mare a comportamentului său scapă codificării şi condiţionării genetice directe şi
se lasă modelată de învăţarea de care animalul beneficiază în cadrul culturii în care
acel animal trăieşte. Altfel spus, supravieţuirea unui animal este cu atît mai
dependentă de zestrea extragenetică cu cît acel animal este mai evoluat pe scara
inteligenţei. Un leu cu înzestrări înnăscute excepţionale, dar crescut în captivitate, nu
ar supravieţui în savană tocmai pentru că îi lipseşte zestrea extragenetică a leilor
sălbatici, cultura vînătorii. Un leu mai puţin înzestrat, dar născut şi crescut printre
leii din savană, supravieţuieşte. Mai mult, un pui de leu debil, care în savană n-ar fi
ajuns la maturitate, poate trăi şi îmbătrîni într-o cuşcă, unde nici zestrea genetică şi
nici cea extragenetică a leilor nu joacă roluri prea mari. Cam ca acest leu debil trăiesc
azi oamenii în ţările avansate tehnologic, unde cerinţele pentru supravieţuire şi
înmulţire sînt minime.
 Dacă, prin absurd, am fi lăsaţi să alegem unde să trăim, ce am alege? Epoca
preistorică sau pe cea contemporană? Este acelaşi tip de dilemă între a alege o fată
frumoasă sau una cu zestre. Zestrea epocii contemporane e tehnologia. Zestrea face
viaţa mai uşoară. Dar frumuseţea face viaţa mai frumoasă. Frumuseţea face parte din
zestrea genetică. Iar zestrea genetică a omului era mai mare în preistorie.

Lăsînd la o parte dilema asta pur teoretică, să ne aducem aminte că Dostoievski era
convins că frumuseţea va reuşi să salveze lumea. Noi ar trebui să fim convinşi că
lumea nu va reuşi să salveze frumuseţea. De zeci de mii de ani lumea e în goană după
zestre: tehnologia…

VI. ALTRUISMUL, CUCUTA INTELIGENŢEI

În grupurile umane străvechi, altruismul era, deşi poate părea paradoxal, un

avantaj în lupta pentru supravieţuire. În condiţiile unui surplus de hrană, era
profitabil ca în ceată să fie tolerate şi exemplare umane mai slabe, mai neajutorate şi
care nu reuşeau să producă nimic pentru colectivitate, ci doar să consume. Cel puţin
în două situaţii aceşti nevolnici puteau deveni foarte utili grupului. În cazul unui atac
al unor prădători, inclusiv al altui grup de oameni, nevolnicul era lăsat ca pradă, ceea
ce îi putea salva pe cei valizi. Iar în cazul unei perioade de foamete cel slab putea fi
mîncat de cei în putere, salvîndu-i astfel de la moarte. Aşa că surplusul de hrană din
vremuri bune dat unor handicapaţi se dovedea o investiţie bună pentru
supravieţuirea celor puternici, şi implicit pentru asigurarea descendenţei lor. Sigur că
altruismul nu era nici atunci, cum nu e nici acum, rezultatul unor calcule, ci al unor
sentimente. Grupurile care au avut astfel de sentimente au avut un avantaj faţă de
cele care nu le-au avut şi care, în situaţii limită erau nevoite să sacrifice oameni valizi.

Şi cealaltă formă de altruism, cel extrem, eroismul, aducea avantaje de

supravieţuire descendenţilor. Sacrificarea, în lupta cu animale mari sau cu alte cete
de oameni, a unor bărbaţi puternici putea asigura supravieţuirea propriilor lor
urmaşi, a propriilor lor gene.

Dacă altruismul însemna un avantaj pentru cei puternici şi pentru descendenţii lor
în grupurile mici, în grupurile mai mari de oameni avantajele în perpetuarea genelor
celui puternic şi altruist nu se mai văd. Să căutăm să vedem ce avantaje creează
pentru propria lor descendenţă genetică marii altruişti ai modernităţii: eroul, sfîntul,
geniul.
 Sfîntul, condiţie asociată cu renunţarea la sexualitate şi cu retragerea din lume, îşi
suprimă pur şi simplu descendenţa, lăsînd locul liber pentru descendenţii unora
inferiori lui.

Eroul îşi sacrifică viaţa, lăsîndu-şi descendenţii într-o poziţie de inferioritate de

şanse faţă de descendenţii celor laşi dar vii. Eroul îşi defavorizează propria
descendenţă şi o favorizează pe a altora, avantajează perpetuarea genelor altora, nu a
propriilor lui gene.

Geniul îşi pune la dispoziţia tuturor invenţia, nefavorizîndu-şi nicicum

descendenţii, ci dimpotrivă. Cum orice invenţie e doar o protezare, aceasta îi
favorizează mai mult pe cei mai slabi. Şi, cel puţin statistic, descendenţii unui geniu
nu sînt printre cei mai slabi.

După ce am văzut cum marii altruişti ai modernităţii îşi sabotează practic propriile
gene în competiţia cu genele altora, să vedem ce se întîmplă în societăţile moderne cu
celalalt tip de altruism, cu cel manifestat faţă de cei mai slabi. În societăţile cele mai
avansate tehnologic şi cele mai bogate, chiar dacă cei mai slabi nu sînt chiar egalii
celor mai puternici, acestora li se asigură supravieţuirea şi li se favorizează
reproducerea. Rata reproducerii lor este chiar mai mare decît media. Succesul
biologic al celor mai slabi este mai mare decît al celor mai puternici, al căror singur
succes e cel social, astăzi complet decuplat de succesul biologic.

Iată cum altruismul de azi al celor puternici, ceea ce în cazul omului înseamnă al
celor inteligenţi, duce inevitabil tocmai la scăderea ponderii inteligenţei în lume.
Preţul pentru stima de sine pe care ţi-o dă altruismul îl plătesc urmaşii tăi. Cei mai
mulţi dintre ei îl plătesc chiar cu viaţa. Pe care nici măcar n-o vor avea vreodată…

VII. O LUME A PROTEZELOR PREGĂTEŞTE INEVITABIL O LUME DE INVALIZI

În capitolul precedent aminteam, în treacăt, că orice invenţie e o protezare care îi

favorizează cel mai mult pe cei mai slabi. Bumerangul e o proteză a braţului, care îl
face de o sută de ori mai lung. Toporul de piatră e o proteză a pumnului care îl face de
zece ori mai greu şi mai tare. Automobilul e o proteză a picioarelor, care le face de
zeci de ori mai rapide şi infinit mai rezistente.

Dacă în preistorie cele mai multe proteze erau destinate să suplinească sau să
amplifice calităţile fizice ale omului, în lumea modernă sînt tot mai multe protezele
menite să suplinească şi să amplifice ceea ce ţine de mental. La fel cum automobilul
şterge mare parte din diferenţele de locomoţie dintre un semiparalitic şi un campion
de maraton, Google anulează parţial diferenţele între un om cu o memorie şi cu o
cultură excepţionale şi un uituc incult.

În momentul în care aceste diferenţe de înzestrare nu mai joacă aproape niciun rol
în selecţia naturală, adică în supravieţuire şi în reproducere, nu vor mai fi eliminaţi
din lume cei mai puţin înzestraţi, iar genele lor se vor perpetua la fel ca şi ale celor
înzestraţi fizic şi psihic. Exact asta se întîmplă în omenire de zeci de mii de ani şi
procesul e tot mai amplificat pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre. Iar în viitor
fenomenul va lua proporţii şi mai mari.

S-ar putea obiecta asupra corectitudinii acestor afirmaţii prin două argumente:
creşterea taliei ultimelor generaţii de oameni şi creşterea IQ-ului ultimelor generaţii.
Dar ambele argumente nu fac decît să confirme enunţurile noastre. Iată cum: atît
creşterea taliei cît şi a IQ-ului din zilele noastre nu sînt decît tot rezultatul unei
protezări, a protezării printr-o alimentaţie mai bună a ultimelor generaţii. Este
suficient să invocăm faptul că IQ-ul africanilor din SUA este semnificativ mai mare
decît al celor rămaşi acasă. Aceasta se explică atît prin faptul ca, deşi fenotipic sînt
negri, mulţi africani din SUA au o proporţie însemnată de gene ale rasei albe, cît şi
printr-o alimentaţie mai bună a negrilor din SUA decît a celor din Africa. Dar, deşi se
hrănesc aproape identic, africanii din SUA au un IQ mai mic decît al albilor. Aici nu
poate fi vorba decît de o diferenţă moştenită. Africanii au trăit tot timpul într-un
paradis, în care pînă şi cimpanzeii supravieţuiesc. Albii au trăit în purgatoriul climei
temperate şi în infernul glaciaţiunilor, în care nicio altă maimuţă nu ar fi supravieţuit,
ceea ce a constituit o presiune de selecţie mult mai mare. Aşa se explică faptul că au
un IQ mai mare. Dar asta nu va mai dura mult, pentru că albii şi-au fabricat un
paradis tehnologic, ceea ce face ca viaţa lor să fie mai uşoară azi decît în Africa şi, pe
termen lung, asta nu poate duce decît la o scădere a IQ-ului sub cel al africanilor.

Iată deci cum protezarea printr-o alimentaţie superioară cantitativ şi calitativ

poate suplini şi masca o degradare genetică, atît la nivelul fizic cît şi la nivelul
inteligenţei.

Un alt tip de protezare mai puţin evidentă este şi diviziunea muncii, mai ales într-
un anumit aspect al său. Folosirea celor mai deştepţi în locurile în care e nevoie de
inteligenţă suplineşte şi maschează degradarea genetică pe ansamblul unei populaţii.
În societăţile în care acest lucru nu se întîmplă, societatea în ansamblul ei pare mai
puţin inteligentă. Şi chiar şi este, într-un fel, întrucît îi lipseşte o anumită formă de
inteligenţă…

VIII. INTELIGENŢA DE A TE LĂSA CONDUS DE CEL MAI INTELIGENT

Nefiind un animal solitar, omul supravieţuia numai în măsura în care grupul din
care el făcea parte reuşea să supravieţuiască. Dincolo de media inteligenţei
membrilor săi, orice grup uman mai e caracterizat de un alt tip de inteligenţă, aceea
care asigură colaborarea indivizilor săi, aceea care asigură optimizarea cooperării în
vederea realizării scopurilor întregului grup. Cu cît un grup avea mai dezvoltată
inteligenţa de acest tip, cu atît avea şi şanse mai mari la supraviţuire şi la înmulţire,
mai ales în condiţiile vitrege din preistorie.

În esenţă, acest tip de inteligenţă se rezumă la inteligenţa de a se supune celui mai

inteligent, bărbatului alfa. O vînătoare de mamuţi sau un război pe viaţă şi pe moarte
cu un alt grup de oameni aveau mai multe şanse de izbîndă atunci cînd toţi urmau
disciplinaţi strategia şi tactica stabilite de cel mai inteligent dintre ei. Şi, în general,
toate activităţile mergeau mai bine dacă erau conduse de bărbatul alfa.

Sigur că e posibil şi chiar probabil ca în unele cete vînătorul alfa să fi fost ucis de
bărbaţi beta sau chiar de bărbaţi omega ori de femei, într-un fel de revolte. Dar în
felul acesta grupul îşi scădea şansele la supravieţuire. Mai ales dacă, după uciderea lui
alfa, luptele pentru putere şi omorurile continuau între cei ce-şi disputau poziţia lui.
Pierderi prea mari compromiteau viabilitatea întregului grup.

În vremea în care omul era vînător, în competiţia extrem de dură pentru

supravieţuire au rezistat probabil numai grupurile care ascultau de bărbatul alfa. Iar
cele care şi-l ucideau piereau pînă la urmă. La fel cum ar pieri acum haitele care şi-ar
ucide lupul alfa şi în care, în loc să coopereze, lupii s-ar pierde în nesfîrşite încăierări
pentru şefie.

Înlăturarea bărbatului alfa a devenit însă posibilă, fără riscuri imediate pentru
grupurile umane, abia ceva mai tîrziu, datorită unui progres tehnologic atît de mare
încît se poate vorbi de o revoluţie tehnologică. Iar după părerea noastră aceea a fost
cea mai mare revoluţie tehnologică, mai importantă decît cea industrială. E vorba de
revoluţia neolitică. Agricultura, creşterea animalelor şi formarea primelor sate au
indus schimbările cele mai mari în viaţa omului, reducînd foarte mult presiunea de
selecţie şi permiţînd creşterea accelerată a populaţiei umane, creştere cantitativă
realizată inevitabil pe seama unei scăderi calitative.

