Sunteți pe pagina 1din 10

ALTE DOCUMENTE

CATEGORIILE GANDIREA
TINEREŢE FÃRÃ BÃTRÎNEŢE
ETICII Dictionar de cuvinte psihologie
Obiectul si importanta psihologiei
Psihologie PROBLEMA CREATIVA sI
METODE DE REZOLVARE
Formele de gîndire în viata practica
Adolescent , adolescenti
Limbajul receptiv timpuriu
CATEGORIILE ETICII
4 tehnici de facilitare si crestere a
potentialului creativ
1. Natura, esenta si continutul sistemului categorial al eticii

2. Dialectica binelui si raului

Cautare

Standarde de performanta: La
sfârsitul activitatii didactice studentii:

• Descriu sistemul categoriilor eticii si trasaturile acestuia.

• Interpreteaza categoriile de bine si rau ca pereche antinomica centrala


a eticii.

• Descriu modul în care principalele doctrine etice caracterizeaza


categoriile eticii.

Bibliografie:

1. T. Catineanu, Elemente de etica, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca,


1982, p.30-31, 283-300

2. Ioan Grigoras, Probleme de etica, Editura Universitatii “Al. I. Cuza”,


Iasi, 1999, p. 80-101.

3. Carmen Cozma, Elemente de etica si deontologie, Editura


Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi, 1997, p.59-87.

4. Bernard Williams, Introducere în etica, Editura Alternative, 1993, p.


48-62

5. Valorile si adevarul moral, Selectie, traducere si note de Valentin


Muresans Editura Alternative, 1995, p. 90-108
6. Nicolae Bellu, Morala în existenta umana, Editura Politica, Bucuresti,
1989, p. 94-104.

7. Nikolai Losski, Conditiile binelui absolut, Editura Humanitas, 1997,


p. 69-83.

8. Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, Editura


stiintifica, Bucuresti, 1972, p. 24-51, 72-74

9. Marietta C. Moraru, Valoare si etos, Editura stiintifica si


Enciclopedica, Bucuresti, 1976, p. 133-140

10. Dictionar de filosofie, Editura Politica, Bucuresti, 1978, p. 73-74


646d319g

1. NATURA, ESENŢA sI CONŢINUTUL SISTEMULUI


CATEGORIAL AL ETICII

În conformitate cu natura epistemologica a eticii, demersul etic este un demers sintetic si


conceptualizat, finalizat prin elaborarea unui sistem de categorii proprii, cu un continut
specific.

Logic, (gr. kategorein = a afirma) categoriile sunt notiunile cu cea mai larga sfera de
cuprindere; ele exprima determinari de ordinul maxim de generalitate, fiind genuri
limita, indefinisabile; definirea lor se face prin descriere, analogie, opozitie sau
enumerare; ele fundamenteaza si explica notiunile unei clase.

Filosofic, categoriile sunt un sistem conceptual ce reprezinta arhitectura unei conceptii


filosofice; punctul de vedere filosofic este mai putin riguros decât cel logic, acceptând
notiuni cu grade diferite de generalitate, unele chiar în raport de subordonare.

1.Geneza si continutul sistemului categorial al eticii

Din punctul de vedere al eticii, sistemul categorial al eticii este un sistem unitar
de notiuni prin intermediul carora se retin si se exprima particularitatile imperative ale
raporturilor interumane din perspectiva morala.

Sistemul categorial al eticii este rezultatul gruparii sale în jurul unei categorii centrale:
BINELE. Sursa acestei categorii este proiectarea gândirii umane asupra sensului
existentei sub multiple aspecte. Din aceasta proiectie, gândirea umana a decantat cel putin
trei categorii fundamentale, care caracterizeaza umanitatea în încercarea ei de a-si asigura
perenitatea:

• ADEVĂRUL –categorie suprema a cunoasterii.

• FRUMOSUL – categorie suprema estetica.


• BINELE – categorie suprema morala.

