SCURT ISTORIC AL CARTOGRAFIEI

Informaţiile documentare despre hărţi ne arată că ele au existat încă dinaintea

erei noastră: au fost găsite schiţe primitive la egipteni, chinezi, canadieni, amerindieni
realizate pe suporturi foarte variate începând de la os, coji de copac, nisip, lemn, pietre,
etc. Conţinutul acestor schiţe se referă la suprafeţe restrânse şi reprezintă diferită
elemente ale cadrului natural ca reţeaua hidrografică, lacurile, pădurile, peşterile.
Cea mai veche hartă ajunsă în România, zgâriată pe o tablă de argint este a
Mesopotamiei, datând din sec. XIV-XV î.e.n.
Primele hărţi propru-zise apar la grecii antici. Cea dintâi hartă grecească a fost
construită de ANAXIMADRU din MILET şi cuprinde lumea cunoscută a timpului său,
înconjurată de OKEANOS, în ipoteza Pământului plan.
Cele mai remarcabile rezultate cartografice în antichitate au fost construirea
primului glob geografic de către CRATES şi imaginarea primelor sisteme de proiecţie
de către HIPARH (sec. II î.e.n.) şi PTOLEMEU (sec. II e. n.).
Romanii n-au îmbogăţit cu nimic baza teoretică a reprezentărilor cartografice,
chiar dacă au întocmit şi ei hărţi numite itinerarii, necesare în războaiele lor de
expansiune. O astfel de hartă este Tabula Peutingeriană.
În feudalism, dezvoltarea comerţului atrage după sine întocmirea hărţilor legate
de necesităţile practice. Astfel se construiesc hărţi marine de către italieni, cunoscute
sub numele de portulane, care se refereaua de obicei la o bazinul unei singure mări.
Secolul al XVI-lea se caracterizează printr-o fructuoasă şi valoroasă activitate
cartografică, cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei perioade fiind MERCATOR şi
ORTELIUS (olandez). Mercator publică în anul 1578 un prim atlas de hărţi geografice
după hărţile lui Ptolemeu, dar reconstituite şi corectate de el. La întocmirea hărţilor,
utilizează proiecţia cartografică şi propune mai multe proiecţii, dintre care una pentru
navigaţie, care îi poartă numele, fiind folosită şi în prezent.
Sec. al XVII-lea este cunoscut prin apariţia unor atlase, care pe lângă hărţile
respective conţineau şi texte.
Din secolul al XVIII-lea merită amintită activitatea de întocmire a hărţilor la
scări mijlocii şi mari. Prima hartă topografică este harta Franţei a lui Cassini la scara
1:86400.
În anul 1871 are loc primul congres de geografie, unde se pune problema
alegerii meridianului de origine sau a primului meridian, probleme rezolvată în 1884 la
o conferinţă special convocată la Washington, când s-a ales ca meridian de origine
meridianul observatorului de la Greenwich.
La sf. sec. al XIX-lea (1891), la Congresul de la Berna, pentru unificarea hărţilor
topografice naţionale într-o hartă internaţională s-a adoptat propunerea lui A. Penck de a
construi o hartă a globului la scara 1:1.000.000. În 1899 s-a hotărât întocmirea unei hărţi
batimetrice a Oc. Planetar la scara 1:10.000.000 care a apărut în 1904.

1
 Între cele două războaie mondiale s-au realizat diferite tipuri de hărţi şi atlase.
Opera cartografică de importanţă mondială a acestei periade este Marele Atlas Sovietic
al Lumii.
După al doilea război mondial, dezvoltarea cartografiei este în plină ascensiune,
se continuă cu întocmirea atlaselor naţionale, a hărţilor topografice pentru noile state
apărute, apariţia unor dicţionare poliglote, organizarea unor conferinţe internaţionale de
cartografie, etc.
După etapele „aproximărilor dimensionale, geometrizării geografiei” şi
„aplicării metodelor statistice în geografie”, anii 1960 marchează debutul etapei
informatizării cartografiei. Această etapă se identifică cu debutul GIS, ea fiind
condiţionată de perfecţionarea rapidă a calculatoarelor.
Volumul imens de informaţii cu care operează cartografia şi-a găsit pentru prima
dată posibilităţile de a fi valorificat (prelucrat) şi validat (în practică) prin GIS. Primii
paşi au fost marcaţi prin constituirea bazelor de date, care ulterior au putut fi utilizate şi
de către alţi beneficiari.
O astfel de bancă de date este compusă din datele brute (propriu-zise),
neprelucrate care sunt memorate pe un suport fizic (benzi sau discuri magnetice-CD) şi
dintr-un sistem de programe care asigură introducerea, organizarea, stocarea, activarea
şi prezentarea lor. Sistemul poate opera în general atât cu date cantitative cât şi
calitative, exprimând valoarea parametrilor geografici dintr-un anumit punct, regiune,
zonă geografică. Fiecare punct, dar şi tip de informaţie primeşte un anumit cod. Codul
serveşte în actualizarea informaţiei, la cerere. Băncile de date permit înoirea informaţiei
înmagazinate, respectiv aducerea la „zi”, precum şi trierea şi regăsirea rapidă a
informaţiilor cerute, fie prin afişarea pe ecranul calculatorului (prin intermediul
operatorului uman), fie prin imprimarea informaţiei (pe imprimanta anexă
computerului).
Un pas înainte în informatizarea cartografiei l-a constituit realizarea atlaselor
electronice, care pot conţine pe lângă informaţiile unei bănci de date tradiţionale, şi
informaţie sub formă grafică (hărţi generale, hărţi tematice, cartograme, blocdiagrame,
cartodiagrame, profile, etc.). Atlasele electronice prezintă avantajul modificării rapide a
informaţiei conţinute sub formă grafică de la un eveniment sau fenomen geografic
prezent la unul viitor, întrunind atributul de „operaţional” şi „funcţional”.
Carl Steinitz e unul din precursorii GIS-ului, el realizând primele studii
experimentale în cadrul unui laborator de grafică computerizată la Harward, laborator
creat în 1965 cu o donaţie Ford. Programele create, testate şi răspândite de aici au fost:
- SYMAP - program de cartografiere automată;
- CALFORM - program de cartografiere cu pen-plotter;
- SYMVU - program de cartografiere suprafaţă-perspectivă;
- POLYURT - program de manipulare a bazei de date cartografice;

În dezvoltarea GIS pot fi identificate cel puţin cinci etape.

2
 Etapa întâia debutează cu anul 1960, când computerele se foloseau la realizarea
hărţilor şi a altor imagini care s-ar fi putut realiza şi fără computer. Analizele spaţiale şi
statistice erau dificile, cu un profesionalism scăzut, iar pesimismul general era mare.
Etapa a doua începe cu anul 1970. Analizele GIS sunt mai sofisticate, iar prin
tehnicile statistice şi cartografice noi, dar şi prin metodele de analiză spaţială mai
complexe, proiectele G.I.S. trezesc un mare interes, fiind finanţate de la buget. GIS-ul
interacţionează alte discipline şi profesii, în mod deosebit ingineria. Soft-urile sunt din
ce în ce mai complexe şi private. Atenţia se axează pe luarea deciziilor.
Anul 1975 marcheză începutul celei de-a treia etape. Tehnica G.I.S. este
concretizată în afişaje grafice diverse şi tridimensionale. Noutatea adusă de GIS este
dată de posibilitatea referenţierii acestor date faţă de coordonatele geografice
(longitudine şi latitudine).
Etapa a patra debutează odată cu anii deceniului nouă, respectiv 1980-1981.
Apariţia primelor GIS operaţionale (Sistemul Informaţional Geografic Canadian şi
Unitatea Experimentală de Cartografie a Marii Britanii), încă din anii '60, este urmată în
anul 1982 de sistemul ARC/INFO al firmei Environmental Systems Research Institute
din U.S.A. Deceniul al nouălea se remarcă de asemenea prin progrese spectaculoase ale
tehnicii de calcul. Apariţia PC-urilor şi softurilor, dar şi posibilităţilor de software în
engleză şi franceză deschide o nouă etapă în existenţa GIS.
Etapa a cincea se identifică cu actualitatea sau mai precis cu ceea ce a urmat
anului 1990, când pentru prima dată în istoria cartografiei româneşti putem vorbi despre
facilităţile oferite G.I.S.

