Cap.

IV
Efectele juridic actului civil

►Noțiunea și determinarea efectelor actului juridic civil

Definiție. Prin efectele actului juridic civil se înțeleg drepturile subiective și obligațiile civile
la care dă naștere, pe care le modifică sau stinge un asemenea act.
Între efectele actului juridic și conținutul raportului juridic civil există identitate.
►Determinarea efectelor
Prin “determinarea efectelor actului juridic civil” înțelegem stabilirea ori fixarea drepturilor subiective
și obligațiilor civile pe care le-a generat, modificat ori stins un astfel de act.
Faza prealabilă și obligatorie a stabilirii efectelor actului juridic civil este aceea a dovedirii actului.
Următoarea faza constă în interpretarea clauzelor actului.
Principalele reguli de interpretare a actului juridic civil, sunt:
- “Interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul
literal al termenilor ” (art. 977, Codul civil);
- “Când o clauză este primitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate acea un efect,
iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul” (art. 978, Codul civil);
- “Termenii susceptibili de două înțelesuri se interpretează în înțelesul ce se potrivește mai mult cu
natura contractului” (art. 979, Codul civil).
- “Dispozițiile îndoioase se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul” (art. 980,
Codul civil);
- “Clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg, deși nu sunt exprese într-însul” (art. 981, Codul
civil); - “Toate cauzele convențiilor se interpretează unele prin
altele, dându-se fiecărei înțelesul ce rezultă din actul întreg” (art. 982 Codul civil);
- “Când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui care se obligă” (art. 983 Codul civil);
- “Convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea,
obiceiul sau legea, dă obligației după natura sa”.

►Principiile efectelor actului juruidic civil si exceptiile lor

Principiile efectelor actului juridic civil sunt regulile de drept civil care arată cum și față de cine se
produc aceste efecte.
Excepțiile de la principii sunt acele situații, în care regulile menționate nu se aplică.
Principiile efectelor actului juridic civil sunt trei:
- principiul forței obligatorii (pacta sunt servanta);
- principiul irevocabilității;
- principiul relativitatii (res inter alios, acta, alüs neque nocere, neque prodesse potest).
►Principiul fortei obligatorii
Se definește acest principiu pornind de la art. 969 alin. 1 Codul civil “Conventiile legal facute au
putere de lege între partile contractante”.
Definitie. Este acea regula a efectelor actului juridic civil potrivit careia actul juridic civil legal
încheiat se impune autorilor sau autorului actului întocmit ca legea, sau contractul este legea părților.

►Cazuri de restrângere a forței obligatorii. Excepții

- încetarea contractului de mandat din cauza morții, interdicției, insolvabilității și falimentului
mandantului ori mandatarului, după caz (art. 1552 pct. 3 Codul civil);
- încetarea contractului de locațiune “când lucrul a pierit în total sau s-a facut netrebnic spre
obișnuita întrebuințare ” (art. 1439 alin. 1 Codul civil);
- prorogarea (prelungirea) efectelor actului juridic, prin efectul legii, peste termenul stipulat de
părți; ex. cazul prelungirii contractelor de închiriere la care se referă art. 1 din Legea nr. 17/1994.
- prelungirea efectelor actului cu executare succesiva datorita suspendarii temporare a executarii
lui (ex. un caz de forță majoră, când intervine tot o prelungire, dar forțată a efectelor actului;
- revizuirea efectelor actului juridic din cauza ruperii echilibrului contractual datorită modificării
împrejurarilor avute în vedere de părți, la data încheierii actului juridic, spre ex. teoria ,,impreviziunii
(rebus sic non stantibus) a împrejurarilor care nu mai stau așa,,.
Ca aplicație legislativă a teoriei impreviziunii cităm prevederile imperative ale art. 43 alin. 3 din L.
8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe “în cazul unei disproporții evidente între renumerația
autorului operei și beneficiile celui care a obținut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita
organelor jurisdicționale competente revizuirea contractului sau urmărirea convenabilă a renumerației”
►Principiul irevocabilitatii actului juridic civil

1
 Acest principiu este prevazut expres în art. 969 alin. 2 Codul civil “Convențiile nu pot fi revocate prin
voința uneia din părți ci prin consimțământul mutual (prin acordul partilor)”.
Principiul irevocabilitatii poate fi reținut ca regula de drept potrivit căreia:
- actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voința numai a uneia din părți,
- iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voință, în sens contrar, din
partea autorului actului.
Irevocabilitatea este o consecință și o garanție a principiului forței obligatorii a actului juridic civil.
►Excepții de la principiu
De la acest principiu distingem două categorii de excepții:
- exceptia, în categoria actelor bilaterale (sau multilaterale);
- exceptia, în categoria actelor unilaterale.
Excepțiile de la irevocabilitate, pentru convenții, se încadrează în art. 969 al. 2 Codul civil, care
prevede, “Ele se pot revoca....din cauze autorizate de lege”.
De aici, rezultă că revocarea convenției prin consimțământul mutual al părților nu constitue excepție de
la principiul irevocabilității, ci reprezintă un aspect al principiului libertății actelor juridice civile.
►Excepțiile de la irevocabilitate în categoria actelor bilaterale
- art. 937 Codul civil. “Orice donație între soți în timpul maritagiului este revocabilă ” (alin.1);
- art. 1436 Codul civil. “Daca contractul de locațiune a fost fara termen, concediul (adica denunțarea,
trebuie să se dea de la o parte la alta, observându-se termenele defipte de obiceiul locului” (alin. 2);
- art. 1523 Codul civil. “Societatea înceteaza : prin vointa expresa a unuia sau mai multor asociati care
nu vor să continue societatea”;
- art. 1616 Codul civil.“Dreptul trebuie sa se restituie deponentului îndata ce s-a reclamat, chiar când s-a
fi stipulat prin contract un anume termen pentru restituirea lui”;
- art. 1552 pct. 1 şi 2 Codul civil, “Mandatul se stinge:
1. prin revocarea mandatului;
2. prin renunțarea mandatarului la mandat”.
- denunțarea contractului de închiriere a unei locuințe la cererea chiriașului, cu condiția notificării
prealabile într-un termen de minimum 60 de zile (L. 114/1996 art. 24 lit. a si b, republicată);
- denunțarea unor contracte de către judecatorul sindic (art. 46 aln.1, 3 și 5 din L. 85/2006 privind
procedura insolvenței);
- încetarea contractului petrolier prin renunțarea titularului său (art. 19 pct. b și art.21 din L 134/1995);
- denunțarea comenzii unei opere viitoare (L. 8/1996, art. 46 alin. 2);
- încetarea contractului de concesiune prin denunțarea unilaterală de către concesionar (art. 35 lit. b, L.
219/1998).
►Excepții de la irevocabilitate în categoria actelor unilaterale
- testamentul este esențialmente revocabil (art. 922 Codul civil);
- retractarea (retragerea) renunțării la moștenire (art. 701 Codul civil);
- oferta poate fi revocată, pâna în momentul ajungerii ei la destinatar (art. 37 Codul civil);
- consimțământul părților sau, după caz, al părintelui exprimat la adopția copilului poate fi revocat în
termen de 30 de zile de la data întocmirii înscrisului autentic prin care acesta a fost exprimat (art. 8 alin. 2 din
O.U.G. nr. 25/1997).
Principiul obligativității și principiul irivocabilității dobândesc anumite particularități în cazul
contractelor sinalagmatice, contracte ce produc următoarele efecte specifice:
1. excepția de neexecutare (exceptia non adimpleti contractus)
2. rezoluțiunea sau rezilierea pentru neexecutarea culpabilă
3. riscul contractului.
Aceste efecte vor fi analizate în partea a II-a a dreptului civil, la teoria obligațiilor.