Aceste trei categorii au reprezentat miezul discursului filosofic al antichitatii,


îndeosebi la marii gânditori ai antichitatii grecesti, Socrate, Platon si Aristotel si au ramas
permanente ale temelor filosofiei, pâna astazi.

Determinarea naturii, esentei si continutului binelui presupune investigarea sferei


vietii morale si desprinderea, pe aceasta baza, a problematicii fundamentale eticii:

• Necesitatea si libertatea morala.

• Idealul si realitatea morala.

• Sensul vietii morale, ca sens al vietii, în general.

Aceasta problematica, transpusa în investigatie teoretica, determina constituirea


categoriilor eticii, având drept categorie de referinta, BINELE.

Alaturi de aceasta categorie si subordonate ei stau celelalte categorii, pe care le


vom grupa dupa afinitatile de semnificatii si rang, astfel:

1. Categorii ale sentimentului moral: sensul vietii, libertatea, fericirea, dreptatea


etc.

2. Categorii ale aprecierii morale: virtutea morala, demnitatea, onoarea, cinstea,


sinceritatea, modestia etc.

3. Categorii ale normativitatii morale: datoria, responsabilitatea, deontologia


etc.

Gruparea de mai sus nu este una exhaustiva, dupa cum nu sunt nici enumerarile.
Sistemul categorial al eticii fiind un sistem deschis, trecerea în rândul acestuia a unor
categorii de granita, cum sunt curajul, cumpatarea, rabdarea, caritatea, loialitatea,
întelepciunea etc. este dependenta de optiunea cercetatorilor, de masura în care acestia
fixeaza nivelul exigentelor conceptuale. Ceea ce este însa de acceptat este ca morala, asa
cum am precizat în cursul anterior, are deschideri si influente deosebit de profunde si
sensibile la interpretare spre toate domeniile umanului.

1.2. Particularitatile sistemului categorial al eticii

Identificarea unor particularitati ale categoriilor etice ne ajuta sa întelegem


multiplele valente ale acestora, ale eticii ca stiinta si ale moralei ca domeniu al umanului.

1. Caracterul tridimensional : gnoseologic –axiologic –normativ. Categoriile


eticii sunt obiect al cunoasterii stiintifice, sunt obiect al aprecierii, dar si
obiect al reglementarii, între cele trei dimensiuni fiind o strânsa
interdependenta. Nu putem concepe lumea morala decât ca o lume a valorilor,
în baza carora se instituie principiile si normele morale, ca sistem diriguitor al
comportamentului.

2. Caracterul polar, antinomic. Aceasta caracteristica rezulta din polaritatea


valorilor, în genere, valorii atasându-i-se, inevitabil, dupa T. Vianu,
nonvaloarea sau, dupa H. Rikert, valorii pozitive atasându-i-se valoarea
negativa. Semnificatia celor doua puncte de vedere este importanta, deoarece,
daca acceptam punctul de vedere al lui T. Vianu, atunci nonvalorile nu apartin
lumii valorilor, deci polaritatea este doar una de asociere, în timp ce daca
acceptam punctul de vedere al lui H. Rikert, atunci polaritatea este proprie
lumii valorilor, care cuprinde deopotriva valoarea pozitiva (binele) si valoarea
negativa (raul). Întrucât aici vorbim de categorii si nu de manifestarile
concrete ale acestora, consideram ca punctul de vedere al lui H. Rikert este de
acceptat.

3. Caracterul ierarhic. Este indiscutabil faptul ca binele si raul reprezinta cuplul


categorial de referinta în etica. Sub cupola acestuia reprezentam toate celelalte
categorii. Grupându-le dupa un anumit criteriu, vom descoperi ca si în
interiorul unor clase de categorii se poate institui o ierarhie. Astfel, sensul
vietii cuprinde fericirea, datoria cuprinde responsabilitatea, virtutea cuprinde
onoarea s.a.m.d.