HARTA ŞI PLANUL

Cea mai simplă definiţia care s-ar putea da hărţii este aceea de reprezentare
micşorată a unei porţiuni din suprafaţa terestră. Definiţia enunţată are calitatea de a fi
foarte concisă, dar în acelaşi timp şi neajunsul de a nu reda în întregime conţinutul
noţiunii de hartă. Acest lucru se constată la o analiză cât de sumară a hărţii. În primul
rând, se constată că harta este o reprezentare în plan a suprafeţei terestre. Aceasta o
deosebeşte de reprezentarea sub formă de globuri, care deşi sunt reduse ca răspândire
sunt cele mai corecte. În schimb, pe hartă se înregistrează deformările cunoscute.
Deoarece harta redă porţiuni mari din suprafaţa terestră, la realizarea ei se ţine seama de
curbura suprafeţei terestre, în timp ce la planuri nu e necesar să se ţină seama de
curbură.
O altă caracteristică uşor de observat este aceea că elementele reprezentate sunt
reduse pe baze matematice riguros exacte, adică la o anumită scară. Aceasta îi conferă
precizia necesară în diferite activităţi practice sau de cercetare.
De asemenea, se constată că harta nu este o fotografie a suprafeţei terestre.
Elementele suprafeţei terestre sunt redate prin nişte desene care uneori nici nu seamănă
cu elementele din natură. Desenele respective sunt semnele convenţionale, ceea ce
înseamnă că harta este o reprezentare convenţională.

3
 Se mai constată că pe hartă nu sunt redate toate elementele terenului, ci că apar
în funcţie de mărimea suprafeţei reprezentate, numai elementele cele mai evidente.
Deci, se poate spune că este vorba de o generalizare cartografică.
Legat de conţinutul hărţii se poate constata că unele hărţi conţin toate elementele
posibil de reprezentat (ansamblul elementelor naturale şi antropice ale unui teritoriu),
fiind numite hărţi generale, iar în unele apar numai un element, fiind numite hărţi
speciale sau hărţi tematice. Ţinând cont de caracteristicile menţionate se poate formula
o definiţie mai completă.
Harta este o reprezentare în plan, micşorată, convenţională şi generalizată a
suprafeţei terestre, cu fenomene naturale şi sociale de la un moment dat, realizată pe
principii matematice şi la o anumită scară, ţinând cont de sfericitatea pământului.
Planul este o reprezentare cu aceleaşi caracteristici ca şi harta, diferenţele
constând în faptul că redă o suprafaţă mai mică de teren, însă cu mai multe detalii şi cu
o mare precizie. Deoarece scara mare nu permite redarea unei suprafeţe întinse de
teren, porţiunile terestre reprezentate se consideră plane, deci nu ţine cont de
sfericitatea pământului.

DIFERENŢIERI
HARTA PLANUL
Redă o suprafaţă mai mare de teren
Redă o suprafaţă mai mică de teren
cu detalii mai puţine în funcţie de
cu multe detalii
scară
Scara de reprezentare este mai mică
Scara de reprezentare este mare
decât la plan (de la 1:25000 până la
1:20000 până la 1:50
scări foarte mici)
Ţine cont de curbura suprafeţei Nu ţine cont de curbura suprafeţei
terestre terestre
Proiectarea punctelor de pe suprafaţa
Transpunerea punctelor se face fără
terestră se face cu ajutorul unei
a folosi un sistem de proiecţie
proiecţii cartografice.

Clasificarea hărţilor

Problema clasificării hărţilor este foarte importantă pentru orientarea în folosirea

şi studierea materialului cartografic.
Deşi nu există o clasificare cu valabilitate universală, de-a lungul timpului au
fost luate în considerare diverse criterii în ordonarea materialelor cartografice.
1. În funcţie de dimensiunea teritoriului cartografiat:
- hărţi modiale (planigloburi, mapamonduri, planisfere), care reprezintă
întrega suprafaţă terestră;

4
 - hărţi ale emisferelor pe latitudine şi respectiv longitudine;
- hărţi ale grupelor de continente;
- hărţi ale oceanelor şi mărilor limitrofe;
- hărţi ale unor continente;
- hărţi ale unor state;
- hărţi cu regiuni dintr-un stat.
2. În funcţie de scară:
- hărţi la scară mare
- hărţi la scară mijlocie
- hărţi la scară mică.
3. În funcţie de conţinut:
- hărţi generale
- hărţi tematice sau speciale:
i. hărţi tematice fizico-geografice (hărţi hipsometrice, morfologice,
ale energiei reliefului, climatice, pedologice, biogeografice,
hidrologice, etc.)
ii. Hărţi tematice socio-economice (hărţi ale populaţiei, ale căilor de
comunicaţie, economice calitative şi cantitative, politico-
administrative, ale modului de utilizare a terenului, etc.)
4. În funcţie de destinaţie:
- hărţi informative;
- hărţi ştiinţifice;
- hărţi didactice;
- hărţi turistice;
- hărţi pentru navigaţie.
5. În funcţie de originalitate
- minutele topografice, care constituie rezultatul direct al ridicărilor
topografice;
- copiile, adică reproduceri după minutele topografice la aceeaşi scară;
- derivatele, adică reproduceri după copiile topografice însă la scară
diferită (mai mică).
6. În funcţie de numărul culorilor:
- hărţi monocrome
- hărţi policrome.
7. În funcţie de modul de realizare:
- hărţi analogice
- hărţi digitale (în format raster şi respectiv în format vector).
8. În funcţie de modul de prezentare:
- hărţi propriu-zise
- hărţi virtuale.

5
 ELEMENTELE PLANURILOR ŞI HĂRŢILOR

Ca documente cartografice cu largă utilitate, elementele hărţilor şi planurilor

sunt grupate în mai multe categorii. În literatura de specialitate se disting, în general
două tipuri de clasificare a cestor elemente.
Unii autori grupează elementele hărţilor în două categorii: elemente din
exteriorul cadrului şi respectiv elemente din interiorul cadrului (Năstase, A. 1983, Rus,
I., Buz, V, 2003).
Alţi autori (Buz, V., Săndulache, A. 1984) grupează aceste elemente în trei
categorii: elemente matematice, de conţinut şi de întocmire. Considerăm că această
grupare este mai utilă pentru înţelegerea exactă a acestor aspecte.
Elementele matematice reprezintă baza geometrică a hărţii. Sunt cuprinse în
această categorie următoarele elemente:
- scara de proporţie
- cadrul hărţii
- nomenclatura
- baza geodezo-topografică
- elementele de orientare
- graficul înclinării versanţilor
- canevasul.
Elementele de conţinut sunt considerate a fi cele reprezentate în interiorul
cadrului hărţii, respectiv în cuprinsul spaţiului desenat. Aceste elemente se pot grupa în
două categorii: fizico-geografice (relief, hidrografie, vegetaţie, soluri) şi socio-
economice (localităţi, căi de comunicaţie, detalii economice şi cultuale, graniţe).
Elementele de întocmire sau de montare a hărţii cuprind informaţii absolut
necesare pentru înţelegerea şi utilizarea hărţii. Dintre ele unele se referă la întocmirea
hărţii. Aici sunt incluse: titlul, felul hărţii, destinaţia, legenda, autorul, materialele
documentare folosite.
SCARA HĂRŢII
Definiţie:
Trecerea de la dimensiunile măsurate în teren la cele de pe plan sau hartă se face
cu ajutorul unui raport constant de micşorare numit scară de proporţie.
Ca element matematic, se poate exprima în 3 moduri:
• Numeric
• Grafic
• Direct
Scara numerică este o fracţie ordinară în care numărătorul indică lungimea
grafică (de obicei în cm), iar numitorul lungimea corespunzătoare din teren (tot în cm).
1 d
= , unde:
N D
N – scara hărţii

6
 d – distanţa grafică pe hartă sau plan
D – distanţa reală din teren.

