UNIVERSITATEA BACĂU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

ỈNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
SPECIALIZAREA MARKETING

FINANŢE
SUPORT DE CURS

Manager curs
Lector univ.dr. Ştefan Sâmbotin
 CUPRINS

CUPRINS………………………………………………….……………....pag. 2
TEMA I Finanţele: necesitate, scurt istoric, concept , ştiinţă……….....pag. 3
TEMA II. Conţinutul economic şi funcţiile finanţelor publice……………...…….pag. 13
TEMA III. Mecanismul financiar şi componentele sale…………..………………..pag.26
TEMA IV. Echilibrul financiar………………………..…………………………....pag. 39
TEMA V. Bugetul public…………………………………………………....……….pag. 46
TEMA VI. Impozitele – forma principală a resurselor financiare
publice…………………………………………………….…………..…pag.67
TEMA VII. Codul fiscal şi principalele categorii de impozite …………….…...…pag.75
TEMA VIII. Dubla impunere internaţională .Evaziunea fiscală şi economia
subterană…………………………………………..………….…….....pag.86
TEMA IX. Asigurările sociale…………………………………………..…………...pag.92
TEMA X. Politica financiară…………………….……………...…….……………pag. 98
TEMA XI. Piaţa financiară. Bursa de valori……………………….……………pag. 102
TEMA XII. Finanţele întreprinderii – componentă a sistemului financiar...…..pag. 109
TEMA XIII. Bugetul de venituri şi cheltuieli al firmei……………....pag. 116
TEMA XIV. Finanţarea activităţii întreprinderii...................................................pag.122
TEMA XV.Diagnosticul financiar al firmei.Principalii indicatori economico-
financiari utilizaţi în analiza financiară. Previziunea financiară a firmei………....pag.132
BIBLIOGRAFIE………..………………………………………….………………pag.145

2
TEMA I FINANTELE: NECESITATE, SCURT ISTORIC,
CONCEPT, STIINTA

Obiective:
1. Cunoaşterea istoricului finanţelor în concordanţă cu evoluţia societăţii omeneşti şi
a funcţiilor statului;
2. Inţelegerea necesităţii finanţelor şi modul de manifestare a relaţiilor financiare, de
la o orânduire la alta;
3. Inţelegerea concepţiilor doctrinare despre finanţe;
4. Cunoşterea obiectului de studiu al disciplinei şi a legăturilor cu alte discipline.

Cuvinte cheie
• relaţii financiare sau finanţe
• relaţii băneşti
• relaţii de repartiţie
• relaţii de credit
• doctrină liberală
• doctrina modernă
• acumulare resurse
• redistribuire resurse

Conţinut

1.1.Finanţele- categorie economică cu caracter istoric.Necesitatea

finanţelor.
Apariţia finanţelor se localizează istoric în perioada apariţiei diviziunii sociale a
muncii,a surplusului de produse şi a mărfii echivalent general în procesul schimbului
(respectiv a banilor),iar din punct de vedere organizatoric în perioada primelor forme de
organizare statală.

3
 Comuna primitivă nu a cunoscut forma de organizare statală, în această orânduire
diferitele funcţii publice erau îndeplinite de oameni aleşi de către întreaga comunitate. Nu
existau mijloace de constrângere socială. Treptat pe fondul diviziunii sociale a muncii,
producţia s-a diversificat, au apărut şi s-au dezvoltat schimburile, societatea s-a scindat în
clase sociale,au apărut banii ca marfă echivalent general.
O dată cu împărţirea societăţii în clase antagoniste,a apărut necesitatea unei instituţii
care să protejeze proprietatea privată, să apere interesele stăpânilor de sclavi împotriva
sclavilor.Astfel a apărut statul.
In primele stadii de dezvoltare a economiei sclavagiste,când predomina economia
naturală, unele funcţii publice (de conducere,de justiţie, ş.a.) erau onorifice, iar contribuţia
membrilor societăţii la viaţa comunităţii, se realiza pe calea prestaţiilor în muncă (la
construirea de corăbii, poduri, fortificaţii, temple, etc.) şi a dărilor în natură (în produse).
Mai târziu, când a început să se dezvolte economia de schimb,statul sclavagist şi apoi
cel feudal a folosit şi resursele băneşti pentru acoperirea cheltuielilor publice. Din acest
moment se poate discuta de apariţia primelor elemente de finanţe (impozite, împrumuturi,
ş.a.)
Abia în orânduirea capitalistă, când producţia de mărfuri devine dominantă, relaţiile
băneşti capătă o largă dezvoltare, iar întreţinerea aparatului de stat se bazează aproape
exclusiv pe folosirea resurselor băneşti.
Activitatea statului capitalist se caracterizează prin două funcţii:
-funcţia internă, respectiv de menţinere a ordinii publice, asigurarea
funcţionării instituţiilor statului.
-functia externă: de apărare a ţării, a independenţei şi suveranităţii naţionale.
In secolul XX se realizează o împletire a forţei politice a statului cu puterea economică
a marilor monopoluri, se intensifică rolul intervenţionist al statului.
In prezent, fiecare stat este din ce în ce mai mult preocupat de:
-pătrunderea pe noi pieţe
-dezvoltarea progresului tehnic şi a cercetării ştiinţifice şi chiar tot mai multe
ţări investesc pentru cucerirea spaţiului cosmic.
Toate cele menţionate mai sus impun redistribuirea de către stat a unei părţi tot mai
mari din venitul naţional pentru acoperirea necesităţilor publice, deci impun resurse băneşti
uriaşe.

4
 Deci necesitatea finanţelor decurge din asigurarea resurselor băneşti de care statul are
nevoie, deci din acumularea şi redistribuirea acestor resurse.
In acest proces de procurare şi repartizare a resurselor de care statul are nevoie pentru
îndeplinirea sarcinilor sale se nasc anumite RELATII SOCIALE.Aceste relaţii sunt de natură
economică şi exprimă repartizarea unei părţi din produsul intern brut, între diferite categorii
sociale , în strânsă legătură cu îndeplinirea sarcinilor statului.
Relaţiile apărute in procesul de mobilizare şi repartizare a resurselor necesare statului,
în formă banească, sunt relatii financiare, sau pe scurt FINANTE .
(Nu putem confunda finanţele cu banii, cu moneda. Banii, indiferent de forma lor, stau la baza
operaţiilor financiare, facilitează aceste relaţii financiare. Banii sunt: etalon al valorii,
instrument al tranzacţiilor, mijloc de tezorizare).
Existenţa finanţelor este strâns legată de existenţa statului şi de folosirea banilor şi a
formelor valorice in repartizarea produsului social.
De la aparitia primelor elemente de finanţe (începutul orânduirii sclavagiste) si până
in zilele noastre, finanţele nu au mai părăsit scena istoriei, ele făcând parte integrantă din
sistemul relaţiilor economice.
Faptul că finanţele au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii şi că ele
vor dispărea atunci când nu va mai fi necesară existenţa lor, dovedeşte caracterul istoric al
acestora.
In cele patru orânduiri social-economice ( sclavagism, feudalism, capitalism şi
socialism) finanţele au îmbrăcat, fără excepţie forma valorica băneasca. Dar, în fiecare din
aceste orânduiri,ele au îndeplinit un anumit rol, corespunzător condiţiilor economice, politice
şi sociale în care au existat.
Finanţele Publice poartă amprenta condiţiilor economice politice şi sociale în care se
înfăptuieşte procesul constituirii şi repartizării fondurilor financiare, astfel:
- la formarea fondurilor necesare statului participă atât persoanele care îşi
desfăşoară activitatea în sfera producţiei materiale, cât şi cele din sfera
nematerială cu o parte din veniturile lor realizate în procesul distribuirii şi
redistribuirii venitului naţional. Sumele de bani prelevate în fiecare orânduire
socială din munca diferitelor categorii sociale (sclavi, negustori, meşteşugari,
iobagi, ţărani, muncitori, funcţionari, fermieri) au fost diferite de la o perioadă
la alta;

5
 -prelevările de resurse la dispoziţia statului au caracter obligatoriu.
Nerespectarea termenelor şi condiţiilor de plată la toate categoriile de impozite şi taxe,
atrag plata de penalizări şi sancţiuni,până la executarea silită a celor vinovaţi.
-de pe urma cheltuielilor publice profită beneficiarii direcţi ai acestora
(anumite persoane fizice sau juridice, grupuri sociale, ramuri sau subramuri ale economiei),
precum şi societatea în ansamblul său. Repartizarea cheltuielilor pe beneficiari direcţi sau
indirecţi, nu este uniformă, ci diferenţiată. Uneori avantajele obţinute de pe urma cheltuielilor
publice sunt cu atât mai mari cu cât beneficiarii lor deţin poziţii politice sau economice mai
importante în societate.
Prin intermediul finanţelor, organele de decizie economică orientează dezvoltarea
economico - socială în direcţia dorită (dezvoltarea anumitor ramuri, restrângerea altora,
stimularea sau descurajarea anumitor activităţi)
Finanţarea din fonduri publice a anumitor obiective economice favorizează nu numai
dezvoltarea şi modernizarea ramurilor respective dar şi creşterea economică.
Prin finanţarea cheltuielilor cu caracter social statul contribuie la progresul general al
societăţii, la ocrotirea medicală a populaţiei, la protecţia socială a celor cu venituri mici.
Sfera finanţelor diferă de la o orânduire la alta, respectiv:
-în sclavagism şi feudalism sfera finanţelor a fost limitată de slaba
dezvoltare a producţiei de mărfuri,de necesităţile relativ reduse de
fonduri băneşti pentru întreţinerea aparatului de stat.
- în capitalism finanţele au căpătat o largă dezvoltare, ca urmare a
generalizări relaţiilor MARFA-BANI şi a sporirii necesităţilor de
resurse băneşti ale statului pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor
sale.
- În socialism sfera finanţelor cunoaşte o extindere şi mai mare decât în
capitalism, determinată de înlocuirea proprietăţii private cu proprietatea
comună asupra mijloacelor de producţie şi de faptul că statul capătă
funcţii noi, legate de organizarea şi dezvoltarea economică şi socială a
ţării..

6
 1.2. Conceptul despre finantele publice

Cuvântul finanţe îşi are originea în limba latină. In secolele XIII –XIV se foloseau
expresiile:
Financia în sensul de
pecuniaria PLATA IN BANI

sau
- finis = termen de plată

In Franţa în sec.XV au apărut expresii ca :

finance = sumă de bani, venit al statului;
finances= întreg patrimoniu al statului.

Treptat în timp, cuvântul finanţe a căpătat un sens mai larg, chiar foarte larg incluzând
bugetul de stat, creditul, operaţiile bancare şi de bursă, relaţiile cambiale ş.a., deci toate
resursele, relaţiile şi operaţiile băneşti.
Nici specialiştii nu au aceeaşi concepţie despre finanţe. Astfel economiştii consideră
finanţele ca fiind, după caz:
- fonduri băneşti la dispoziţia statului (resurse băneşti prelevate la dispoziţia
statului pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale), mijloace de acoperire a
cheltuielilor administraţiei de stat şi ale colectivităţilor locale.
-bani şi bunuri utilizate pentru funcţionarea instituţiilor publice .
-totalitatea resurselor şi sarcinilor care se referă la activitatea instituţiilor
. publice (venituri publice,cheltuieli publice, datorie publică,trezorerie publi-
că) precum şi regulile care determină regimul acestora.
-gospodăria statului precum şi regulile, principiile care stau la baza
administrării bunurilor şi banilor publici.