►3. Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil - res inter alios acto, alüs neque nocere,
neque prodesse potest.
Acest principiu este consacrat în art. 973 Codul civil care prevede “Conventiile n-au efect decât între
partile contractante”.
Acest act produce efecte numai față de autorii sau autorul actului, el neputând să profite ori sa dăuneze
altor persoane.
Iar traducerea din latina a principiului = un act încheiat între anumite persoane nici nu avantajează și
nici nu dezavantajează pe altcineva.
Înțelegerea acestui principiu ca și a excepțiilor sale presupune, precizarea noțiunilor de: părți, avânzi
cauză, terți, deoarece în raport cu un anumit act juridic toart subiectele de drept civil se plasează în una din
aceste trei noțiuni.

2
 1. Parte = este persoana care încheie actul, fie personal, fie prin reprezentare, si în patrimoniul
ori persoana careia se produc efectele actului juridic întrucât a exprimat un interes personal în acel act.
Termenul “parte” desemnează atât una din partile unu act bilateral sau multilateral cât și pe autorul
actului unilateral.
“Parte” este persoana nu numai care încheie direct și personal actul juridic civil, ci parte este și
persoana care îl încheie prin reprezentantul său.
2. Având cauză este persoana care, desi n-a participat la încheierea actului, totuși suportă efectele
acestuia, datorita legăturii sale juridice cu părțile actului.
Exista 3 categorii de avânzi - cauză:
- succesorii universali si succesorii cu titlu universal;
- succesorii cu titlu particular;
- creditorii chirografari.
> Este succesor universal persoana care dobândeste un patrimoniu, adica o universalitate (universitas
bonorum):
- mostenitorul legal unic;
- legatarul universal;
- persoana juridica ce dobândeste un patrimoniu prin efectul comasarii (fuziune si absorbtie).
> Este succesor cu titlu universal persoana ce dobândește o fracțiune dintr-un patrimoniu
- moștenitorii legali;
- legatarii cu titlu universal;
- persoana juridică ce dobândeste o parte din patrimoniul unei persoane juridice divizată
(total sau parțial).
Succesorii universali și cu titlu universal formează o singură categorie de avânzi-cauză deoarece între ei
există numai o deosebire cantitativa, nu calitativă.
Din punct de vedere juridic, succesorii universali și cu titlu universal sunt continuatori ai personalității
autorului lor.
Calitatea lor de a fi avânzi- cauza constă în aceea ca actul juridic încheiat de autorul lor își produce
efectele și față de ei. Acești succesori preiau în principiu toate drepturile și obligațiile autorului, sau o parte a lor
(spunem în principiu pentru că, nu se transmit drepturile strâns legate de persoana autorului, care sunt drepturi
incesibile).
> Succesorii cu titlu particular - sunt persoane care dobândesc un anumit drept, privit individual (ut
singuli):
- cumpărătorul;
- donatarul;
- legatarul cu titlu particular;
- persoana juridică ce dobândește activul net ca efect al dizolvării altei persoane juridice.
Calitatea sa de având cauza nu se apreciează în raport cu actul prin care a dobândit un anumit drept (în
acest caz având poziția juridică de parte), ci în raport cu acte anterioare ale autorului, referitoare la același drept
sau bun, încheiate cu alte persoane, respectându-se și cerințele de publicitate, daca legea le cere.
Ex. prevazut de art. 1441 Codul civil; privindu-l pe cumpărătorul unui bun ce formează obiectul unui
contract de locațiune anterior.
> Creditorii chirografari - sunt acei creditori care nu au o garanție reală pentru creanța lor (gaj
ori ipotecă). Acești creditori au garantată creanța doar cu un drept de “gaj general”, potrivit art.1718 Codul civil
care prevede “oricine este obligat personal, este ținut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale,
mobile și imobile, prezente și viitoare”.
Ei au calitate de avânzi cauza față de debitorii lor deoarece ei suportă influența actelor juridice
patrimoniale încheiate de debitori cu alte persoane, prin care activul patrimonial, deci “gajul general”, se mărește
sau se micșorează.
Totuși, calitatea de având cauza a creditorului încetează față de actele încheiate de debitor în frauda
intereselor sale.
Împotriva acestor acte (față de care devine terț), creditorul chirografar poate intenta acțiunea
revocatorie sau pauliană (potrivit art. 975 Codul civil) sau acțiunea în declararea simulatiei (art. 1175 Codul
civil).
3. Terții sunt persoanele străine de actul juridic - penitus extranei - și față de care nu se produc
efectele unui act juridic la care n-au participat.
Putem menționa ca, între “avânzi cauză” și “terți” poate exista un transfer, în sensul că, aceeași
persoană poate fi având cauza în raport cu un anumit act juridic civil al autorului sau și să fie terț în raport cu alt
act juridic, încheiat de același autor.

►Excepții de la principiul relativitatii

3
 Excepțiile de acest principiu sunt tocmai cazurile în care actul juridic civil ar produce efecte și
față de alte persoane decât părțile, prin voința părților actului.
Excepțiile prevazute de literatura juridică sunt aparente și reale, deși nu există o unanimitate de opinii
cu privire la calificarea anumitor situații ca fiind excepții reale sau aparente.
►Excepții aparente
1) Situatia avânzilor cauza
- succesorii universali și cu titlu universal sunt “continuatori” ai autorilor lor, fiind, deci, asimilați
părților;
- succesorii cu titlu particular, iau locul (în măsura arătată) părții actului juridic;
- creditorii chirografari, pe de o parte, actul încheiat de debitor nu dă naștere la drepturi și obligații
pentru ei, direct, ci pentru debitor, și pe de altă parte, dreptul de a ataca actul fraudulos izvorește din lege, iar nu
din actul debitorului încheiat cu terțul.
2. Promisiunea faptei altuia (numită și convenție de porte-fort).
Aceasta constă în convenția prin care o parte - promitentul - se obligă față de cealaltă parte -
creditorul promisiunii - să determine pe o a treia persoană – terț - să ratifice actul încheiat în absenta sa.
Este o excepție aparentă, deoarece, ceea ce se promite este propria faptă, a promitentului, de a
determina pe cineva să adere la un act.
Deci terțul va fi obligat numai dacă se obligă personal ori prin reprezentant, ratificând actul care, pâna
la acel moment, îi era inopozabil; deci “terțul” devine “parte” în act prin voința sa, iar dacă terțul nu ratifică
actul, promitentul este ținut să-l despagubească pe creditor.
3. Simulația
Simulația este operațiunea în care prinr-un act aparent public, ostensibil, dar mincinos, nereal, se
creează o altă situație decât cea stabilită printr-un act ascuns, secret, dar adevărat.
Simulația îmbracă trei forme:
a) actul fictiv (actul public e încheiat numai de formă, fiind contrazis de actul secret, numit și
“contraînscris”);
b) actul deghizat (în actul public se indică un anumit act - spre ex. vânzare-cumparare, pe când în actul
secret se arată adevaratul act dorit de părți, spre ex. o donație);
c) interpunerea de persoane - prete-nom (prin actul secret se determina adevaratele “parti”, altele
decât cele din actul public - ambele ori măcar una din ele)
Includem simulația printre excepțiile aparente, și nu reale, deoarece dreptul terțului de a invoca actul
public, ori acela de a opta între actul public și cel secret are ca izvor legea, iar nu convenția părtilor creatoare de
simulație.
4. Reprezentarea
Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, numita reprezentant, încheie un act
juridic în numele și pe seama altei persoane numită reprezentat, astfel încât efectele actului se produc direct și
nemijlocit în persoana reprezentatului.
Reprezentarea poate fi:
- conventională, cea care este generată de contractul de mandat (dându-se procura);
- legală, cea care izvoraste din lege, în sensul că reprezentantul are dreptul de a reprezenta de la lege.
Reprezentarea este o excepție aparentă deoarece:
1) în cazul reprezentării convenționale - reprezentatul intră în noțiunea de parte a actului juridic;
2) în cazul reprezentării legale - dreptul de a reprezenta este dat de lege, nu prin actul altcuiva, fără voia
reprezentatului.
5. Acțunile directe
Acțiunea directă, reprezintă dreptul la acțiune conferit în unele cazuri creditorului, printr-o dispozitie
expresă a legii, de a pretinde executarea creanței sale direct de la un debitor al debitorului său, deși creditorul n-a
fost parte la contractul încheiat între debitorul sau și debitorul acestuia.
Codul civil reglementează două astfel de cazuri:
- în art. 1488 Codul civil, în cazul contractului de antepriza de cladiri, lucrătorii angajați de
antreprenor (care sunt terți fără de contract de antepriză) au dreptul de a acționa direct pe beneficiarul
construcției (clientul, acesta fiind terț fată de contractul dintre antreprenor și lucrător) pentru plata sumelor ce li
se cuvin, dar numai în măsura în care clientul s-ar găsi dator către antreprenor, în momentul intentarii acțiunii;
- art. 1542 Codul civil alin. 2, dacă prin executarea contractului de mandat, mandatarul și-a substituit,
pe baza unui contract separat, o altă persoană, mandantul (în primul contract) are dreptul de a acționa în instanța
pe submandatar, deși este terț față de contractul prin care s-a produs substituirea.
Sunt excepții aparente, pentru că izvorul dreptului îl constitue legea, iar nu actul individual, încheiat de
alte persoane decât titularul dreptului subiectiv de a exercita “acțiunea directă”.
►Excepția reală (veritabilă) de la principiul relativității efectelor actului juridic este stipulatia
pentru altul (contractul în favoarea unei terte persoane).