Această scădere calitativă începe cu uciderea bărbatului alfa, de către alţi bărbaţi
uniţi, poate şi cu participarea unor femei. Nemaidepinzînd de vînătoare, ci de
agricultură şi de creşterea animalelor, fiind mai mulţi şi feriţi, în interiorul satului, de
ameninţările din natură, bărbatul alfa nu mai era indispensabil tribului decît în
războaie. În perioadele de pace putea fi ucis, fără ca asta să ameninţe existenţa
comunităţii într-un viitor imediat. Oamenii ajunseseră să-şi poată permite să se
lepede de inteligenţa de a se lăsa conduşi de cel mai inteligent. Şi s-au lepădat…

IX. MATRIARHAT ŞI COMUNISM

Există şi astăzi un imaginar colectiv care proiectează nişte idealuri asupra

vremurilor preistorice. Dintre toate reprezentările false despre societatea de
dinaintea revoluţiei neolitice, cele mai naive, dar şi cele mai răspîndite, sînt
matriarhatul şi comunismul.

Ar fi ridicol să credem că într-o lume atît de dură precum cea din Europa
glaciaţiunilor, femeia şi-ar fi putut alege partenerii sexuali şi că ar fi putut să şi
conducă un grup uman care îşi asigura traiul în principal din vînătoare, adică din
performanţele unor bărbaţi asupra cărora natura exercita o presiune de selecţie
formidabilă. O societate matriarhală ar fi putut exista numai într-un paradis tropical
sau ecuatorial şi numai la o populaţie de culegători, la care bărbatul şi femeia să aibă
activităţi similare. Dar nici măcar în Africa, unde aceste condiţii ar putea fi întrunite,
nu există societăţi matriarhale la om, ci doar la o rudă apropiată, la bonobo, o
maimuţă care se pare că ne seamănă mai mult decît cimpanzeul. Bonobo duce o viaţă
atît de uşoară încît îşi permite să-şi cheltuiască cea mai mare parte a energiei şi a
timpului pe sex. Bonobo face sex aproape de două ori pe oră, deşi naşte un pui la cinci
ani. Iar sexul e în toate poziţiile şi de toate tipurile: şi hetero, şi homo, şi pedofil.
Numai incestul între mamă şi fiu e tabu la bonobo, în rest totul e permis. Şi practicat.
Un paradis al matriarhatului…

Dar să revenim la oameni… Statutul femeilor de dinaintea revoluţiei neolitice nu

putea fi decît unul inferior celor mai puternici bărbaţi şi probabil unul egal cu al
bărbaţilor de rang inferior. Prima emancipare a femeilor a avut loc probabil odată cu
trecerea la agricultură şi păstorit, ocupaţii mai paşnice şi în care femeia putea avea o
contribuţie mai apropiată de a bărbatului. Probabil că tot odată cu revoluţia neolitică
a avut loc şi prima democratizare a societăţii umane, în ansamblul ei, după dictatura
exercitată de bărbatul alfa, eventual în asociere cu cei cîţiva bărbaţi beta ai grupului
de vînători din paleolitic.

Căci ar fi tot atît de ridicolă ca şi credinţa în matriarhat convingerea că ceata de

vînători trăia într-un fel de comunism, în care toţi aveau îndatoriri şi drepturi egale,
în care toţi produceau şi consumau în mod egal, în care totul era împărţit frăţeşte.
Dimpotrivă, într-o lume atît de dură, în care supravieţuirea era atît de dificilă încît
oamenii nu depăşeau decît foarte rar 20-30 de ani, nu putea să funcţioneze decît o
dictatură, exercitată de un bărbat alfa, care avea sub el o ierarhie strictă a celorlalţi
membri ai grupului. În mod sigur hrana nu era împărţită egal, ci în funcţie de această
ierarhie. Iar la femei sigur nu aveau acces toţi bărbaţii, ci numai alfa şi, probabil, cei
cîţiva masculi beta, adică vînătorii cei mai buni. Şi la cimpanzei este descris schimbul
de sex contra hrană, adică la o femelă are acces un mascul care îi oferă mîncare. Un
fenomen identic s-a constatat şi la triburi umane izolate, care trăiesc azi în condiţii
preistorice, unde cei mai buni vînători au cel mai larg acces la femei. O ceată din
paleolitic care nu ar fi funcţionat în felul acesta n-ar fi avut şanse prea mari de
supravieţuire şi de înmulţire.

Numai revoluţia tehnologică neolitică, relaxînd foarte mult presiunea de selecţie, a

putut duce la forme ceva mai democratice de organizare a satului nou apărut. Abia
acum a devenit posibilă restrîngerea puterilor bărbatului alfa şi chiar suprimarea lui
fizică. Tot acum a avut loc, probabil, şi o liberalizare sexuală, care a constat în accesul
la femei al mai multor bărbaţi, în condiţiile slăbirii lui alfa şi al măririi numărului de
membri ai grupului faţă de perioada paleolitică. În această perioadă apar probabil şi
germenii democraţiei sexuale, care va duce în cîteva mii de ani la monogamie, ceea ce
din punct de vedere al selecţiei genetice reprezintă o calamitate care poate produce,
chiar şi singură, degenerarea relativ rapidă a unei specii. Şi o tot produce, întrucît
liberalizarea sexuală din ultimele decenii este complet decuplată de reproducere, aşa
că nu repară în niciun fel dezastrul genetic realizat de monogamie în cîteva mii de
ani.

X. DOMESTICIRILE

Dacă paleoliticul însemnase domesticirea regnului mineral, a pietrei care sub mîna
şi sub mintea omului devenise unealtă şi armă, revoluţia neolitică a reprezentat
domesticirea regnului vegetal şi a celui animal. Abundenţa de hrană dată de cultura
plantelor şi de creşterea animalelor reface, oarecum, paradisul tropical şi ecuatorial,
cu nesfîrşitele lui rezerve de hrană. Numai că, spre deosebire de acesta, paradisul
tehnologic agro-zootehnic creat acum e locuit numai de om, care nu are aici nici
concurenţi cu care să-şi dispute hrana şi nici prădători cărora să le fie vînat.

Din momentul în care omul a domesticit natura exterioară, reuşind să transforme

infernul ei într-un paradis al cărui unic beneficiar este el, cel mai temut duşman al
omului, ca specie, devine natura lui interioară, ceea ce numim natura umană. Nouă ni
se pare că asta este esenţa revoluţiei neolitice: trecerea omului din infernul din afara
speciei în infernul din interiorul speciei. Infern în care trăim şi astăzi şi din care nu
vom ieşi decît transformaţi într-o altă specie, care va cădea iar în infernul naturii
exterioare, unde va intra iar între fălci care vor exercita presiunea de selecţie de care
am fost scutiţi cîteva milenii.

În primul rînd, după domesticirea regnurilor mineral, vegetal şi animal şi în

paralel cu extinderea şi perfecţionarea acestei domesticiri, era inevitabil ca omul să
încerce şi domesticirea altor oameni. Era inevitabil sclavagismul. Un fenomen
uimitor, dacă ne gîndim că dintre carnivore doar cîinele poate fi pus la muncă şi pînă
şi masculii ierbivorelor nu acceptă să muncească decît dacă sînt castraţi. În schimb,
urmaşii vînătorilor de mamuţi vor accepta sclavia, munca în captivitate. Şi se vor şi
reproduce în captivitate.

În al doilea rînd, nemaiavînd atît de mult de luptat, împreună cu grupul, contra

naturii vitrege, o tot mai mare parte din energia oamenilor putea fi cheltuită în
luptele pentru ascensiune socială şi putere din interiorul satului neolitic. În cadrul
acestor lupte a fost probabil încălcat şi tabu-ul, care la nicio altă specie nu mai e
încălcat, al uciderii masculului alfa de către membri ai propriului grup.

În al treilea rînd, înmulţirea rapidă în interiorul satului neolitic a dus la formarea

unor grupuri umane atît de mari, încît omul nu era echipat genetic să gestioneze
relaţiile noi, apărute consecutiv aglomerării. Apare, pe toate planurile, o
promiscuitate care o prefigurează, la alte proporţii, pe cea a aglomerărilor urbane de
mai tîrziu.

În al patrulea rînd, creşterea demografică generează o presiune care duce la

conflicte pentru resurse între diferitele triburi. O tot mai mare parte a energiilor
umane este cheltuită în războaie.
 Pe scurt, odată relaxată presiunea naturii exterioare, cea care presează acum este
natura umană, natura din om. Începe o perioadă caracterizată de aglomerare, de
promiscuitate şi de conflicte, pentru care omul nu e genetic pregătit să le poată
gestiona. Nici pînă azi omul nu a reuşit să pună la punct o tehnologie acceptabilă a
relaţiilor interumane. Şi astăzi tot progresul tehnologic e cel care ameliorează o viaţă
tot mai precară în ceea ce priveşte relaţiile. Iar tot modul de viaţă, din neolitic pînă
azi, e unul care decuplează tot mai mult înzestrările unui om de succesul lui social şi
care decuplează tot mai mult şi succesul social de cel biologic, adică de reproducere. E
o viaţă din care selecţia naturală lipseşte complet şi a cărei consecinţă nu poate fi
decît o degradare genetică tot mai accelerată.

Probabil că nu întîmplător, cum am mai spus, creierul omului de azi e cu 10% mai
mic decît al celui din neolitic şi cu 15% mai mic decît al lui Cro-Magnon…

XI. ZESTREA FETEI PARE INEPUIZABILĂ

Cu toate că aglomerările umane au determinat evident împuţinarea zestrei

genetice, ele au dus şi la creşterea explozivă a zestrei extragenetice, în urma
favorizării diviziunii muncii.

În ceata de vînători zestrea extragenetică era cam aceeaşi pentru toţi, fiecare învăţa
să mînuiască aceleaşi unelte şi aceleaşi arme, fiecare primea aceleaşi cunoştinţe şi
credinţe despre lume, fiecare învăţa aceleaşi reguli de conduită faţă de semenii lui.
Revoluţia neolitică, împărţind oamenii în cultivatori şi păstori, deja creează premisele
diferenţierii zestrei extragenetice între cele două zone ocupaţionale. Iar aglomerările
urbane de mai tîrziu vor duce la tot mai multe ocupaţii cu zestre diferită. Odată cu
revoluţia industrială începe însă practic o explozie a diferenţierii zestrei
extragenetice, consecinţă a exploziei de meserii şi specializări.

În condiţiile acestea, zestrea extragenetică totală a omenirii a crescut infinit în

comparaţie cu a societăţii paleolitice, chiar dacă zestrea extragenetică medie a unui
om a scăzut prin diminuarea inteligenţei şi a capacităţii de învăţare, consecinţă a
scăderii zestrei genetice ca urmare a înmuierii presiunii de selecţie.

Dintr-o specie cu indivizi mai apţi decît cei de azi, dar care nu trăiau decît rar mai
mult de 20-30 de ani, dintr-o specie aflată de mai multe ori în pragul extincţiei, omul
a ajuns, deşi cu exemplare tot mai puţin dotate genetic, să colonizeze practic tot
Pamintul şi să se şi înmulţească incredibil, ajungînd azi la o populaţie de 7 miliarde.
Performanţă datorată exclusiv creşterii explozive a zestrei extragenetice totale a
omenirii. Şi care face să treacă practic neobservate atît deteriorarea genetică a omului
mediu cît şi consecinţa ei, scăderea zestrei sale extragenetice individuale.

La o populaţie atît de numeroasă ca a omenirii de azi şi cu o distribuţie a

inteligenţei după curba lui Gauss, există astăzi mult mai multe minţi strălucite decît
întreaga populaţie a omului preistoric. Şi există în umanitate şi mai multe inteligenţe
decît ar fi strict necesar pentru a susţine în continuare o dezvoltare explozivă a
ştiinţei şi tehnologiei, adevărată industrie de protezare a tot mai mulţilor oameni tot
mai subdotaţi.

Dacă ne gîndim că o gorilă, cu un creier de numai 500 cmc, de aproape trei ori mai
mic decît al nostru, ştie să facă atîtea lucruri şi mai poate învăţa să folosească şi cîteva
sute de cuvinte şi să înţeleagă alte cîteva mii, n-ar trebui să ne îngrijorăm deloc.
Creierele noastre, chiar dacă vor scădea şi vor fi mai puţin inteligente decît acum, vor
fi suplinite cu asupra de măsură de către tehnologia tot mai performantă.