7
 -mijloace de intervenţie a statului în economie (impozite, împrumuturi,alocaţii
bugetare, subvenţii şi alte pârghii sau instrumente de intervenţie a statului în
viaţa economică).
-ansamblul activităţii desfăşurate de sectorul public al economiei, inclusiv
administrarea finanţelor publice şi politice financiare moderne.
-relaţii sociale de natură economică care apar în procesul constituirii
fondurilor publice de resurse băneşti şi al repartizării acestora în scopul
satisfacerii nevoilor generale ale societăţii.
Conceptul de finanţe s-a conturat din necesitatea practicării formelor de exprimare
bănească a diferitelor proceselor economice, sociale şi în strânsă legătură cu apariţia şi
dezvoltarea primelor forme statale de organizare a societăţii,deci în legătură cu îndeplinirea
funcţiilor statului în diferite etaje ale istoriei.
FINANTELE reprezintă toate relaţiile exprimate în formă bănească dintre persoanele
fizice, juridice şi stat,deci ansamblul relaţiilor băneşti din viaţa economică şi socială.

Persoane fizice Persoane fizice

STAT
Persoane juridice Persoane juridice

I II

Acumulare resurse Redistribuire resurse

Finanţele presupun instituţii şi instrumente financiare, reglementări şi normative

financiare, tehnici şi metode de lucru, toate acestea înglobate în mecanismul de conducere al
economiei.
De-a lungul anilor s-au conturat două concepţii despre finanţele publice, respectiv:
-a) Concepţia clasică (sec.XVIII – XIX- perioada capitalismului ascendent)
-b) Concepţia modernă ( sec.XX – perioada capitalismului monopolist-
dezvoltarea monopolurilor).

8
 -A)Concepţia clasică- s-a format în contextul doctrinei economice liberale.
Această doctrină susţine necesitatea liberei iniţiative în economie şi evitarea oricărei
intervenţii din partea statului.
Doctrina liberală limita sarcinile statului de cele tradiţionale, respectiv:
-asigurarea ordinii interne
-apărare naţională
-relaţii diplomatice
-educaţie.
In această concepţie cheltuielile publice trebuiau restrânse la minim, sarcina finanţelor
publice constând în asigurarea resurselor necesare întreţinerii instituţiilor publice, funcţionării
normale a acestora.
Menţinerea echilibrului între veniturile şi cheltuielile bugetare era considerată o
cerinţă fundamentală a finanţelor publice, deficitul bugetar nefiind agreat.Apelul la
împrumuturi de stat ca resursă extraordinară era apreciat ca o situaţie excepţionlă legată de
împrejurări speciale.
Susţinătorii acestei doctrine, economiştii englezi A.Smith şi D Ricardo susţineau
neparticiparea statului la activităţi economice, statul fiind un administrator care favorizează
risipa, proasta gospodărire a mijloacelor materiale şi băneşti.
Finanţele publice au fost interpretate ca reprezentând gospodăria financiară a statului,
ele îmbrăcând şi un pronunţat caracter juridic. Era susţinută ideea unei reglementări precise,
prin lege, a modalităţilor concrete de procurare a resurselor la dispoziţia statului precum şi a
tehnicilor şi condiţiilor restrictive privind alocarea şi utilizarea resurselor statului

B) .Conceptia modernă ,s-a conturat în cadrul doctrinei intervenţioniste,

caracteristică pentru societatea modernă.
Inceputurile doctrinei intervenţiniste, inclusiv în plan financiar, se localizează la
începutul secolului XX, dar mai ales în perioada primului război mondial. Această doctrină
susţine participarea statului în economie şi a luat amploare pe fondul producerii crizei
economice mondiale din1929-1933, criză care a evidenţiat limitele iniţiativei private în
rezolvarea problemelor economice şi sociale, mai ales probleme legate de mersul ascendent
al economiei şi folosirea deplină a forţei de muncă.

9
 In condiţiile războiului era necesară dezvoltarea unor întreprinderi noi, dirijarea
centralizată de către organele de stat a unui volum de resurse mult superior.
Statul îşi manifestă o prezenţă din ce în ce mai puternică în economie, de o manieră
convergentă obiectivelor de dezvoltare promovate de politica guvernamentală.
Intervenţia statului poate fi:
-directă- prin dezvoltarea unor întreprinderi de stat;
-indirectă- prin susţinerea şi influenţarea întreprinzătorilor particulari.
Prin intervenţia sa în economie, statul angajează mijloace financiare de care dispune
pentru contracararea fenomenelor destabilizatoare ale vieţii economico - sociale (crize, şomaj)
şi stimularea factorilor de progres şi creştere economică.
Reprezentant: J.M.Keynes-prin lucrarea “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor”- susţine intervenţia statului în economie prin stimularea investiţiilor,
folosirea deplină a forţei de muncă, acordarea de credite ieftine, cu dobândă redusă.
Deci, pentru statul modern, finanţele publice nu mai sunt un simplu mijloc de
mobilizare şi distribuire a resurselor, ci un mijloc de intervenţie a statului în economie.
Preocuparea specialiştilor este studierea instrumentelor cu ajutorul cărora statul poate
influenţa procesele economice şi relaţiile sociale.

1.3. Finanţele, ca ştiinţă şi disciplină de studiu

In epoca contemporană economiştii recunosc caracterul ştiinţific al cunoştinţelor cu

privire la finanţe, statutul de ştiinţă al acestora.
Urmare studiilor întocmite în timp, a cercetărilor efectuate de numeroşi specialişti în
materie s-au concretizat următoarele:
- a sporit volumul cunoştinţelor referitoare la finanţe;
- s-au făcut generalizări valoroase;
- s-au formulat principii unanim acceptate;
- au fost stabilite raporturi de cauzalitate între diverse fenomene;
- au fost identificate anumite legităţi;
- au fost puse la punct (perfectate) metode de investigare a fenomenelor;
- a crescut gradul de precizie a lucrărilor de planificare şi prognozare
financiară;

10
 - au fost stabilite modalităţi de cuantificare a impactului măsurilor financiare
asupra venitului naţional, asupra producţiei şi a schimbului, asupra evoluţiei
preţurilor, asupra veniturilor diferitelor categorii sociale.
In scopul orientării dezvoltării activităţii economice şi sociale în direcţia dorită de
organele de decizie politică au fost create instituţii şi instrumente financiare, au fost adoptate
reglementări şi normative financiare, au fost elaborate tehnici şi metode financiare de lucru,
toate acestea fiind incluse, încorporate în MECANISMUL DE CONDUCERE AL
ECONOMIEI.
După marea criză economică mondială din 1929-1933 s-au perfecţionat instrumentele
de intervenţie a statului în economie prin:
-Impozite şi taxe
-împrumuturi publice
-alocaţii şi subvenţii bugetare
-preţuri şi tarife
-credite şi dobânzi.
Finanţele, ca ştiinţă şi disciplină de studiu, constituie o ramură a ştiinţelor economice şi au ca
obiect de studiu:
- relaţiile economice care apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor
bugetare (la nivelul autorităţilor publice centrale a unităţilor administrativ
teritoriale şi instituţiilor publice)
- metode de gestiune a fondurilor băneşti
- modalităţi de stabilire, percepere şi urmărire a impozitelor şi taxelor.
-metode de dimensionare şi repartizare a cheltuielilor publice pe obiective,
acţiuni şi beneficiari.
-procedura de angajare şi efectuare a cheltuielilor publice din fonduri
bugetare şi extrabugetare.
-întocmirea, aprobarea , executarea şi încheierea bugetului de stat la diferite
niveluri ale administraţiei publice
-modalităţile de echilibrare a diferitelor categorii de bugete de acoperire a
eventualelor goluri temporare de casă şi de finanţare a deficitelor bugetare.
-organizarea şi exercitarea controlului financiar (preventiv, operativ- curent şi
ulterior)

11
 -plasarea şi rambursarea împrumuturilor de stat, gestionarea datoriei publice
-metodele de planificare, proiectare şi prognozare financiară.
-politica financiară promovată de stat.
-metodele de determinare a eficienţei cu care sunt utilizate fondurile publice.
Finanţele publice au legături strânse cu:
a)dreptul administrativ şi constituţional, deci şi cu ştiinţe;e juridice
(prelevările de resurse băneşti de la persoane fizice şi juridice trebuie să
îmbrace o formă juridică adecvată- lege, ordonanţă, ordin al ministerului-
opozabile tuturor membrilor societăţii).
b)cu economia politică şi cu doctrinele economice (care asigură baza
doctrinară)
c)cu alte discipline economice: moneda şi creditul, managementul,
contabilitatea (mai ales cu contabilitatea financiară).
Finanţele publice sunt o disciplină de graniţă care se interferează puternic cu ştiinţele
juridice, cu economia politică, cu alte discipline de profil financiar şi monetar, precum şi cu
discipline care tratează probleme sociale şi politice.

Întrebări recapitulative
1. Când au apărut finanţele şi care a fost evoluţia lor pe parcursul orânduirilor
sociale?
2. Definiţi aria de cuprindere a finanţelor publice.
3. Precizaţi concepţia clasică şi concepţia modernă privind finanţele publice. Care
sunt deosebirile de abordare?
4. Care este obiectul de studiu al disciplinei finanţe publice?

12
TEMA II. CONŢINUTUL ECONOMIC ŞI FUNCŢILE FINANŢELOR
PUBLICE

Obiective:
1. Inţelegerea conţinutului economic al finanţelor
2. Cunoşterea structurii finanţelor , respectiv finanţe publice şi private, aria de
cuprindere a fiecărei componente
3. Ssemănări şi deosebiri între finanţele publice şi private
4. Familiarizarea studenţilor cu aria de cuprindere a funcţiei de repartiţie, a funcţiei
de control a finanţelor.
5. Cunoaşterea rolului finanţelor publice

Cuvinte cheie
• Transfer de valoare
• Putere de cumpărare
• Finanţe publice
• Funcţia de repartiţie
• Funcţia de control
• Control financiar
• Rol distributiv.

Conţinut

2.1. Continutul economic si structura finantelor

CONTINUTUL ECONOMIC AL FINANTELOR este definit de următoarele
trăsături:
a) Forma bănească de exprimare a proceselor economice şi a relaţiilor economice
Nu toate procesele de repartiţie sunt procese financiare, ci numai acelea care se
realizează în formă bănească (anumite forme de repartizare a produsului naţional în formă
materială nu ţin de domeniul financiar).