Cu cât numitorul este mai mic în valoare aritmetică, cu atât fracţia este mai mare
şi deci scara este şi ea mai mare şi invers.
În situaţia în care pe o hartă nu este trecută scara, însă este trasată reţeaua de
paralele se poate calcula scara hărţii, măsurând distanţa grafică dintre două paralele
consecutive (d) şi cunoscând faptul că lungimea arcului de meridian de 10 este egală cu
111,136 Km (D).
Scara grafică reprezintă raportul d D exprimat grafic. După modul de
construcţie şi precizia măsurării este de două tipuri:
- scară grafică simplă
- scară grafică compusă sau cu transversale.
Pentru construcţia scării grafice simple se divizează un segment de dreaptă în
mai multe părţi, de obicei în cm, notându-se originea O. În partea dreaptă a originii se
notează diviziunile cu lungimile valorilor naturale corespunzătoare scării date. Partea
din stânga originii zero se numeşte talon şi este împărţit în mai multe segmente, oferind
astfel posibilitatea măsurării unor distanţe până la a zecea parte dintr-o diviziune din
partea dreaptă a originii. Talonul poate fi simplu sau exagerat.

Scara grafică compusă sau cu transversale se construieşte din două scări grafice
simple, paralele, având trasate între ele nouă segmente de dreaptă paralele şi
echidistante.
Scara directă se exprimă prin indicarea directă a lungimii de pe hartă şi a
corespondenţei ei din teren. De exemplu: 1 cm pe hartă = 250 m în teren (egalitate
valabilă pentru o hartă la scara 1:25000).

În funcţie de scara la care au fost realizate, hărţile se grupează în 3 categorii:

• de la 1:25000 până la 1:200000: hărţi la scară mare (hărţi topografice)
• între 1:200000 – 1:1000000: hărţi la scară mijlocie (hărţi topografice de
ansamblu)
• de la scara 1:1000000 până la scări foarte mici: hărţi la scară mică (hărţi
geografice). Acestea sunt în general, hărţile murale şi cele din atlase.
Reprezentările cartografice la scări mai mari de 1:25000 se numesc planuri.
Acestea se clasifică după cum urmează:
⇒ 1:10000 până la 1:5000 planuri topografice propriu-zise;
⇒ 1:2500 până la 1:2000 planuri de situaţie;
⇒ 1:1000 până la 1:500 planuri urbane;
⇒ 1:100 până la 1:50 planuri de detaliu, utilizate în construcţii.

7
 CADRUL HĂRŢII

Sub numele de cadru se înteleg liniile care mărginesc suprafaţa desenată a hărţii.
Linia care intră în contact direct cu spaţiul desenat se numeşte cadru intern. Paralel cu
acesta, la mică distanţă se află cadrul extern sau ornamental. Între cele două se află
cadrul gradat, care reprezintă de fapt elementul matematic al cadrului hărţii. Acesta din
urmă este împărţit în segmente colorate alternativ alb-negru, care indică împărţirea
unghiulară pe paralele şi meridiane.
Cadrul poate coincide cu paralele şi meridianele, situaţie în care se numeşte
cadru geografic. În situaţia în care cadrul nu corespunde cu paralele şi meridianele
acesta se numeşte cadru geometric.
Ca formă, cadrul poate fi elipsoid, trapezoidal, dreptunghiular, pătrat, circular, în
funcţie de sistemul de proiecţie în care a fost realizată harta. În situaţia în care cadrul are
formă de pătrat, dreptunghi sau trapez, în colturile sale sunt trecute cu mare precizie
coordonatele geografice:

NOMENCLATURA HĂRŢILOR ŞI PLANURILOR

Definiţie:
Prin sistem de nomenclatură se înţelege sistemul de notaţie alcătuit din cifre şi
litere sau numai cifre, cu ajutorul căruia se defineşte poziţia unei foi de hartă în
cuprinsul unui teritoriu sau a întregii suprafeţe terestre.
La Congresul Internaţional de Geodezie şi Geofizică din anul 1924 a fost propus
şi adoptat un sistem internaţional de nomenclatură pentru harta lumii la scara
1:1000000, sistem adoptat şi de România pentru hărţile în sistemul de proiecţie Gauss-
Krüger. Acest sistem se utilizează şi în prezent la hărţile în priecţie stereografică.
Sistemul internaţional de nomenclatură se bazează pe împărţirea globului
terestru în zone sferice trasate din 4º în 4º de latitudine şi fuse sferice trasate din 6º în 6º
de longitudine.

ALTE ELEMENTE MATEMATICE

După cum am văzut până în prezent, cele mai importante elemente matematice
au fost scara, cadrul şi nomenclatura hărţii. Nu lipsite de importanţă sunt şi baza
geodezo-topografică, elementele de orientare, graficul înclinării versanţilor şi canevasul.

Baza geodezo-topografică

Este constituită din puncte de coordonate cunoscute cu maximum de precizie,

puncte care stau la baza întocmirii hărţii, motiv pentru care se mai numesc şi punctele
de sprijin ale hărţii. Ele sunt de trei categorii: astronomice, geodezice şi topografice.

8
 Punctele astronomice (sau fundamentale) sunt puncte ale căror
coordonate geografice au fost determinate prin metode astronomice. Coordonatele lor
sunt independente de forma şi dimensiunile Pământului. În general, observatoarele
astonomice din fiecare ţară pot constitui puncte de bază în ridicările geodezice
ulterioare. În România, primul punct fundamental este Observatorul astronomic de
lângă Bucureşti, care stă la baza constituirii hărţilor.
Punctele geodezice sunt puncte determinate prin metode geodezice,
care ţin seama de forma şi dimensiunile Pământului. Cele mai importante dintre ele sunt
verificate şi prin metode astronomice.
În funcţie de importanţa lor, punctele geodezice se împart în trei categorii:
- puncte geodezice de ordinul I , care sunt vârfuri ale unor triunghiuri terestre cu
laturile cuprinse între 40-50 km sau 70 km. Acestea alcătuiesc aşa-numitele
şiruri de triangulaţie primordială, care se întind în lungul meridianelor şi
paralelelor principale ale unei ţări. Pe teritoriul ţării noastre trec 3 şiruri
primordiale pe meridian (dintre care unul internaţional ce leagă Capul Nord şi
Capul Bunei Speranţe) şi 3 şiruri pe paralelă (între care două internaţionale:
paralela de 45°N şi paralela de 47°30'N). Lanţurile triangulaţiilor primordiale
sunt legate între ele prin lanţuri de triangulaţie de ordinul I complementare.
- puncte geodezice de ordinul II, care sunt vărfuri ale unor triunghiuri cu laturi
cuprinse între 10-25 km.
- puncte geodezice de ordinul III, care sunt vârfuri ale unor triunghiuri cu laturile
cuprinse între 5-10 km.

Aceste puncte formează aşa-numita osatură geodezică a hărţii unei ţări. Pe teren,
aceste puncte sunt marcate prin semnale speciale, construite din lemn cu baza din beton,
în punctele caracteristice ale terenului, în aşa fel încât să poată fi vizibile de la mari
distanţe. Poziţia punctelor geodezice obţinute pe suprafaţa Pământului se trece pe
suprafaţa unui corp geometric imaginar (elipsoidul de referinţă), iar de pe elipsoid se
proiectează pe o suprafaţă plană grafic sau prin calcul.
Punctele topografice se determină plecând de la punctele geodezice, prin
metode topografice şi sunt cuprinse în ordinele IV şi V. Ele alcătuiesc canevasul
topografic al hărţii. Faţă de aceste puncte se determină planimetric şi altimetric poziţia
elementelor fizico-geografice şi economico-geografice ale hărţii, care reprezintă
detaliile suprafeţei terestre.
Elementele de orientare sunt desenate pe hărţile topografice în stânga scării
grafice.

9
Acestea cuprind cele trei direcţii nord: geografic, magnetic şi al caroiajului hărţii,
precum şi unghiurile dintre ele, respectiv declinaţia magnetică, declinaţia convenţională
şi convergenţa meridianelor.

Graficul înclinării versanţilor se prezintă sub forma unei curbe, care este
folosită la determinarea valorilor pantelor fără calcule (în mod expeditiv). De obicei
sunt două grafice de pantă, care sunt construite ţinând seama de echidistanţa dintre
curbele de nivel: unul aferent curbelor de nivel normale, celălat pentru curbele de nivel
principale.
Unul din cele mai cunoscute procedee grafice de determinare a unghiului de
pantă constă în suprapunerea distanţelor grafice dintre curbele de nivel pe un graficul
înclinării versanţilor şi se citeşte de pe acesta panta terenului în zona respectivă.