4. Caracterul social si istoric. Relatia abstract-concret în instituirea categoriilor


eticii este una particulara. Toate categoriile eticii au ca referential concret
omul si societatea. Datoria, onoarea, cinstea etc. nu pot fi detasate de om si
societate. Ele sunt impuse de colectivitate individului, în afara oricarei
conceptualizari, iar aducerea lor în planul cunoasterii este un fapt secundar.
Aceasta caracteristica este cea care îi determina pe unii filosofi sa considere
valorile morale ca unele exterioare constiintei, exterioare lumii sensibile (Kant
si neokantienii de la Baden, Hegel, Max Scheler, N. Hartmann, R. La Senne,
L. Lavelle s.a.). Istoricitatea categoriilor eticii este una mai degraba legata de
modul în care acestea se materializeaza prin asociere cu lumea reala, decât
una de natura conceptuala.

1.3. Functiile categoriilor etice

Sistemul categorial al eticii este produsul maturizarii acestei stiinte, atât sub
aspectul demnitatii filosofice, cât si sub aspectul functionalitatii sale sociale. De aici
rezulta si influenta pe care categoriile eticii, prin maturizarea pe care au capatat-o
îndeosebi sub aspectul semnificatiilor, o exercita asupra randamentului social al moralei.
Principalele functii ale categoriilor eticii sunt urmatoarele:

1. Functia cognitiva. Categoriile etice sunt instrumente cu care se opereaza în


procesul transmiterii valorilor si normelor morale, precum si în procesul
educatiei morale formale, nonformale sau informale. Ele sunt nume pentru
valori, norme, comportamente, aprecieri. Asa cum observa I. Grigoras, înca
Socrate si Platon “conditionau fiinta (împlinirea) binelui de cunoasterea
acestuia, ceea ce pe ultimul (Platon) l-a determinat sa compare cunoasterea
binelui cu lumina soarelui”… (2, p. 81)

2. Functia de generalizare. Categoriile etice ofera modele optime pentru


conduita si actiunea umana, continutul lor exprimând întotdeauna
deziderativul pur, perceput ca ideal de viata.

3. Functia apreciativa. Cu ajutorul lor se evalueaza judecati, fapte, atitudini, se


acorda recompense si sanctiuni.

4. Functia proiectiv-constructiva. Prin continutul lor teoretic, categoriile indica


sensul perfectibilitatii morale, gradul de moralitate de atins, idealul de urmat,
mijloacele de punere în valoare a potentelor morale ale subiectului.

Este de retinut faptul ca, desi au o expresie valorica, este gresit sa identificam
categoriile etice cu valorile etice. Categoriile sunt, asa cum am precizat, nume pentru
valori si nu valorile, însele. Faptul este remarcat de I. Grigoras, care face distinctie între
statutul metafizic si cel axiologic al conceptelor morale. (2, p. 80)

2. DIALECTICA BINELUI sI RĂULUI

În istoria filosofiei despre om nu este categorie filosofica mai batatorita decât


binele. Perceput ca sens si realizabilitate a fiintei umane, în genere, binele reprezinta
“termenul laudativ general al judecatilor de apreciere"” aplicându-se “trecutului si
viitorului, constientului si inconstientului, voluntarului si involuntarului” (A. Lalande, cf.
3, p. 61) , termenul cu care omul si umanitatea exprima concordanta lumii cu un criteriu
propriu, raportat la o interpretare proprie despre sine . În acelasi timp, raul reprezinta,
logic si ontologic, opusul binelui, cu toate determinatiile care decurg din aceasta opozitie.

2.1. Continutul si semnificatia binelui moral

Binele, în genere, poate fi conceput în felurite moduri, asa cum anticipam în


caracterizarea categoriilor etice.

Exista un bine logic, identificat cu corectitudinea logica, cu validitatea, ca acord


între regulile logice si actul rational al individului. Spunem despre cineva ca a rezolvat
bine o problema, ca este bine cum rationeaza, ca solutia este cea buna. Binele, aici, nu se
confunda cu adevarul; el exprima doar calificarea valorica a caii de ajungere la adevar.