Dar nu ne putem împiedica să facem constatarea amară că, în timp ce oamenii sînt
tot mai puţin inteligenţi, obiectele sînt tot mai inteligente şi mai uşor de folosit. Şi
nici nu e de mirare că lucrurile stau aşa, întrucît lucrurile au încorporată înteligenţa
acelora care le-au inventat şi perfecţionat, o inteligenţă destul de departe de media de
astăzi a speciei…

XII. CENTRELE LUMII

De ce centrele şi nu centrul? Pentru că totdeauna sînt două…

Să ne imaginăm o hartă a lumii pe care e marcată tehnologia fiecărei zone, adică

zestrea extragenetică a populaţiei de acolo. Pe harta de azi centrul lumii e America de
Nord. Pe o hartă de ieri centrul ar fi fost Europa Occidentală. Pe o hartă de mîine
credem că va fi centrul Asia de Est. Pe o hartă de poimîine nu ne încumetăm să
spunem cine va fi şi nici măcar cine nu va fi centrul. În orice caz, poimîine în centru
va fi cineva care mîine va trăi mai greu…

Să ne imaginăm o hartă a lumii pe care e marcată zestrea genetică a fiecărei zone.

Dacă am face o corecţie în funcţie de alimentaţie, harta distribuţiei IQ-ului în lume ar
aproxima-o destul de bine pe cea a zestrei genetice. Centrul de azi al lumii e Asia de
Est. Centrul de ieri ar fi fost America de Nord. Iar cel de alaltăieri, Europa
Occidentală. Nu ne hazardăm să spunem cine va fi mîine în centrul acestei hărţi, dar
acela va fi poimîine în centrul hărţii lumii privind zestrea extragenetică, tehnologia.

De ce nu are lumea mereu acelaşi centru? Cum de se schimbă periodic centrul

lumii? Care e legea după care se întîmplă acest lucru?

După părerea noastră lucrurile se petrec astfel.

O civilizaţie tehnologic mai avansată asigură populaţiei o viaţă mai uşoară, deci o
presiune de selecţie mai mică şi o degradare genetică mai rapidă. O civilizaţie mai
înapoiată tehnologic exercită o presiune de selecţie mai puţin scăzută decît una
avansată, aşa că degradrea genetică va fi mai înceată. Chiar dacă iniţial civilizaţia
avansată are o zestre genetică mai bună decît aceea mai puţin tehnologizată, zestre
datorită căreia a şi reuşit s-o devanseze, ţinînd cont de ritmurile diferite de
degradare, la un moment dat populaţia mai puţin performantă tehnologic va ajunge
să aibă întîietatea în privinţa înzestrării genetice. În urma intrării în contact a celor
două populaţii, după un timp cea care vine din urmă (mai exact, cea care se
degradează mai lent) va reuşi să preia tehnologia celeilalte. La un moment dat, la
tehnologii egale, adică la aceeaşi zestre extragenetică, supremaţia o va hotărî zestrea
genetică. Şi centrul lumii va deveni civilizaţia care era iniţial mai slabă tehnologic şi,
tocmai de aceea, într-o involuţie mai lentă. Căci, repetăm, involuţia e în curs
pretutindeni, de mii de ani.

Exact în felul descris mai sus s-a schimbat mereu centrul lumii. Aşa s-a făcut
transferul de putere de la romani la barbarii din vestul Europei, mai puţin degradaţi
deoarece trăiau mai greu, atît datorită climei mai aspre cît şi datorită retardului
tehnologic. Iar aceşti barbari vest-europeni au ajuns să facă revoluţia industrială, în
urma căreia au devenit centrul lumii. Tot la fel, America de Nord a preluat centrul
lumii de la Europa. Europenii emigraţi în America au fost supuşi unei selecţii mult
mai dure decît europenii rămaşi acasă, aşa că diferenţa de zestre genetică a crescut
brusc în favoarea plecaţilor. Cum tehnologia europeană o aveau deja, în numai cîteva
sute de ani americanii au mutat la ei centrul lumii. Iar pentru a-l păstra la ei,
americanii sînt şi azi cel mai mare aspirator de creiere de import care a existat
vreodată în lume.

Totuşi, pe o hartă a IQ-ului, Asia de Est este centrul lumii, depăşind deja America
de Nord. Şi e numai o chestiune de timp mutarea acolo a centrului tehnologic al
lumii…
XIII. MAI BINE E MAI RĂU

Cel puţin din Renaştere încoace, o fantomă bîntuie stăruitor întreaga lume. Iar
această stafie nouă ne pare însăşi esenţa modernităţii. E vorba despre credinţa, în
fapt mistică, deşi mereu îmbrăcată în straiele raţionalităţii, că omul ar fi un fel de
dumnezeu în devenire, un dumnezeu perfectibil pe care îl tot fac mai bun educaţia,
civilizaţia şi cultura.

Departe de noi gîndul că în cazul anumitor indivizi lucrurile n-ar putea sta chiar
aşa. Dar, pe ansamblul societăţii şi pe întinderea mai multor generaţii e exact invers,
după părerea noastră.

De altfel, dacă educaţia, civilizaţia şi cultura ar face o societate mai performantă,

atunci schimbarea centrului lumii nu s-ar mai produce niciodată, pentru că o
societate mai avansată tehnologic, care are totdeauna o civilizaţie mai bună, ar avea şi
un om mai bun şi ar fi o societate de nedepăşit vreodată de către o alta, cu o
tehnologie mai redusă. Diferenţa dintre centrul lumii şi celelalte societăţi ar trebui să
se amplifice, nu să scadă. Ori, atît teoria noastră cît şi practica ne arată tocmai
contrariul: diferenţa scade, se anulează şi, în final, centrul lumii este ocupat de o altă
populaţie, care iniţial nu avea nici tehnologia şi nici educaţia populaţiei acum
detronate…

Să identificăm acum cîteva dintre mecanismele prin care civilizaţia şi cultura

accelerează degradarea genetică a unui popor. Totdeauna acestea, asociate şi cu
tehnologia, provoacă o emancipare a oamenilor, o creştere a pretenţiilor tuturor
membrilor societăţii.

În primul rînd, se produce o infantilizare, o lungire a perioadei dedicate educaţiei

şi formării fiecărui om. Asta duce la o întîrziere a vîrstei la care oamenii fac copii. Mai
ales în cazul femeilor, lucrul acesta expune urmaşul unor riscuri genetice mai mari,
ceea ce pe ansamblul populaţiei înseamnă accelerarea degradării genetice.

În al doilea rînd, cei mai atinşi de emancipare sînt cei mai inteligenţi. Tocmai ei
sînt cei care procreează la vîrste mai avansate sau deloc. Cei mai puţin inteligenţi îşi
încheie mai repede educaţia şi procreează mai repede. În felul acesta, este expusă
degradării mai ales zestrea genetică mai bună, fenomenul fiind un fel de
democratizare genetică.
 În al treilea rînd, emanciparea femeilor, adusă de civilizaţie, înseamnă dorinţa
acestora de a fi egale cu bărbaţii, mai ales cu bărbaţii lor. Asta înseamnă că femeile,
mai ales cele mai inteligente şi mai emancipate, vor întemeia familii şi vor face copii
mai ales cu bărbaţi mai slabi, care să nu le domine. Chiar dacă bărbaţii alfa au un
acces mai mare la femei decît cei slabi, accesul lor la reproducere devine tot mai mic,
întrucît civilizaţia decuplează tot mai mult sexualitatea de înmulţire. Fenomenul
limitării reproducerii bărbaţilor alfa şi al extinderii reproducerii bărbaţilor mai slabi
accelerează, la rîndul lui, degenerarea speciei.

Iată cum tot eşafodajul modernităţii, bazat pe iluzia că omul ar deveni tot mai bun
prin civilizaţie, se năruie ca un castel de cărţi de joc. O întreagă cultură, incluzînd aici
şi ştiinţele despre om, se dovedeşte a fi avut premise false. Şi această cultură şi, mai
ales, această ştiinţă vor trebui rescrise. Şi vor fi, sub presiunea biologiei şi geneticii.
Pentru că secolul XXI va fi unul al geneticii şi biologiei, aşa cum secolul XX a fost
unul al fizicii şi cosmologiei.

XIV. DECUPLAREA SUCCESULUI SOCIAL DE CEL BIOLOGIC

Să ne depărtăm acum de om, dar nu foarte mult, şi să ne oprim la cea mai

apropiată rudă a sa după bonobo şi cimpanzeu, la gorilă, de care ne separă o diferenţă
genetică de numai 2%. Şi să urmărim ce se întîmplă aici cu un exemplar care ajunge
să atingă maximum de succes social, adică ajunge mascul alfa.

După ce îl învinge pe fostul mascul alfa al unei cete de gorile, noul mascul alfa are
acces la toate femelele, care îi vor asigura lui descendenţa. Nu numai că toţi puii
născuţi de acum încolo vor fi ai lui, dar noul mascul alfa îi şi ucide pe puii vechiului
mascul alfa. În felul acesta, pe de o parte elimină descendenţa fostului lider, iar pe de
altă parte femelele care aveau pui devin mai repede fertile şi pot începe mai repede să
asigure descendenţa noului şef. Vedem astfel cum gorila care obţine maximum de
succes social dobîndeşte şi cel mai mare succes biologic, adică o descendenţă
numeroasă. Iar în momentul în care un mascul alfa îşi pierde calitatea de lider, el
pierde şi succesul biologic odată cu cel social, lăsînd femelele celui care îi succedă la
şefia grupului.

Ne imaginăm că tot aşa stăteau lucrurile şi cu omul, în perioada precedentă

revoluţiei neolitice. Chiar dacă la femeile unui grup nu avea acces doar bărbatul alfa,
ci poate încă cîţiva bărbaţi beta, oricum alfa trebuie să fi avut cel mai mare acces. În
felul ăsta se perpetuau cele mai bune gene ale grupului, prin cei mai reuşiţi dintre
indivizi. Cu cît un bărbat era mai slab, cu atît accesul lui la reproducere era mai mic,
pînă la nul. În felul ăsta, prin acest tip de selecţie, natura asigura păstrarea calităţii
unui grup şi a întregii specii. Iar mai înainte, în procesul de formare a omului, tot
prin acest mecanism natura a realizat trecerea humanoizilor în specii tot mai
performante, ceea ce în acest caz înseamnă tot mai inteligente, cu un creier tot mai
mare. Nici transformarea în specii tot mai evoluate şi nici măcar conservarea
calităţilor în cadrul unei specii, şi mai ales a inteligenţei, nu ni le putem imagina în
afara acestui mecanism, în care exista un maximum de cuplaj al succesului social al
unui individ cu succesul lui biologic, cu numărul mai mare de urmaşi pe care îi avea
exemplarul cel mai reuşit.

Să ne îndreptăm spre zilele noastre şi să vedem cum s-au schimbat lucrurile. Să

luăm, mai întîi, două exemple de bărbaţi, cărora cred că nimeni nu le-ar putea
contesta calitatea de alfa: Gingis Han şi Napoleon Bonaparte. Şi nu vom urmări decît
măsura în care succesul lor social a fost cuplat cu succesul biologic.

Gingis Han a trăit într-o societate de războinici, mult mai apropiată ca organizare
de cea a vînătorilor paleolitici decît cea în care a trăit Napoleon. Studii genetice
recente arată că în populaţia de astăzi a Mongoliei, la 800 de ani de la moartea
hanului, trăiesc cîteva sute de mii de descendenţi direcţi ai lui Gingis Han, aceştia
reprezentînd aproape 10% din toţi mongolii. Dacă ţinem cont şi de considerabila
întindere a Mongoliei, este un succes biologic imens, pe măsura succesului social al
acestui genial conducător politic şi militar.

Acelaşi geniu l-a avut şi Napoleon şi a avut şi acelaşi succes social cu mongolul.
Dar, dacă i-ar căuta cineva urmaşii direcţi care trăiesc azi în Franţa, n-ar găsi,
probabil, decît cîteva zeci sau sute. Iar aceste cîteva zeci înseamnă zero în raport cu
populaţia Franţei. Explicaţia faptului că Napoleon, deşi a avut un succes social imens,
n-a avut mai mult succes biologic decît vreun cîrnăţar din mahalalele Parisului, e
aceea că el a trăit într-o lume mult mai civilizată decît cea a hanului mongol, lume în
care succesul social şi cel biologic erau deja aproape complet decuplate.

În lumea de azi, un succes biologic ca al vînătorului inventator al bumerangului

sau măcar ca al lui Gingis Han este de neimaginat. Chiar dacă cineva ar avea foarte
mulţi urmaşi, tot nimic ar însemna, raportat la cei 7 miliarde de oameni care
populează acum planeta.

XV. TOT MAI PUŢINII DEŞTEPŢI SÎNT PREA MULŢI

 Deşi ponderea inteligenţilor e tot mai mică în populaţia umană, astăzi de 7
miliarde, ei sînt totuşi prea mulţi faţă de nevoile de menţinere şi chiar de dezvoltare
tehnologică a societăţii actuale.