Canevasul reprezintă sistemul sau ansamblul liniilor de coordonate geografice

sau coordonate plane rectangulare. Coordonatele geografice sunt reprezentate prin
reţeaua de paralele şi meridiane care constituie canevasul geografic, iar coordonatele
rectangulare prin linii drepte orizontale şi verticale, reprezentând abscise şi ordonate.
Canevasul geografic se obţine prin transpunerea reţelei de paralele şi meridiane
de pe glob pe un plan printr-un sistem de proiecţie cartografică.
Canevasul rectangular, întâlnit mai ales la hărţile topografice, pleacă de la
canevasul geografic şi se întocmeşte plecând de la intersecţia dintre un meridian şi o
paralelă. În acest punct de intersecţie se duc tangente la meridian şi paralelă, iar la
aceste tangente se trasează din km în km linii paralele, rezultând în acest fel o reţea de
pătrate cu latura de 1 km. Din acest motiv, acest canevas se mai numeşte canevas
kilometric.
Laturile pătratelor care alcătuiesc reţeaua au valori diferite în funcţie de scara
hărţii: la scara 1:25000, lungimea grafică a laturii este de 4 cm şi reprezintă în teren 1

10
km, la scara 1:50000, latura de 2 cm corespunde în teren la 1 km, la scara 1:100000,
latura de 2 cm reprezintă 2 km în teren, iar la scara 1:200000, latura de 2 cm reprezintă
4 km în teren. Valorile reţelei kilometrice sunt înscrise între cadrul interior şi cel
geografic, lângă colţurile hărţii.

SISTEME DE REPREZENTARE A DATELOR SPAŢIALE

Problema care a apărut era: cum să introducem o hartă în calculator, adică cum să fie
ea reprezentată intern? Fiind vorba de un calculator numeric, este evident că stocarea
trebuie făcută sub formă de coduri numerice. După experienţe îndelungate, s-a convenit ca
reprezentarea internă a unei hărţi să se facă în două sisteme: sistemul vector şi sistemul
raster. În sistemul vector harta este construită, în mare, din puncte şi linii, fiecare punct şi
extremităţile liniilor fiind definite prin perechi de coordonate (x,y). Acestea pot forma arce,
suprafeţe sau volume (în cazul în care se mai ataşează încă o coordonată). Caracteristicile
geografice sunt exprimate prin aceste entităţi: o fântână va fi un punct, un punct geodezic
va fi de asemenea un punct; un râu va fi un arc, un drum va fi de asemenea un arc; un lac
va fi un poligon dar şi o suprafaţă împădurită va fi un poligon. În sistemul raster, imaginile
sunt construite din celule numite pixeli. Pixelul, sau unitatea de imagine, este cel mai mic
element de pe o suprafaţă de afişare, căruia i se poate atribui în mod independent o
intensitate sau o culoare. Fiecărui pixel i se va atribui un număr care va fi asociat cu o
culoare. Entităţile grafice sunt construite din mulţimi de pixeli. Un drum va fi reprezentat
de o succeiune de pixeli de o aceeaşi valoare; o suprafaţă împădurită va fi identificată tot
prin valoarea pixelilor care o conţin. Între cele două sisteme există diferenţe privind modul
de stocare, manipulare şi afişare a datelor. În figura 1 am înfăţişat, într-un mod simplificat,
cele două sisteme de reprezentare ale aceleiaşi realităţi. Am păstrat aceeaşi unitate de
lungime pentru sistemul vector cu dimensiunea celulei din sistemul raster.
Ambele sisteme au avantaje şi dezavantaje. Principalul avantaj al sistemului vector
faţă de cel raster este faptul că memorarea datelor este mai eficientă. În acest sistem doar
coordonatele care descriu trăsăturile caracteristice ale imaginii trebuiesc codificate. Se
foloseşte de regulă în realizarea hărţilor la scară mare. În sistemul raster fiecare pixel din
imagine trebuie codificat. Diferenţa între capacitatea de memorare nu este semnificativă
pentru desene mici, dar pentru cele mari ea devine foarte importantă. Grafica raster se utili-
zează în mod normal atunci când este necesar să integrăm hărţi tematice cu date luate prin
teledetecţie.

Figura 1 Reprezentarea vector şi raster a aceluiaşi areal

11
 I. Sistemul vector
Sistemul vector se bazează pe primitive grafice. Primitiva grafică este cel mai mic
element reprezentabil grafic utilizat la crearea şi stocarea unei imagini vectoriale şi
recunoscut ca atare de sistem. Sistemul vectorial se bazează pe cinci primitive grafice:
1) PUNCTUL;
2) ARCUL (sau linia ce uneşte punctele);
3) NODUL (punct care marchează capetele unui arc sau care se află la contactul
dintre arce);
4) POLIGONUL (arie delimitată de arce);
5) CORPUL (volum determinat de suprafeţe).

Obiectele cartografice simple sunt alcătuite din primitive. Obiecte cartografice mai
complexe precum şi obiectele geografice sunt obţinute din combinarea obiectelor simple.
În continuare vom detalia aceste noţiuni într-o manieră simplificată având drept scop
înţelegerea lor şi nu tratarea sub toate aspectele care pot apare într-un soft GIS.

Figura 2 Reprezentarea grafică şi tabelară a punctelor

1) PUNCTUL este unitatea elementară în geometrie sau în captarea fotogrametrică.

Nu trebuie confundat cu celula din reprezentarea raster, deoarece el nu are nici suprafaţă
nici dimensiune. El reprezintă o poziţionare în spaţiu cu 2 sau 3 dimensiuni. În figura 2 am
redat modul de afişare al punctelor, precum şi modul de înregistrare pe suport magnetic (în
2D). Fiind vorba de un calculator numeric, înregistrarea pe suport magnetic se va face sub
formă de numere. Mai precis, fiecare punct va fi înregistrat într-un fişier sub formă de
tabel care conţine două coloane. În prima coloană va apare un număr de identificare (care
este unic), iar în a doua coloană coordonatele punctului în sistemul de referinţă ales. Pentru
ca aceste puncte să fie afişate pe monitor sau imprimantă, se scrie un program (într-un
limbaj de programare) care va conţine instrucţiuni privitoare la configurarea ecranului,
instrucţiuni de citire din fişier a numerelor care reprezintă coordonatele şi în final,

12
instrucţiunile de afişare pentru echipamentul de ieşire (monitor sau imprimantă). În cadrul
produselor GIS aceste programe sunt înglobate într-o structură mare (care reprezintă de
fapt software GIS) şi care este apelat prin comenzi ce apar fie sub formă de meniuri, fie
sub formă de icoane. De exemplu o comandă pe care putem să o numim View poate
realiza afişarea pe ecran, iar o comandă Print va produce listarea la imprimantă sau plotter,
funcţie de driverul instalat pe calculatorul respectiv. Aceasta este, în mare, modul cum este
organizat un produs GIS ce priveşte afişarea unui grafic. În mod similar se efectuează şi
afişarea arcelor sau a poligoanelor. Nu discutăm acum felul în care se introduc datele în
calculator.

2) ARCUL este o succesiune de joncţiuni (legături) între o succesiune de puncte.

Este vorba de o entitate dublă, el fiind format din una sau mai multe joncţiuni, ele însele
reunind două puncte sau mai multe puncte. De cele mai multe ori joncţiunea este o dreaptă.
Astfel, un arc este, în general, o linie frântă ce uneşte direct două puncte ale parcursului. O
linie frântă poate aproxima suficient de bine orice curbă prin micşorarea segmentelor. Un
arc este orientat direct în sensul parcursului, de la punctul iniţial la cel final. În figura 3 am
înfăţişat două arce cu tabelul corespunzător. Ca şi în cazul punctelor, înregistrarea pe disc
se va face sub formă tabelară. În prima coloană vom avea numărul de identificare, iar în
coloana a doua vor fi trecute toate coordonatele segmentelor care formează arcul. Aici nu
s-au pus în evidenţă nodurile (vezi modelul spagheti). Arcul este o entitate de bază în
modelele vectoriale şi este asociat cu entitatea nod (vezi modele topologice de reţea).