Exista un bine general-uman, ca acord între determinatiile reale ale lucrurilor,


situatiilor, însusirilor, faptelor si aprecierilor si comandamentele umane corespondente.
Iata enumerarea facuta, în acest sens, de Carmen Cozma: “sanatate, liniste, pace, bogatie,
placere, multumire, avantaj, succes, folos, plinatate, bunastare, fericire; ceea ce este
prielnic, potrivit, confortabil, agreabil, convenabil, natural, frumos, apt, fidel, benign,
adevarat, corect, drept/îndreptatit etc. (3, p. 61) Prezenta, în aceasta enumerare, de altfel
deosebit de sugestiva, a unor expresii logice ale binelui, precum si a unor determinatii
epistemice, indiferente în raport cu binele, cum este adevarul tine, credem, de insistenta
pe o acceptie a binelui la nivelul simtului comun si nu pe una riguros stiintifica.

Exista un bine filosofic-ontologic, înteles ca determinant absolut al existentei, ca


fundament al oricarei filosofii. Descoperim o astfel de interpretare în cazul filosofiei
platonice sau în cazul axiologilor obiectivisti, reprezentati îndeosebi de filosofii scolii
neokantiene de la Baden (Windelband, Rikert).

Exista, în fine, un bine moral, care exprima moralitatea dezirabila, ceea ce


corespunde valorilor si normelor specifice unei morale sociale determinate. Este acceptia
binelui care face obiectul de preocupari al eticii si de care ne vom ocupa în cele ce
urmeaza.

În “Dictionarul limbii filosofice” – Franta – 1962, Paul Foulquié prezinta una


dintre cele mai complete si mai interesante definitii ale binelui moral:

“Ceea ce este conform normei sau idealului moralitatii si care, prin urmare,
merita aprobarea unei constiinte drepte si trebuie sa fie cautat pentru el însusi,
independent de utilitatea sa, dar a carui posesiune poate singura procura
fericirea veritabila”

Aceasta este o definitie care cuprinde, în esenta, particularitatile binelui ca valoare


centrala a eticii:
• Este un deziderat universal al vietii morale, însusi idealul moralitatii.
• Este o valoare-scop (T. Vianu), merita a fi promovat pentru el însusi, în afara oricarei
alte motivatii utilitariste. (I. Kant: sa nu privim niciodata omul ca mijloc, ci
întotdeauna ca scop).
• Este ordonator pentru celelalte valori morale, ca principiu diriguitor al moralitatii.
• Pentru înfaptuirea binelui, normativitatea morala cuprinde trei sensuri complementare
(I. Grigoras):
• Sa faci binele
• Sa nu faci raul
• Sa repari raul comis din diferite cauze (2, p. 89)
• Se instituie în viata morala ca gradualitate . Citându-l pe Hegel (“cel
mai mare inamic al binelui este mai binele), I. Grigoras observa importanta
acestei particularitati, promovând ideea ca binele se instituie autentic numai
prin “aspiratii mereu superioare”. Autorul propune, în acest sens, si un
“principiu superior al binelui: Principiul celui mai bun lucru de facut”.
(2, p. 88-89)

2.2. Modele filosofice ale binelui moral


În istoria filosofiei exista numeroase modalitati de a concepe binele moral.
Sistematizarea pe care o adoptam în prezentarea acestor modalitati apartine lui Carmen
Cosma. (3, p.62-74)

• Binele – cunoastere – identificat în filosofia lui Socrate (“ajunge sa


cunoastem binele pentru a-l înfaptui”), a lui Protagoras (“virtutea poate fi
învatata”), iar mai târziu a lui Spinoza (care trateaza binele si raul în raport cu
exigentele ratiunii)

• Binele – fericire / eudaimonia , considerat, astfel, de Aristotel, si de


reprezentantii scolii cinice (Antistene, Diogene).