Nu a fost nevoie ca toţi oamenii să inventeze bicicleta, ci de unul singur. Nu a fost

nevoie nici ca toţi oamenii să producă biciclete, ci doar de o parte infimă dintre ei. Iar
ceea ce e valabil pentru bicicletă e valabil pentru orice intră şi rămîne în zestrea
extragenetică a omului.

Iar pe măsura complexificării societăţii, în special ca urmare a diviziunii muncii, se

mai produce un fenomen paralel: un tot mai mic procent din oameni e responsabil de
creşterea şi de păstrarea zestrei extragenetice a întregii omeniri. Şi, evident, cei mai
mulţi dintre oameni se ocupă cu activităţi tot mai simple, mai rutiniere, mai
codificate, mai uşor de executat, şi fizic, şi mental. Aceşti tot mai mulţi sînt numai
beneficiari ai paradisului tehnologic, fără să aibă vreo contribuţie la crearea sau
macar la menţinerea lui. Tot mai mulţi oameni ajung să trăiască o viaţă tot mai
apropiată a rudei noastre fructivore Bonobo, culegînd din paradis ceea ce nu ei au
semănat…

Printre aceşti tot mai mulţi beneficiari, dar nu şi creatori, ai paradisului tehnologic
sînt şi tot mai mulţi inteligenţi. Pentru că ei, deşi sînt tot mai puţini dacă îi raportăm
la întreaga populaţie, sînt tot mai mulţi ca număr luat în valoare absolută. Iar
societatea nu are nevoie de ei toţi pentru menţinerea şi dezvoltarea paradisului
tehnologic. Există multe zone în lume, chiar în lumea civilizată, în care cercetarea
tehnologică e nulă. Şi există multe locuri în lume în care şi producerea de tehnologie e
nulă. Invenţiile sînt asigurate de numai cîteva centre ale lumii, iar producţia de
obiecte inventate e realizată în doar cîteva zone. Paradisul e produs pe o arie limitată,
dar în el ajung, mai mult sau mai puţin şi mai devreme sau mai tîrziu, toţi. Pentru un
om care trăieşte într-o ţară subdezvoltată e suficient să privească bine în jur. Va
constata că aproape niciun obiect pe care îl vede nu e inventat în ţara lui şi chiar că
foarte puţine dintre obiecte sînt fabricate acolo. El poate constata, chiar şi la o privire
fugară, că trăieşte într-un paradis de import.

La fel, cei mai mulţi dintre oamenii care trăiesc într-o zonă în care se inventează şi
se fabrică paradisul tehnologic pot, tot la o simplă privire a lucrurilor din jur, să
constate că ei nu participă în niciun fel la crearea acestui paradis, ci numai la
împărţirea lui. La fel ca maimuţele Bonobo, care sînt doar consumatoare într-un
paradis la a cărui creare n-au nicio contribuţie.
 Pe oamenii mai puţin înzestraţi, constatarea că sînt doar beneficiari ai paradisului
n-are de ce să-i nemulţumească, oricum ei n-ar fi putut nicicum contribui şi la
crearea lui. Ei nu se pot decît bucura de profit.

Inteligenţii care rămîn în afara sau în periferia inventării şi fabricării paradisului

au însă toate motivele pentru a nu se simţi prea bine în această lume, care, pe de o
parte are prea puţini deştepţi pentru a face latura infernală a lumii, adică viaţa
socială, suportabilă, iar pe de altă parte are prea mulţi deştepţi faţă de cîţi sînt
necesari pentru a îmbogăţi latura paradisiacă a lumii, tehnologia.

De altfel, tehnologia e drumul cel mai sigur pentru fericirea omenirii. Ea nu

creează numai condiţiile unei vieţi mai uşoare, dar indirect, prin suprimarea
consecutivă a presiunii de selecţie, aduce şi condiţiile scăderii pragului de exigenţă al
celor mai mulţi dintre indivizi pentru a se simţi fericiţi. Tehnologia asigură o bază tot
mai largă a potenţialilor fericiţi: săracii cu duhul…

XVI. CEL MAI INTELIGENT CEDEAZĂ

Vorba aceasta se aplică vremurilor mai recente şi cu cît ne apropiem mai mult de
prezent cu atît are o valabilitate mai mare. În vremurile vînătorului paleolitic, însă,
cel mai inteligent nu ceda niciodată. Bărbatul alfa era alfa şi pentru că nu ceda
niciodată. Azi însă nu poate face altfel. Atît tehnologia, pe care tocmai bărbaţii alfa au
creat-o şi o dezvoltă în continuare, cît şi aglomerarea, posibilă datorită revoluţiei
tehnologice neolitice şi ajunsă azi la dimensiuni de-a dreptul inumane, îl fac tot mai
neputincios pe bărbatul alfa de azi.

Bărbatul alfa e marele perdant al istoriei umane. Şi e învins tocmai de rodul

inteligenţei sale, tehnologia. Bumerangul inventat de alfa acum cîteva zeci de mii de
ani îl loveşte acum mortal tot pe alfa. Inteligenţa bărbatului alfa a creat o lume pe
care el n-o mai poate controla. Alfa e ucenicul vrăjitor al istoriei umane. Alfa şi-a
creat infernul, realizînd paradisul pentru ceilalţi…

Într-adevăr, lumea de azi e cea mai rea pentru alfa din toate cîte au fost pînă acum.
Dar pentru toţi ceilalţi e cea mai bună lume care a existat vreodată. Bărbaţii omega au
acces egal cu cei alfa la reproducere. Femeile îşi pot alege partenerii sexuali cum vor,
nemaifiind obligate să-i asigure descendenţa lui alfa, nemaifiind obligate să facă atîţia
copii ca în trecutul îndepărtat şi putînd trăi alături de bărbaţi omega pe care să-i
domine. Copiii, dintre care cei mai mulţi şi mereu tot mai numeroşi vor fi adulţi
omega, sînt în centrul atenţiei lumii de azi şi au parte de tot ce e mai bun.

E suficient să privim atent toate mişcările pentru drepturile minorităţilor şi vom

constata că cele mai multe reprezintă, de fapt, marea masă a femeilor şi a bărbaţilor
omega şi sînt îndreptate constant contra lui alfa, cel puţin indirect. Cuvîntul
minoritate e folosit, cel mai adesea, numai ca un camuflaj, pentru a stîrni simpatia, ca
intotdeauna cînd se invocă faptul că un mic grup e oprimat de unul mult mai
numeros.

În ceata paleolitică, alfa era nu doar minoritar, ci singular, dar nu cerea drepturi în
virtutea acestui lucru, ci îşi lua singur. În scalvagism, stăpînii de sclavi erau
minoritari în raport cu sclavii. În evul mediu, feudalii erau minoritari în raport cu
şerbii. Dar toţi aceşti minoritari puternici îşi luau ceea ce puteau, nu încercau să
stîrnească în vreun fel compasiunea pentru că erau mai puţini. În orice caz, nu faptul
de a fi o minoritate îţi dă puterea sau slăbiciunea. Ieri bărbaţii alfa erau minoritari,
dar aveau puterea. Azi, tot minoritari, nu mai au nicio putere. Azi întreaga putere o
are o majoritate covîrşitoare, majoritatea celor care au în comun faptul că nu sînt
bărbaţi alfa. Faptul că aceşti majoritari se prezintă ca fiind o sumă de minorităţi nu e
decît din nevoia lor de a se simţi deosebiţi, speciali, aleşi. Iar revendicările lor, tot mai
mari şi mai multe, sînt doar o afirmare a puterii pe care o au deja.

Adevărata minoritate a lumii de azi e cea a bărbaţilor alfa. Dar n-o să-i vedeţi
niciodată pe bărbaţii alfa constituindu-se în minoritate oficială şi cerîndu-şi dreptul.
Nu o fac tocmai pentru că ştiu că n-au nicio şansă de a-l obţine. Pentru că dreptul lor
e totul. De fapt, totul sau nimic. Ei ştiu că nu vor mai avea niciodată nimic, că au
pierdut totul pentru totdeauna… Din inteligenţă, nu cer nimic. Cel mai inteligent
cedează… Bărbaţii alfa se retrag, treptat şi discret, din lume. Bărbaţii alfa ştiu că ei
sînt o specie pe cale de dispariţie… Sau chiar numai o fosilă vie…

Bărbatul alfa se stinge însă cu conştiinţa datoriei împlinite: le-a asigurat celorlalţi
supravieţuirea şi bunăstarea. Le-a lăsat moştenire paradisul…

XVII. BĂRBAŢII ALFA NU SÎNT ALFA

Obama pare negru. Dar nu este. Cel puţin, nu e mai mult negru decît e alb.
Genotipul lui Obama nu e al unui negru. Numai fenotipul e al unui negru. În acelaşi
fel în care Obama nu e, ci doar pare negru, un bărbat alfa de astăzi doar pare un alfa,
dar nu e.

În vremea inventării bumerangului, un bărbat alfa nu doar avea calităţi de alfa, dar
avea şi o puritate genetică de alfa. El era fiul unui alfa şi al unei femei care era fiica
unui alfa. În toată ascendenţa unui bărbat alfa nu se găseau decît tot bărbaţi alfa sau,
în cel mai rău caz, bărbaţi beta, întrucît bărbaţii omega nu au avut acces la
reproducere decît după revoluţia neolitică, atunci cînd aglomerarea umană a făcut
posibilă apariţia promiscuităţii sexuale. Deşi poate scandaliza termenul, eu nu îi dau
aici vreun sens moral, cum nimic din această carte nu are nicio legătură cu vreo
morală, fiind o lucrare care şi-a propus numai să urmărească modul în care
acţionează asupra omului nişte legi ale naturii. Din punctul de vedere al speciei,
promiscuitatea sexuală înseamnă accesul la reproducere al bărbaţilor omega, veriga
prin care se transmit gene de mai slabă calitate generaţiei următoare, verigă-cheie în
procesul de degradare genetică a speciei. Din acest punct de vedere, în lumea
civilizată de azi, promiscuitatea sexuală e totală, întrucît accesul la reproducere al
bărbaţilor omega e egal cu al celor alfa.

Tocmai această promiscuitate sexuală, întinsă pe parcursul a zeci de mii de ani, a

făcut ca un alfa de azi să fie numai un alfa fenotipic, nu şi unul genotipic. Un alfa de
azi are sigur în ascendenţa sa un interminabil şir de omega. Astfel că un alfa de astăzi
nu prezintă nici pe departe aceleaşi garanţii la reproducere pe care le avea un alfa
paleolitic. Chiar şi acel alfa vînător mai avea copii care erau omega, cu toată
presiunea de selecţie exercitată, pînă atunci, timp de milioane de ani, în formarea
omului. La fel, fiica unui alfa de azi nu prezintă nici ea garanţii de selecţie ca o fiică de
atunci, din aceleaşi motive. Ar trebui încrucişaţi cîte un alfa cu o fiică de alfa pe
întinderea multor generaţii pentru a obţine genotipuri alfa, nu doar fenotipuri. De
aceea este ridicolă supoziţia unora că din specia umană de azi s-ar putea desprinde
una mai evoluată, adică mai inteligentă. N-ar avea de unde, n-ar avea din cine să
apară aşa ceva. Chiar dacă unii dintre noi par alfa, ei nu sînt alfa decît în ceea ce
arată. Pe dinăuntru, toţi alfa de astăzi sînt alteraţi, sînt putrezi. E rezultatul
promiscuităţii sexuale. Aşa că din aceşti alfa nu ar putea ieşi ceva superior omului de
azi. Ca şi omega, şi alfa de azi nu poate face altceva decît să furnizeze predecesori
pentru maimuţa de mîine.

Căci omul se va întoarce, cîndva, în maimuţă. De fapt, nici măcar nu se va

întoarce… Drumul omului e de la o maimuţă sălbatică la una domestică, adică la una
care şi-a pierdut şi calităţile fizice. O maimuţă domestică, una care diferă de maimuţa
sălbatică din care ne tragem exact aşa cum diferă capra de căprioară.