Figura 3 Reprezentarea grafică şi tabelară a arcelor fără

specificarea nodurilor

3) NODUL este definit ca o extremitate de arc şi nu trebuie confundat cu conceptul

de punct abordat mai sus. Un arc este obligatoriu mărginit de un nod de origine şi un nod
destinaţie (vezi modelul topologic de reţea). Nodurile indică sensul de parcurgere al
arcului. Astfel definit, fiecare nod este un vârf al unui graf. Un graf este planar nu dacă este
în plan, ci dacă toate intersecţiile dintre arce formează noduri. În figura 4 am schiţat o
reprezentare posibilă a unor arce în care s-au identificat nodurile. În această situaţie fişierul
conţine în plus două coloane, care vor conţine nodul de început şi respectiv nodul final.
Deşi arcele 2 şi 3 formează un poligon, aici acesta nu este recunoscut ca atare.

13
 Figura 4 Reprezentarea grafică şi tabelară a arcelor cu
specificarea nodurilor

4) POLIGONUL este delimitat de un parcurs de arce, ele însele fiind conectate de

noduri definite într-un graf planar. Unui poligon îi este ataşat în mod obligatoriu un nod
izolat, numit centroid. Acest nod privilegiat permite construirea suprafeţelor în jurul lui,
până la limitele formate de arcele întâlnite. În figura 5 am redat două poligoane cu tabelul
corespunzător fără a se specifica proprietăţile lor topologice. Combinaţii de poligoane
formează suprafeţe bidimensionale sau tridimensionale (vezi DEM).

5) VOLUMELE, ca şi primitive grafice, sunt tratate mai puţin de produsele soft, de

aceea nu le vom detalia. Amintim doar faptul că, anumite pachete de programe oferă
posibilitatea de a lua în considerare, de a calcula şi de a reprezenta prisme sau volume
simple. Ele aproximează cu o precizie suficientă volumele de pe hărţile reprezentate în trei
dimensiuni (3D). Reprezentarea uzuală a unei suprafeţe în 3D se face prin diferite tehnici
cum ar fi izoliniile, TIN etc (vezi Analiză Spaţială).

Figura 5 Reprezentarea grafică şi tabelară a poligoanelor

II. Modele vectoriale

Modelul este o reprezentare convenţională a structurilor de date într-un context
precizat, în care se identifică natura datelor (aici primitivele grafice), operatorii care

14
acţionează asupra structurilor de date, precum şi restricţiile impuse pentru menţinerea
corectitudinii datelor (reguli de integritate).

Sistemul de reprezentare vector a generat mai multe modele, dintre care vom
prezenta trei, ele fiind şi cele mai importante şi cele mai reprezentative:
1) modelul spagheti, care utilizează numai primitivele punct şi arc;
2) modelul topologic de reţea (topologic liniar), care adaugă la spagheti primitiva
nod;
3) modelul topologic de suprafaţă (topologic în două dimensiuni), care la
precedentul adaugă primitiva poligon.

Modelul topologic de volum (topologic în 3D), actualmente în curs de dezvoltare, nu

va fi abordat.

Modelul spagheti este un model relativ simplu privitor la gestiunea geometriei

obiectelor, având ca scop principal de a le desena. Aşa cum am precizat acest model
utilizează primele două primitive menţionate: PUNCTUL şi ARCUL. Aşa cum am mai
amintit, noţiunea de arc este specifică modelelor vectoriale topologice, care în mod
implicit (dacă luăm definiţia din teoria grafurilor) trebuie să aibă o orientare, adică un
punct de start şi un punct de sfârşit. Aici arcul este de fapt o simplă linie frântă. Uneori se
foloseşte şi termenul de polilinie. Poate că apare o anumită ambiguitate în definirea
arcului. Acest lucru este similar cu confuzia dintre dată şi informaţie. Stricto senso
noţiunea de arc nu poate fi utilizată în modelul spagheti, situaţie care nu se respectă
întotdeauna.

Este important de menţionat faptul că, în acest model, poligonul este un rezultat al
închiderii unui arc şi nu este privit ca o primitivă grafică, deci nerecunoscut ca atare.
Neajunsuri ale modelului spagheti:
- graful nu este întotdeauna planar (poligoanele se pot suprapune);
- fiecare arc este independent (pot apare linii dublate);
- fiecare poligon poate fi descris în mod independent de celelalte poligoane prin arcul
care îl delimitează, mai precis el este recunoscut prin arcul închis care formează conturul
său.

Figura 6 Model vectorial de tip 15

spagheti
 În figura 6 am înfăţişat câteva situaţii posibile în cazul modelului spagheti care pot
crea probleme în gestiunea datelor spaţiale. În general fişierele DXF sunt de tip spagheti.
Ele pot fi citite şi afişate de produsele GIS, dar nu şi prelucrate. Pentru a putea fi prelucrate
acestea trebuiesc supuse unor operaţii (conversii), rezultatul fiind un fişier propriu al
produsului GIS respectiv.

Următoarele două modele se numesc modele topologice. Termenul a fost împrumutat

din matematică. În ceea ce ne priveşte, putem accepta faptul că topologia studiază poziţia
relativă a obiectelor independente de forma lor exactă, de localizarea lor topografică şi de
mărimea lor. Astfel liniile pot fi conectate, suprafeţele pot fi adiacente etc. Cu alte cuvinte
topologia exprimă relaţia spaţială dintre primitivele grafice. De exemplu topologia unui arc
include definirea nodului de origine şi a nodului de destinaţie (în cazul modelului topologic
de reţea) şi respectiv a poligonului din stânga şi dreapta (în cazul modelului topologic de
suprafaţă). Datele redundante (coordonatele) sunt eliminate deoarece un arc poate
reprezenta o linie sau numai o parte din ea. Altfel spus este vorba de o localizare fără
coordonate. Existenţa relaţiilor topologice permite o analiză geografică mai eficientă, cum
ar fi modelarea scurgerii lichidelor pe reţelele de apă/canal, combinarea poligoanelor
(suprafeţelor) cu caracteristici similare.
2) Modelul topologic de reţea adaugă modelului spagheti entitatea numită nod.
Există noduri izolate, independente de reţeaua de conexiuni, precum şi noduri legate. Un
arc are obligatoriu un nod origine şi un nod destinaţie. Pe traseul unui arc pot exista mai
multe noduri, acestea însă aparţin numai la un singur arc (atunci când avem intersecţii de
arce şi graful este planar).
Se utilizează cu precădere în hărţile ce reprezintă distribuţii într-o reţea (cabluri
telefonice, electricitate, gaz etc.)
În figura 7 avem un exemplu de codificare topologică de reţea. Reprezintă o hartă
posibilă a unei reţele de drumuri. Se observă că înregistrarea constă din două tabele: unul
pentru codificarea topologică şi altul pentru lista coordonatelor punctelor ce formează
arcele, respectiv reţeaua.

Figura 7 Modelul topologic de reţea

16
 3) Modelul topologic de suprafaţă este cel mai complet. El adaugă modelului
topologic de reţea poligoanele delimitate la stânga şi la dreapta fiecărui arc. În plus
suprafaţa este construită obligatoriu în jurul unui nod izolat, care nu aparţine parcursului
arcelor.

Figura 8 Modelul topologic de suprafaţă

Apariţia suprafeţei induce două asociaţii suplimentare: un arc are obligatoriu un

singur poligon la stânga şi un singur poligon la dreapta. Invers, un poligon este
situat, fie la stânga, fie la dreapta unui arc sau a mai multor arce. În fine, graful acestui
model este obligatoriu planar. În figura 8 avem un caz posibil de hartă vectorială în codifi-
carea topologică de suprafaţă. Nodurile nu au fost numerotate deoarece, în acest caz nu
mai este necesar.