• Binele – placere, (hedone) promovat de reprezentantii scolii cireniace


(Aristip din Cirene), si, într-o varianta intermediara între hedonism si
eudemonism, de Epicureism ( placerea înseamna întelepciunea si prietenia,
temperanta, justitia, curajul)

• Binele moral ca bine suprem Am vazut, deja, ca unul dintre primii


teoreticieni ai binelui, Platon, identifica binele moral cu fapta savârsita în
conformitate cu un criteriu extrasensibil, care este “Binele suprem”; ideea
este preluata de stoici, care considera binele suprem ca fiind conformitatea cu
ordinea naturii, iar mai târziu de Kant, pentru care binele suveran este
“obiectul ce ar satisface întreaga facultate de a dori a fiintelor rationale”

• Binele absolut , identificat cu divinitatea de Plotin, sfintii parinti, Toma


d’Aquino, iar mai târziu pus de Hegel în corespondenta cu libertatea. El
considera ca binele este “libertatea realizata, scopul final absolut al lumii”. (cf.
3, p. 68) Ideea este reluata si în filosofia contemporana: Alsdair MacIntyre se
pronunta pentru un “bine suprem ce transcende formele particulare de viata,
în sensul autoritatii unui drept natural universal sau divin”. ( cf. 3. P. 69)

• Binele –interes, folos, utilitate promovat de J. Locke, Th. Hobbes, J.


Bentham, J.S. Mill, d’Holbach., reprezentantii pragmatismului (W. James, J.
Dewey).

• Un model aparte este cel promovat de scoala intentionalista (Brentano),


care considera binele ca “realitate intentionala”, sau

de scoala fenomenologica (Huserl, Scheler, Hartmann) care absolutizeaza


rolul sentimentelor în determinarea binelui moral.

2.3.Binele si raul

Raul poate fi interpretat în mai multe feluri: raul generic, raul ca rautate umana,
raul moral.
Raul generic semnifica “tot ceea ce dauneaza, insatisface, creaza suferinta,
tulbura ori frâneaza (împiedica) evolutia normala a vietii si activitatii individuale sau
colective a oamenilor” (2, p. 94)

Raul ca rautate umana este însusirea omului care uraste. Exista oameni rai din
fire si oameni rai de la natura. Adesea oamenii rai de la natura sunt produsul unor
malformatii psihofiziologice, genetice (criminali, tâlhari, violatori, pedofili etc), ei fiind
nerecuperabili pe calea educatiei. Dimpotriva, rautatea “din fire” are, totusi, teoretic
lecuire, ea constând în recuperare morala pe calea educatiei, drept pentru care rautatea
din fire este vinovata.

Raul moral este, dupa Leibnitz, o specie a raului generic, alaturi de raul metafizic
si cel fizic. (“Raul metafizic consta în simpla imperfectiune, raul fizic în suferinta, iar
raul moral în pacat”). (cf. 2, p.95)

Raul moral este expresia opozitiei, în atitudini si fapte, fata de valorile si normele
morale ale unei colectivitati. Ca si binele, raul se manifesta prin trei modalitati:

• Sa faci raul

• Sa nu faci binele

• Sa nu repari raul comis din diferite cauze.

O problema viu disputata în etica este aceea a responsabilitatii omului pentru


faptele sale rele. Din punctul de vedere al moralei laice, problema este disputata în
strânsa legatura cu acceptarea sau respingerea ideii de destin, necesitate, întâmplare,
noroc etc.

Punctele de vedere ale moralei religioase au determinat o vie disputa. Ea este


legata de cel putin doua probleme doctrinare religioase:

• Atotputernicia lui Dumnezeu

• Bunatatea sau rautatea lui Dumnezeu

• Libertatea si responsabilitatea omului în fata lui Dumnezeu (liberul arbitru).

Întrucât problema este una de factura strict religioasa, consideram ca disputa în


jurul acesteia nu intereseaza în mod deosebit scopurile prezentului curs.