De altfel, una dintre etichetele dispreţuitoare pe care i-o punem acelui vînător
străvechi, superior nouă pe toate planurile, este „omul sălbatic”. Dar avem,
involuntar, dreptate. Noi sîntem omul domestic. Treapta care precedă maimuţa
domestică…

Nenumărate maimuţe domestice rătăcesc, pe flotă de aisberguri de luciditate

atinse de înmuiere, pe oceanul tehnologic… Aşa văd eu tabloul final… Are în comun
cu alte tablouri ale apocalipsei, ca războiul nuclear sau efectul de seră, faptul că la
dispariţia speciei umane duce chiar inteligenţa acestei specii. Deosebirea însă e că eu
nu văd un final violent, ci unul lent. E deosebirea dintre o ardere pe rug sau
sfîrtecarea într-o explozie şi o moarte care e stadiul final al unui Alzheimer. E o
moarte mai puţin dureroasă, dar mai tristă. Mai tristă doar pentru cei ce o contemplă
astăzi, nu pentru cei ce vor trăi această moarte. Aceia nu vor mai fi contemporani cu
contemplarea…

XVIII. PERPETUUM NOBILE, ILUZIE DE ACELAŞI TIP CU PERPETUUM MOBILE

Eugenia, acest perpetuum nobile, nu poate fi dezirabilă sau indezirabilă, pentru

simplul motiv că ea este imposibilă. La fel ca un perpetuum mobile, pe care nu avem
cum să-l vrem sau nu, întrucît ştim că e imposibil. Vom arăta în cele ce urmează că şi
eugenia este tot o utopie de acelaşi tip.

Eugenia e un subiect devenit tabu în ultimele decenii, din cauza naziştilor, care au
folosit-o ca pretext pentru exterminări, mai ales pentru aceea a evreilor. Ca o ironie a
sorţii, tocmai nişte reprezentanţi ai „rasei inferioare” evreieşti au inventat bomba
atomică, cu care i-ar fi putut rade definitiv de pe faţa pămîntului pe „arienii” care n-
au fost în stare s-o inventeze ei.

În marile conflicte care antrenează mase mari de oameni totdeauna se va recurge

la cîte o ideologie care nu se adresează raţiunii, ci unor afecte primare, singurele care
sînt în stare să însufleţească gloatele. În toate cazurile de acest tip, propagandiştii
unei tabere înfăţişează pe cea adversă ca fiind, mai mult sau mai puţin, inferioară,
înapoiată, degradată, degenerată, şi asta numai pentru a justifica omorîrea unor
oameni şi deposedarea lor de nişte bunuri. Şi în toate aceste cazuri propaganda
trebuie să găsească un criteriu prin care duşmanul să fie identificat uşor de masele
cărora li se adresează manipularea: rasa, religia, limba, clasa socială. Eugenia, mai
mult sau mai puţin mascată, a acestor ideologi şi propagandişti nu are nicio bază
ştiinţifică.

O populaţie, mai înapoiată tehnologic decît o alta într-un anumit moment, poate
ulterior să o depăşească cu mult pe aceasta din urmă. Acum două milenii, romanii
aveau o civilizaţie net superioară faţă de cea a populaţiilor care trăiau atunci în
Europa Occidentală. Dar nu romanii, ci aceste populaţii aveau să înfăptuiască
revoluţia industrială, a doua mare revoluţie tehnologică din istoria omului.
Superioritatea tehnologică şi superioritatea genetică (reflectată într-o inteligenţă
genotipică mai mare) a unei populaţii este o chestiune de moment, cum am mai
aratat şi în unele dintre capitolele precedente, în special atunci cînd am urmărit
dinamica schimării centrelor lumii în cursul istoriei. Aşa că „eugenia” prin
suprimarea unor anumite populaţii sau prin aducerea lor în sclavie nu este decît un
paravan ideologic, precar şi murdar, invocat ca pretext numai pentru a acoperi jafuri
şi crime. Eugenia nu se realizeaza nicicum, degradarea genetică a populaţiilor rămase
urmîndu-şi cursul implacabil. Degradarea genetică şi scăderea inteligenţei se produc
pretutindeni, chiar dacă nu oriunde şi oricînd cu aceeaşi viteză.

Suprimarea unei clase sociale de către o alta e tot o „eugenie” care presupune că
toate tarele se acumulează numai într-o anumită zonă a populaţiei, de data asta
definită economico-social. Aceeaşi eroare se face şi atunci cînd se susţine că oamenii
cu o anumită religie ar fi inferiori oamenilor cu o altă religie. „Eugenia”, mai mult sau
mai puţin explicită, din ideologia războaielor de tip Cruciadă sau Jihad ar avea un
temei numai dacă Dumnezeu sau Allah ar fi stabilit legi biologice şi, mai ales, genetice
diferite pentru diferite populaţii, legi care să poată să fie modificate apoi pentru
fiecare individ în parte, atunci cînd el se reconverteşte…

Iar cei care susţin că eugenia s-ar realiza prin orice tip de război, că războiul ar fi
un fel de selecţie naturală, sînt şi mai departe de adevăr. Războaiele, înclusiv cele
interne care se numesc revoluţii, omoară la întîmplare, şi buni şi răi, şi deştepţi şi
proşti, aşa că nu realizează nicio selecţie. Războaiele ucid la fel ca şi catastrofele
naturale. Cînd a erupt Vezuviul i-a ucis pe toţi locuitorii aflaţi în calea lavei, nu pe cei
mai slabi, la fel cum erupţia oricărui vulcan ucide întreaga haită de lupi aflată în
apropiere, nu numai pe lupii omega. Un IQ mare nu e o cască antiglonţ.

Mai este de luat în discuţie un tip de „eugenie”, acela care vizează eliminarea, fizică
ori numai de la reproducere, a celor mai taraţi, a oligofrenilor şi a celor cu boli psihice
foarte grave. Dar toţi aceştia au o pondere infimă în societate şi o pondere şi mai mică
în realizarea degradării genetice. Eliminarea lor n-ar avea nicun efect sezizabil asupra
acestei degradări, care se înfăptuieşte prin toţi indivizii care se reproduc astăzi, nu
doar prin cei mai bătuţi de soartă dintre semenii noştri.

Singura eugenie imaginabilă ar fi una care să-i supună unei presiuni de selecţie,
măcar în ceea ce priveşte reproducerea, pe toţi oamenii, din toată lumea, în aşa fel
încît numai bărbaţii aparent alfa să aibă descendenţi. Dar această presiune de selecţie
nu poate fi exercitată din interiorul speciei umane, ar fi ca şi cum ai încerca să te
ridici trăgîndu-te de păr.

Oamenii nu-şi vor deteriora niciodată condiţiile de viaţă de azi numai de dragul
generaţiilor viitoare. Reuşiţi cumva să vă imaginaţi, de exemplu, că femeile moderne
ar putea abandona promiscuitatea sexuală biologică şi ar renunţa, doar de dragul
înzestrării genetice a copiilor lor, să mai procreeze cu bărbaţii omega, parteneri atît
de comozi şi avantajoşi pentru ele?! Cine îşi imaginează asta îşi închipuie că la donna
e nobile, cînd, de fapt, la donna e mobile… Perpetuum…

S-ar putea crede că noi considerăm cumva că femeia ar fi inferioară bărbatului.

Dar nu este aşa. Femeia de azi îi este cel puţin egală bărbatului, într-o lume în care
bărbaţii omega sînt covîrşitor majoritari. Iar femeia de mîine sigur îi va fi superioară.
Lucrurile stau aşa pentru că bărbatul s-a degradat mai mult şi mai rapid decît femeia.
Era firesc ca dezumanizarea să se realizeze genetic în principal prin bărbaţi, după ce
întreaga umanizare se produsese genetic tot prin bărbaţi, prin bărbaţii alfa. Sigur, tot
bărbaţii alfa au provocat şi dezumanizarea, prin progresul tehnologic realizat de ei.
Tot ce e bun şi tot ce e rău în lumea de azi e opera lor.

Ceea ce susţinem noi este că bărbaţii din trecut erau superiori femeilor din trecut
şi, cu atît mai mult, femeilor de astăzi. Cărora le sînt superiori şi puţinii bărbaţi alfa
de azi. Şi aş lua un exemplu dintr-o zonă care măsoară cu destulă acurateţe
inteligenţa, în toată complexitatea ei: şahul. Atunci cînd în primii 100 de jucători ai
lumii se vor găsi măcar 25 de femei, lucrurile acestea ar putea fi rediscutate. Dar
deocamdată nu se află decît una sau, poate, două…

XIX. PE SCURT

Să recapitulăm…
 Orice specie îşi poate păstra calităţile sau şi le poate amplifica, trecînd într-o specie
superioară, numai dacă este supusă permanent unei presiuni de selecţie, altfel specia
se degradează genetic şi îşi pierde, în timp, calităţile.

Selecţie naturală înseamnă că se nasc mulţi, supravieţuiesc puţini, doar cei mai
apţi, pînă la maturitate şi şi mai puţini, numai cei mai puternici, ajung să aibă urmaşi.

În evoluţia omului principala calitate, deşi nu singura, supusă presiunii de selecţie

naturală a fost inteligenţa, strîns corelată cu volumul cerebral.

Omul a evoluat în principal prin selecţia sexuală a bărbatului, criteriul acesteia

fiind în primul rînd, deşi nu exclusiv, inteligenţa.

Bărbatul alfa a devenit atît de inteligent încît a inventat tehnologia, care în esenţă
este o protezare şi care a dus la o tot mai mare facilitare a supravieţuirii şi a
înmulţirii, adică la o reducere pînă la suprimare a presiunii de selecţie în cadrul
speciei.

După paleolitic, care a însemnat domesticirea regnului mineral, revoluţia

tehnologică neolitică a realizat domesticirea regnurilor vegetal şi animal şi a creat
premisele domesticirii omului, mai ales prin crearea primei aglomerări umane, satul
neolitic.

Revoluţia tehnologică neolitică şi aglomerarea satului neolitic au dat startul

reducerii importanţei şi puterii bărbatului alfa şi au constituit germenii
promiscuităţii, adică ai democratizării sexuale, verigă-cheie a degradării genetice
datorită accesului bărbaţilor omega la reproducere.

Dezvoltarea tehnologiei şi viaţa în aglomerări tot mai mari au dus, de-a lungul
istoriei, la o decuplare tot mai accentuată a succesului social de cel biologic şi la
decuplarea înzestrărilor individuale de succesul social, ajungînd astăzi la o
democraţie completă a reproducerii, adică la un acces egal la înmulţire al bărbaţilor
omega cu al celor alfa.

Pe lîngă tehnologizare şi aglomerare, educaţia, civilizaţia şi cultura au devenit

factori ai producerii şi accelerării degradării genetice, prin accentuarea decuplării
succesului social de cel biologic, al reproducerii.
 Astăzi, datorită diminuării şi apoi a sistării selecţiei naturale pe parcursul a sute
generaţii, nu mai există bărbaţi alfa genotipici, ci doar fenotipici.

Eugenia e o utopie, deoarece nu poate exista o presiune de selecţie din interiorul

unei specii, ci numai din afara ei, şi numai exercitarea unei presiuni ar putea stopa
degradarea genetică a omului.

De la Cro-Magnon încoace omul suferă o involuţie inevitabilă şi ireversibilă, atît a

calităţilor fizice cît şi a celor psihice, ceea ce îl va transforma într-o neajutorată
maimuţă domestică rătăcită într-o junglă de tehnologie.

Cartea s-ar putea încheia aici, cu un îndemn de a-i reciti primul capitol şi a verifica
dacă acea istorie chiar rezumă istoria omului şi îi surprinde esenţa. Şi cu un îndemn
de a reflecta asupra faptului că Darwin nu a descris istoria, trecută şi viitoare, a
omului, ca specie care se sustrage tot mai mult selecţiei naturale, în urma
tehnologizării, aglomerării şi democratizării reproducerii…

Dar nu încheiem aici cartea, ci ne propunem să urmărim şi cîteva aspecte ale

degradării, alta decît cea genetică, a omului de azi. Vom încerca să identificăm ce
anume îl trage pe om sub nivelul pe care i l-ar permite chiar înzestrarea lui genetică
actuală, încă nu foarte precară…

XX. ŞI DRAGOSTEA DE OAMENI E OARBĂ

După ce am văzut în capitolele precedente către ce se îndreaptă specia om, ni se

pare că mai potrivită pentru umanitate ar fi o atitudine de smerenie, asemănătoare
celei medievale, decît infatuarea modernă, care nu se bazează decît pe iluzia că, dacă
omul a reuşit să creeze şi să tot amelioreze un paradis tehnologic, el reuşeşte aidoma
să perfecţioneze tot ceea ce ţine de viaţa sa, inclusiv să se perfecţioneze pe sine însuşi.