4
 Stipulația pentru altul este actul bilateral prin care o parte - stipulantul - convine cu cealalta parte -
promitentul - ca acesta din urma să efectueze o prestatie în favoarea unei a treia persoane – terțul
beneficiar, care nu participă la încheierea actului, nici direct, nici prin reprezentare.
Dreptul terțului se naște direct și în puterea convenției dintre stipulant și promitent. Doar exercițiul
dreptului subiectiv astfel născut depinde de voința terțului beneficiar.
O aplicație a acestui contract o gasim în Codul civil prin reglementarea rentei viagere (art. 1642) și a
donației cu sarcini (art. 828 sI 830).

Capitolul V

NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

Legislația noastra nu cuprinde o definiție a nulității, literatura de specialitate este cea care a formulat
mai multe definiții:
> Nulitatea este acea sancțiune de drept civil, care lipsește actul juridic de efectele contrarii
normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
> Nulitatea intervine în cazul în care nu se respectă condițiile de validitate ale actului juridic civil.
Funcțiile nulității:
- funcția preventivă, consta în efectul inhibitoriu pe care-l exercita asupra subiectelor de drept civil,
tentate sa încheie actul juridic civil cu nerespectarea conditiilor sale de validitate;
- funcția sancționatorie - aceasta presupune tocmai înlaturarea efectelor contrare legii;
- funcția de mijloc de garanție a principiului legalității - apare ca un mijloc de asigurare a respectării
ordinii publice și bunelor moravuri.

Delimitarea nulității de alte sancțiuni de drept civil

Pentru o mai bună înțelegere a nulității este necesar să o delimităm de alte cauze de ineficacitate ale
actului juridic civil cum ar fi: rezolutiunea, rezilierea, conducitatea, revocarea, inopozabilitatea.

a) Nulitate – rezoluțiune
Delimitarea presupune cunoașterea conceptelor în cauza, semnalând asemănările și deosebirile de regim
juridic dintre ele.
Nulitatea reprezinta lipsirea de efecte a unui act juridic încheiat cu nerespectarea normelor privind
conditiile de validitate.
Rezoluțiunea constă în desființarea unui contract sinalagmatic, cu executare uno ictu, pentru
neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către una din părți.
►Asemănări
- ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil;
- ambele produc efect retroactiv (ex tunc);
- ambele sunt (în principiu) judiciare, deoarece presupun o hotărâre a organului de jurisdicție
competent.
►Deosebiri
- dacă nulitatea presupune un act nevalabil, rezoluțiunea presupune un act valabil încheiat;
- dacă nulitatea se aplică oricarui act juridic civil, rezolutiunea priveste doar contractele sinalagmatice
cu executare uno-ictu (dintr-o dată, sau cu executare instantanee);
- dacă la nulitate cauzele sunt contemporane momentului încheierii actului, la rezoluțiune, cauza -
neexecutarea culpabila de către una dintre parti - este ulterioară momentului încheierii;
- prescripția extinctivă, este supusă unor reguli diferite, în ce privește începutul ei, față de nulitate.

b) Nulitate-reziliere
Rezilierea este încetarea - desfacerea - unui contract sinalagmatic, cu executare succesivă, pentru
neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către una din părți.
Între nulitate și reziliere există, în esență aceleași asemănări sau deosebiri ca și în cazul nulitate –
rezoluțiune, cu mentiunea că, efectele, de data asta, nu sunt retroactive, ci numai pentru viitor (ex nunc).

c) Nulitate-caducitate
Caducitatea este o cauza de ineficacitate constând în faptul ca lipsește actul juridic civil de orice efecte,
datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii sale și independent de voința autorului actului.
Spre exemplu, neacceptarea ofertei de către destinatarul său determină caducitatea ofertei.
►Asemanari
- ambele sunt cazuri de ineficacitate.

5
 ►Deosebiri
- nulitatea presupune un act nevalabil, canducitatea presupune un act valabil;
- nulitatea retroactiveaza (ex tunc), canducitatea produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), deoarece
pentru trecut nu s-au produs nici un fel de efecte ale actului;
- nulitatea presupune cauze contemporane încheierii actului, canducitatea presupune o cauză ulterioară
încheierii și străină de voința autorului actului.

d) Nulitate-revocare
Revocarea desemnează acea sancțiune de drept civil care constă în înlaturarea efectelor actului juridic
civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutarii culpabile a sarcinii.
►Asemanari
- ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil ►Deosebiri
- nulitatea presupune un act nevalabil, revocarea presupune un act valabil încheiat;
- nulitatea presupune cauze contemporane momentului încheierii actului, revocarea presupune cauze
ulterioare încheierii actului ;
- nulitatea este aplicabilă oricarui act juridic civil, revocarea se aplică, în principiu, actelor cu titlu
gratuit (liberalități);

Nulitate-inopozabilitate
Inopozabilitatea este sancțiunea aplicabilă în cazul nesocotirii unor cerințe de publicitate față de terți
sau a lipsei ori depășirii puterii de a reprezenta.
►Deosebirile
- nulitatea presupune un act nevalabil, inopozabilitatea presupune un act valabil încheiat;
- pentru nulitate - efectele privesc atât părțile cât și terții, pentru inopozabilitate - efectele actului se
produc față de părți, dar nu se produc față de terți;
- cauzele care determină nulitatea sunt contemporane încheierii actului, cauzele ce determina
inopozabilitatea constau în neîndeplinirea unor formalități ulterioare încheierii lui (ca regulă);
- nulitatea relativă poate fi “confirmată”, inopozabilitatea poate fi înlaturată prin “ratificare” (termenii
nu sunt sinonimi).