13
 Resursele financiare acumulate şi utilizate în formă bănească se presupun a avea un
corespondent în formă materială a bunurilor şi serviciilor de utilitate socială.
b)Existenţa transferului de valoare şi de putere de cumpărare între participanţii la
procesele financiare
Finanţele, ca proces de repartiţie se caracterizează printr-un transfer al valorii deţinute
de un participant la acest proces către un alt participant, ceea ce determină după sine
modificări ale dimensiunii puterii de cumpărare pe care o obţin în final cei doi participanţi.
Acest transfer al valorii poate fi:
- Fără echivalent sau contraprestaţie (cu titlu definitiv)
- Pe principiul rambursării (restituirii).
In prima categorie de transferuri (fără echivalent) intră: impozite, taxe, alocaţii
bugetare, subvenţii bugetare, etc. Aceste transferuri apar deci între persoane fizice, persoane
juridice pe de o parte şi stat pe de altă parte. Ele nu presupun o contraprestaţie, contraserviciu.
Transferurile rambursabile se manifestă cu titlu temporar, deci după un timp suma de
bani este restituită deci sunt relaţii de credit, de împrumut (creditul presupune deci
rambursare, dar şi dobândă, deci un cost, preţ al banilor). Transferurile rambursabile sunt
operaţii financiare în sens larg.
Transferul de valoare presupune transfer de putere de cumpărare, subordonat unor
scopuri cu caracter colectiv, satisfacerea unor nevoi ale societăţii.

c)Modificarea mărimii patrimoniului administrat de către participanţii la aceste

procese şi relaţii.
Modificarea mărimii patrimoniului poate avea loc în ambele sensuri, după cum
participanţii cedează sau primesc o sumă de bani ( +, -).
Modificarea în sensul creşterii sau descreşterii fondurilor băneşti apare ca expresii ale
manifestării financiare în raporturile dintre participanţii la aceste procese şi relaţii.
Din acest punct de vedere se disting două tendinţe de interpretare:
-una de excludere din sfera finanţelor a proceselor economice sub formă bănească şi a
relaţiilor aferente care nu determină un transfer de valoare şi o modificare efectivă a
mărimii patrimoniului.
-finanţele au o sferă mai largă incluzând şi aceste procese economice şi relaţii
financiare (băneşti).

14
 (Exemplu:plata salariilor pentru munca prestată).

STRUCTURA FINANTELOR = Categoria generală de finanţe include mai multe

componente diferenţiate prin particularităţi de manifestare ale grupurilor de procese şi relaţii
economice pe care le desemnează.
a)o primă componentă: finanţele publice
b)finanţele private

a)FINANTELE PUBLICE- se delimitează în cadrul finanţelor prin participarea

directă a statului la procesele financiare, atât în ipostaza de beneficiar al resurselor băneşti
acumulate la dispoziţia sa de la celelalte persoane fizice şi juridice, cât şi în ipostaza de
utilizator al resurselor respective. Finanţele publice mai sunt denumite şi finanţele statului.
Finanţele publice cuprind mai multe categorii financiare care prezintă particularităţi
de manifestare specifice:
1)Bugetul de stat (bugetul public)
2)Asigurările
3)Creditul.
BUGETUL DE STAT are ca trăsătură definitorie transferul cu titlu definitiv de
valoare şi putere de cumpărare. Resursele bugetare se bazează pe obligativitatea preluării din
veniturile persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului, iar apoi distribuirea şi alocarea cu
titlu definitiv a resurselor alocate anterior. In ambele cazuri (preluare şi distribuire) nu se
presupune contraprestaţie.
Forme de preluare la dispoziţia statului sunt impozitele, taxele, contribuţiile, ş.a.
Ca formă de alocare resurse (distribuire) sunt creditele (alocaţiile bugetare)- prin
ordonatorii de credite.
Asigurările sunt considerate componentă structurală a finanţelor publice în măsura în
care se realizează cu participarea directă a statului (atât în faza de constituire cât şi în faza de
distribuire).
Se disting:
- asigurări sociale
- asigurări de bunuri, persoane, inclusiv răspundere civilă.

15
 Dar atenţie, numai asigurările realizate de stat, prin instituţiile sale publice sunt o
componentă a finanţelor publice. Celelalte asigurări bazate pe funcţionarea unor instituţii
private se încadrează în sfera finanţelor private.
CREDITUL reprezintă o componentă a finanţelor publice în măsura în care
presupune prezenţa statului ca participant la procesele şi relaţiile financiare respective.
Această parte a proceselor şi relaţiilor de credit este cunoscută sub denumirea de credit public
şi presupune:
-principiul rambursabilităţii
-folosirea acestor resurse pentru finanţarea de acţiuni de interes public
-plata de dobândă ca venit către creditori.
Statul este aici cel ce se împrumută de la bănci şi chiar agenţi economici şi persoane
fizice.
Creditul bancar acordat de bănci persoanelor fizice şi juridice nu intră în sfera
finanţelor publice.
FINANTELE PRIVATE se caracterizează prin faptul că participanţii la aceste
relaţii şi procese sunt persoanele fizice sau juridice a căror activitate se bazează pe
proprietatea privată. Fondurile băneşti care se administrează la nivelul acestor participanţi
sunt destinate satisfacerii de nevoi proprii ale persoanelor respective. CAPITALUL
INTREPRINDERILOR PRIVATE serveşte desfăşurării activităţii respective şi realizării
obiectivelor proprii.
Intre finanţele publice şi cele private există asemănări, dar şi deosebiri.
Asemănări:
1)Atât finanţele publice cât şi cele private se confruntă cu probleme de echilibru
financiar.
2)Noţiunile de finanţe publice şi finanţe private sunt adecvate situaţiei din ţările cu
economie de piaţă, în care cea mai mare parte a capitalurilor se află în proprietatea privată. In
orânduirea socialistă faptul că mijloacele de producţie se află în proprietatea colectivă ( de stat
sau de grup) face ca noţiunea de finanţe private să nu aibă obiect.
Deosebiri:
1)In cazul finanţelor publice resursele necesare realizării funcţiilor şi sarcinilor statului
se procură de la persoane fizice şi juridice prin măsuri de constrângere, luate de autorităţile
publice, şi într-o proporţie mai mică pe baze contractuale.

16
 In cazul întreprinderilor private procurarea resurselor financiare necesare desfăşurării
activităţii lor, în completarea resurselor proprii, se realizează de pe piaţă, pe baze contractuale,
în condiţiile confruntării cererii şi ofertei de capital de împrumut. Intreprinderile private nu-şi
pot procura resurse prin constrângerea posesorilor de sume temporar disponibile.
2)Impotriva statului nu se pot lua măsuri de executare silită când instituţiile publice
centrale şi locale nu efectuează cheltuielile prevăzute.
Impotriva întreprinderilor private se pot lua măsuri de executare silită atunci când
acestea nu şi-au îndeplinit obligaţiile legale sau nu şi-au onorat angajamentele contractuale.
3)Statul poate lua anumite măsuri în legătură cu moneda naţională în care se
constituie fondurile publice şi în care se fac toate operaţiile de încasări şi plăţi, în timp ce
întreprinderile private nu pot influenţa în mod legal această monedă pe care şi ele o folosesc.
4)Finanţele publice sunt folosite în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societăţii,
în timp ce finanţele private sunt puse în slujba realizării de profit de către întreprinzătorii
particulari.
5)Gestiunea finanţelor publice este supusă dreptului public, iar gestiunea financiară a
întreprinderilor private urmează regulile dreptului comercial.

2.2.Funcţiile finantelor publice

Existenţa finanţelor nu constituie expresia dorinţei sau imaginaţiei cuiva şi nici

urmarea deciziei unei autorităţi publice. Existenţa finanţelor are un caracter obiectiv, impusă
de realizarea unor obiective precis determinate de îndeplinirea anumitor sarcini care nu se pot
realiza pe altă cale sau cu alte mijloace.
Finanţele îşi îndeplinesc misiunea lor socială prin funcţiile lor, respectiv:
A)Funcţia de repartiţie
B)Funcţia de control
A)Funcţia de repartiţie- cunoaşte două faze distincte, dar legate între ele, respectiv:
-constituirea fondurilor
-distribuirea fondurilor
La constituirea fondurilor participă:
-regiile autonome şi societăţile cu capital de stat
-societăţile comerciale cu capital privat sau mixt
17
 -organizaţiile cooperatiste şi asociaţiile cu scop lucrativ.
-Instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora
-Populaţia
-Persoanele juridice şi fizice rezidente în străinătate.
Participarea la constituirea fondurilor publice de resurse financiare se realizează prin
următoarele forme:
-impozite, taxe;
-contribuţii pentru asigurări sociale;
-amenzi şi penalităţi
-vărsăminte din profitul regiilor societăţilor comerciale cu capital de stat şi
privat;
-vărsăminte din veniturile instituţiilor publice;
-chirii din concesiuni şi închirieri de terenuri şi alte bunuri proprietate de
stat;
-venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat sau trecute în
proprietatea statului (prin confiscări);
-donaţii si ajutoare primite;
-împrumuturi de stat primite de la persoane juridice şi fizice (prin vânzarea
titlurilor de stat).
Resursele care alimentează fondurile publice îşi au izvorul în produsul intern brut,
deci în ceea ce se produce în economia naţională, ele provin din diferite ramuri economice,
însă în proporţii diferite, funcţie de dezvoltarea acestora.
Participanţii la constituirea fondurilor publice sunt din toate sectoarele sociale:
sectorul public, privat, mixt, cooperatist, populaţia, în proporţii diferite în raport cu
capacitatea lor financiară.
Majoritatea resurselor sunt mobilizate la fondurile publice cu titlu definitiv, fără
contraprestaţie.

CONCLUZIE Constituirea fondurilor publice se realizează în procesul distribuirii şi

redistribuirii venitului naţional, între diverse persoane juridice şi fizice pe de o parte şi stat pe
de altă parte.

18
 A doua fază- DISTRIBUIREA FONDURILOR FINANCIARE PE BENEFICIARI –
persoane juridice şi fizice.
Distribuirea propriu- zisă este precedată de:
1)inventarierea nevoilor sociale existente în anul (perioada) de referinţă;
2)cuantificarea (exprimarea) acestora în expresie bănească;
3)ierarhizarea lor (nevoilor sociale) în funcţie de prioritate şi importanţă.
De regulă, cererea de resurse financiare de la fondurile publice depăşeşte volumul
resurselor posibile de procurat pe plan naţional, adică oferta de resurse financiare, de aceea
autorităţile publice sunt nevoite să trieze cererile de fonduri şi să stabilească anumite criterii
de prioritate.
Distribuirea resurselor însemnă în practică stabilirea cheltuielilor publice pe destinaţie
şi anume:
a)învăţământ, sănătate, cultură
b)asigurări sociale şi protecţie socială
c)gospodărie comunală şi locuinţe
d)apărare naţională
e)ordine publică
f)acţiuni economice (programe economice)
g)rambursare datorie publică
h)alte acţiuni.
In cadrul fiecărei destinaţii menţionate, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi
acţiuni
Ordinea acestor destinaţii este diferită de la o ţară la alta.
In ţările dezvoltate cu economie de piaţă, au prioritate la finanţare din fondurile
publice, acţiunile cu caracter social - cultural (cele de la literele a-c), apoi cele privind ordinea
internă şi apărarea ţării, cheltuielile pentru acţiuni economice ocupând un loc secundar.
In ţările în curs de dezvoltare, acţiunile cu caracter economic sunt prioritare faţă de
cele cu caracter social, aceste state alocând sume mari pentru:
- subvenţii acordate unor ramuri şi întreprinderi;
- plata salariilor şi altor drepturi de personal.
- procurări de materiale şi plata serviciilor
- investiţii şi rezerve materiale.