Iar imperfecţiunile oamenilor au fost şi mai sînt privite de mulţi doar ca nişte
rezultate ale impefecţiunilor diferitelor societăţi. Tot felul de utopii au fost, sînt şi vor
mai fi lansate pentru a încerca ameliorarea societăţii, care, odată ajunsă perfectă, ar
trebui să conducă automat şi la desăvîrşirea indivizilor, la ceea ce se numeşte „omul
nou”, un om superior tuturor celor care au existat vreodată. Să ne amintim de Marx,
care îl vedea pe acelaşi om, bineînţeles ajuns în comunism, dimineaţa trăgînd la
rindea şi seara aprofundîndu-i pe filosofii antici… Sau să ne gîndim la Maslow, care îi
vedea pe oameni, odată ajunşi într-o societate care să le asigure nevoile bazale,
repezindu-se să-şi satisfacă nou-apărutele nevoi sufleteşti, spirituale, metafizice…

Între timp au apărut şi societăţi aproape comuniste şi societăţi în care toţi au

nevoile bazale satisfăcute. Dar nu s-a constatat nicăieri o precipitare a „omului nou”
către activităţi superioare. Dimpotrivă, păturile care ar trebui să constituie elitele
acestor societăţi au fost cele care s-au contaminat de gusturile populare şi au
abandonat straturile dinspre vîrful piramidei lui Maslow în favoarea straturilor
dinspre bază. Dacă elitele de ieri ţineau la curte un Bach, un Goya sau cîte o trupă de
teatru, maimarii de azi patronează televiziuni cu programe pentru mase, ziare
tabloide şi echipe de fotbal. Nici democratizarea şi nici prosperitatea nu au dus la o
elevare semnificativă a maselor. În schimb, au avut ca rezultat coborîrea ştachetei
elitelor actuale.

Cultura generală este tărîmul pe care se întîlnesc oameni de elită care au

specializări diferite, este zona în care toţi au cunoştinţe şi păreri pe care şi le pot
împărtăşi. Dacă ieri în cultura generală intrau mai ales opere istorice, filosofice,
literare, muzicale şi plastice ale unor clasici şi ale unor moderni în curs de clasicizare,
astăzi zona culturii generale a elitelor e tot mai mult ocupată de staruri muzicale sau
de cinema, de vedete de televiziune, de sportivi, de jurnalişti, de politicieni şi de
afacerişti, în detrimentul valorilor clasice. O cultură generală a dificilului şi a
durabilului e înlocuită de una a facilului şi a efemerului. Almanahul ia locul
enciclopediei.

Un paradox al epocii actuale, în condiţiile în care trăim într-o adevărată explozie a

tehnologiei, este prezenţa tot mai redusă în cultura generală a informaţiilor ştiinţifice
relativ recente, mai ales a celor din fizică şi cosmologie, ştiinţele care au dominat
secolul XX şi tehnologia sa, şi din genetică şi biologie, ştiinţele care vor domina
secolul XXI şi tehnologia lui.

Iar dacă ne referim şi la o cultură generală a maselor, constatăm că aici par a

coexista azi, simultan, toate epocile şi toate colţurile lumii. Există ţări europene în
care, după o jumătate de secol de învăţămînt liceal generalizat, ameninţă să devină
majoritari cei cu convingerea că Soarele se învîrte în jurul Pămîntului. De asemenea,
credinţa în tot felul de superstiţii, de la horoscoape pînă la vrăji, e tot atît de
răspîndită în Lumea Occidentală pe cît era în evul mediu. Masele îndestulate şi
societăţile democratizate de astăzi sînt departe de previziunile utopice ale lui Marx
sau Maslow, în ceea ce priveşte calitatea omului. Ei vedeau bine defectele omului ce le
era contemporan, dar, din dragoste pentru om, îi găseau scuze în modelul social
imperfect. Dragoste oarbă…

Şi totuşi omul pe care îl visa Marx a existat, dar în trecutul îndepărtat, în paleolitic.
Acest om vîna mamuţi, îi şi picta pe pereţii grotelor întunecate şi îşi şi salva de la
moarte cîte un tovarăş, trepanîndu-i craniul… Şi probabil că se întîmpla destul de des
ca acest om din paleolitic să nu aibă satisfăcute toate nevoile de la baza piramidei
imaginate de Maslow…

XXI. ORICE ŞCOALĂ E O ŞCOALĂ DE DRESAJ

Să privim puţin piramida lui Maslow. Straturile inferioare aparţin naturalului.

Straturile superioare ţin de spiritual. Iar straturile intermediare sînt ale socialului.

Să vedem acum cam ce îşi doresc contemporanii noştri dintr-o lume civilizată şi
care trăieşte în bunăstare materială, aşa cum e lumea apuseană de astăzi. Dacă ar fi să
rezumăm, cam toţi îşi doresc să fie în rîndul lumii şi să iasă din rîndul lumii, în
acelaşi timp. În traducere, îşi doresc să nu fie excluşi din societate şi să fie mai în faţă,
adică mai vizibili. În rezumat, vor succesul social.

Pentru cei mai mulţi, natura se reduce la peisaj, ieşirea în natură înseamnă strict
ieşirea în pieisaj. Ei nici măcar nu spun „intrarea”, ci „ieşirea”. Ieşirea din ce? Din
social… Alimentaţia naturistă şi terapiile naturiste sînt varianta metabolică a ieşirii în
natură, care e varianta vizuală. Pentru cîţiva, nudismul înseamnă încă o treaptă spre
natural. Iar acuplarea la întîmplare, în mulţime, înseamnă treapta supremă a regăsirii
naturii.

Înseamnă însă toate acestea natură? Natură umană? Căci despre om este vorba. În
cîteva zeci de mii de ani omul nu avea timp să se adapteze genetic la noile condiţii de
viaţă, care s-au tot schimbat, ci doar să se degradeze, adică să-şi piardă adaptarea
pentru vechiul mediu în care trăia. Singura formă naturală de viaţă pentru omul
dintotdeauna, adică şi pentru cel actual, ar fi ceata paleolitică. Însă nu acest înţeles îl
dă omul de azi unei vieţi naturale. Ceea ce înţelege azi omul prin natură e ceea ce a
învăţat la şcolile de tot felul, formale sau informale. E rezultatul unui dresaj social.

Iar privitor la spiritual, oamenii de azi îl văd mai ales ca pe un supranatural, adică
o ieşire într-o natură „superioară”, la care ai acces printr-un fel de „revelaţie” sau
printr-o „iniţiere” ocultă. Astăzi sînt mult mai mulţi cei care ştiu de Nostradamus
decît cei care au auzit de Niels Bohr. Sau de sfîrşitul lumii prevestit de legendele
maya, decît de big bang. Numerologia are mai mare trecere decît aritmetica, iar
astrologia decît astronomia. Este practic un refuz al spiritualului, de acelaşi tip cu
refuzul naturalului. Este o înregimentare în social. Eşti interesant dacă crezi în
lucruri neverificate şi neverificabile, nedemonstrate şi nedemonstrabile. În astrologie,
eşti egalul lui Einstein. Privitor la sfîrşitul lumii, nu eşti cu nimic inferior întregii şcoli
de la Copenhaga, chiar dacă nici măcar n-ai auzit de ea. Tu te-ai format la şcolile de
azi, nu doar la acelea care ţi-au dat diplome, ci şi la acelea neoficiale: mass media,
familia, prietenii etc. Toate, şcoli de dresaj. Te dresează să pui pe primul plan
socialul. Tendinţă apărută odată cu satul neolitic. Atunci cînd ordinea naturală, cu
supremaţia bărbatului alfa, a fost pusă pentru prima dată în discuţie. Atunci cînd
ordinea spirituală, cu supremaţia aceluiaşi alfa, a început să fie răsturnată. Atunci
cînd toţi au simţit că ar putea ieşi din rîndul lumii, rămînînd în rîndul lumii. Atunci
cînd au simţit că, fără a fi alfa, ar putea ocupa ceva din locul lăsat de alfa…

Bunurile materiale nu sînt azi dorite pentru a satisface nişte nevoi. Un automobil
vechi nu te face fericit pentru că te poţi deplasa mult mai repede decît pe jos sau chiar
mult mai repede decît Gingis Han sau Napoleon călare, ci te face nefericit din cauză
că alţii au automobile noi. O iubită te face fericit nu în măsura în care îţi oferă senzaţii
fizice sau în măsura în care împărtăşeşti cu ea ceva sufletesc sau spiritual, ci în
măsura în care îi face pe alţii să te invidieze. Nu te bucuri că tu ştii cîte ceva, mai mult
decît Platon, despre big bang, originea speciilor, relativitate, mecanica cuantică şi
genetică, şi nici nu regreţi că nu ştii mai mult, ci îţi pare rău că nu eşti decît
conferenţiar, iar nu profesor. Nu contează atît ce eşti, ce faci şi ce ai, ci ceea ce le pare
celorlalţi că eşti, faci şi ai. E rezulatatul dresajului din şcoli. Din toate şcolile. Orice
şcoală e o şcoală de dresaj. Din orice şcoală ieşi dresat că lucrul cel mai important din
viaţa ta e socialul. Şi orice dresaj funcţionează exclusiv pe baza reflexelor
condiţionate, pavloviene. Socialul te recompensează, socialul te pedepseşte. Nu poţi
parveni decît prin social. Naturalul şi spiritualul există doar sub formele admise de
social. E natural să faci tot mai mult sex şi tot mai puţini copii?! E spiritual să crezi
mai degrabă în şedinţe de spiritism decît în ereditate?!

În lumea de azi, se exercită o formidabilă presiune a socialului, care uneori ajunge

chiar să instaureze o dictatură a socialului, încît viaţa noastră nu este aceea pe care
te-ai aştepta să o aibă o maimuţă ceva mai puţin inteligentă decît Cro-Magnon, ci
pare mai aproape de viaţa unor insecte dintr-un furnicar, dintr-un stup. Omul actual
este singurul mamifer capabil să trăiască într-un furnicar. Aceasta nu poate fi decît
rezultatul unui dresaj. Genetic nu sîntem făcuţi pentru asta, aşa cum leul de la circ nu
e născut pentru tumbe.

În condiţiile tehnologizării, aglomerării şi democratizării sexuale, odată satisfăcute

nevoile din baza piramidei lui Maslow, necesităţile de la vîrf par inexistente din cauză
că în privinţa nevoilor sociale de la mijlocul piramidei „omul nou” pare insaţiabil…
Aurea mediocritas…

XXII. POVARA ANILOR, PESTE POVARA MILENIILOR

Toţi cei care propovăduiesc întoarcerea omului la natură ar trebui să nu scape din
vedere un lucru. În mediul lui natural, în ceata paleolitică, omul nu depăşea 30 de
ani. Aşa că toţi cei de azi care au peste această vîrstă nu pot trăi decît nenatural. Ei şi-
au trăit deja anii hărăziţi în mod natural, iar acum trăiesc din bonusul de ani oferit de
paradisul tehnologic. Oamenii de azi trăiesc de peste două ori mai mult decît acei
strămoşi ce vieţuiau în natură, exact la fel cum animalele de la zoo trăiesc de 2-3 ori
mai mult decît semenele lor din sălbăticie. Iar motivele acestei prelungiri a duratei de
viaţă sînt aceleaşi: ca şi animalul de la zoo, omul de azi e ferit de pericole, e bine
hrănit, e mai puţin solicitat fizic şi psihic, e tratat atunci cînd e bolnav.

Este indiscutabil că, pentru acela care o trăieşte, e mai bine să aibă o viaţă mai
lungă şi un trai mai confortabil. Dar pentru întreaga societate aceste vieţi prelungite
cu mult peste durata naturală nu înseamnă decît că la povara mileniilor de degradare
genetică se adaugă şi povara anilor, care adaugă o slăbire fizică şi psihică a indivizilor.
Iar aici nu ne referim la centenari sau la octogenari, ci la toţi cei care au depăşit
durata de viaţă naturală, de 30 de ani.

Atît performanţele fizice cît şi cele psihice ale omului ating un maximum cam la 25
de ani, după care intră în declin. Privitor la capacităţile fizice, este suficient să
urmărim carierele sportivilor, care rareori se prelungesc şi după 30-35 de ani. În ceea
ce priveşte capacităţile mentale, vedem că aproape toţi campionii mondiali de şah din
ultima jumătate de secol au obţinut titlul suprem între 20 şi 35 de ani, cei mai mulţi
sub 30 de ani. Şi, în orice domeniu în care accesul la performanţă nu e condiţionat
birocratic, maximul este obţinut de oameni în jur de 25 de ani. Vom da un singur
exemplu: Albert Einstein. Acesta ilustrează savantul de geniu, atît de cunoscut încît
putem spune că a intrat în mitolgie sau în folclor. Dar lumea asociază geniul lui
Einstein cu fotografiile lui cele mai mediatizate, cele de la senectute. Einstein şi-a
atins însă apogeul la 26 de ani, cînd a conceput şi publicat mai multe lucrări, între
care şi teoria relativităţii restrînse, precum şi teoria efectului fotoelectric, pentru
aceasta din urmă avînd să primească, la 42 de ani, Premiul Nobel. Iar teoria
relativităţii generalizate Einstein a publicat-o la vîrsta de 36 de ani. Aşa că ar trebui să
asociem mintea genială a lui Einstein cu fotografiile de tinereţe, nu cu acelea de la
senectute. Ar fi în spiritul adevărului, atît de iubit de genialul fizician…

Dacă, în afară de fizic şi spirit, recunoaştem şi sufletul ca zonă a unor valori

autonome, atunci şi în acest domeniu tot oamenii tineri au excelat, dovada fiind marii
poeţi ai lumii, cei care au reuşit să exprime maximum de profunzime şi de intensitate
a trăirilor.