Sistemul raster
Sistemul raster generează un singur model numit model raster, sau model
matricial. Aşa cum am văzut, acesta este compus din celule mici de formă pătrată sau
dreptungiuriulară, având o suprafaţă de regulă egală cu rezoluţia sistemului. Am spus de
regulă, deoarece nu întotdeauna pixelul este considerat ca unitatea de referinţă, ci celula
convenţională, care este formată din mai mulţi pixeli. Acest lucru este relevant atunci când
pe o hartă în sistem raster se face o scalare (adică se aplică un factor de multiplicare a
imaginii) pe o porţiune din ea. Imaginea va fi constituită din pătrate, iar continuitatea se
pierde. În prima sa formă, sau dacă vreţi în forma originală, pentru a satisface cerinţele de
acurateţe, harta digitală raster va avea celula egală cu un pixel. Încă o dată precizăm că este
vorba de reprezentarea internă a hărţii, care poate să coincidă sau nu cu rezoluţia
monitorului sau a altor echipamente (plotter, imprimantă). În cazul în care monitorul are o
rezoluţie mai slabă decât cea reprezentată intern, harta vizualizată va avea acurateţea
monitorului, adică mai slabă. Invers dacă monitorul are o rezoluţie mai bună, afişarea va fi
la nivelul rezoluţiei interne. Totuşi există o anumită corelare între posibilităţile

17
programelor de manipulare a datelor şi de performanţele echipamentelor periferice. De
altfel, fiecare produs soft oferă o listă cu echipamentele I/E cu care este compatibil. Orice
abateri de la aceste reguli conduce la imposibilitatea funcţionării corecte a programelor.
În general sistemul raster este un mare consumator de resurse. Pentru a ilustra
necesarul de suport în stocarea unei hărţi în format raster, vom da câteva exemple. O
imagine format A4 (210x297 mm), reprezintă, cu o rezoluţie a unei imprimante laser,
aproximativ 9 milioane de celule (300 d.p.i = 12 puncte/mm şi 12x12 = 144 puncte/mm2 şi
144x210x297=8981280).
Modelul raster este simplu, el conţinând două entităţi: celula şi imaginea. Este
important de notat că o celulă nu are decât o singură valoare şi că această valoare este
valabilă pe toată suprafaţa celulei, chiar dacă în procesul de actualizare sunt disponibile
informaţii mai fine. Poziţia ei este definită prin număr de linie şi număr de coloană într-o
imagine şi numai una. Este clar că în această entitate nu intră obiectele geografice. Acestea
din urmă nu pot fi recunoscute decât după tema imaginii şi valoarea de atribut a fiecărei
celule. O imagine presupune una sau mai multe celule. Fiecare imagine este definită de
tema sa şi de un număr de imagine. Teritoriul care conţine această imagine este definit de
coordonate şi de extremităţi. Aceste caracteristici conţin şi unitatea de măsură şi atributul
fiecărei celule. În consecinţă putem rezuma:

CELULA IMAGINEA
valoare temă
- nr linie nr imagine
- nr coloană X,Y minim
X,Y maxim

După cum aţi observat, se uzitează denumirea de imagine raster şi nu de hartă

raster. Aceasta deoarece imaginile digitale sunt în format raster. Atragem atenţia de pe
acum că, o imagine satelitară digitală nu este propriu-zis o hartă. Ci din această imagine, în
urma procesării ei şi a codificării proprii unui soft cartografic (sau GIS) va rezulta o hartă
digitală. Deci trebuie să fim atenţi atunci când vorbim despre imagine raster să se înţeleagă
exact ce reprezintă aceasta.
În figura 9 avem o hartă raster în care pixelii sunt reprezentaţi prin numere. Aceste
numere care, în fond le corespund anumite caracteristici cantitative de pe suprafaţa
Pământului, se convertesc la o afişare pe un monitor, în culori. Aceasta este aşa-numita
reprezentare logică a hărţii. Aşa cum am amintit mai sus, un pixel este definit de un număr
de linie şi un număr de coloană. Spre deosebire de modelele vector în care originea este în
stânga jos, aici originea este în stânga sus (0,0). În figura 10 avem o matrice de celule de 8
linii x 13 coloane. Aceasta se materializează printr-un fişier care va conţine numerele
respective. Numărătoarea celulelor merge de la stânga la dreapta şi de sus în jos.
Înregistrarea fizică a imaginii este o singură coloană lungă de numere formată, în cazul
nostru: 0,0,0,1,1,1,2,1,1,0,0,1,1,3,3,3,1,3,3,2,2... Aceste numere pot fi reprezentate intern
prin bytes, numere întregi sau numere reale.
Reprezentarea unui număr pe un byte implică 8 biţi şi deci 256 de posibilităţi; în
cazul numerelor întregi avem gama -32768 până la 32767, adică 65435 variante şi sunt
necesari 2 bytes; pentru cazul real avem un domeniu vast şi anume -1038, +1038, cu o
precizie de 7 cifre semnificative, pe 4 bytes. De cele mai multe ori este suficientă
o reprezentare internă pe un byte (situaţie întâlnită şi la imaginile satelitare). Însă
anumite prelucrări asupra hărţilor conduce la necesitatea reprezentării în numere reale.
Numărul de bytes utilizaţi în reprezentare, va decide volumul ocupat pe disc.

18
 Figura 10 Modelul raster înfăţişat ca o matrice de

Figura 11 Structura quad-tree Figura 12 Împărţirea

în quadrante

Se observă că o succesiune de numere aşa cum am făcut mai sus este cu totul
neeconomică. În consecinţă s-a adoptat un sistem de reprezentare "împachetat" de genul:
3,0,3,1,1,2,2,1,2, 0,2,1,3,3... care semnifică 3 valori de 0, 3 de 1, o valoare de 2 etc. În
acest mod avem o economie importantă dacă valorile se repetă mult în secvenţă.

O altă metodă mai eficientă de stocare a datelor raster este cea bazată pe structura
ierarhică cunoscută sub numele de quad-tree. Principiul este următorul: imaginea este
împărţită în patru, rezultând patru dreptunghiuri sau pătrate mai mici (pe care le vom numi
quadrante), fiecare quadrant se împarte din nou în patru. Procedeul se repetă până când se
obţin quadrante cu o structură omogenă (adică au aceeaşi valoare a pixelilor). Mai precis,
în momentul în care un quadrant are o aceeaşi valoare pe întreaga suprafaţă
descompunerea este oprită pe acestă ramură, ea continuând pentru quadrantele care
prezintă valori diferite ale pixelilor. În orice caz procesul se opreşte la nivel de pixel
(Figura 11). Am ales pentru exemplificare o reprezentare booleană adică 1 şi 0 (1 pentru
negru şi 0 pentru fond), aşa cum este înfăţişată în figura 12. Structura arborelui este dată în
figura 13. Pentru imagini cu valori diferite ale pixelilor, structura este similară, doar că este
mai complexă. Această metodă de stocare este eficientă când imaginea conţine suprafeţe
mari de o aceeaşi valoare. Imaginea raster va fi asociată cu un tabel de pointere care
localizează quadrantul din cadrul descompunerii şi un tabel de indici care arată de câte ori
a fost împărţit quadrantul.

19
 Figura 13 Structura arborescentă
quad-tree

Fişierul imagine poate fi stocat în format ASCII, binar, binar împachetat, quad-tree,
sau într-o codificare proprie. Formatul ASCII nu este cel mai economicos, dar prezintă
avantajul că poate fi vizualizat şi modificat cu comenzi ale Norton Commander sau
Notepad din Windows. Formatul binar este, de obicei, formatul standard de lucru cu
fişierele imagine. Formatul binar împachetat este un format special de compresie pentru
fişiere binare întregi sau byte. Se utilizează, de regulă, pentru economisirea spaţiului pe
disc.
O mulţime de pixeli învecinaţi formează linii şi arii poligonale. În acest sistem
liniile şi ariile poligonale nu conservă continuitatea spaţiului real, de unde rezultă o
deformare a realităţii spaţiale. Mărimea acestei deformări este în funcţie de rezoluţia
utilizată. La ora actuală, la sistemele de mare rezoluţie această deformare este acceptabilă.
Calitatea imaginilor raster este pusă în valoare atunci când se reprezintă fenomene
de mare variabilitate. De exemplu, altimetria şi batimetria se pretează mai bine la o astfel
de reprezentare. Analiza la nivel de celulă permite evidenţierea unor proprietăţi importante
ale terenului, cum ar fi depistarea unor arbori bolnavi. Aceasta depinde şi de scara la care
se lucrează. Datorită simplităţii lor, reprezentările raster se pretează la anumite tipuri de
analiză. Dacă o celulă nu poate să aibă decât o singură valoare, nu înseamnă că nu este
posibilă combinarea mai multor pixeli din imagini diferite, prin suprapunere. Combinarea
straturilor face obiectul Analizei Spaţiale. Programele care compun procedurile de calcul
pe imagini raster sunt mai simple decât cele corespunzătoare modelelor vectoriale. Timpul
de execuţie, însă, poate fi mai scurt sau mai lung, funcţie de mărimea fişierului şi de
performanţele procesorului.