19
 Prin funcţia de repartiţie se asigură:
1)Dezvoltarea şi modernizarea unor ramuri (subramuri) economice de interes
naţional, prin facilităţi financiare acordate (reduceri impozite, credite şi dobânzi avantajoase);
2)Protecţia mediului prin funcţionarea directă a unor acţiuni, cercetare
ştiinţifică în domeniu.
3)Limitarea efectelor crizelor economice, prin folosirea pârghiilor financiare pe
care statul le are la dispoziţie (politică financiară, monetară,.....,valutară......)
4)Reducerea şomajului prin formarea sau recalificarea forţei de muncă pe baza
unor programe guvernamentale.
5)Lichidarea treptată a rămânerii în urmă sub raport economic şi social a unor
zone geografice sau localităţi prin alocarea de la buget de resurse suplimentare pentru aceste
zone (România- zone defavorizate)
6)Protecţia socială a persoanelor cu venituri mici sau fără venituri, deci
redistribuirea veniturilor între membrii societăţii.
Deosebit de fluxurile de redistribuire a resurselor financiare pe plan intern, adeseori se
produce o redistribuire a resurselor financiare pe plan internaţional, cu privire la:
a)primirea de împrumuturi externe, care completează resursele financiare ale
ţării.Ulterior acestea antrenează cheltuieli cu rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor
aferente.
b) acordarea de împrumuturi externe
c)achitarea cotizaţiilor şi contribuţiilor de către stat sau alte entităţi de drept
public
d)primirea sau acordarea de ajutoare externe de către stat pentru accidente,
calamităţi, războaie, etc.
Funcţia de repartiţie are un caracter obiectiv deoarece în toate ţările indiferent de
gradul lor de dezvoltare economică, de structura de ramură, de orânduirea socială, etc., este
necesară constituirea unor fonduri la dispoziţia statului, pentru îndeplinirea funcţiilor şi
sarcinilor sale.
In acest proces de constituire şi utilizare a fondurilor publice, dimensiunea acestor
fonduri, provenienţa şi destinaţia lor, intervin însă şi factori de ordin subiectiv care ţin de

20
orientarea forţelor politice aflate la putere, de capacitatea factorilor de răspundere de a
determina nevoia socială la un moment dat, de anumite interese de grup.
B. Functia de control a finantelor publice
Necesitatea controlului derivă din faptul că fondurile constituite la dispoziţia statului
aparţin întregii societăţi.
Controlul vizează următoarele:
-asigurarea (ca volum şi la termen) a resurselor financiare necesare -
satisfacerii nevoilor obşteşti
-dirijarea resurselor respective cu luarea în considerare a priorităţilor stabilite
de organele competente.
-utilizarea resurselor financiare în condiţii de eficienţă maximă
-armonizarea intereselor imediate ale societăţii cu cele de perspectivă
Controlul financiar are rolul de a impune măsuri care să contribuie la:
-prevenirea efectuării de cheltuieli ilegale, ineficiente şi inoportune
-repartizarea prejudiciului adus avutului public
-instaurarea ordinei publice şi disciplinei în gestionarea banilor publici,
împiedică însişirea avutului obştesc.
-reducerea cazurilor de speculă, înavuţire din bunul public.
Necesitatea controlului financiar este cu atât mai mare cu cât sunt încă membri ai
societăţii care au o atitudine de nepăsare faţă de avutul public, înavuţire pe seama resurselor
societăţii.
Controlul statului prin finanţe are o sferă largă de manifestare, el se exercită în toate
domeniile care ţin de sectorul public, şi anume:
- activitatea economică
- activitatea cultural educativă
- ocrotire medicală şi protecţie socială, de asigurări sociale de stat
- de menţinere a ordinii publice şi de apărare a ţării
- de promovare a relaţiilor cu celelalte state ale lumii.
Controlul financiar se exercită de organe specializate în domeniul respectiv, capabile
să facă judecăţi de valoare în diferite faze ale acestui control:
- controlul preventiv (este foarte util, cel mai eficient)
- controlul concomitent (operativ- curent)

21
 - controlul ulterior (postoperativ)-are un caracter constatativ cu măsuri de
remediere şi imputare, de tragere la răspundere a persoanelor vinovate.
Controlul financiar nu se limitează numai la faza repartiţiei, el se extinde în amonte
asupra producţiei şi în aval asupra schimbului de produse şi asupra consumului. Deci, funcţia
de control este strâns legată de funcţia de repartiţie, dar are o sferă de manifestare mai largă
decât aceasta.
Deoarece relaţiile financiare sunt relaţii băneşti şi controlul financiar este un control
mijlocit de bani.
Controlul financiar se exercită de organe ale:
- Ministerul Finanţelor (Direcţia Generală de Control financiar, Garda
Financiară, Administraţii Financiare)
- ale băncilor
- organe specializate ale ministerelor, departamentelor întreprinderilor de stat
şi instituţiilor publice
- ale guvernului (Corpul de control al Guvernului)
- ale Parlamentului/ Curtea de conturi, ş.a.)
In practică, activitatea organelor de control depăşeşte sfera relaţiilor financiare vizând
probleme ca:
- utilizarea capacităţilor de producţie
- gospodărirea materiilor prime
- structura şi vechimea stocurilor de mărfuri
- utilizarea forţei de muncă
- calitatea produselor, ş.a.

2.3.Rolul finantelor publice in economia de piata

a)Prin transferul de putere de cumpărare de la persoanele fizice şi juridice la fondurile publice
şi de la acestea către diverşi beneficiari are loc o MODIFICARE A RAPORTURILOR
SOCIALE. Această modificare influenţează:
- procesul reproducţiei sociale
-potenţialul economic al întreprinderilor
-veniturile şi averea cetăţenilor
-nivelul de trai- calitatea vieţii în general.

22
 b) Intervenţia statului în economie cu ajutorul finanţelor îndeplineşte un rol ACTIV
prin care se urmăreşte:
-sporirea potenţialului economic al ţării
-dezvoltarea economică a unor regiuni rămase în urmă
-asigurarea forţei de muncă într-o structură socio- profesională corespunzătoare
nevoilor economiei naţionale.
-menţinerea stării de sănătate a populaţiei cât mai aproape de standardele europene
-ridicarea gradului de cultură a tuturor cetăţenilor
-îndeplinirea angajamentelor asumate prin tratate, acorduri şi convenţii şi
multilaterale.
-participarea ţării la diviziunea internaţională a muncii.
c)Redistribuirea mijlocită de FINANTE are un impact favorabil asupra economiei
numai în măsura în care se iau în considerare priorităţile din fiecare etapă istoriceşte
determinată, ceea ce înseamnă:
- armonizarea intereselor naţionale cu interesele de grup şi cele individuale
- îmbinarea armonioasă a avantajelor (efectelor) imediate (pe termen scurt) cu
cele de perspectivă (termen mediu şi lung)
- asigurarea concordanţei între efortul financiar făcut şi efectul economico-
social obţinut.
Anumite greşeli făcute de autorităţile publice în stabilirea priorităţilor şi opţiunilor pot
avea efecte diverse, negative, limitând progresul social- economic.
d)In funcţie de volumul resurselor financiare publice autorităţile publice iau decizii cu
privire la volumul şi structura utilităţilor oferite membrilor societăţii şi agenţilor economici.
Trebuie avut în vedere că în economia de piaţă nu există concurenţă perfectă, ceea ce
afectează dimensionarea corectă a producţiei de bunuri private (oferta) în raport cu necesarul
de consum (cererea) de asemenea produse.
e)Redistribuirea veniturilor şi averii în rândurile populaţiei ca şi ale întreprinzătorilor,
astfel:
- prelevările de impozite şi taxe se fac cu titlu definitiv şi diferenţiat, în
proporţii diferite de la un contribuabil la altul. Acest tratament diferenţiat
este dictat de imperativul echităţii fiscale, al justiţiei sociale.

23
 - redistribuirea fondurilor publice realizată pe calea alocaţiilor bugetare, a
subvenţiilor şi transferurilor de resurse de la fondurile publice la diverşi
beneficiari are în vedere sprijinirea celor lipsiţi de posibilităţi materiale.

Deci, prin finanţe se corectează inegalităţile existente între cei bogaţi şi cei săraci
(FINANTELE AU ROL DISTRIBUTIV)
f) Finanţele publice sunt utilizate în scopul realizării unei dezvoltări economice
şi sociale a ţării pe cât posibil într-un CADRU ECHILIBRAT(finanţele au rolul de a asigura
echilibrul economic şi bugetar).
Acest lucru se realizează prin:
- contractarea de împrumuturi pe piaţa internă pentru acoperirea deficitului
bugetar. Astfel sunt readuse în circuitul economic disponibilităţile băneşti
temporare.
- Contractarea de împrumuturi externe de către stat sau prin garantarea
împrumuturilor contractate de agenţii economici. Astfel se urmăreşte
completarea resurselor financiare şi folosirea lor pentru realizarea de
obiective şi acţiuni de interes naţional.
Indeplinirea rolului finanţelor publice, în direcţiile menţionate mai sus, implică
.adoptarea de către autorităţile publice a unor reglementări necesare bunei funcţionări a
economiei naţionale. Sunt adoptate legi, hotărâri şi ordonanţe guvernamentale, norme
metodologice care se referă la:
- protecţia consumatorului
- sancţionarea concurenţei neloiale
- protecţia şi securitatea muncii
- nivelul salariului minim
- nivelul impozitelor şi taxelor.

24
Întrebări recapitulative
1. Care sunt trăsăturile care definesc conţinutul economic al finanţelor?
2. Prezentaţi structura finanţelor, asemănările şi deosebirile dintre finanţele private şi
cele publice.
3. Care sunt formele prin care se constituie fondurile publice de resurse financiare?
4. Care sunt destinaţiile de repartizare a fondurilor publice?
5. In ce constă funcţia de control a finanţelor publice?
6. Prezentaţi rolul finanţelor publice în economia de piaţa.

25
TEMA III. MECANISMUL FINANCIAR SI COMPONENTELE SALE

Obiective
1. Intelegerea conceptului de mecanism financiar şi cunoaşterea elementelor
structurale
2. Cunoaşterea structurii sistemului financiar, a subsistemului finanţelor publice şi a
subsistemului finanţelor private.
3. Inţelegerea pârghiilor economico-financiare utilizate, a modului lor de acţiune.
4. Planificarea financiară în economia de piaţă şi instrumente de planificare la nivel
macro şi microeconomic.
5. Cunoaşterea organelor nespecializate şi specializate cu atribuţii în sfera finanţelor.