CLASIFICAREA NULITATII ACTULUI JURIDIC CIVIL.

Criterii de clasificare:
1. În funcție de natura interesului ocrotit, nulitatea este:
a) absolută
b) relativă.
2. În funcție de întinderea efectelor sale, nulitatea poate fi:
a) partială
b) totală.
3. După modul de consacrare legislativă, este:
a) nulitate expresă (textuală)
b) nulitate virtuală (implicită).
4. După felul condiției de validitate nerespectată, nulitatea poate fi:
a) nulitate de fond.
b) nulitate de formă.
5. După modul de valorificare, nulitățile se împart în:
a) nulitate juridiciară.
b) nulitate amiabilă.

Nulitățile presupun darea unei hotarâri judecatorești (fiind prin urmare juridiciare). Cazurile de nulitate
amabilă sunt rare în practică.

1.a) Nulitatea absolută - este nulitatea care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a
unei norme care ocrotește un interes general, obștesc. În legislație, nulitatea absolută este desemnată prin
formulările ,,nulitatea de drept'' sau ,,nulitate'' sau ,,nulitate de plin drept''.
b) Nulitatea relativă - este nulitatea care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic
civil, a unei norme care ocrotește un interes particular, individual ori personal. Nulitatea relativă este
indicată prin formulele: ,,actul este anulabil'', ,,actul poate fi anulat''.

6
 2. a) Nulitatea parțială – desființează numai o parte dintre efectele actului juridic civil, celelalte efecte ale
actului producându-se, deoarece nu contravin legii.
b) Nulitatea totală - desfiinteaza actul juridic civil in intregime.
Dintre acestea două, nulitatea relativă este regula, iar cea absolută este excepția.

3. a) Nulitatea expresă - acea nulitate care este prevazută ca atare, într-o dispozitie legală (majoritetea
nulităților exprese sunt prevazute fie în Codul civil fie în alte izvoare ale dreptului civil.)
b) Nulitatea virtuală - acea nulitate care nu este prevazută expres de lege, dar rezultă din modul în care
este reglementată o anumită condiție de validitate a actului juridic civil.

4. a) Nulitatea de fond - este aceea care intervine în caz de lipsă ori nevalabilitate a unei condiții de fond
a actului juridic civil: consimțământ, capacitate, obiect, cauză.
b) Nulitatea de forma - intervine în cazul nerespectării formei cerută ad validitatem.
Cele mai numeroase sunt nulitățile de fond.

CAUZELE DE NULITATE.
Aceasta sancțiune are drept cauză - generică - nerespectarea dispozițiilor legale care reglementeaza
condițiile de valabilitate ale actului juridic. Deci, nevalabilitatea condițiilor sale esențiale (care sunt condiții
de valabilitate) atrag nulitatea.

Cauze de nulitate absolută:

1. încălcarea regulilor privind capacitatea civila a persoanelor:
- nerespectarea unor incapacități speciale pentru ocrotirea unui interes obștesc (art.1309 din Codul civil);
- lipsa capacității de folosință a persoanelor juridice și nerespectarea principiului specialității capacității
de folosință (art. 34 din Decretul nr. 31/1954).
2. lipsa totală a consimțământului (în cazul erorii-obstacol);
3. nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
4. când lipsește cauza ori ea este ilicită sau imorală;
5. nerespectarea formei ceruta ad validitatem;
6. lipsa ori nevalabilitatea autorizației administrative (art. 58 Legea nr. 17/1996);
7. încalcarea ordinii publice;
8. frauda legii.

Cauze de nulitate relativă:

1. viciile de consimțământ, acestea sunt: eroarea, dolul, violența, sau leziunea.
2. lipsa discernamântului în momentul încheierii actului juridic civil.
3. nerespectarea regulilor privind capacitatea de exercițiu.

REGIMUL JURIDIC AL NULITĂȚII.

Prin regimul juridic al nulității se înțelege regulile cărora este supusă nulitatea absolută sau relativă.
►Regimul juridic al nulității priveste trei aspect referitoare la:
1. cine poate invoca nulitatea.
2. cât timp poate fi invocată nulitatea.
3. dacă poate fi sau nu acoperită nulitatea prin confirmare.

► Regimul juridic al nulității absolute.

a) nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes:
- părțile actului juridic,
- procurorul,
- instanță din oficiu.
Reprezentativă în acest sens este prevederea din Legea 18/1991, art. 3, alin. 2 : ,,Nulitatea poate fi invocată
de primar, prefect, procuror și alte persoane care justifică un interes legitim."
b) actiunea în nulitatea absolută este imprescriptibilă, adicăa ea poate fi invocată oricând,
indiferent de timpul scurs de la data încheierii actului juridic (Decretul 167/1958 art. 2). ,,Nulitatea unui act
poate fi invocata oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.'')
c) nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită (a nu se confunda
inadmisibilitatea confirmării nulității absolute cu validarea actului prin îndeplinirea ulterioară a cerinței legale.'')
►Regimul juridic al nulității relative.

7
 Regimul juridic al nulității relative se exprimă în 3 reguli:
1. nulitatea relativă poate fi invocată doar de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea
actului juridic (personal sau prin reprezentantul legal al celui lipsit de capacitatea de exercițiu).
2. acțiunea în anulabilitate este prescriptibilă, deci ea trebuie invocată în termenul de prescripție
extinctivă.
3. nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită (printr-un act de confirmare
,,care să cuprindă obiectul, cauza și natura oblgației'', potrivit, art. 1190 Codul civil; iar confirmarea tacită rezultă
fie din executarea actului anulabil, fie din neinvocarea nulității înăuntrul termenului de prescripție extinctivă.)

Între nulitatea absolută și cea relativă nu există deosebiri de efecte, ci numai de regim juridic.

Efectele nulității.
Efectele nulității sunt consecintele juridice ale aplicării sancțiunii nulității.
Generic, efectul nulității constă în desființarea raportului juridic generat de actul jurudic civil lovit de
nulitate și prin aceasta restabilirea legalității.
În funcție de ceea ce s-a întâmplat dupa încheierea actului jurudic civil, se pot distinge următoarele ipoteze:
1. actul n-a fost executat înca: aplicarea nulității va însemna ca acel act, fiind desființat, nu mai poate fi
executat; deci părțile se află în situația egală aceleia în care n-ar fi încheiat actul.
2. actul a fost executat total sau parțial, până la hotărârea de anulare, efectele nulității vor consta în:
a) desființarea, retroactivă a actului,
b) restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului anulat.
3. actul a fost executat, iar dobanditorul de drepturi le-a transmis, la rândul sau, unor terți subdobânditori;
până la hotărârea de anulare efectele nulității presupun:
a) desființarea actului executat,
b) restituirea prestatiilor efectuate intemeiul actului anulat,
c) desființarea și a actului subsecvent.
Efectul nulitatii se exprima in adagiul ,,quod nulum est, nullum producit effectum'' , care rezultă din cele
spuse mai sus.
Pentru a opera această regulă, este necesar sa fie aplicate principiile efectelor nulității:
1. retroactivitatea nulitatii.
2. restabilirea situatiei anterioare - restitutio in integrum - adică restituirea prestațiilor efectuate în
temeiul actului anulat.
3. anularea nu numai a actului initial, primar, ci si a actului subsecvent ( resoluto jure dantis,
resolvitur jus accipientis'').

1. Principiul retroactivitatii. Exceptii.

Principiul constă în acea regulă potrivit căreia nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor
(exemplu.nunc.), ci și pentru trecut (ex tunc), adica aceste efecte se suie până în momentul încheierii actului
juridic civil.
Retroactivitatea presupune înlăturarea efectelor actului care s-au produs între momentul anulării efective a
actului şi momentul încheierii actului juridic.
În temeiul acestui principiu, părtile ajung în situatia în care n-ar fi încheiat actul juridic.

