Etica şi deontologia funcţiei publice - curs 2- 12.10.

2010

Jean Vermeulean, in cartea „Teoria functiunii publice”, spune ca doua elemente sunt
esentiale pentru a defini functionarul public: colaborarea la un serviciu public intr-o
functie permanenta.
Pe langa aceste doua aspecte, mai gasim ca trasaturi fundamentale ale functiei publice:
- legalitatea investiturii;
- numirea prin actul unilateral de vointa al autoritatii respective;
- exercitarea de cartre functionar a unor prerogative de putere publica.
Verginia Vedinas, in „Statutul functionarului public”, defineste functia publica astfel:
„situatia juridica legal determinata a persoanei fizice investita cu prerogative in realizarea
competentei unei autoritati publice, in regim de putere publica, avand ca scop realizarea in
mod continuu a unui interes public”.
In aceasta definitie dansa pune accent asupra investiturii prin numire, in conditiile
legii, intr-o functie publica.
Prin urmare, functionarul public este persoana legal investita prin numire, intr-o
functie publica din structura unui serviciu public administrativ, in scopul indeplinirii
competentei acestuia.
Ea defineste si raportul de serviciu deoarece activitatea functionarului public se
desfasoara in temeiul unui raport de serviciu (de functie publica). Acest raport se stabileste pe
cale unilaterala, pe baza actului administrativ de numire, prin vointa autoritatii care investeste,
fiind exclusa o negociere intre viitorul functionar si autoritate.
RAPORTUL DE SERVICIU reprezinta acel complex de relatii sociale, legal
determinate, stabilite intre persoana fizica, titulara a functiei publice, autoritatea publica din
structura careia face parte functia publica respectiva si subiectele de drept in legatura cu care
se realizeaza competenta respectivei autoritati publice.
La sfarsitul anului 1999 s-a adoptat legea cadru in materia functiei publice.

ETIMOLOGIA CUVANTULUI „DEONTOLOGIE”

Cuvantul „ deontologie” provine din cuvintele grecesti „ deon, deontos”(ceea ce se

cuvine) si „logos” ( stiinta, proportii).
ARISTOTEL
Acceptiunea tipica aristotelica a cuvantului „ logos” este aceea de ratiune, mai cu
seama in context etic ( sintagma „ratiune dreapta”), proportie matematica, raport.
Virtutiile morale sunt definite drept MEDIE RATIONALA intre „ prea putin” si „prea
mult”. In practica este foarte greu de definit acest mijloc ca masura a desavarsirii.
Prin urmare, deontologia se poate defini ca stiinta a ceea ce trebuie sa facem sau, in
limbaj aristotelic, cautarea acelui mijloc intre prea mult si prea putin.
DEONTOLOGIA reprezinta ansamblul normelor care contureaza un anumit tip de
comportament profesional sau privat.
O parte din aceste norme sunt consacrate din punct de vedere juridic ( Codul de
conduita, Statutul fucntionarilor publici), putand fi impuse prin inteventia fortei de coercitie a
statului, insa alte norme nu au forma juridica, dar sunt si ele sanctionate de opinia publica
(normele etice).
Deontologia se refera la regulile proprii unei profesii, a carei exercitare o guverneaza.

1
Etica şi deontologia funcţiei publice - curs 2- 12.10.2010

CONSIDERATII GENERALE PRIVIND DEONTOLOGIA FUNCTIONARULUI

PUBLIC

Exigentele statului de drept impun domnia legii juridice, trecerea de la „ dreptul

statului” la „ statul dreptului” sau „ substituirea domniei legii domniei oamenilor”, ceea ce
presupune suveranitatea legii juridice dincolo de interesele individuale. Pentru a se realiza
acest lucru se impune ca fucntionarul public sa aiba aptitudinea de a sluji legea juridica, nu de
a o ingenunchea.
In acest context apare problema puterii discretionare a administratiei publice. Ea
poate naste abuzuri, coruptie, incalcarea drepturilor si intereselor cetatenilor, daca nu e
inteleasa si mai ales practicata.
In doctrina franceza se porneste de la relatia legalitate-oportunitate si prin putere
discretionara ei recunosc administratiei un drept de apreciere in cadrul caruia poate, in
limitele legii, sa exercite o anumita actiune, iar prin oportunitate se evoca actiunea
administratiei publice in cazuri exceptionale, actiune care este necesara, oportuna, dar ilegala.
In doctrina germana, prin putere discretionara se intelege o anumita marja de
libertate de care dispune administratia publica, marja care ii ingaduie sa aleaga dintre mai
multe variante pe cea optima in cazul respectiv.
In Romania se impartaseste punctul de vedere al scolii germane, si anume acela ca
administratia dispune de capacitate de selectie, intr-un context dat, a solutiei care i se pare
viabila, care corespunde specificului problemei respective.
In deontologia functionarului analiza trebuie sa porneasca de la faptul ca functionarul
public este si el cetatean, dar nu orice fel de cetatean, deoarece el este un cetatean care a fost
investit legal sa exercite prerogative de putere publica ( a se vedea definitia functiei publice).
Lui i sunt specifice doua categorii de obligatii :
1) obligatii legate de exercitarea functiei publice (obligatii profesionale)- ele
privesc realizarea in conformitatea cu legea juridica a atributiilor de serviciu
si au o dimensiune preponderent juridica;
2) obligatii care exced functiei pe care o indeplineste- care privesc viata privata
a functionarilor publici si care au o dimensiune preponderent etica
(responsabilitatea)
Acestor doua obligatii li se adauga obligatiile care revin functionarului public sa si
simplu cetatean.
Pentru fucntionarul public si pentru administratie, legalitatea reprezinta creiteriul
fundamental de moralitate. La baza actiunii functionarului public si a administratiei trebuie sa
se afle executarea legii.

PRINCIPIUL LEGALITATII implica:

1) suprematia legii – in sensul ca administratia, ca si toate subiectele de drept
public si priat, trebuie sa se supuna legii juridice incepand cu legea
fundamentala (Constitutia) , repsectand principiul suprematiei acestor acte
juridice;
2) baza legala - actiunea subiectelor de drept trebuie sa se incadreze in
limitele dreptului.
Principiul legalitatii se afla in corelatie cu alte doua principii derivate din el:
a) egalitatea in continutul legii – se impune legiuitotului si se refera la faptul ca
normele juridice nu trebuie sa aiba un continut diferit pentru doua cazuri identice;
b) egalitatea in fata legii – se impune autoritatii care executa legea si semnifica
faptul ca administratia nu trebuie sa trateze intr-o maniera identica doua cazuri
diferite.