Cuvinte cheie
▪ mecanism financiar ▪ pârghie financiară
▪ sistem financiar ▪ subvenţii
▪ fonduri publice ▪ planificare financiară
▪ fonduri de consum ▪ aparat financiar
▪ fonduri de investiţii

Conţinut

3.1. Conceptul de mecanism financiar si structura sa

Mecanismul financiar este considerat o componentă de structură funcţională a

mecanismului economic.
Mecanismul financiar se defineşte ca un ansamblu de procese, tehnici şi instrumente
de reglare a activităţii financiare, concretizate prin operaţiuni şi fluxuri financiar- monetare
care se derulează în contextul activităţii economico-sociale de ansamblu.

26
 Mecanismul financiar prezintă particularităţi ce decurg din tipul de societate,
respectiv:
- un tip de mecanism este specific economiei etailist centralizate (economie-
socialistă);
- alt tip de mecanism financiar este caracteristic economiei de piaţă.
In economia socialistă mecanismul economic şi mecanismul financiar presupun
tehnici şi instrumente de reglare de la centru de către stat, componenta de bază a
mecanismului este planul unic cu caracter obligatoriu de executare.
Pentru mecanismul financiar elementul fundamental l-a reprezentat PLANUL
FINANCIAR CENTRALIZAT AL STATULUI.
In economia de piaţă acţionează piaţa liberă, jocul cererii şi ofertei, concurenţa liberă
pe piaţă, producătorii şi consumatorii sunt liberi şi sunt proprietarii adevăraţi (cheia de boltă a
economiei de piaţă este proprietatea privată).
Procesele financiar- monetare trebuie să fie corelate pe baze obiective cu procesele
economico- sociale.
Elementele structurale ale mecanismului financiar sunt:
- fondurile financiare concepute ca sistem (sistemul fondurilor financiare)
- principiile de organizare, formele, metodele şi instrumentele concepute
pentru desfăşurarea operaţiunilor financiare.
- pârghiile economico-financiare menite să suplinească unele imperfecţiuni
în funcţionarea mecanismului financiar.
- instituţiile financiar bancare care participă direct la derularea fluxurilor
băneşti financiare (acestora li se asimilează toate compartimentele care
funcţionează în diferite structuri ale activităţii economico-financiare având
ca activitate operaţiile financiare (departamente financiare din ministere,
din consilii judeţene....)
- baza normativă (legală) care reglementează condiţiile în care se pot
desfăşura operaţiile financiare.
Mecanismul financiar trebuie să aibă capacitatea de a asigura din punct de vedere
tehnic derularea continuă a fluxurilor financiar- monetare, favorizând concomitent
desfăşurarea normală şi cu eficienţă cât mai bună a proceselor materiale.

27
 Buna funcţionare a mecanismului financiar presupune evitarea situaţiilor de blocaj
financiar şi soluţionare adecvată a problemelor ce duc la acest blocaj.
Condiţia esenţială este asigurarea concordanţei depline între structura mecanismului
financiar şi cadrul social- economic în care este pus să funcţioneze .
Caracterizarea gradului de funcţionalitate a mecanismului financiar prezintă interes în
raporturile de condiţionare reciprocă dintre nivelul calitativ şi cantitativ al activităţii
economico- sociale pe de o parte şi funcţionalitatea mecanismului financiar pe de altă parte.
Sub acest aspect se disting două tipuri de conexiuni:
a) conexiune directă- reflectând acţiunea factorilor economici şi sociali asupra
derulării fluxurilor financiar- monetare.
Deci, în situaţii normale, desfăşurarea în parametrii normali ai activităţii economice
are acţiune directă, pozitivă asupra mecanismului financiar, deci fluxul financiar se derulează
fără dificultăţi.
b) conexiune inversă- reflectând influenţa exercitată asupra activităţii
economico- sociale de către mecanismul financiar.
Deci în situaţii de dezechilibre economice în diverse sectoare şi ramuri are loc şi o
dereglare a fluxurilor financiar- monetare.
In aceste situaţii organele competente din sfera economică şi financiară trebuie să ia
anumite măsuri, decizii la:
- nivel macroeconomic - factori de decizie monetară şi financiară adoptă
măsuri de politică financiară şi monetară cu efecte la scara economiei
naţionale (preluarea la datoria publică a unor pierderi, credite, dobânzi,
acordare de credite cu dobânzi subvenţionate, scutirea de taxe şi impozite,
etc.
- nivel microeconomic (de întreprindere) când o întreprindere este în
dificultate organele bancare şi financiare adoptă decizii de sprijinire numai
a acelei întreprinderi.

3.2. Sistemul financiar

SISTEM FINANCIAR = ansamblul proceselor şi relaţiilor de formare, repartizare şi
utilizare a resurselor financiare, structurate pe subsisteme şi categorii financiare între care se
manifestă legături de interacţiune.

28
 Sistemul financiar reprezintă o structură ce evidenţiază mai multe subsisteme
financiare şi anume:

1.finanţele statului
2.finanţele întreprinderilor cu
I.SUBSISTEMUL FINANTELOR PUBLICE capital de stat
3.finanţele instituţiilor de stat

bugetul administraţiei central

1. Finanţele statului cuprind bugetul administraţiei locale
bugetul asigurărilor de stat

II SUBSISTEMUL FINANTELOR PRIVATE se referă la procese şi relaţii financiare

ce au la bază proprietatea privată, respectiv:
- întreprinderi cu capital privat din sfera productivă
- asociaţii familiale
- instituţii financiar- bancare cu capital privat

3.3. Sistemul fondurilor financiare

Reprezintă componenta de bază a oricărui mecanism financiar considerat la nivelul

unei ţări.
Sistemul fondurilor financiare semnifică totalitatea fondurilor băneşti financiare ce se
constituie la scara economiei naţionale şi între care se manifestă în mod firesc legături de
condiţionare fie direct fie indirect.
Se pot structura următoarele categorii de fonduri băneşti financiare:
A.In funcţie de tipul de proprietate avem:
1)Fonduri financiare publice, ca de ex:
a) fonduri bugetare
b) fonduri extrabugetare

29
 c)fonduri speciale constituite la dispoziţia organelor de stat centrale şi locale
d)fonduri de asigurare- asigurare socială de stat
- asigurări de bunuri, persoane, răspundere civilă
e)fonduri de creditare - pe termen scurt, mediu şi lung.
f)fonduri financiare ale întreprinderilor cu capital de stat (inclusiv instituţiile
financiar- bancare cu capital de stat) şi anume:
- fonduri de investiţii
- fonduri de rulment
- fond de amortizare
- fond de salarii,etc.

2)Fonduri financiare private, cuprind:

a)fondurile întreprinderilor cu capital privat:
- fonduri proprii
- fonduri împrumutate
- fonduri atrase
b)fonduri de asigurare private (la instituţiile private de asigurări)
c)fonduri de creditare private (bănci private)

B.In funcţie de nivelul la care se administrează diferite fonduri, se disting:

1) Fonduri centralizate administrate la nivel macro sau mediu economic
- bugetul centralizat (fonduri la ministere,etc)
-fondurile centrale de asigurări
-fonduri ale unităţilor administrativ teritoriale (judeţene)

2)Fonduri descentralizate, administrate la nivel microeconomic- la nivelul

organelor decizionale la nivel local şi mai ales la nivelul agenţilor şi operatorilor economici
(instituţii, întreprinderi)
C) In funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc în procesul reproducţiei sunt:
1)FONDURI DE CONSUM
a)Fonduri de consum social- sunt cele administrate prin instituţiile de stat şi
alcătuiesc structura fondurilor bugetare.

30
 b)Fonduri de consum individual (privat)- ale instituţiilor private, destinate
funcţionării acestora
2)FONDURI DE INVESTITII- o avansare a resurselor financiare cu
perspectiva recuperării lor ulterioare (modernizării-dezvoltării, construire de
noi unităţi, utilaje independente, ş.a.)
D) După titlul cu care se constituie fondurile de resurse financiare, distingem:
1)Prelevări cu titlu definitiv şi caracter obligatoriu (impozite,taxe,CAS,etc.)
2)Prelevări cu titlu rambursabil şi caracter facultativ (depuneri la bănci,
subscrieri la împrumuturi de stat,ş.a.)

3.4.Parghiile economico-financiare

Pârghia economico- financiară este o categorie economică cu ajutorul căreia statul

acţionează asupra interesului economic al unei colectivităţi sau al membrilor acesteia luaţi în
mod individual pentru realizarea unui anumit obiectiv.
Se utilizează următoarele pârghii:
a) pârghia impozitelor şi taxelor pentru a stimula creşterea producţiei în
anumite ramuri ale economiei, stimularea consumului, orientarea cererii de
consum spre anumite produse, stimularea schimburilor comerciale cu
străinătatea (prin taxe vamale)
b) pârghia de dirijare a veniturilor de la întreprinderile şi proprietăţile publice
pentru influenţarea activităţii economice (uneori produsele şi serviciile
prestate în sectorul public se vând uneori la preţuri şi tarife sub valoare,
uneori sub nivelul costurilor).
c) dirijarea fondurilor publice de resurse financiare către diverşi beneficiari
care produc bunuri şi servicii pentru stat (aşa numitele comenzi de stat
pentru armată, învăţământ,sănătate).
d) subvenţionarea anumitor ramuri economice şi sectoare economice, chiar a
unor produse (seminţe agricole,ex.)
Pârghii financiare care vizează efecte sociale, demografice şi chiar politice:
- sociale- accize pentru tutun şi băuturi alcoolice
- demografice- alocaţii de stat pentru copii

31
 - politice- degrevări fiscale, scutiri şi reduceri de impozite pentru
anumite categorii sociale în scop electoral.
e) preţurile, tarifele, creditul şi dobânda sunt pârghii de la buget pentru
stimularea activităţii economice.
f) pârghii de sancţionare materială a celor ce nu respectă termenele de plată a
sumelor datorate bugetului, nu respectă disciplina financiară (prin amenzi
şi penalităţi,
g) suspendarea subvenţiilor, ş.a.)
Aceste pârghii trebuie să acţioneze corelat, fără a contracara legităţile funcţionării
economiei de piaţă, să fie adoptate specificului fiecărei ţări, al nivelului ei de dezvoltare şi
structurii ramurilor economice.

3.5. Planificarea financiară

Planificarea financiară presupune reglarea şi conducerea fluxurilor financiar-monetare

prin intermediul unor instrumente caracteristice planificării şi programării activităţii financiare
Ca instrumente de planificare sunt:
- prognoze (pe termen scurt, mediu, lung)
- prognoze şi planuri de derulare a fluxurilor monetare şi financiare (privesc
volumul, destinaţia fondurilor, termenul de utilizare a lor, ş.a.)
Planificarea trebuie să fie:
-realistă- elastică la condiţiile concurente,
-echilibrată în raport cu necesităţile şi posibilităţile concrete de fonduri.
Forma cea mai obişnuită de concretizare a planificării financiare prin
instrumente adecvate este cea a balanţelor financiare. Ele sunt concepute pe principiul
corelării nevoilor de resurse băneşti cu sursele din care pot fi procurate acestea la fiecare nivel
de gestiune financiară.
Planificarea financiară este menită să servească mai bunei fundamentări a tuturor
deciziilor de natură economică, din punct de vedere al acestor decizii.
Recunoaşterea caracterului necesar şi a rolului activ al planificării financiare decurge
din efectele asupra gestiunii economico-financiare, asupra viabilităţii structurilor economice şi
sociale.