Exceptii de la retroactivitatea nulitatii

Excepțiile reprezintă acele cazuri în care, pentru anumite rațiuni, efectele produse între momentul încheierii
actului și acela al anulării sale sunt menținute, de unde rezultă ca efectele nulității se produc numai ex nunc, nu și
ex tunc.
Constituie asemenea excepții:
- mentinerea efectelor produse de un contract cu executare succesivă (exemplu. contractul de închiriere,
retroactivitatea efectelor nulității este obiectiv imposibilă).
- păstrarea fructelor culese anterior anulării de către posesorul de bună credință (Codul civil, art. 485); în
acest caz, neretroactivitatea efectelor nulității se întemeiază pe ideea de protecție a posesorului de bună credință.

2. Principiul repunerii in situatia anterioara ,,restitutio in integrum''. Exceptii

Principiul repunerii în situatia anterioară este regula de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în temeiul
unui act anulat trebuie restituit astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu
s-ar fi încheiat.
,,Restitutio in integrum'', ca și retroactivitatea, privește efectele nulității actului juridic între părți nu față de
terți.
Exceptiile de la principiul ,,restitutio in integrum''

8
 - sunt excepții acele situații în care, pentru anumite rațiuni, prestațiile efectuate în temeiul actului anulat nu
sunt supuse restituirii, deci se mențin. Exceptiile de la ,,restitutio in integrum'' sunt în același timp, și exceptii de
la retroactivitatea efectelor nulității.
Este exceptie de la ,,restitutio in integrum'', nu numai menținerea tuturor efectelor actului, ci și menținerea
parțială a lor.
În doctrină și în practică sunt considerate excepții de la ,,restitutio in integrum'':
- cazul incapabilului, care este ținut să restituie prestațiile primite numai în măsura îmbogățirii sale.
- cazul aplicării principiului ,,nemo auditur propriam turpetudinem allegons''(nimanui nu-i este îngaduit să
se prevaleze de propria incorectitudine ori imoralitate pentru a obține protecția unui drept).

3. Principiul anularii actului subsecvent ca urmare a anularii actului initial (,,resolutio jure dantis
resolvitur jus accipientis''). Exceptii.
Acest principiu privește efectele nulității față de terți. Acest principiu poate fi definit ca fiind acea regulă
de drept în virtutea căreia, anularea actului inițial, primar, atrage anularea și a actului subsecvent- următor,
datorită legăturii sale cu primul.
În practică, aplicarea acestui principiu se concretizeaza si in 2 situatii:
1. În cazul ,,actelor autorizate'', la anularea și a actului civil care se întemeia pe acea autorizație.
2. În cazul a doua acte, din care unul este principal, iar celălalt accesoriu, anularea actului principal atrage
desființarea și a actului accesoriu, prin aplicarea regulii ,,accesorium sequitur principale''.
Excepții
- cazul aplicării art. 1909, alineatul 1 din Codul civil, coroborat cu art. 972 din Codul civil (Situatia
practica este urmatoarea: A incheie un contract de comodat - împrumut de folosință - cu B; comodatorul, B,
vinde, deși nu are dreptul să o facă, bunul mobil, ce face obiectul contractului de comodat, lui C, care este de
bună credință, adică nu știe că B nu este proprietarul mobilului, și intră în posesia bunului mobil; apoi contractul
de comodat este anulat - B a crezut ca A ii doneaza bunul, iar A a avut intenția de a-i da bunul numai cu titlul de
comodat). Odată anulat contractul dintre A si B, ar urma să fie desființat și cel dintre B și C, iar C, să fie robligat
să restituie bunul respectiv; cu toate acestea, C, se va apăra, cu succes, invocând art. 1909 din Codul civil,
potrivit căruia posesorul de bună credință al unui bun mobil dobândește chiar proprietatea bunului.
- cazul aplicarii art. 20, alin. 2 din Decretul nr. 31/1954: ,,Daca cel declarat mort este in viata, se poate
cere oricand, anularea hotararii prin care s-a declarat moartea'', iar alineatul 2 dispune: ,,Cel care a fost declarat
mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea,
dobânditorul cu titlul oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se va face dovada că la data dobândirii
știa că persoana declarată moarta este în viață.
- cazul subdobanditorului de buna credinta si cu titlu oneros al unui imobil. Nu se aplică excepția în cazul
terțului achizitor, cu titlu oneros care a cunoscut nevalabilitatea actului de proprietate, deci a fost de rea credință.

4. Principii de drept care inlatura regula ,,Quod nullum est, nullum producit effectum''.
Aceste principii sunt:
1. Principiul conversiunii actului juridic.
Conversiunea actului juridic înseamna, în esență, înlocuirea actului nul cu un act juridic valabil. Pentru a
opera conversiunea, sunt necesare următoarele condiții:
- să existe un element de diferența între actul nul și actul valabil.
- unul dintre acte sa fie anulat efectiv si total.
- actul socotit valabil sa întruneasca toate conditiile de valabilitate, iar aceste condiții să se regasească în
chiar cuprinsul actului anulat.
- manifestarea de voință a părților să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii.
Menționăm, cateva aplicații ale conversiunii actului juridic;
- cazul in care actul de înstrainare este lovit de nulitate, dar este valabil ca revocare a legatului ce va avea ca
obiect bunul ce forma obiect și al actului de înstrainare anulat.
- cazul în care moștenitorul înstrainează un bun din masa succesorală, deși actul de înstrainare este nul, și
manifestarea de voință exprimată în el valorează ca acceptare a succesiuni.

5. Principiul ,,error communis facit jus''.

Se mai numește și ,,principiul validitatii aparentei în drept''; acest principiu inlatura nulitatea unui act
incheiat intr-o situatie de eroarecomuna, obsteasca.
Consacrarea acestui principiu o gasim în art. 7 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civila (M.
Of. 282/1996): ,,Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer
de stare civilă,cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea acestă
calitate.''

9
6. Principiul raspunderii civile delictuale.
Principiul are in vedere pe incapabilul minor. Între principiul răspunderii civile delictuale și principiul
ocrotirii minorului - consacrat în art. 1159 din Codul civil, are prioritate al doilea principiu care echivalează,
practic, cu menținerea actului anulabil, ca cea mai bună reparare a prejudiciului ce s-ar produce co-contractului
prin fapta ilicită a minorului (în acest sens, art. 1162 din Codul civil dipune: ,,Minorul nu are acțiunea în
rescizuine contra obligațiilor ce rezultă din delictele sale.'')

TITLUL V
PRESCRIPTIA EXTINCTIVA

►Noţiunea şi efectul prescripţiei extinctive

Prescripţia extinctivă nu este definită în legea civilă, totuşi Decretul 167 / 1958, în art. 1, alin. 1,
consacră efectul prescripţiei extinctive “Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial, se stinge prin
prescripţie, dacă nu a fost executat în termenul stabilit de lege”.
Putem defini prescripţia extinctivă din dreptul civil ca fiind stingerea dreptului la acţiune neexercitat
în termenul de prescripţie.

►Reglementarea prescripţiei extinctive din dreptul civil

Actele normative în vigoare, în care se găsesc normele ce formează instituţia prescripţiei extinctive, sunt
următoarele: Decretul nr. 167 / 1958, privitor la prescripţia extinctivă care este “legea generală” sau ”dreptul
comun” în materie; Codul civil (în special titlul XX – “Despre prescripţie din cartea a III a”) în măsura în care a
suferit modificări sau abrogări; alte acte normative, izvoare de drept civil, ca exemplu amintim Legea nr. 29 /
1990, privind contenciosul administrativ, Legea 105 / 1992, privind raporturile de drept internaţional privat.

Caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă.

O problemă strâns legată de “reglementarea prescripţiei extinctive, este aceea a caracterului – imperativ
sau dispozitiv – al normelor ce formează această instituţie”.
Prescripţia extinctivă este calificată ca o instituţie de ordine publică.
Totuşi problema care se ridică, (de lege ferenda) este aceea de a şti dacă este bine, sau nu, să se păstreze
caracterul imperativ al normelor prescripţiei extinctive şi în viitoarea reglementare.
Se consideră că soluţia potrivită (opinia profesorului Gh. Beleiu) este aceea de a reveni la sistemul
codului civil: prescripţia trebuie aplicată dacă cel interesat (de regulă pârâtul) o invocă.

Natura juridică şi delimitarea prescripţiei extinctive

Prescripţia extinctivă este cunoscută de toate ramurile de drept, şi de aici drept consecinţă: natura
juridică a prescripţiei extinctive trebuie stabilită în cadrul fiecărei ramuri de drept.
Din dreptul civil face parte prescripţia dreptului la acţiune (în sens material), şi pentru a stabili natura
juridică a prescripţiei extinctive înseamnă a răspunde la întrebarea ce este, pentru dreptul civil, prescripţia
dreptului la acţiune?
Pentru a răspunde la întrebare este necesar să stabilim ce efect produce prescripţia extinctivă asupra
dreptului subiectiv civil şi, pe cale de consecinţă, asupra obligaţiei civile corelative.
Din chiar definiţia dată prescripţiei extinctive rezultă că, acţiunea intentată de subiectul activ, după
acţiunea prescripţiei extinctive, va fi respinsă ca prescrisă, ceea ce echivalează cu refuzul concursului
forţei de constrângere a statului.
Putem înţelege efectul prescripţiei extinctive dacă amintim prevederea art. 20, alin. 1, din Decretul nr.
167 / 1958: Debitorul care a executat obligaţia, după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu
are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era
împlinit.
Concluzia ce se desprinde este următoarea: prescripţia extinctivă nu stinge nici dreptul subiectiv nici
obligaţia civilă corelativă.
Totuşi se realizează o transformare ori o schimbare juridică:
1. dreptul subiectiv civil nu mai este apărat pe cala ofensivă a acţiunii în justiţie, ci numai pe cale
defensivă a excepţiei, dacă debitorul şi-a executat voluntar obligaţia sa.
2. obligaţia civilă corelativă nu mai poate fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite, dar este
permisă executarea sa voluntară, adică de bunăvoie.
Prescripţia extinctivă transformă dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă din perfecte
(asigurate prin “acţiune”), în imperfecte (naturale, asigurate pe cale de excepţie).

10
 Sub aspectul naturii sale juridice, prescripţia dreptului la acţiune este un mod de transformare a
conţinutului raportului juridic civil.

Delimitarea prescripţiei extinctive

a) Prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă (sau uzucapiune)

→ Asemănări:
- ambele sunt concepte sau instituţii de drept civil,
- pentru titularii drepturilor subiective civile inactivi, ambele apar ca sancţiuni de drept civil,
- ambele presupun termene.
→ Deosebiri:
- există deosebiri din punctul de vedere al sediului materiei,
- termenele de prescripţie extinctivă sunt mai scurte şi mai multe (3 ani, 2 ani, 1 an, 6 luni), cele de
prescripţie achizitivă sunt mai lungi şi mai puţine (30 ani, 10-20 ani)
- efectul prescripţiei extinctive constă în stingerea dreptului la acţiune (în sens material), iar
prescripţia achizitivă conduce la dobândirea unui drept real principal,
- pe lângă reguli comune privind calculul termenelor, fiecare prescripţie are reguli proprii de
suspendare şi întrerupere, iar “repunerea în termen” este proprie numai prescripţiei extinctive
b) Prescripţia extinctivă şi decăderea.
Decăderea (ca sancţiune de drept civil) este stingerea dreptului subiectiv civil neexercitat în termenul de
decădere
→Asemănări:
- ambele presupun termene
- ambele sunt instituţii de drept civil
- ambele au efect extinctiv
→ Deosebiri:
- prescripţia extinctivă stinge numai dreptul material la acţiune, iar decăderea stinge însuşi dreptul
subiectiv,
- prescripţia extinctivă presupune “termene de prescripţie”, care sunt mai lungi şi mai numeroase,
decăderea presupune ”termene de decădere”, care sunt mai scurte şi mai puţine.
- Prescripţia extinctivă are reguli proprii privind întreruperea, suspendarea şi repunerea în termen, pe
când decăderea nu cunoaşte o asemenea reglementare.
c) Prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv
→ Asemănări:
- ambele presupun efectul extinctiv,
- ambele sunt concepte de drept civil
→ Deosebiri:
- ca izvor: termenele de prescripţie sunt numai legale, termenul extinctiv este după caz convenţional,
legal ori jurisdicţional,
- ca efecte: prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune (în sens material); termenul extinctiv stinge
şi dreptul subiectiv şi obligaţia civilă corelativă,
- termenul extinctiv poate fi modificat prin acordul părţilor actului juridic, termenul de prescripţie nu
poate fi modificat,
- suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen sunt proprii numai prescripţiei extinctive.

Efectul prescripţiei extinctive

Prin prescripţia extinctivă se stinge numai dreptul la acţiune (în sens material).
Argumentele în favoarea acestei opinii sunt:
a) argumentul de interpretare gramaticală a art. 1 din Decretul 167 / 1958 (vezi definiţia): textul nu
foloseşte termenul dreptul ori expresia dreptul obiectiv, ci formula “dreptul la acţiune”,
b) art. 20 din decretul menţionat prevede: debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la
acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei chiar dacă la
data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit. Deci, dacă s-ar fi stins dreptul
subiectiv, debitorul ar putea cere restituirea prestaţiei.
Consecinţele stingerii prin prescripţie a dreptului la acţiune în sens material sunt:
- supravieţuirea dreptului subiectiv civil, ca şi a obligaţiei civile corelative (acestea se transformă
devenind imperfecte, din perfecte),

11
 - imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual; titularul dreptului la acţiune poate
sesiza organul de jurisdicţie.

Principiile prescripţiei extinctive

Efectul prescripţiei extinctive este cârmuit de două principii consacrate în:

- art. 1 alin 2 din Decretul 167 / 1958 “Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept
principal se stinge şi dreptul la acţiune privind şi drepturile accesorii”. În esenţă acest principiu
este o aplicaţie a principiului de drept: accesoriune sequitur principale.
În Jurisprudenţă s-a hotărât că: “Dobânda fiind un accesoriu al creanţei principale, prescripţia dreptului

la acţiune în realizarea acestuia, atrage şi prescripţia dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor, fiind de

principiu că accesoriul este supus aceloraşi consecinţe ca şi principalul”,

- art. 12 din acelaşi act normativ: “În cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive,
dreptul cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită”;
Acest principiu îşi găseşte aplicaţia ori de câte ori debitorul este ţinut faţă de creditor la prestaţii
succesive indiferent de izvorul obligaţiei, precum: chirii, dobânzi, etc.

