Sunteți pe pagina 1din 4

c  


   
Într-un oraş mare, cu atăt de multe case, şi aşa de multă lume, de nu mai mai era pic de loc
pentru cineva să aibă o mică grădină; şi unde datorită acestui fapt multe persoane erau obligate
să se mulţumească cu florile pe care le aveau în ghivece. Acolo trăiau doi copii care aveau o
grădină doar ceva mai mare decât un ghiveci. Ei nu erau frate şi soră, dar ţineau unul la altul ca
şi cum ar fi fost. Părinţii lor locuiau vis a vis, în două garsoniere micuţe mansardate pe un vechi
acoperiş, şi acolo unde acoperişul unei mansarde se întâlnea cu acoperişul celeilalte, un burlan de
scurgere era instlat la îmbinare, fiecare cameră avea o mică fereastra, şi oricine putea păşi peste
burlan pentru a trece de la o fereastra la alta. Părinţii copiilor aveau două cutii mari de lemn, în
care plantaseră legume pentru bucătărie, iar pe margini nişte trandafiri, câte un trandafir splendid
creştea din fiecare cutie. S-au gândit ei să pună cutiile de-a lungul burlanului, foarte aproape de
ferestre. în aşa fel încăt păreau două ziduri din flori.
Mlădiţele de mazăre atârnau pe lângă cutii, iar tufele de trandafiri îşi itindeau ramurile în sus,
mănuchiurile de rămurele înconjurănd ferestrele, şi apoi în arcuindu-se una către cealaltă,
asemeni unui arc de triumf din frunze şi flori. Cele două cutii de lemnerau foarte înalte, iar copiii
ştiau că nu trebuie se tărască peste ele, aşa că de multe ori obţineau permisiunea să iasă fiecare
pe fereastră,şi să şeadă în genunchi printre trandafiri, unde se jucau încântător. Numai iarna
punea capăt acestei plăceri. Ferestrele îngheţau de ger adesea, dar copii încălzeau la cuptor un
bănuţ de cupru, şi puneau moneda fierbinte pe geam, obţinănd astfel un vizor, chiar rotund, şi
fiecare privea pe furiş, cu o privire prietenească. Erau un băieţel şi o fetiţă cei care se uitau.
Numele lui era Kay, iar al ei Gerda. Vara, dintr-o săritură, puteau ajunge unul la celălalt; dar
iarna erau obligaţi în primul rând să coboare scările lungi, şi apoi să urce iarăsi scările lungi, iar
afară era chiar o furtună de zăpadă.
"Sunt albinele albe care roiesc", a spus bunica lui Kay , privind fulgii de nea.

"Albinele albe îşi aleg o regină?" a întrbat-o băieţelul pe bătrâna sa bunică; pentru că ştia că
albinuţele de miere întotdeauna au o regină.

"Da", a spus bunica, "ea zboară acolo unde roiul e agăţat în cel mai gros nor. Ea e cea mai mare
dintre toate, dar ea nu poate sta liniştită pe pământ, se întoarce mereu în norii negri, în multe
nopţi de iarnă, ea zboară pe străzile oraşelor, şi priveşte prin ferestre, care îngheaţă extrordinar în
aşa fel încăt arată ca florile".

"Daa, Am văzut." au spus ambii copii, şi amândoi ştiau că este adevărat.

"Poate Crăiasa Zăpezii să intre pe fereastră?" a întrebat fetiţa.

"Numai să vină!" zise băieţelul."O să o pun pe sobă, şi o să se topească."

Bunica l-a atins uşor pe cap, şi i-a spus alte poveşti.

Spre seară, când micul Kay era acasă, pe jumătate dezbrăcat, s-a urcat pe un scaul lângă fereastră
şi a privit prin micuţa gaură făcută de monedă. Câţiva fulgi de nea cădeau, dar unul cel mai mare
dintre toţi, a rămas întins lângă ghiveciul unei flori. Fulgul de nea creştea mare, din ce în ce mai
mare, într-un final era c o tânără domniţă, îmbrăcată cu un voal alb din cel mai fin, realizat din
milioane de fulgi precum stelele. Era atât de frumoasă şi de delicată, dar era de gheaţă,
strălucitoare şi scânteietoare, şi totuşi vie, cu ochi de piatră, ca două stele, cu o privire pierdută şi
lipsită de viaţă. Ea aluncecă spre fereastră şi ciocăni cu mâna. Băieţelul s-a înspăimântat, şi a
sărit de pe scaun, i s-a părut, că în acel moment, că o pasăre mare trecuse prin dreptul ferestrei.
A doua zi a fost ger, dar după asta, primăvara a început să vină, soarele strălucea, au apărut
ghioceii, iar rândunicile au început să-şi construiască cuiburi, ferestrele au fost deschise, şi micii
copii stăteau iar în grădina lor sus de tot pe marginile înalte ale acoperişului caselor.