32
 Din punct de vedere al instrumentelor utilizate în planificarea financiară se disting
forme variate de planificare, de balanţe:
I. LA NIVEL MACROECONOMIC:
-Balanţa financiară de sinteză a economiei
-Bugetul administraţiei centrale de stat
-Bugetul asigurărilor sociale de stat

II .LA NIVELUL UNITATILOR ADMINISTRATIV-TERITORIAL

-Bugetele locale (planuri financiare)

III. LA NIVEL MICROECONOMIC:

a)Bugete de capital (de investiţii) reflectă sursele de investiţii şi nevoile de
investiţii
b)Bugetele de venituri şi cheltuieli (de exploatare), cuprind:
- veniturile întreprinderii (din exploatare)
- costurile de exploatare
- rezultatele financiare
c)Bugete de trezorerie cuprind
- încasările pe surse (numerar, cont)
- operaţiunile de plăţi (prin casierie şi prin bancă)
Indicatorii privind nivelurile, ritmurile şi proporţiile activităţii economice (producţia
fizică, producţia marfă, export, producţia agricolă, etc) au un caracter de plan orientativ.
Indicatorii financiari privind volumul impozitelor şi taxelor, contribuţiilor băneşti
precum şi volumul cheltuielilor pe destinaţii finanţate de la buget au caracter imperativ
obligatoriu, reflectând deciziile Parlamentului prin Legea Bugetului.
Indicatorii privind creditele bancare, creşterea anuală a soldului depunerilor populaţiei
la CEC, încasările şi plăţile privind asigurările au de asemenea caracter orientativ şi reflectă
evoluţia previzibilă a activităţii instituţiilor respective bazate pe relaţii contractuale.
La stabilirea indicatorilor financiari se folosesc instrumente diversificate:
- proiecte tehnice şi de execuţie, precum şi devize pentru investiţii, devize
de reparaţii (drumuri, căi ferate, etc.) devize de cheltuieli de cercetare
ştiinţifică, prospecturi geologice.

33
 - norme de stoc, norme de consum, norme de amortizare, norme de cheltuieli
social-culturale, norme de asigurare.
- baremuri de mobilier şi obiecte de inventar pentru dotarea investiţiilor
- normative de eficienţă (P.M .la 1000 fonduri fixe, profit la 1000 lei
P.M.,etc.)

3.6. Organele cu atributii si raspunderi in sfera finantelor publice

Acestea reprezintă o altă componentă a mecanismului financiar, denumită în practică

ca APARAT FINANCIAR BANCAR.
Aceste instituţii se implică în activitatea financiară în modul cel mai direct, îndeplinind
atribuţii privitoare la derularea operaţiunilor financiar-monetare.
A Organe nespecializate- realizează atribuţii cu caracter financiar monetare alături de
alte atribuţii ce le revin în cadrul structurilor societăţii sau agenţilor economici, Locul
principal îl ocupă organele puterii de stat şi alte organe ale administraţiei de stat şi anume:
- Parlamentul
- Guvernul
- Diferite ministere (exclusiv M.F.)
- Consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti, comunale
- Prefecturile şi primăriile
- Ministerul Muncii- în sfera asigurărilor sociale
B. Organe specializate sunt:
- Ministerul Finanţelor şi componentele sale structurale la nivel central şi
teritorial
- Componentele substructurale la nivel central şi teritorial
- Bănci
- Instituţii financiare profilate pe anumite domenii
- Instituţii de asigurări
- Curtea de Conturi

34
 - Compartimenete specializate ale întreprinderilor şi instituţiilor (de stat şi
private)

ATRIBUTIILE PARLAMENTULUI
Dezbate şi aprobă programele de guvernare (cu referire la componenta financiară a
acestor programe)
Legiferează activităţile financiare (Legea finanţelor publice)
Reglementarea prin legi a diferitelor laturi ale activităţii financiare publice, cu
referire la:
- sistemul de impozite, taxe, contribuţii
- legiferarea asigurărilor sociale
- legiferarea instituţiilor financiare publice, inclusiv a celor de control
financiar
- aprobă contul de închidere a exerciţiului bugetar.

ATRIBUTIILIE GUVERNULUI
- Elaborează proiectul bugetului administraţiei centrale şi definitivarea proiectului de
buget prezentat Guvernului de Ministerul Finanţelor.
- Organizează şi răspunde de desfăşurarea execuţiei prevederilor bugetare, prezentând
propuneri de rectificare a acestora de către Parlament
- Analizează periodic situaţia financiară a ţării şi ia măsuri pentru asigurarea
echilibrului financiar la nivel macroeconomic

MINISTERUL FINANTELOR- atribuţii:

- organizarea, coordonarea şi elaborarea proiectului de buget public, inclusiv a
bugetului administraţiei centrale de stat.
- participă împreună cu B.N.R. la elaborarea balanţei financiare monetare şi valutare a
ţării
- elaborează studii de oportunitate privitoare la investiţii
- asigură cadrul normativ privind derularea activităţii financiare, inclusiv la
contabilitatea agenţilor economici.
- elaborarea şi adoptarea sistemului de pârghii economico- financiare.

35
 - organizarea şi exercitarea prin organe proprii a controlului financiar de stat
- fundamentează şi propune cadrul legislativ privind activitatea financiară, inclusiv
modul de acoperire a deficitului bugetar şi de gestionare a datoriei publice
- gestionează participarea statului cu capital la diferite societăţi comerciale, inclusiv la
societăţi mixte
- exercită supravegherea financiară a agenţilor economici cu capital de stat
Ministerul Finanţelor este conceput la nivel central pe departamente, direcţii generale
şi direcţii specializate, incluzând şi:
- Agentia Nationala de Administrare Fiscala (ANAF)
- Garda Financiară
- Direcţia Generală a Vămilor
La nivel teritorial este reprezentat de:

- Direcţii Generale ale Finanţelor Publice

- Directii Judetene subordonate ANAF
- Garda Financiară judeţeană
- Direcţii ale vămilor
- Administraţii Financiare ale municipiilor
- Circumscripţii fiscale orăşeneşti
BANCILE – se constituie într-o reţea de instituţii specializate în efectuarea activităţii
financiar-valutare, constituind un sistem bancar.
In centru se află băncile de emisiune sau naţionale, sau bănci centrale de stat care
asigură supravegherea activităţii tuturor băncilor.
Atribuţii ale unei Bănci Centrale:
- este singurul organ de emisiune monetară (privilegiată)
- reglementează activitatea privind circulaţia monetară, creditarea bancară şi
operaţiunile valutare, colaborând cu M.F.
- efectuează operaţiuni de scontare sau nescontare a efectelor de comerţ (primeşte de la
bănci comerciale efecte comerţ (cambii) şi le acordă credite în baza lor.)
- acordă credite B.C.şi instituie obligaţia de constituire a rezervelor minime obligatorii
de către bănci comerciale.
- realizează execuţia de casă a bugetului de stat

36
 Băncile comerciale acţionează ca:
- intermediari financiari în economie
- efectuează operaţiuni de plăţi şi încasări (în numerar şi prin cont) în lei şi în
valută
- efectuează operaţiuni de creditare în moneda naţională şi în valută
- efectuează operaţiuni cu titluri de stat

Compartimente financiare ale intreprinderilor si institutiilor:

Au următoarele atribuţiuni:
- organizează şi efectuează toate operaţiunile financiare la acest nivel
- elaborează propuneri de BVC (care se aprobă de A.G.A.)
- urmăresc în îndeplinirea obligaţiilor financiare către furnizori, buget, bănci
şi urmăresc încasarea creanţelor de la clienţi.

Norme juridice privind problemele financiare

Funcţionarea mecanismului financiar presupune în mod obiectiv existenţa unui cadru

reglementativ privind operaţiile financiare.
Necesitatea acestora constă în a asigura un cadru unitar de efectuare a operaţiunilor
financiare, stabilind elementele obligatorii de respectat de către tiţi participanţii la fluxurile
financiar- monetare.
Se concretizează prin:
- legi
- ordonanţe
- ordine emise de organe ale puterii administrative de stat
- hotărâri (ale consiliilor locale)
- regulamente (emise de B.N.R. (regulamentul valutar, regulamentul
operaţiunilor cu numerar, etc.), ale Ministerului Finanţelor.
- Norme ( de aplicare)
Asemenea norme şi reglementări vizează:

37
 -instituirea şi realizarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare
-organizarea şi funcţionarea instituţiilor de control financiar
-regimul creditelor bancare
-gestiunea datoriei publice
-sistemul de pârghii economico- financiare
-regimul dobânzilor
-relaţiile valutare la care participă agenţii economici şi statul
La nivelul microeconomic reglementările trebuie adoptate la specifici activităţii
fiecărei intreprinderi

Întrebări recapitulative
1. Ce reprezintă mecanismul financiar? Prezentaţi elementele structurale ale
mecanismului financiar.
2. Prezentaţi criteriile şi clasificarea fondurilor financiare.
3. Care sunt principalele pârghii economico-financiare şi în ce constă acţiunea
acestora?
4. De ce este necesară planificarea financiară şi care sunt principalele instrumente
de planificare utilizate la diferite nivele?
5. Prezentaţi principalele instituţii cu atribuţii de control în sfera finanţelor şi
principalele lor atribuţii.

38
TEMA IV .ECHILIBRUL FINANCIAR

Obiective
1. Explicarea noţiunii de echilibru economic general şi echilibrul financiar ca parte integrată
2. Inţelegerea caracteristicilor echilibrului economic general.
3. Echilibrul financiar proiectat şi de execuţie.

Cuvinte cheie
▪ echilibrul general economic ▪ venituri fiscale
▪ echilibrul financiar ▪ venituri din capital
▪ plan financiar ▪ echilibru financiar de execuţie
▪ balanţă financiară ▪ datorie publică
▪ echilibru valoric.

Conţinut

4.1.Echilibrul financiar-parte integranta a echilibrului general

economic

Echilibrul general economic - exprimă echilibrul material al economiei naţionale,

echilibrul forţei de muncă şi echilibrul valoric.
Echilibrul valoric vizează deopotrivă echilibrul financiar, echilibrul monetar şi
echilibrul valutar, fiecare din aceste echilibre având o existenţă de sine stătătoare cât şi
raporturi de interdependenţă cu celelalte forme valorice şi nevalorice ale echilibrului general.
Echilibrul general economic are un caracter potenţial în măsura în care este astfel
previzionat printr-un program sau scenariu elaborat la un anumit nivel. Transformarea
acestuia din posibilitate în realitate se realizează în cursul perioadei de referinţă, în activitatea
de zi cu zi a agenţilor economici, a tuturor celor ce participă la înfăptuirea reproducţiei
lărgite.