Domeniul prescripţiei extinctive

Determinarea “domeniului prescripţiei extinctive” înseamnă a stabili drepturile subiective civile ale
căror acţiuni cad sub incidenţa acestei instituţii, pentru a le deosebi de cele imprescriptibile extinctive.
Formează domeniu al prescripţiei extinctive, numai acele drepturi subiective civile ale căror acţiuni
sunt prescriptibile extinctive.
Criteriile pe care le avem în vedere vizează aceste drepturi civile.
Primul criteriu de determinare este reprezentat de natura drepturilor subiective civile, după care
distingem:
- domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale;
- domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor nepatrimoniale.
Alt criteriu este acela al actului normativ care reglementează prescripţia, potrivit căruia avem:
- domeniul prescripţiei extinctive guvernat de Decretul 167 / 1958;
- domeniul prescripţiei extinctive căruia i se aplică codul civil;
- domeniul prescripţiei extinctive care rezultă din aplicarea altor acte normative, izvoare de drept
civil(codul familiei, Legea 31 / 1990, etc)

Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale

1. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă.

În principiu, drepturile de creanţă sunt prescriptibile extinctive, indiferent de izvorul lor.
Excepţii de la principiu:
- acţiunea în restituirea depunerilor la Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC)
- acţiunea având ca obiect partea cuvenită din rezerva de prime în asigurările facultative de persoane.
2. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale.
a) Acţiuni reale imprescriptibile extinctiv
În înţelegerea domeniului prescripţiei extinctive în categoria drepturilor reale principale trebuie
să ţinem seama de dispoziţia, de principiu, cuprinsă în art. 2 din Decretul 167 / 1958: “Dispoziţiile decretului de
faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi
superficie”
Sunt considerate imprescriptibile extinctive:
- acţiune în revendicare imobiliară; care deşi imprescriptibilă extinctiv, această acţiune poate fi
paralizată prin invocarea uzucapiunii,
- acţiunea în revendicare – imobiliară şi mobiliară – întemeiată pe dreptul de proprietate publică,
- acţiunea confesorie, prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie
b) Acţiuni reale prescriptibile extinctive.
Sunt de menţionat următoarele:
- acţiunea în revendicare mobiliară, întemeiată pe dreptul de proprietate privată,

12
 - acţiunea în revendicare imobiliară (în cazurile prevăzute de art. 428 Codul civil, art. 561 alin 1 Cod
procedură civilă )
- acţiunea confesorie – prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uzufruct.

Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale

Principiul în această materie este că drepturile nepatrimoniale sunt imprescriptibile extinctive.

Existenţa principiului rezultă pe de o parte din interpretarea per a contrario a art. 1, alin 1 din Decretul
167 / 1958 “Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă n-a fost exercitat în
termenul stabilit de lege”, înseamnă că “Dreptul la acţiune, având un obiect nepatrimonial nu se stinge prin
prescripţie”.
Pe de altă parte principiul poate fi dedus şi din împrejurarea că legea stabileşte, expres, excepţiile de la
acest principiu.
Principalele acţiuni, având un obiect nepatrimonial, care sunt prescriptibile, sunt:
- acţiunea în anulabilitate (adică, în nulitate relativă – termenul general de prescripţie este de 3 ani)
- acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei (art 21 Codul familiei)
- acţiunea în tăgada paternităţii (art. 55 alin 1 Codul familiei)
- acţiunea în stabilirea paternităţii (art. 60 alin 1 Codul familiei)

Termenele de prescripţie extinctivă

Noţiune
Prin termen de prescripţie extinctivă se înţelege intervalul de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia
trebuie exercitat dreptul la acţiune în sens material, sub sancţiunea pierderii acestui drept.
Termenul de prescripţie este, esenţialmente un termen legal, deoarece numai prin lege se poate stabili
un astfel de termen.

Clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă

Cea mai importantă clasificare este – după criteriul sferei de aplicare:

- termene generale
- termene speciale

►Termenul general de prescripţie

Termenul general de prescripţie este acel termen care-şi găseşte aplicaţie practică ori de câte ori
nu-şi găseşte aplicaţie un termen special de prescripţie.
→ Termenul general de prescripţie este de 3 ani (art. 3 alin 1 Decretul 167 / 1958).
Acest termen este general în sensul aplicării lui tuturor acţiunilor “personale” (întemeiate pe
drepturi de creanţă) cu excepţia cazurilor pentru care există termene speciale de prescripţie, indiferent de
izvorul concret al raportului obligaţional: act juridic (unilateral sau bilateral ori fapt juridic stricto sensu)
→ Termenul general de prescripţie este de 30 de ani.
Acest termen este stabilit de art 1890 Cod civil: “Toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care
legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a definit un termen de prescripţie se vor prescrie
prin 30 de ani”
Trebuie să reamintim că ”Dispoziţiile decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la
drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie” (art. 21 Decretul 167 / 1958)
Acest termen este general, deoarece îşi găseşte aplicaţie ori de câte ori nu există un termen special.
Acest termen se obţine prin “scăderea”, din totalul acţiunilor reale, a:
1) acţiunilor reale imprescriptibile extinctive şi
2) acţiunilor reale supuse unor termene speciale ale prescripţiei.
Termenul de 30 de ani se aplică:
1) acţiunii de revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată,
2) acţiunii confesorii.

►Termenele speciale de prescripţie

Termenele speciale de prescripţie sunt:

a) aplicabile acţiunilor personale nepatrimoniale.

13
 - termenul de 6 luni, aplicabil acţiunii în anulabilitatea căsătoriei. (art. 21, alin. 2 Codul familiei),
- termenul de 6 luni, aplicabil acţiunii în tăgada paternităţii copilului din căsătorie. (art. 55, alin. 1
Codul familiei),
- termenul de 1 an, aplicabil acţiunii de stabilire a paternităţii copilului din afara căsătoriei.
b) aplicabile acţiunilor personale, întemeiate pe drepturi de creanţă.
- termenul de 2 ani, aplicabil unor raporturi de asigurare,
- termenul de 6 luni, aplicabil acţiunii în răspundere pentru viciile ascunse fără viclenie,
- termenul de 3 ani, aplicabil unor sume aflate “în depozit”.

Începutul prescripţiei extinctive

Regula generală: potrivit art. 7, alin. 1 “Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la
acţiune …”, iar potrivit art. 1886 Cod civil : “Nici o prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte
acţiunea supusă acestui mod de stingere”.
În concluzie : regula generală, este aceasta: prescripţia începe să curgă la data naşterii dreptului la
acţiune.
Regulile speciale privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune:
- pentru dreptul pur şi simplu, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data naşterii
raportului juridic (art. 7, alin. 2, din Decretul 167 / 1958)
- pentru dreptul afectat de un termen suspensiv ori de o condiţie suspensivă, prescripţia
dreptului la acţiune începe să curgă de la data împlinirii termenului ori realizării condiţiei (art. 7,
alin. 3, din Decretul 167 / 1958)
- în cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi în cazurile
asimilate, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia (ori putea) să
cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, sau de la expirarea termenului prevăzut de lege (art.
8, din Decretul 167 / 1958 şi art. 12, din Legea 11 / 1991)
- prescripţia acţiunii în anulabilitate începe să curgă din momente diferite, în funcţie de cauza
de nulitate relativă (art. 9, din Decretul 167 / 1958)
- prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru, ale unei lucrări ale unei
construcţii începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea
termenului de garanţie pentru aceste vicii (art. 11, din Decretul 167 / 1958)

Suspendarea prescripţiei extinctive

Definiţie:
Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului acestei prescripţii care
constă în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile, limitative
prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune.
Caracterele cauzelor de suspendare sunt:
- legale,
- limitative.
Cauzele de suspendare sunt enumerate în Decretul 167 / 1958, art. 13 – 14.
Potrivit art. 13: “cursul prescripţiei se suspendă:
a) cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de
întrerupere;
b) pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate ale României, iar acestea sunt puse
pe picior de război;
c) până la rezolvarea reclamaţiei administrate făcute de cel îndreptăţit cu privire la despăgubiri sau
restituiri, în temeiul unui contract de transport sau prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai
târziu până la expirarea unui termen de trei luni socotit de la înregistrarea reclamaţiei”
Potrivit art. 14: Între părţi sau tutore şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator şi acei pe care îi
reprezintă precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărâri judecătoreşti, administrează
bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost
date şi aprobate.
În legătură cu cazul de forţă majoră, apare necesar definirea acesteia:
- forţa majoră este un eveniment imprevizibil şi insuportabil precum: cutremurul de pământ,
inundaţia şi altele.