Caracteristici ale hărţilor digitale

Rezoluţia în sistem vector, reprezintă cel mai mic increment pe care îl poate
detecta un digitizor. Sau altfel spus, distanţa cea mai mică dintre două puncte care este
sesizată prin sistemul de coordonate, ca fiind diferite. Această caracteristică depinde de
echipamentul şi softul utilizat în crearea hărţii precum şi de prelucrarea şi afişarea ei pe
monitor sau plotter. Acest increment, referit în teren, este dependent de scara hărţii. La
o scară mică distanţei dintre două puncte îi corespunde o distanţă reală mai mare. De
exemplu la o scară 1:500000 un digitizor cu un increment de 0.1 mm va produce o
distanţă reală de 50 m. Deci nu se pot sesiza caracteristici geografice sub această
dimensiune. Apariţia unor caracteristici care au dimensiuni sub 50 m, cum ar fi de
exemplu reţeaua de drumuri, este dictată de scopul pentru care a fost făcută harta.
Drumurile sunt reprezentate prin semne convenţionale şi deci nu reprezintă o
dimensiune reală în teren la această scară. La scara 1:25000 un acelaşi increment de 0.1
mm va produce în teren o distanţă reală de 2.5 m. În această situaţie drumurile vor
reprezenta caracteristici geografice reale (şi nu convenţionale) având definită şi lăţimea,

20
într-o marjă de eroare de 2.5 m. De cele mai multe ori şi la această scară se folosesc tot
semne convenţionale. Precizăm faptul că, rezoluţia digitizoarelor este mult mai bună
decât valoarea dată ca exemplu, problema preciziei find transferată abilităţii
operatorului.
În sistemul raster rezoluţia reprezintă dimensiunea maximă din teren care îi
corespunde unui pixel (definiţia este aceeaşi cu cea a rezoluţiei unei imagini digitale).
De exemplu o rezoluţie de 10 m înseamnă că, un pixel este asociat cu o suprafaţă de
10x10 mp. Şi în sistem raster situaţia este similară, adică nu se sesizează caracteristici
geografice sub rezoluţia hărţii. Deoarece sistemul raster se utilizează în special pentru
reprezentarea suprafeţelor continue nu se folosesc semne convenţionale pentru
caracteristici geografice liniare. În cadrul unor proiecte se utilizează combinaţii între
vector ţi raster, cum ar fi suprapunerea unei hărţi vectoriale peste o imagine raster, în
vederea unei analize. Evident, se presupune că acestea reprezintă un acelaşi areal la
aceeaşi scară.
Există o legătură strânsă între georeferenţiere (vezi mai jos) şi rezoluţie. Când se
face asocierea unor puncte de coordonate geografice cunoscute din teren cu
componentele de pe o hartă, precizia asocierii este la limita rezoluţiei. Cu alte cuvinte,
determinarea cu o precizie mai bună a unui punct din teren decât rezoluţia hărţii devine
un lucru util. De exemplu la o hartă de 1:25000 un punct este suficient dacă este
determinat un punct cu o precizie de 2.5 m.

Acurateţea este distanţa la care o valoare estimată diferă de valoarea reală.

Acurateţea este strâns legată de precizie, cu care deseori se confundă. În măsurătorile
fizice precizia reprezintă numărul de cifre semnificative exprimate într-un anumit
sistem. Acurateţea este exprimată în mod obişnuit în termeni ai unui interval. De
exemplu, 24.51±0.03 cm indică faptul că valoarea adevărată se găseşte între 24.48 cm şi
24.54 cm.
Acurateţea poziţională este una din problemele esenţiale ale georeferenţierii. În
cartografia tradiţională acurateţea este invers proporţională cu scara. De exemplu, o
hartă la scara 1:10000 are o acurateţe mai bună decât una la 1:100000. În cazul hărţilor
digitale situaţia este mai complexă deoarece în cadrul GIS putem avea hărţi în diferite
sisteme de coordonate (în cazul vector) sau diferite rezoluţii (în cazul raster), iar
problema considerării lor iese din cadrul lucrării de faţă.

GEOREFERENŢIEREA DATELOR SPAŢIALE

Procesul de asociere a hărţilor digitale cu coordonate geografice reale

poartă numele de georeferenţiere. Există şi aplicaţii în care nu este necesară
trecerea la coordonate reale, fiind suficient un sistem local de coordonate
(carteziene).
În sistem vector, procesul constă în identificarea cu mare precizie a
coordonatelor reale a patru puncte, iar apoi transformarea tuturor punctelor se
face pe baza formulelor de transformare. Acest proces poartă denumirea de
georeferenţiere continuă. Formulele de transformare cel mai des utilizate sunt
cele ale transformării afine:

Xc = A + BXd + CYd

21
 Yc = D + EXd + FYd

Prin precizarea a trei puncte cu coordonate cunoscute se formează un

sistem de şase ecuaţii cu şase necunoscute, rezolvarea acestuia generând şi
coordonatele geografice reale.
În cadrul sistemului raster, procedeul este asemănător, doar că se
identifică cu precizie coordonatele unui pixel din imagine, ceea ce prezintă un
grad de dificultate mai ridicat.
Acest lucru este determinat de faptul că pixelul reprezintă o suprafaţă de
teren. Cu cât această suprafaţă este mai mare (rezoluţia hărţii este mai mică), cu
atât coordonatele vor fi mai incerte (mai inexacte). După identificarea a patru
astfel de pixeli, transpunerea hărţii în coordonate reale se face utilizând
formulele de transformare.
În această situaţie transformarea este mult mai dificilă şi experienţa
utilizatorului este foarte importantă deoarece o hartă în format analogic poate
suferi o serie întreagă de deformări, formulele de transformare utilizate
depinzând în mare măsură de acestea.

Geocodificarea. Baza de date Geografică.

Asocierea datelor tabelare cu cele spaţiale este o operaţie mai specială şi de fapt
reprezintă partea care deosebeşte un GIS de produse soft pentru cartografie digitală
(care au ca scop doar crearea de hărţi digitale şi reproducerea lor pe suport de hârtie), de
un SGBD tradiţional, de produsele CAD sau de programele de grafică cum ar fi Corel
Draw sau Freehand. Procesul de legare (asociere) a celor două categorii de date se
numeşte geocodificare. Operaţiunea este diferită de la un sistem la altul. La sistemul
vector fiecare primitivă grafică este asociată cu un tabel, care se numeşte tabel atribut şi
care conţine date alfanumerice referitoare la caracteristici ale respectivei primitive
grafice.
Trebuie remarcat faptul că, la crearea hărţii digitale vectoriale se creează
automat şi tabela de atribut care conţine un minim de informaţie referitoare la ceea ce
reprezintă primitiva grafică. Ulterior se permite modificarea conţinutului câmpurilor,
precum şi adăguarea altor tabele suplimentare la tabela de atribut la aceasta.
În sistemul raster, tabela de atribut va conţine drept cod numărul asociat
pixelului, iar procesul decurge similar. O particularitate a sistemului raster este că,
atributul poate să fie conţinut în imagine.

22
 Tehnici de intoducere a datelor spaţiale
Introducerea datelor cartografice nu este simplă. Dacă datele disponibile sunt în formă
analogică, cum ar fi hărţi pe suport de hârtie sau fotograme ele trebuie convertite în
formă digitală înainte de a fi importate în GIS. Sunt două căi pentru a realiza această
conversie: digitizarea şi scanarea.

Figura 27 Digitizorul sau tableta

grafică

Procesul de digitizare constă în transformarea datelor grafice din format analogic în

format digital. Această acţiune presupune existenţa unui digitizor conectat la un
calculator şi prevăzut cu un soft specializat.

Procesul de digitizare
Procesul de digitizare propriu-zis presupune următoarele etape:
- Fixarea punctelor de control şi apoi digitizarea lor. După această operaţiune se va
afişa o eroare calculată prin metoda celor mai mici pătrate (RMSE – Root Mean
Square Error). Dacă eroarea este acceptată, se va trece la pasul următor, în caz
contrar procesul se reia.
- Fixarea dinensiunilor hărţii.
- Digitizarea punctelor.
- Digitizarea arcelor.
- Digitizarea poligoanelor (dacă este permis în acel strat).
- Salvarea fişierului.
Procesul de digitizare include şi introducerea codurilor de identificare ale primitivelor
grafice care permit legarea acestora cu datele atribut. Acestea se introduc de la tastatură
sau cu ajutorul butoanelor de pe cursor, dacă acest lucru permite şi a fost stabilit
dinainte.