39
 Aceste procese economice care au loc în activitatea de zi cu zi a agenţilor economici,
raporturile agenţilor economici cu băncile, cu societăţile de asigurări, cu autorităţile publice,
cu alte persoane de drept public sau privat generează multiple fluxuri materiale şi băneşti,
paralele sau independente unele de altele.
Fluxurile băneşti reflectă prelevările care alimentează fondurile de resurse financiare
precum şi transferurile de la aceste fonduri către diverşi beneficiari.
Este necesar să existe o stare de echilibru între necesarul de resurse financiare şi
posibilităţile de procurare a acestora.
In determinarea echilibrului financiar se iau în calcul toate resursele financiare
indiferent de eşalonul la care se constituie şi se administrează şi de metodele folosite în
mobilizarea şi repartizarea acestora.
Echilibrul financiar reflectă corelaţia existentă între resursele financiare necesare
economiei pentru îndeplinirea obiectivelor prevăzute şi posibilităţile de procurare a acestora.
In funcţie de mecanismul de funcţionare a economiei diferă şi instrumentele folosite la
constituirea şi dirijarea fondurilor de resurse financiare, la proiectarea echilibrului financiar şi
la restabilirea acestuia în caz de perturbaţii apărute pe parcurs.

4.2.Caracteristici ale echilibrului financiar

Echilibrul financiar se construieşte după trierea nevoilor sociale, stabilirea opţiunilor

şi priorităţilor în satisfacerea necesităţilor economice naţionale (Se elaborează mai multe
variante de balanţe financiare, se analizează atent obiectivele şi acţiunile prevăzute).
Echilibrul financiar se stabileşte în strânsă corelaţie cu echilibrul monetar şi cu cel
valutar, iar aceste 3 forme ale echilibrului valoric trebuie realizate în concordanţă cu echilibrul
material şi cu echilibrul forţei de muncă.
Echilibrul financiar se referă la resursele şi necesităţile financiare ale sectorului
public.
In acest sens în bugetul general consolidat se reflectă toate resursele financiare
publice, indiferent de provenienţa acestora, de destinaţia lor, de metodele de prelevare-
repartizare folosite.

40
 Bugetul general consolidat se impune a fi astfel conceput încât să arate în mod distinct
resursele şi destinaţia lor pe total economie şi pe fiecare componentă a sistemului bugetar
(buget de stat, bugete locale, bugetul asigurărilor sociale şi fiecare fond special)
Echilibrul financiar se bazează în principal pe resursele financiare mobilizate pe plan
naţional prin metode şi căi diferite (emisiunea monetară nu trebuie folosită pentru acoperirea
deficitului financiar)
La stabilirea echilibrului financiar este indicat a se lua în considerare numai resursele
pe care societatea le poate mobiliza pe piaţa internă, nu şi cele de provenienţă externă (ca o
măsură de prudenţă, de evitare a îndatorării statului faţă de străinătate pentru obiective a căror
realizare nu este presantă).
La întocmirea programului economiei naţionale, până se ajunge la varianta optimă,se
asigură mai multe variante de program, cărora le corespund tot atâtea variante de buget
general consolidat, fiecare variantă prezentând o stare de echilibru (dezechilibru) financiar (la
nivele diferite însă)
Volumul resurselor financiare oscilează în funcţie de mărimea PIB, de proporţiile în
care acesta se repartizează pentru consum, de regimul amortizării mijloacelor fixe, de
proporţia participării persoanelor fizice la formarea fondurilor publice ş.a.
Necesităţile de resurse depind de volumul investiţiilor, de volumul producţiei
desfacerilor de mărfuri, de viteza de rotaţie a fondurilor, de obiectivele de cercetare ştiinţifică,
de obiectivele social-culturale, de apărare naţională,etc.

4.3.Proiectarea echilibrului financiar la nivel macroeconomic

Pentru proiectarea echilibrului financiar se pot utiliza instrumente diferite în funcţie
de sfera de cuprindere a resurselor şi a nevoilor financiare, funcţie de sistemul de determinare
a indicatorilor la nivel naţional.
Echilibrul financiar poate să vizeze:
- totalitatea resurselor financiare ale societăţii (naţiunii) şi destinaţia acestora.
- Resursele financiare aparţinând unui anumit sector, unei anumite ramuri sau
unei unităţi administrativ-teritoriale şi destinaţia acestora.
- Resursele financiare şi nevoile financiare ale unui agent economic sau ale
unei instituţii publice

41
 Se va utiliza deci un instrument cu o largă arie de cuprindere, unul limitat la
dimensiunile sectorului, ramurii , colectivităţii locale, ale unei societăţi comerciale, bancare
sau de asigurări, ale unei instituţii fără scop lucrativ.
Instrumentul folosit poate fi denumit:
- plan financiar
- balanţă financiară
- buget de stat (buget al asigurărilor sociale)
- buget local
- buget de venituri şi cheltuieli
Aceste instrumente servesc la:
- dimensionarea resurselor financiare
- precizarea destinaţiei resurselor
- fundamentarea echilibrului financiar
- stabilirea modalităţii de acoperire a deficitului sau de valorificare a
excedentului de resurse.
Sunt două metode de proiectare:

METODA ANALITICA- constă în evaluarea directă a tuturor resurselor, la toate nivelele

Resursele financiare publice sunt formate din:
VENITURI CURENTE
- Venituri fiscale (impozite directe şi indirecte)
- Venituri asimilate celor fiscale (veniturile bugetului asigurărilor sociale de
stat, veniturile pentru plata ajutorului de şomaj)
- Venituri nefiscale:
- vărsăminte din profit
- veniturile investiţiilor publice

VENITURI DIN CAPITAL

- venituri din valorificarea unor bunuri ale statului
- Resursele enumerate mai sus se prelevă la:
- bugetul de stat
- bugetele unităţilor administraţiilor teritoriale

42
 - bugetele asigurărilor sociale de stat
- fondurile ce se constituie în afara bugetului
Aceste resurse si utilizează pentru finanţarea cheltuielilor publice, în principal
următoarele destinaţii:
- acţiuni social- culturale (învăţământ, sănătate, cultură şi artă, asistenţă
socială,alocaţie şi ajutoare pentru copii, ş.a.)
- asigurări sociale şi protecţie socială
- gospodărire comunală şi locuinţe
- apărare naţională
- ordine publică
- puterea şi administraţia de stat
- acţiuni ECONOMICE
- alte acţiuni
- DATORIA PUBLICA
Fiecare fond bugetar sau extrabugetar trebuie să se prezinte în mod echilibrat.
Când proiectul bugetului de stat nu poate fi echilibrat pe seama resurselor ordinare ale
acestuia se solicită Parlamentului aprobarea pentru contractarea unui împrumut de pe piaţă.
In cazul bugetelor unităţilor administrativ teritoriale, pentru echilibrarea acestora se
solicită sprijinul bugetului de stat sub forma transferurilor nerambursabile sau se contractează
împrumuturi pe piaţă.
METODA SINTETICA - se bazează pe raportul existent între resursele financiare şi
produsul intern brut.
Se calculează ponderea resurselor financiare în PIB în anul de bază, pondere care se
aplică la PIB estimat pentru anul de referinţă şi se obţine volumul resurselor financiare posibil
de mobilizat în perioada de referinţă.
La acelaşi rezultat se ajunge şi pe altă cale, prin aplicarea ratei de creştere a PIB
prevăzută pentru anul de referinţă la volumul resurselor financiare realizate în anul de bază.
Metodele sintetice duc la un grad redus de precizie, metodele analitice sunt mai
laborioase.

43
 4.4.Echilibrul financiar de executie

Echilibrul financiar proiectat la nivelul macroeconomic, pe sectoare şi pe unităţi

componente, nu ar fi suficient dacă nu s-ar asigura menţinerea acestuia pe parcursul întregului
an de referinţă.
In practică, nivelul de execuţie al echilibrului material, al forţei de muncă, monetar,
financiar şi valutar- înregistrează unele abateri faţă de nivelul proiectat.
Corelaţia dintre resursele financiare şi destinaţia acestora (cheltuieli) poate să indice o
stare de echilibru (resurse= cheltuieli), o depăşire a cheltuielilor de către resurse (excedent)
sau o depăşire de către cheltuieli (deficit).
Modul de realizare a echilibrului financiar la nivel macroeconomic poate fi urmărit pe
exemplul bugetului de stat, al bugetelor locale şi al bugetului asigurărilor sociale de stat, care
au caracter operativ.
Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra execuţiei bugetelor publice, începând din
1991 Ministerul Finanţelor întocmeşte periodic un buget general consolidat care este o sinteză
a bugetului de stat, a bugetelor locale, a bugetelor asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor
fondurilor speciale.
Egalitatea dintre veniturile şi cheltuieli le unui buget este pe deplin posibilă în faza de
proiect; constituie însă o situaţie de excepţie la realizări.
Incheierea (închiderea) bugetelor cu deficit constituie o situaţie anormală, mai ales în
cazul celor întocmite echilibrat sau cu excedent, deoarece acest deficit reflectă:
- serioase carenţe în gestiunea financiară
- efectuarea de cheltuieli peste nivelul resurselor constituite
- existenţa unor dezechilibre materiale, în ocuparea forţei de muncă, în relaţiile
valutare.
Nici bugetele excedentare nu sunt unanim acceptate, fiind necesară analiza cauzelor şi
în măsura în care acest rezultat este efectul realizării cheltuielilor prevăzute sub nivelul
prognozat datorită neterminării unor obiective şi lucrări de investiţii, nerealizării stadiilor
fizice (spitale, cămine, şcoli, aşezăminte culturale, drumuri, poduri, etc.) un asemenea
excedent nu poate fi pozitiv.

44
 Deci, atât în cazul unui buget deficitar cât şi a unui buget excedentar se impune o
analiză realistă a cauzelor concrete şi funcţie de acestea trebuie desprinse concluzii realiste.

Întrebări frecvente
1. Ce reprezintă echilibrul financiar general economic? Dar echilibrul financiar?
2. Care sunt principalele caracteristici ale echilibrului financiar?
3. Prezentaţi metodele de proiectare a echilibrului financiar la nivel macroeconomic.
4. Care sunt factorii care influenţează echilibrul financiar de execuţie?

45
 TEMA V. BUGETUL PUBLIC

Obiective
1. Inţelegerea conceptului de buget de stat şi bugetul general consolidat.
2. Cunoaşterea principiilor bugetare şi a etapelor procesului bugetar.
3. Principalele resurse de constituire a veniturilor bugetului de stat
4. Clasificarea cheltuielilor publice şi principalii indicatori privind cheltuielile publice.