Efectele suspendării prescripţiei.

14
 Potrivit art. 15, alin. 1: “După încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul socotindu-se şi timpul
scurs înainte de prescripţie.”
Pentru perioada anterioară cauzei, suspendarea nu produce nici un efect juridic, socotindu-se şi timpul
scurs înainte de suspendare.
Pe durata cauzei de suspendare , efectul produs constă în oprirea curgerii prescripţiei, pe toată această
perioadă; prin urmare, durata cauzei de suspendare nu intră în calculul termenului de prescripţie.
Ulterior cauzei de suspendare, efectul care se produce constă în reluarea cursului prescripţiei, din
momentul în care produce constă în reluarea cursului prescripţiei, din momentul în care el fusese blocat, oprit;
este efectul precizat de art. 15 alin. 1 în termenii “După încetarea suspendării prescripţia îşi reia cursul…”

Efectul special al suspendării este reglementat de art. 15 alin. 2 astfel: “Prescripţia nu se va împlini
totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data încetării cauzei de suspendare, cu excepţia
prescripţiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de 1 lună de la
suspendare”.
Efectul special al suspendării prescripţiei constă, în esenţă, în prorogarea momentului împlinirii
termenului de prescripţie extinctivă, în aşa fel încât, între momentul încetării cauzei de suspendare şi momentul
împlinirii termenului de prescripţie să se asigure 6 luni ori 1 lună, după cum termenul de prescripţie aplicabil este
mai mare ori mai mic de 6 luni.

Întreruperea prescripţiei extinctive

Definiţie:
Întreruperea prescripţiei extinctive poate fi definită ca modificarea cursului acesteia care constă în
înlăturarea prescripţiei scursă înainte de apariţia unei cauze intreruptive şi începerea unei alte prescripţii
extinctive.
Cauzele de întrerupere, potrivit art. 16 din Decretul 167 / 1958 sunt:
”Prescripţia se întrerupe:
a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de
cel în folosul căruia curge prescripţia, - această cauză presupune de către debitor, a poziţiei sale de împotrivire
faţă de dreptul subiectiv corelate în formularea aceasta: recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută
de cel în folosul căruia curge prescripţia.
Recunoaşterea la care se referă textul trebuie să fie neîndoielnică.
b) Cererea de chemare în judecată. Pentru a produce efectul
întreruperii se cere ca:
- acţiunea în justiţie să fie efectivă. (adică cu scopul de a fi admisă); retragerea ori perimarea
demonstrează neândeplinirea acestei condiţii
- acţiunea să fie admisă, printr-o hotărâre definitivă; retragerea ori anularea acţiunii dovedeşte
neândeplinirea condiţiei”

Efectele întreruperii prescripţiei extinctive

Efectele prescripţiei extinctive sunt stabilite de art. 17 astfel:

“Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se ivi împrejurarea care a întrerupt-o.”
După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.
Întreruperea prescripţiei extinctive produce următoarele două efecte :
- anterior datei întreruperii, prescripţia este ştearsă, adică înlăturată
- posterior întreruperii, efectul care se produce constă în începerea altei prescripţii.
Ca şi în cazul suspendării, efectele întreruperii prescripţiei extinctive se produc în temeiul legii (deplin
drept), organului de jurisdicţie nerămânându-i decât să constate producerea lor.

Repunerea în termenul de prescripţie.

Noţiunea de repunere în termen.

Potrivit art. 19 din Decretul 167/1958: “Instanţa judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul
în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să
dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze executarea silită”.
Definiţie:
Repunerea în termen, reprezintă beneficiul acordat delege titularului dreptului la acţiune care,
din motive temeinice nu a putut formula acţiunea în justiţie înăuntrul termenului de prescripţie, astfel că

15
organul jurisdicţional este îndreptăţit să soluţioneze în fond, cererea de chemare în judecată, deşi a fost
introdusă după împlinirea termenului de prescripţie.
În esenţă, repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este un beneficiu al legii şi, totodată, o piedică
în calea producerii efectelor prescripţiei, nejustificat.

Domeniul, termenul şi efectul repunerii în termenul de prescripţie.

În literatura de specialitate s-a precizat că prin “cauze temeinic justificate” trebuie să se înţeleagă numai
acele împrejurării, care, fără a avea gravitatea forţei majore (care determină suspendarea), sunt exclusive pentru
culpă.
Asemenea împrejurării, sunt piedici relative nu absolute (ca forţă majoră).
Domeniul repunerii în termen a fost conturat astfel: “Repunerea în termen este o noţiune care
exclude şi forţa majoră şi culpa.”
Domeniul ei începe unde încetează culpa şi încetează unde începe forţa majoră.
Exemple considerate de jurisprudenţă.
- existenţa unor împrejurări speciale în care s-a găsit moştenitorul, care l-au împiedicat să afle despre
deschiderea unei moşteniri la care era chemat;
- spitalizarea îndelungată;
- părăsirea minorului.
Termenul de repunere în termenul de prescripţie.
Potrivit art. 19, alin. 2 “Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de 1 lună de la
încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.”
Efectul repunerii în termen
Efectul constă în socotirea prescripţiei ca neîndeplinită, deşi termenul de prescripţie a expirat.
Efectul arătat permite organului de jurisdicţie să treacă la judecată, în fond, a cauzei (nerespectându-se
acţiunea ca prescrisă)

Împlinirea (calculul) prescripţiei extinctive

Definiţie
Prin împlinirea prescripţiei extinctive înţelegem determinarea momentului în care expiră termenul
de prescripţie
►Calculul termenului de prescripţie stabilit pe ani şi pe luni
- Potrivit art. 100, alin. 3 şi 4 din Codul de procedură civilă, când termenul este stabilit pe ani sau pe
luni, el se va împlini în ziua corespunzătoare din ultimul an ori ultima lună; dacă ultima lună nu are
o zi corespunzătoare (cum este februarie), termenul se socoteşte împlinit în ultima zi a acestei luni
Exemplu:
o termenul general de prescripţie de 3 ani, început să curgă la 22 mai 1991 se va împlini la
22 mai 1996
o iar termenul special de 6 luni care a început să curgă la 10 iunie 1993, se va împlini la 10
decembrie 1993
►Calculul termenului de prescripţie stabilit pe zile
Art. 1887 Cod civil prevede că “Termenul prescripţiei se calculează pe zile şi nu pe ore.”
Ziua în cursul căreia prescripţia începe nu intră în acel calcul.
Art. 1889 dispune că “Prescripţia nu se socoteşte câştigată, decât după împlinirea celei după zile a
termenului definit prin lege”. Acest sistem de calcul se numeşte “intermediar”, pentru că se plasează între
“sistemul termenului exclusiv” (adică pe zile libere), în care nu se iau în calcul nici prima şi nici ultima zi ale
termenului şi “sistemul termenului inclusiv” (numit şi pe zile pline), în care intră în calcul atât prima cât şi
ultima zi a termenului.

16