În societatea de azi, însă, în cele mai multe sectoare accesul la performanţă e

condiţionat de trecerea prin filtrele birocraţiei, controlate mai ales de oameni trecuţi
de 40 de ani. Iar tinerii de valoare sînt nevoiţi să-şi cheltuiască în lupta cu această
birocraţie kafkian-orwelliană o mare parte a energiei şi, cel mai important, a
timpului. Iar, după ce tînărul reuşeşte să străbată această birocraţie, el constată, de
obicei, că nu mai e chiar atît de tînăr şi că a depăşit vîrsta la care era capabil de
maximum de performanţă. Iar tînărul nostru îmbătrînit devine, la rîndul lui, un filtru
birocratic pentru generaţiile următoare. Astfel, societatea pierde chiar vîrful de formă
al celor mai dotaţi dintre indivizi. E preţul plătit pentru surplusul de viaţă şi de
confort.

Să ne gîndim numai la realizările politice şi militare ale lui Alexandru Macedon,

Gingis Han şi Napoleon Bonaparte. Ar mai putea fi reeditate astăzi, de oameni aflaţi
la vîrsta lor?!

Iar apoi să reflectăm că un Cro-Magnon avea la dispoziţie numai 30 de ani pentru

a împlini tot ceea ce avea de realizat în viaţă. Şi reuşea, în aceşti doar 30 de ani, să
preia puterea de la fostul bărbat alfa, să asigure supravieţuirea şi înmulţirea cetei
sale, să inventeze o armă sau o unealtă, să vîneze mamuţi, să-i imortalizeze în picturi
rupestre, să trepaneze cranii ale tovarăşilor aflaţi în suferinţă… Şi, de fapt, toate
acestea le făcea în numai 15 ani, atît cît durau adolescenţa, maturitatea şi bătrîneţea
lui, însumate…

Astăzi, viaţa noastră durează de peste două ori mai mult. Iar viaţa de adult e de
patru ori mai lungă decît a unui Cro-Magnon. Dar cîţi dintre noi reuşesc să facă într-o
viaţă atît cît făcea el?!
XXIII. AGLOMERAREA, CELĂLALT BUMERANG

Aglomerările umane aduc, cu certitudine, o serie de avantaje pentru individ, care

se rezumă, în esenţă, la o viaţă mai lungă, mai îndestulată şi mai ferită de primejdii.
Cum am mai spus, aglomerarea constituie, alături de tehnologie şi de democratizarea
sexuală, unul dintre elementele de bază ale paradisului în care trăieşte omul actual.

Dincolo de degradarea genetică, pe care am văzut cum anume o favorizează,

aglomerarea nu e doar un bumerang care loveşte doar generaţiile viitoare, ci şi pe cea
de acum, întrucît degradează şi viaţa actuală, prezentă, a celor care trăiesc în
aglomerări.

Să amintim, în treacăt, că toate observaţiile şi experimentele arată că animalele

care ajung să trăiască în aglomerări, adică în grupuri mai numeroase decît cele în care
trăiesc în natură şi pentru care sînt adaptate genetic, devin neliniştite, irascibile,
agresive. Iar între aceste animale nu se mai stabilesc relaţiile pe care le au în mod
natural. Nu există niciun motiv ca lucrurile să stea altfel în privinţa omului. Şi nici nu
stau altfel.

Privit cu un ochi obiectiv, un mare oraş seamănă cu un furnicar. Fiecare individ

urmează zilnic un anumit traseu şi îndeplineşte anumite munci, cu o rigoare pe care
numai la unele insecte o mai întîlnim. Ca şi insecta, individul uman nu are în vedere
întregul, ci numai traseul lui zilnic, pentru care e programat social prin intermediul
tuturor şcolilor formale şi informale, care, după cum am arătat deja, sînt în esenţă
nişte şcoli de dresaj. Dar programarea aceasta socială nu poate anula programarea
genetică a omului, născut să trăiască în ceata paleolitică. Insectele sînt programate
genetic să trăiască în furnicar, spre deosebire de om. Tensiunea permanentă între
cerinţele programării genetice şi cele ale programării sociale nu poate duce decît la
nevroză. Şi, dincolo de ceea ce spun cărţile de psihiatrie, toţi oamenii care trăiesc în
aglomerările urbane sînt nevrozaţi.

Şi dincolo de toate lozincile fără acoperire despre muncă, vînturate de tot soiul de
filosofii, ideologii, morale şi manuale de bună purtare, omul nu poate îndeplini într-
un mod firesc şi neconflictual cu propria sa natură decît activităţi care seamănă cu
cea pentru care este el programat genetic, vînătoarea. Pentru că în cazul omului, ca şi
în al cîinelui, domesticirea nu poate stinge complet instinctele de vînător. Şi nici nu
poate crea instincte noi. Dar într-o aglomerare urbană foarte puţine sînt locurile de
muncă în care să se mai regăsească întrucîtva aspecte ale vînătorii. Şi orice altă
muncă, oricît de uşoară ar fi, nu poate genera în om decît un conflict între ceea ce îi
cere propria lui biologie şi ceea ce îi cere socialul, conflict totdeauna generator de
nevroză. Şi să mai amintim o dată că nici măcar masculii ierbivorelor nu acceptă să
muncească decît dacă sînt castraţi. Presiunea socială exercitată asupra omului este
atît de mare încît echivalează cu o castrare, produsă la nivel psihic. Este o presiune de
acelaşi tip şi de aceeaşi intensitate cu aceea exercitată de dresor asupra unui leu de
circ, pentru a-l determina să facă tumbe. Nu educaţia, ci numai dresajul poate face ca
un animal să execute lucruri diferite sau chiar contrare celor pentru care este
programat genetic. Dar omul se naşte şi trăieşte azi în cea mai mare şcoală de dresaj
care a existat vreodată: aglomerarea urbană. Un dresaj la scară industrială, după
chipul şi asemănarea tehnologiei…

Şi singurul mecanism pe care îl are la îndemînă omul pentru a se adapta e nevroza.

Toate ştiinţele despre om ar trebui să se constituie într-o patologie a aglomerării.
Deocamdată, însă, singura ştiinţă despre om nefalsificată e zoologia…

XXIV. BANII, PROTEZA UNIVERSALĂ

Un chirurg din New York cîştigă 100.000 de dolari pe lună. Pentru aceeaşi muncă,
un chirurg din Berlin are 10.000 de dolari şi unul din Ulan Bator primeşte 100 de
dolari pe lună. În condiţiile astea, ce sînt banii? Ce reprezintă ei?

În lumea de azi, în care oamenii trăiesc protezaţi pe toate planurile, banul e

proteza tuturor protezelor, e panaceul în materie de protezare, aşa că este cea mai
dorită extensie fenotipică a omului. Banul e religia cu cei mai mulţi adepţi, chiar dacă
niciunul dintre ei nu îşi dă seama că e vorba despre o religie, nici măcar aceia care o
practică sub forma extremă a fanatismului numit corupţie. Dacă adepţii lui Hristos îi
admiră acestuia puterea de a transforma apa în vin, adepţii banului ştiu că
dumnezeul lor e mult mai puternic, pentru că banii se pot transforma nu doar în vin,
ci în aproape orice, inclusiv în bani mai mulţi.

Ne imaginăm că banul a apărut ca o relaţie de încredere, precum în următorul

scenariu. Un păstor şi un agricultor fac de mult timp schimburi de mărfuri. Păstorul îi
dă agricultorului piei de capră şi primeşte grîu. Recolta fiind mai slabă, agricultorul îi
dă păstorului cu trei măsuri mai puţin grîu, cu promisiunea că îi va da cu trei în plus
la următoarea recoltă. Cum se cunosc şi au încredere unul în altul, păstorul îi lasă
toate pieile aduse. Iar agricultorul îi dă, pe lîngă grîu, şi trei pietricele, care reprezintă
cele trei măsuri de grîu cu care îi rămîne dator. Aceste trei pietricele sînt primii bani.
 De la aceste pietricele şi pînă banii virtuali de azi e un drum lung, pe care nu vom
încerca nici măcar să-l schiţăm. Deosebirea de esenţă însă este aceea că pentru
agricultorul şi pentru păstorul din scenariul nostru banii erau doar un mijloc, necum
un scop în sine, cum sînt pentru omul de azi. Păstorul nu-şi dorea pietricelele, ci cele
trei măsuri de grîu. În timp ce astăzi aproape toţi oamenii civilizaţi îşi fac viaţa
aproape exclusiv raportîndu-se la bani. Nu există practic nicio zonă a vieţii în care
alegerile oamenilor să nu fie puternic legate de bani. Chirurgului german care cîştigă
10.000 pe lună nu i-ar trece nicodată prin cap să se mute în Mongolia, unde ar cîştiga
numai 100. Dar s-ar putea muta în SUA, pentru 100.000.

Astăzi toate migraţiile se fac sub atracţia de magnet universal a banului. Pentru
niciun dumnezeu nu s-au mai mobilizat vreodată atîţia pelerini. Niciunui dumnezeu
nu i s-au mai închinat atîţia şi de niciun dumnezeu nu au ţinut cont atîţia în toate
momentele în care au avut ceva de ales în viaţă.

Asupra unor minţi deja alterate de degradarea genetică şi nevrozate de viaţa în

aglomerări, faptul de a dori ceva atît de abstract cum e banul, faptul de a face o religie
din ban, nu poate avea decît un efect nefast. Omul nu mai obţine nimic direct, în
afară de bani. Orice altceva el obţine numai prin intermediul banilor. Proteza
universală, banul, intermediază toate relaţiile, atît pe cele cu alţi oameni, cît şi pe cele
cu alte proteze.

Orice tip de avere e o extensie fenotipică a posesorului ei şi a fost totdeauna dorită

de oameni. Dar e o diferenţă foarte mare între un nobil care îşi dorea un castel, un
domeniu şi numeroşi supuşi şi un speculator financiar. Primul îşi dorea o extensie
fenotipică vizibilă, concretă, materială. Cel de al doilea îşi doreşte o abstracţie, chiar
dacă abstracţia numită ban se poate materializa în orice formă concretă, inclusiv un
castel şi un domeniu cumpărate şi supuşi plătiţi cu un salariu. Primul îşi doreşte şi
lucruri care nu se pot cumpăra, al doilea vrea doar lucruri care se pot cumpăra.

În asta şi constă alterarea omului de azi, adept al dumnezeului ban: îndrăzneşte tot
mai puţin să-şi dorească lucruri care nu se pot cumpăra.

Vînătorul de mamuţi a devenit vînătorul protezei cu care se poate înlocui orice

proteză…

XXV. MEDICAMENTUL OTRAVĂ

 Intitulată pompos „civilizaţia imaginii”, această civilizaţie nu are nicio legătură cu
imaginile statice ale fotografiilor sau tablourilor şi nici cu imaginile dinamice pe care
le percepem din automobil, tren sau avion. Se referă exclusiv la imaginile
nefiziologice ale cinematografului şi ale televizorului, care, atunci cînd le privim, ne
şterg de pe eletroencefalogramă toate undele de stare de veghe, înlocuindu-le cu
undele stării de somn. E răspunsul de adaptare pe care ochiul şi creierul îl dau unei
solicitări psiho-vizuale pentru care nu sîntem echipaţi genetic s-o recepţionăm.

Dacă pe moment privitul la televizor ne bagă într-un fel de somn cu ochii deschişi,
pe termen lung vizionarea are ca efect scăderea tuturor performanţelor psihice ale
omului, nescăpînd niciuna neatinsă. Efectele sînt cu atît mai nocive cu cît expunerea
este mai lungă şi are loc la vîrste mai mici.

Cinematografia şi televiziunea sînt unele dintre cele mai puternice droguri din
lumea de azi. Dacă prima are un corespondent în alcoolismul de cîrciumă, celei de-a
doua îi corespunde alcoolismul solitar. Ca şi alcoolul, televiziunea e consumată de om
ca un autotratament inconştient al nevrozei şi alienării, într-o lume pentru care nu e
pregătit genetic să se poată adapta.