Scanarea
Procesul de scanare constă în conversia datelor din format analogic (cum sunt hărţile
tradiţionale pe suport de hârtie, imagini aeriene, sau orice altă imagine) în format
digital. Modul în care se realizează scanarea este următorul: imaginea este împărţită în
puncte (matrice de puncte) fiecăruia atribuindu-i-se un număr în conformitate cu nuanţa
de gri sau culoarea de pe original. Procesul este analog cu fotocopierea. Un fotocopiator
scanează imaginea şi apoi o reproduce imediat pe hârtie. Un scaner copiază imaginea şi

23
apoi o stochează într-un fişier raster, care ulterior poate fi prelucrat utilizând un produs
de procesare de imagini. Cel mai uzual format este TIFF (Tag Image File Format).
Rezultatul va fi un fişier în sistem de reprezentare raster. Acest fişier se poate utiliza fie
pentru o simplă afişare sau în combinaţie cu alte elemente ale BDS (hărţi vectoriale sau
imagini), fie pentru a obţine o hartă vectorială.

După scanare, următoarea fază este editarea, în care, după ce am determinat precis, cele
trei categorii de date: date utile (puncte, linii, poligoane), simboluri (adnotaţii sau semne
convenţionale) şi zgomot se procedează la următoarele operaţiuni:
- îndepărtarea zgomotului;
- îndepărtarea simbolurilor (dacă este necesar);
- vectorizarea;
- adăugarea de date suplimentare (dacă este necesar);
- corecţia erorilor;
- geocodificarea;
- crearea topologiei;
- georeferenţierea.

“Zgomotul” este un termen preluat din acustică, şi reprezintă date care sunt înregistrate
şi nu sunt utile, datorită unor perturbaţii apărute în procesul de scanare. Dacă fişierul
raster rezultat va fi folosit doar ca o simplă imagine compilată, doar zgomotul trebuie
îndepărtat. În cazul în care aceasta se doreşte a fi un strat tematic (coverage) trebuie
îndepărtate şi simbolurile. La o prelucrare şi o imprimare ulterioară acestea vor fi
adăugate pe hartă conform regulilor produsului GIS folosit.

Date preluate prin GPS

Capacitatea de a cunoaşte poziţia exactă şi distanţa faţă de un anumit obiectiv
este crucială pentru foarte multe activităţi. De-a lungul timpului, mai multe tipuri de
tehnologii au încercat, cu mai mult sau mai puţin succes, să ajute la realizarea acestui
deziderat. Dintre toate acestea, una a reuşit să schimbe în mod radical sistemul de
poziţionare. Actualmente este posibil să se măsoare poziţia geodezică a unui punct de
pe suprafaţa Pământului, cu o eroare de câţiva centimetri, fără a utiliza reperele
geodezice existente.
Dezvoltat de către Departamentul Apărării al S.U.A, GPS (Global Positioning
System) este un sistem de orientare global bazat pe 24 de sateliţi care orbitează
deasupra Pământului. Sistemul are la bază procedeul numit şi triangulaţie spaţială, în
care pe lângă staţia mobilă de la sol sunt implicaţi încă patru sateliţi.
Staţiile GPS utilizează aceşti sateliţi pentru a calcula poziţia cu o precizie mai
mare de un metru. De fapt, cu forme avansate ale GPS se pot face măsurători cu o
precizie mai mare de un centimetru. Deoarece sateliţii sunt pe o orbită foarte înaltă, ei
evită erorile cauzate de suprafaţa terestră şi, fiind concepute în principal pentru scopuri
strategice, produsele GPS au o rezistenţă mare la interferenţe de undă.
Staţiile GPS sunt în prezent mai mici şi mai economice decât înainte, devenind
cu adevărat accesibile oricui. Datorită caracteristicilor şi accesibilităţii sale, aplicaţiile

24
GPS sunt aproape nelimitate: oameni de ştiinţă, militari, personalul din transporturi şi
oameni din multe alte domenii utilizează GPS pentru a-şi face munca mai productivă şi
mai uşoară.

Principiile fundamentale ale GPS sunt destul de simple. În primul rând, pentru a
afla poziţia exactă, sistemul foloseşte ca metodă de bază triangulaţia. Pentru a face
triangulaţia, o staţie GPS măsoară distanţa până la satelit, calculând cât timp îi este
necesar semnalului radio emis de satelit să ajungă la ea. Acest interval de timp poate fi
uşor determinat, deoarece undele electromagnetice circulă cu viteza luminii. Un element
care dacă nu este stabilit clar poate genera erori este determinarea exactă a momentului
când semnalul radio pleacă de la satelit. Pentru a face acest lucru constructorii
sistemului GPS au sincronizat satelitii şi receptoarele astfel încât ele generează acelaşi
semnal radio codificat (pseudo – random code) materializat printr-o succesiune de cifre
binare (0 şi 1), pe o lungime de undă în domeniul radio, în acelaşi moment. Ulterior se
primesc codurile de la satelit şi se măsoară intervalul de timp scurs până când receptorul
generează acelaşi cod.
Pentru a determina pozitia exactă receptoarele calculează distanţele măsurate
până la patru sateliţi diferiţi. De fapt măsurătorile de la trei sateliţi sunt suficiente
pentru a stabili o poziţionare tridimensională (latitudine, longitudine, altitudine).
Oricum, cea de-a patra este folosită pentru a verifica semnalul şi pentru eventuale
corecţii.
Aceasta se datoreşte faptului că staţiile staţiile de la sol nu folosesc un sistem
precis de măsurare a timpului asemănătoare celor instalate pe sateliţi (ceasuri atomice),
ci ceasuri cu cuarţ, care au o precizie de 10-9 secunde (în cazul de staţiilor performante).
Pentru ca aceşti sateliţi să poată fi utilizaţi ca sisteme de referinţă pentru măsurătorile de
distanţă, trebuie cunoscută poziţia lor exactă.

25
 "Constelaţia" sateliţilor GPS (după P.H.Dana, 1994)
(21 de sateliţi, 3 sateliţi operaţionali de rezervă, 6 planuri orbitale, 55° înclinare,
20200 km altitudine, perioada de rotaţie12ore)

Orbitele foarte stabile şi exacte ale sateliţilor la 20000 km altitudine, precum şi

monitorizarea foarte exactă a lor, asigură acurateţea semnalului radio. La sfârşitul
măsurătorilor trebuie executate corecţii asupra uşoarelor perturbaţii ale semnalului.
Unul dintre principalii perturbatori ai semnalului este atmosfera terestră, care
poate deregla semnalul la trecerea prin ea. După cum se ştie, pătura înaltă a atmosferei,
ionosfera, conţine particule încărcate şi influenţează propagarea undelor
electromagnetice. Cu cât lungimea de undă este mai mare, cu atât semnalul este mai
frânat (poate genera erori de până la 10 m). Troposfera poate induce erori în semnal cu
circa 1 m datorită faptului că ea înregistrează modificări de temperatură, presiune şi
umiditate. Un alt factor perturbator sunt vaporii de apă din atmosferă, dar acest fenomen
este aproape imposibil de corectat.
O altă cauză perturbatoare poate fi prezenţa unor obstrucţii locale (clădiri înalte)
pe care semnalul le întâlneşte înainte de a ajunge la staţie.
În unele cazuri chiar şi poziţionarea sateliţilor poate produce erori: cu cât
sateliţii folosiţi în măsurători sunt mai apropiaţi, cu atât rezultatul măsurătorii poate fi
mai slab.
La aceste perturbaţii se mai adaugă faptul că Departamentul Apărării al SUA, în
scopuri strategice, reduce acurateţea semnalului în mod intenţionat, introducând o undă
perturbatoare.
În scopuri militare sunt folosite canale speciale de transmitere a datelor, în timp
ce pentru ceilalţi utilizatori există un cod standard numit C/A code (Course/Acquisition
code) numit şi cod civil. Evident domeniul acesta este afectat de perturbaţii. Această

26
acţiune poartă denumirea de disponibilitate selectivă (Selective Availability) şi poate
conduce la o eroare de câteva sute de metri.

27