În acea vară trandafirii au înflorit neasemuit de frumos. Fetiţa a învăţat un cântecel, care spunea
ceva şi despre trandafiri, şi când îl cânta se gândea la florile sale, cânta versurile pentru băieţel,
care apoi cânta împreună cu ea:

"Delicat şi frumos trandafiri înfloresc,


De îngeri apar şi pe copii însoţesc."

Şi copii se ţineau apoi de mâini, sărutau trandafirii, se uitau la cerul albastru şi cristalin, şi
vorbeau ca şi cum chiar vedeau îngeri acolo.

Neuitatele zile frumoase de vară! Ce încântare să fi la înălţimea cerului, printre trandafiri


proaspeţi, de păreau a înflori la nesfârşit.
Kay şi Gerda se uitau la o carte cu poze plină de fiare şi păsări, iar când ceasul din turn a bătut de
ora cinci, atunci Kay a spus:

"Ah! Simt o durere pătrunzătoare la inimă, şi parcă ceva mi-a intrat în ochi!"

Fetiţa şi-a pus mâinile pe gâtul lui. El a clipit, dar nu era nimic de văzut.

"Cred că a ieşit acum." Spuse ea. Dar nu era de loc aşa. Era doar una din acele milioane bucăţele
de aşchii de la oglinda magică care intrase în ochiul lui Kay, şi bietul de el se alese cu o bucată
drept în inimă.

În curând inima va deveni de gheaţă. Nu va mai simţi nimic, dar aşchia va fi acolo.

"De ce plângi" întrebă fetiţa.

"Eşti aşa de urâtă! Eu n-am nimic. A!" mai zise el încă o dată,"Şi trandafiru ăsta obosit! Şi uite şi
ofilitura asta! La urma urmei toţi sunt urâţi, la fel de urâţi precum sărăcia de cutie în care's
plantaţi" Şi a dat cutiei un şut sănătos cu piciorul, apoi a smuls trandafirii.
"Dar, de ce?" a început să plângă fetiţa; iar el când a văzut că se teme, a smuls încă un trandafir,
s-a repezit la geam, îndepărtându-se de drăguţa Gerda. La urma urmei, cănd ea venise cu cartea
ilustrată,el întrebase; "Ce fiare greţose, ai tu acolo?" Şi când bunica le spunea poveşti,
întotdeauna o întrerupea; în afără de asta, dacă putea, se ducea în spatele ei, îi şterpelea ochelarii,
şi maimuţărea felul ei de a vorbi, o imita în toate felurile, şi toată lumea se amuza.

Curând era capabil să imite atitudinea şi mişcarea oricui de pe stradă. Tot ce era deosebit şi
neplăcut la oameni, Kay ştia să mimeze: şi de fiecare dată toţi cei din jur spuneau: "Băiatul, e
tare inteligent!" Dar de fapt nu era decât ciobul din ochi, şi aşchia din inimă, care îl făceau să o
necăjească chiar şi pe micuţa Gerda, care-i era devotată din tot sufletul. Jocurile lui nu mai erau
ca înainte, deveniseră foarte inteligente. Apoi într-o zi de iarnă, când fugii de zăpadă pluteau prin
aer,el şi-a ridicat poalele bluzei albastre, pentru a prinde zăpada care se aşternea.

"Priveşte prin fereastră Gerda!" spuse el. Şi fiecare fulg părea tot mai mare, semănănd cu o floare
magnifică, sau cu o stea frumoasă, era minunat să priveşti la ei.
"Uite!, Ce inteligent" spuse Kay."E chiar mai interesant decât florile adevărate! Sunt cât se poate
de precise; nu au nici o imperfecţiune, dacă nu se topesc!"
Nu mult după asta, într-o zi Kay a venit cu nişte mănuşi mari, şi cu săniuţa în spate, ţipând drept
în urechile Gerdei:

"M-au lăsat afară, să mă joc cu ceilalţi copii la piaţă!" a spus el dispărând într-o clipă.