Luată ca medicament, televiziunea are însă şi efecte de otravă. Prin scăderea

tuturor calităţilor psihice ale omului şi datorită numărului imens de consumatori,
probabil că are asupra întregii societăţi un efect de degradare mentală mai mare decît
consumul însumat al tuturor celorlalte droguri pe care le utilizează omul de azi. Şi
asta dacă ţinem cont doar de mecanismele recepţionării de către om a nefiziologicelor
imagini emise de televizor. Dacă ţinem însă cont şi de calitatea majorităţii
programelor, adică de conţinutul mesajelor cu care e bombardat un psihic adus în
stare de somn cu ochii deschişi, atunci putem spune, fără teama de a greşi, că
televizunea reuşeşte în numai cîţiva ani să altereze creierul mai mult decît au reuşit s-
o facă mii de ani de degradare genetică datorată suprimării selecţiei.

Dacă astăzi sînt tot mai mulţi cei care, deşi trecuţi prin şcoală, nu reuşesc să
stăpînească un fond de cuvinte mai mare decît acela al unui cimpanzeu educat, cu un
creier de patru ori mai mic decît al omului, acest lucru nu se datorează decît într-o
mică măsură degradării genetice. Nu inteligenţa genotipică e responsabilă de această
prăbuşire a performanţelor mentale, ci inteligenţa fenotipică, aceea care e şi
rezultatul mediului. Iar din mediul în care trăim azi, televiziunea e singurul factor
suficient de nociv pentru a reduce capacităţile psihice ale unui om sub nivelul acelora
ale unui cimpanzeu. Chiar dacă televiziunea nu e un factor izolat, ci acţionează
împreună cu toţi ceilalţi factori discutaţi în această carte.

Spre deosebire de majoritatea produselor tehnologice, televiziunea nu e un

bumerang care loveşte doar în urmaşi, ci unul care îi loveşte năprasnic chiar pe cel
care îl foloseşte. Dar societatea nu are mijloacele cu care să se poată apăra de aşa
ceva. Nici măcar nu e în stare să constate dezastrul şi să-i măsoare dimensiunile. E
caricatural că societatea introduce reguli şi restricţii privitoare la conţinutul
programelor de televiziune, cînd tocmai forma profund nefiziologică a imaginilor
emise e aceea care are cea mai mare nocivitate asupra minţilor consumatorilor.

Pe moment, televiziunea ne face fericiţi. Pe termen lung, săraci cu duhul… Adică, şi

mai apţi pentru fericire… Iar omul de azi asta caută, în primul rînd: fericirea. Iar, în
materie de procurare a fericirii, televiziunea e unul dintre instrumentele cele mai
eficiente din paradisul tehnologic în care trăim astăzi.

XXVI. VIAŢA DE ACUM ŞI VIAŢA DE APOI

Omul actual caută fericirea. Substratul biochimic natural al acesteia îl constituie

eliberarea de endorfine, substanţe secretate de creier şi avînd efecte similare cu ale
morfinei, dar de cîteva zeci de ori mai puternice decît ale morfinei. În mod natural,
descărcările de endorfine sînt provocate de marile traume fizice ori de epuizarea
fizică extremă, dar şi de către mîngîieri şi sex. Căutarea pemanentă a fericirii îl face
pe omul de azi să pară că ar purta o mare durere cronică, pe care ar vrea s-o uşureze
cu ajutorul endorfinelor proprii sau chiar cu ajutorul unor droguri din afara
organismului său.

Dar fie că e vorba de propriile-i endorfine, fie de drogurile interzise, fie de

drogurile permise (ca alcoolul sau unele droguri uşoare), fie de drogurile
recomandate ca medicamente psihotrope, omul societăţii de azi are parte de fericire
mult mai des şi mult mai mult decît omul paleolitic. În afară de substanţe care
provoacă fericirea sau alungă nefericirea, omul de azi abuzează şi de produse
excitante neuro-psihice (cum sînt cafeaua şi tutunul, dintre cele permise, sau
amfetaminele, dintre cele interzise). De asemenea, omul abuzează şi de ceea ce
numim senzaţii tari, provocate de descărcările de adrenalină şi noradrenalină în
situaţii periculoase.
 Dincolo de faptul că toate aceste abuzuri, practicate pe termen lung, ajung să-i
deterioreze toate funcţiile psihice, omul modern se comportă ca şi cum s-ar afla tot
timpul într-un efort de adaptare psihică la viaţa lui actuală, iar susţinerea acestui
efort ar necesita tot mai mult sprijin din afară, o protezare tot mai intensă. Smuls
brutal din mediul lui natural, care e ceata paleolitică, omul pare a se simţi tot mai
străin în viaţa de acum, pe care nu o mai poate suporta decît sub formă de fericire. Un
astfel de om nu are cum să se preocupe cumva de viaţa de apoi, care este cea a
generaţiilor viitoare…

Degradarea genetică va continua. Ca şi celelalte degradări, transmisibile

generaţiilor viitoare numai sub formă de zestre extragenetică. Implacabil. Ireversibil.
Dar asta nu deranjează, din fericire, pe nimeni, căci sîntem absorbiţi de un prezent
care ne depăşeşte, pe care nu-l putem gestiona. Sîntem dedicaţi exclusiv vieţii de
acum. Şi, chiar dacă ar îngrijora pe cineva viaţa de apoi, cea a urmaşilor noştri, tot n-
am fi în stare să facem nimic. De altfel, inteligenţa omului n-a controlat niciodată
nimic altceva decît progresul tehnologic. Tot restul s-a făcut de la sine. Şi se face. Şi se
va face. De la maimuţa sălbatică la maimuţa domestică.

XXVII. DORINŢĂ

Aşa cum am mai spus, sînt convins că acest secol va fi unul al geneticii şi biologiei,
aşa cum secolul trecut a fost unul al fizicii şi cosmologiei.

Îmi doresc ca ştiinţa şi tehnologia acestui secol să realizeze, între altele, şi clonarea
unui vînător paleolitic, poate chiar a unui Cro-Magnon, reînvierea lui. Evaluarea
capacităţilor acelui om viu ar fi şi o confirmare practică ideilor susţinute şi
demonstrate de această carte.

S-ar putea argumenta că nu e nevoie de aşa ceva, că ar fi suficientă evaluarea unui

om contemporan care trăieşte în unul din triburile care şi acum îşi duc viaţa într-un
mod asemănător omului de Cro-Magnon. Cine ar aduce un asemenea argument ar
dovedi doar că n-a înţeles nimic din această carte…

Toate triburile care trăiesc azi într-un mod primitiv, ca vînători şi culegători, se
găsesc în zone paradisiace, tropical-ecuatoriale, zone în care reuşesc să
supravieţuiască şi alte maimuţe decît omul.
 Pe de o parte, presiunea de selecţie din aceste zone e infinit mai mică decît aceea
din zona temperată europeană, mai ales decît cea din timpul glaciaţiunilor. Aşa că şi
produsul selecţiei va fi unul de calitate mult mai slabă. Diferenţa între un tribal de
astăzi şi un Cro-Magnon ar trebui să fie cam de acelaşi ordin ca între un irish
wolfhound de companie de azi şi unul din vremea în care asupra acestui cîine
exercitau o formidabilă presiune de selecţie lupul, ursul şi omul războinic, cei mai
puternici prădători ai acelui timp şi din acel loc.

Pe de altă parte, abundenţa zonei paradisiace tropical-ecuatoriale permite

formarea de grupuri umane mult mai numeroase, cu mii de membri, ceea ce
constituie deja premise ale degradării genetice, prin aglomerare şi promiscuitate
sexuală biologică. În vremea lui Cro-Magnon, climatul european nu permitea
existenţa unor grupuri de mai mult decît cîteva zeci de oameni, din cauza rarităţii
hranei. Iar în aceste grupuri mici nu existau condiţii pentru degradarea genetică, ale
cărei premise aveau să se creeze mai tîrziu, în satul neolitic.

Aşa că nu putem avea o imagine a vînătorului paleolitic evaluînd un tribal de

astăzi. Îl doresc reînviat pe Cro-Magnon, omul care s-a aflat la apogeul umanităţii…

XXVIII. DESTIN PARALEL CU AL CELUI MAI BUN PRIETEN

Pînă la clonarea unui vînator paleolitic, nu ni-l putem însa decît imagina…

Şi ni-l putem imagina mai uşor urmărind destinul paralel pe care l-a avut cel ce i-a
devenit, la un moment dat, cel mai bun prieten: lupul. Odată domesticit, acesta a
trăit, oarecum, în aceleaşi condiţii cu omul. În paleolitic, vînau împreună, omul
“inventase” o arma vie. În neolitic, lupul devenit cîine păzea turmele păstorilor şi
avutul agricultorilor. Mai tîrziu, ca şi în cazul oamenilor, “diviziunea muncii” se va
accentua şi în cazul cîinilor, aceştia devenind utilitari, de companie sau chiar
vagabonzi.

Cîinele a urmat îndeaproape şi expansiunea geografică şi demografică a omului.

Omul a luat cu el cîinele cam peste tot unde a ajuns. Iar astăzi există în lume cel puţin
cîteva sute de milioane de cîini. Un numar mult mai mare decît al lupilor de
odinioară, ca să nu mai vorbim de numărul lupilor de acum…

Cîinele actual e rezultatul acumulării în genomul lupului a unor mutaţii, fapt

permis de o presiune de selecţie tot mai redusă, aşa cum a fost cea de după
domesticire. Aici vorbim doar de cîinele comun, cîinele de curte, pentru că în cazul
cîinilor de rasă, omul a exercitat asupra celui mai bun prieten al sau o presiune de
selecţie mai puternică decît aceea exercitată de natură asupra lupului. Lupul din
natură nu s-a schimbat în ultimele zeci de mii de ani. Lupul domesticit s-a schimbat
vizibil, a ajuns cîine.

Iar diferenţa dintre lup şi cîine ne poate sugera diferenţa dintre Cro-Magnon şi
omul actual. Pentru că, la fel cum mutaţiile n-au mai fost eliminate din genomul
lupului domesticit şi devenit cîine, tot aşa au fost păstrate şi în genomul omului tot
felul de mutaţii, pe care o selecţie naturală tot mai slabă n-a mai reuşit să le elimine.
Faptul e confirmat şi de cercetările asupra genomului uman, care estimează că în
ultimii 10.000 de ani s-au produs mai multe mutaţii decît în precedenţii un milion de
ani. Unii însă consideră asta, cu optimism, o dovadă de evoluţie “explozivă” şi
pozitivă a omului. Privită însă de pe poziţii realiste, nu e decît aceeaşi “explozie” care
a dus de la lup la cîine, adică o degradare genetică de amploare.

Degradarea se manifestă şi în planul inteligenţei. Deşi se poate dresa mai greu,

lupul are o inteligenţă mai mare decît a cîinelui. Faptul e incontestabil.

Şi evoluţia volumului cerebral al lupului domesticit şi devenit cîine e paralelă cu

aceea a evoluţiei volumului cerebral al omului. Un cîine de talia lupului are craniul cu
20% mai mic decît acesta. Doar cîinii foarte mari, avînd o greutate cu 50-100% mai
mare decît a lupului au un craniu cît al lupului. Dar, chiar şi în cazul acestor cîini
uriaşi, creierul lor e cu 10% mai mic decît al lupului.

Să ne reamintim că şi Cro-Magnon avea creierul cu 15-20% mai mare decît omul

de azi. Iar omul de acum 5.000 de ani îl avea cu 10% mai mare decît noi.

Cum am spus şi la începutul carţii, noi nu ne sprijinim demonstratia pe acest

argument morfologic. Desi, cum întreaga antropogeneză se desfaşoară în paralel cu
creşterea creierului, am fi putut invoca scăderea creierului ca o dovadă a existenţei
antropolizei şi a fixării începutului ei în paleolitic, nu abia în epoca industrială, aşa
cum sustin toţi cei ce nu contestă degradarea genetică a omului.

Noi am preferat să ne sprijinim toata demonstraţia antropolizei numai pe două

principii: orice reducere a presiunii de selecţie duce la degradarea genetică a unei
populaţii, degenerarea fiind cu atît mai mare cu cît presiunea scade mai mult;
progresul tehnologic, chiar şi acela din epoca de piatră, duce inevitabil şi ireversibil la
scăderea pîna la dispariţie a presiunii de selecţie.

Datele pe care le-am prezentat în carte sînt concordante cu teza noastra. Dar nu
ne-am sprijinit niciun moment demonstraţia pe ele. Deşi s-ar putea ajunge la
concluziile noastre şi pornind de la aceste date şi sprijinind demonstraţia pe ele. Am
preferat însă să folosim o metodă care îi era la îndemînă şi lui Darwin, care nu
dispunea de toate datele de astăzi. Am vrut sa demonstram şi că încă din vremea lui
Darwin putea fi descoperit drumul inevitabil şi ireversibil către maimuţa domestică…