Conceptual si practic, binele sta întotdeauna alaturi de rau. Conceptual, în sensul


polaritatii enuntate a categoriilor eticii, astfel încât oricarei valori etice îi putem determina
antivaloarea corespondenta, cu statut axiologic, nu numai logic. Binelui îi corespunde
raul, în toate determinatiile sale derivate : onoare-dezonoare, demn-nedemn, cinste-
necinste etc.
Practic, urmarind binele, adesea omul face raul, uneori chiar constient. Explicatia
consta în natura duala a fiintei umane: biologica si morala. Biologicul nu se opune, cu
necesitate, moralului, dar adesea biologicul dicteaza faptele noastre împotriva binelui. S-
au dat mai multe explicatii asupra antinomiei “între constiinta binelui si fapta rea” (2, p.
90).

Anticii adepti ai binelui-cunoastere acuzau ignoranta, faptul necunoasterii


diferentei dintre bine si rau (Socrate). Ei nu pot explica, însa, de ce facem uneori rau,
stiind ce e binele si chiar dorindu-l. Explicatia consta tocmai în slabiciunea morala a
fiintei umane, care ispiteste pe om spre satisfacerea placerilor refuzate moral, dar dorite
biologic. I. Grigoras citeaza, în acest sens, din “Metamorfozele “ lui Ovidiu, ca model al
triumfului slabiciunii de caracter asupra inteligentei si simtului moral sau pe Sf. Ap.
Pavel, ca model al antinomiei dintre vointa si fapta. (2, p. 91)

Ca si binele, raul este gradual. Nu orice rau este rau în mod absolut. Gradualitatea
raului este de aceeasi natura cu gradualitatea binelui, iar dupa unii filosofi, chiar în
unitate dialectica cu binele. Astfel, mai putin binele poate fi interpretat ca rau, dupa cum
mai putin raul poate fi interpretat ca bine, dupa împrejurari.

Consideram, interesant punctul de vedere al Mariettei C. Moraru cu privire la


problema devalorizarii morale. Termenul este actualizat de autoare dupa punctul de
vedere al lui Max Scheler cu privire la resentiment. “resentimentul este o autointoxicatie
psihica, care are cauze si consecinte bine determinate. El este o atutidine psihica posibila,
care se naste datorita unei nerealizari sistematice a unor descarcari ale anumitor emotii si
afecte, care în sine sunt normale si apartin naturii umane si care au drept consecinta o
anumita atitudine de durata fata de tipuri determinate de false valori si fata de judecatile
de valoare care le corespund” (cf. 9, p. 101-102)

Pornind de pe aceasta baza explicativa, se explica devalorizarea morala ca produs


negativ al concurentei dintre “dorintele, trebuintele si sentimentele unui prezent valoric
subiectiv imperfect dar comod prin echilibrul autoestimativ al forului sau interior ce este,
an general structurat si pe legea minimului effort si nevoia de a depasi prezentul dat a
ceea ce este subiectul” (9. P. 100). Se invoca, aici, una dintre cele mai frecvente si
aparent “nevinovate"”cauze ale devalorizarii morale ca mentinere în mediocritate si
suficienta: tendinta omului cu slaba educatie morala de a abdica de la comandamentele
morale înalte ca efect al instinctului biologic de conservare.

Totodata, definitia resentimentului oferita de Max Scheler deschide o problema de


mare importanta psihopedagogica: acumularea de tensiuni si esecuri determina o
dramatica schimbare de roluri între bine si rau: binele devine rau, iar raul, desi initial este
recunoscut, i se deturneaza sensul, pentru a echilibra lipsa de satisfactie.

Rezulta, indubitabil, ca binele si raul sunt, în ultima instanta, coexistente în om


ca potentialitate. Depinde de mediul educational moral ca omul sa prefere binele
autentic, sa prefere mai binele, sa prefere cel mai mare bine posibil, sau sa cada în
“pacatul “ resentimentului, metamorfozând raul în bine si actul imoral în fapta morala
autentica.