Acolo în piaţetă, câţiva dintre cei mai îndrăzneţi copii îşi legau săniile de trăsurile care treceau, şi
erau traşi pe stradă având parte de o cursă serioasă. Era aşa de periculos! Când erau în culmea
distracţiei, au văzut venind sanie mare, era vopsită în alb metalizat, iar în sanie era cineva
înfăşurat cu o mantie aspră de blană albă, având pe cap o căciulă din grosolană albă din blană.
Sania a făcut încojurul piaţetei de două ori, iar Kay s-a legat de ea cât de repede a putut, lăsându-
se condus de sania mare. Şi-au început să meargă repede, repede, tot mai repede, pe stradă, iar
persoana care conducea s-a întors către Kay , invitându-l într-o manieră prietenoasă, ca şi cu s-ar
fi ştiut unul cu celălalt.
De căte ori era gata să dezlege sania, persoana se înclina către el, iar Kay se aşeza cuminte; şi tot
aşa au mers până cănd au ajuns în afara porţilor oraşului. Apoi ninsoarea a devenit atât de deasă,
încât băieţelul nu-şi mai putea vedea măinile, dar au tot mers, până când brusc a dat drumul sforii
din mănă pentru a-şi da drumul de pe săniuţă, dar fără folos, mica săniuţă mergea cu viteza
vântului. A început să plângă cât de tare putea, dar nimeni nu era acolo să-l audă, zăpada se
aşternea pe măsură ce săniuţa zbura, şi câteodată sălta pe măsură ce treceau peste culmi şi văi.
Înspăimântat, a încercat să spună Tatăl Nostru, dar tot ceea ce putea face, era să-şi aducă aminte
tabla înmulţirii.

Fulgii de zăpadă erau din ce în ce mai mari, până când au început să se asemene cu nişte păsări
mari şi albe. Deodată însă, au început să zboare într-o parte, iar sania s-a oprit, iar persoana care
conducea sania s-a ridicat.Era o domniţă, mantia şi căciula erau din zăpadă.. Era înaltă şi
graţioasă, de un alb ameţitor. Era Crăiasa Zăpezii.

"Am mers repede ." Spuse ea."E ger de crapă pietrele, vino sub blana mea de urs."

Şi l-a aşezat pe băieţel în sanie lângă ea, l-a înfăşurat cu blana, iar el a simţit că se scufundă într-
un nor de zăpadă.

"Îţi mai e frig?" a întrebat ea, pentru ca mai apoi să-l sărute pe frunte. Arshhh! era mai rece decât
gheaţa, şi asimţit răceala până în adâncul inimii, care era deja apropape o chestie îngheţată, lui i
se părea că o să moară, dar peste o clipă deja a început o privescă ca pe o fiinţă agreabilă, încât
nu mai remarca răceala care-l înconjura.

"Sania MEA! Nu uita de sania mea!" Era primul lucru la care se gândea. Era legată de unl din
puişorii albi, care zburaseră în urma sa în spatele saniei celei mari.
Crăiasa Zăpezii îl mai sărută pe Kay, încă o dată, şi atunci el uită de Gerda, bunică, şi orice
altceva lăsase acasă.
"De acum încolo nu mai pupi sărutări!", spuse ea "Altfel chestia asta cu sărutul, o să te omoare!"
Kay se uita la ea. Era extrem de frumoasă, o emoţie mai inteligentă sau mai drăguţă nu putea
exprima, nu mai părea de gheaţă ca înainte, când a văzut-o la fereastră şi e a btut în geam, în
ochii săi era perfectă, nu se mai temea de ea, şi a început să-i spună ei, că el poate calcula
mental, chiar cu fracţii, şi că el ştie numărulde kilometri pătraţi pe care-i are fiecare ţară, şi câţi
locuitori sunt acolo, şi zămbea pe măsură ce vorbea. Şi i se părea lui că ceea ce ştie e prea puţin,
şi se uita sus în nemăsuratul spaţiu gol de deasupra sa, şi ea zbura cu el, deasupra norilor negri,
în timp ce crivăţul fluiera şi vâjia asemeni unui vechi cântec.
Zburau ei deasupra pădurilor şi lacurilor, peste mări şi peste ţări, şi sub ei crivăţul rece viscolea
repede, lupii lătrau, zăpada scârţâia de ger, deasupra lor, croncănind, zburau stoluri mari de ciori,
dar sus, mai sus era luna mare şi strălucitoare, acolo unde Kay privea cel mai des în timpul
lungilor nopţi de iarnă. Iar ziua Kay o petrecea adormit la picioarele crăiesei Zăpezii.