Cuvinte cheie
▪ buget de stat ▪ resurse financiare publice
▪ deficit bugetar ▪ cheltuieli financiare publice
▪ buget general consolidat ▪ cheltuieli materiale
▪ proces bugetar ▪ cheltuieli de personal

Conţinut

5.1. Conceptul de buget de stat şi cel de buget al economiei naţionale

Conceptul de buget de stat are o dublă semnificaţie, respectiv una juridică şi una
economică.
Sub aspect juridic, bugetul de stat definit în ţările cu economie de piaţă ca fiind un act
în care se înscriu veniturile şi cheltuielile probabile ale statului, pe o perioadă determinată de
timp, de obicei un an.
Bugetul de stat reprezintă un document previzional deoarece, el cuantifică mărimea
veniturilor ce pot fi mobilizate la dispoziţia statului precum şi nivelul cheltuielilor care se vor
efectua în viitor.
Totodată însă, el este un document cu putere de lege, pentru că este autorizat şi aprobat
în prealabil de puterea legislativă, deci are un caracter obligatoriu.
Intr-o accepţiune mai largă, bugetul de stat este un plan de acţiune în domeniul
finanţelor publice.

46
 Sub aspect economic, bugetul de stat exprimă relaţiile economice în formă bănească
care iau naştere în procesul repartiţiei produsului intern brut în legătură cu îndeplinirea
funcţiilor şi sarcinilor statului.
Aceste relaţii se manifestă în dublu sens:
a) ca relaţii prin intermediul cărora se mobilizează resursele băneşti la dispoziţia
statului.
b) ca relaţii prin care se repartizează aceste resurse.
In prezent bugetul nu este o simplă listă a veniturilor şi cheltuielilor probabile ale
statului, ci un adevărat plan financiar la nivel macroeconomic. El este o formă de planificare
în ţările cu economie de piaţă atât pe termen scurt ca urmare a previzionării pe timp de un an a
veniturilor şi cheltuielilor, cât şi pe termen mediu prin elaborarea bugetelor program mai ale
pentru cheltuielile publice de investiţii.
Din punct de vedere economic rolul bugetului de stat s-a accentuat datorită contribuţiei
sale la realizarea obiectivelor politicii economice şi sociale a guvernului în fiecare etapă.
Rolul economic al bugetului se concretizează în încasările statului de a utiliza
impozitele, taxele, subvenţiile ca pârghii economice, ca instrumente de influenţare a
conjuncturii economice.
In unele ţări se întocmeşte şi un buget al economiei naţionale.
Dacă bugetul de stat are în vedere stabilirea veniturilor şi cheltuielilor publice, bugetul
economiei naţionale sau “bugetul economic” are în vedere estimaţii cu privire la evoluţia
întregii activităţi economice.
Bugetul economic reflectă toate resursele societăţii (naţiunii respective) şi destinaţia
lor cuprinzând şi date (informaţii) privind producţia, repartiţia, consumul produsului intern
brut, precum şi cu privire la formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat.
Astfel spus bugetul economiei naţionale este conceput ca un ansamblu de conturi ale
naţiunii care descriu pentru anul în curs şi pentru anul următor previziunile asupra tuturor
agenţilor economici. Se utilizează în practică în ţări mai mari ca S.U.A, Anglia, Franţa şi
cuprind şi date concrete referitoare la:
- investiţiile brute ale întreprinderilor particulare şi populaţiei;
- variaţia stocurilor de export;
- volumul şi strucutura serviciilor din economie;
- veniturile din activitatea economică;

47
 - utilizarea resurselor pentru consum final (individual), consum public şi privat;
- evoluţia producţiei;
- evoluţia raportului preţuri- salarii.
Volumul şi structura veniturilor şi cheltuielilor bugetare diferă de la o ţară la alta în
funcţie de nivelul de dezvoltare economică a ţării respective, de condiţiile social-politice
interne, precum şi de conjunctura internaţională.
Veniturile şi cheltuielile bugetare în calitatea lor de pârghii financiare vizează nu
numai obiective economice, dar şi sociale, politice, demografice.
In activitatea practică se îmbină finanţarea de la buget a unităţilor economice cu
creditarea acestora de către bănci sau prin contractarea de împrumuturi pe bază de obligaţiuni
pe piaţa internă sau internaţională a capitalului de împrumut.
Prin finanţarea integrală sau parţială de la buget a unor cheltuieli de investiţii de
cercetare ştiinţifică a unor coparticipări la capital, statul influenţează condiţiile de desfăşurare
a producţiei, influenţează investiţiile brute de capital şi schimburile economice cu străinătatea.
In ultimii ani s-au conceput adevărate modele matematice de calculare şi previziune a
indicatorilor cuprinşi în bugete.
De asemenea, pornind de la realităţile concrete ale fiecărei ţări, în afara teoriei
bugetului economic al naţiunii, s-au concretizat şi alte teorii şi concepţii, ca de exemplu:
1) Teoria deficitului bugetar sistematic - susţine soluţia sporirii cheltuielilor publice,
iar în plan secund reducerea impozitelor suportate de persoanele private pentru a stimula
creşterea investiţiilor şi a consumului privat. In aceste condiţii ar fi de aşteptat o creştere a
numărului locurilor de muncă şi o reducere a şomajului.
Astfel este antrenată o creştere a cererii solvabile, o stimulare a producţiei şi a consumului,
deci şi o amplificare a materiei impozabile (a bazei de calcul) care devine suport al creşterii
resurselor bugetare curente.
Creşterea economică în atare situaţie ar constitui baza restabilirii echilibrului bugetar.
Deci, deficitul bugetar este conceput numai ca mijloc de relansare economică.
Se scontează pe efecte pozitive pe termen scurt, concretizate pe revigorarea
investiţiilor, creşterea numărului locurilor de muncă, creşterea PIB şi mai departe creşterea
resurselor bugetare curente ca suport al restabilirii echilibrului bugetar în anii anteriori.

48
 Pe termen lung există însă pericolul amplificării fenomenelor inflaţioniste, mai ales
atunci când deficitul bugetar finanţat nu se concretizează în creşterea reală a produsului
naţional.
Intervenţia statului pentru finanţarea deficitului bugetar se manifestă în fazele de
declin economic, nefiind recomandată şi acceptată permanentizarea acestei practici ca
fenomen obişnuit.
2) Teoria bugetelor ciclice- constă într-o apreciere realistă după care în societatea
contemporană realizarea de bugete echilibrate anual este o condiţie greu de îndeplinit,
manifestarea unor fenomene conjuncturale determinând recunoaşterea existenţei unor bugete
deficitare care alternează pe ani bugetari cu bugete echilibrate sau eventual excedentare.
Din punct de vedere al posibilităţilor de aplicare, s-au conturat mai multe variante,
respectiv:
a) Varianta fondului de rezervă - în faza de prosperitate economică, veniturile
bugetului fiind superioare cheltuielilor, se constituie pe această bază un fond de rezervă.
Ulterior, în faza de declin, în anii cu deficit bugetar, acest fond de rezervă acoperă acest
deficit.
b) Varianta fondului de egalizare- în anii cu declin economic, deficitul bugetar este
finanţat din împrumuturi. Ulterior, în faza de prosperitate, urmează ca veniturile să crească şi
să apară un surplus faţă de cheltuielile bugetare, surplus pe seama cărora să se constituie
fondul de egalizare menit să compenseze deficitul înregistrat anterior (este dificil însă
corelarea acestor sume).
c)Varianta amortizării alternative – porneşte de la acceptarea anilor cu deficit bugetar
finanţat din împrumuturi, urmând ca amortizarea să se realizeze într-un mod alternativ (în anii
cu excedent).

BUGETUL GENERAL CONSOLIDAT

Legea finanţelor publice precizează faptul că gestiunea resurselor financiare publice se
realizează printr-un sistem unitar de bugete care cuprinde:
1. bugetul de stat
2. bugetul asigurărilor sociale
3. bugetele locale
4. bugetul trezoreriei statului
49
 5. bugetele altor instituţii cu caracter autonom (ex.BNR, regii de stat)
6. bugetele fondurilor speciale:
- Fondul special pentru sănătate;
- Fondul de risc şi accident pentru protecţia persoanelor cu
handicap;
- Fondul special pentru dezvoltarea şi modernizarea punctelor
de trecere a frontierei;
- Fondul special pentru modernizarea drumurilor publice;
- Fondul special pentru protejarea asiguraţilor;
- Creditele externe acordate ministerelor (credite externe contractate de
ministere);
- Fondul pentru plata ajutorului de şomaj
- Fondul special pentru asigurările sociale ale agricultorilor.

ROLUL BUGETULUI DE STAT: bugetul nu este un simplu tablou sintetic prin care
se compară veniturile cu cheltuielile. Bugetul are un rol complex, el este un instrument prin
care se realizează alocarea şi redistribuirea resurselor şi care prezintă utilitate în procesul
reglării activităţii economice şi sociale.
Deci, bugetul are:
- un rol alocativ- care decurge din însăşi natura statului, care în mod tradiţional îşi
asumă sarcina finanţării serviciilor publice.
- un rol distributiv- care este pus în evidenţă de natura lui specifică de instrument
prin care se redistribuie o parte din produsul intern brut, redistribuire care se realizează atât
prin intermediul impozitelor şi taxelor cât şi al cheltuielilor.
- un rol de reglare a vieţii economice, care derivă din importanţa bugetului de stat ca
instrument cu putere de lege, prin care se reflectă politica economică promovată de guvern.
Prin orientările bugetului se poate acţiona asupra economiei stimulând sau frânând o
anumită activitate (ex. prin includerea unor majorări salariale, anumite subvenţii, diminuarea
cheltuielilor publice pentru anumite importuri, etc.).

50
 5.2.Principii bugetare
Principiile bugetare au fost conturate o dată cu victoriile revoluţiei burgheze, între
obiectivele majore urmărite fiind şi instituirea ordinii în finanţele publice. Astfel au luat
naştere principiile bugetare clasice, care au suferit în timp unele adaptări în aplicare ca urmare
a apariţiei şi manifestării unor fenomene specifice societăţii moderne.
Principiile reprezentative sunt:
1)- universalitatea bugetului;
2)- principiul unităţii (unicităţii);
3)- principiul anualităţii bugetului;
4)- principiul echilibrării bugetului
5)- principiul realităţii bugetului;
6)- principiul publicităţii bugetului;
7)- principiul neafectării veniturilor bugetare;
8)- principiul specializării bugetare.
1) UNIVERSALITATEA BUGETULUI presupune următoarele:
- în bugetul statului se înscriu în sume integrate, toate veniturile şi toate
cheltuielile statului;
- faţă de acest principiu este interzisă înscrierea în bugetul statului a unor
acţiuni necesare statului ca rezultat al compensării între cheltuieli şi venituri, adică per sold.
Astfel sunt reflectate deplin realităţile concretizate pe de o parte de cheltuielile
necesare realizării acelei acţiuni şi pe de altă parte veniturile posibile de obţinut.
Prezentarea separată a veniturilor, respectiv a cheltuielilor a fost considerată de natură
să ofere o imagine corectă asupra bugetului de stat şi să ofere posibilitatea de control asupra
execuţiei bugetare.
2) PRINCIPIUL UNITĂŢII ( UNICITAŢII) BUGETULUI presupune:
- înglobarea într-un singur document a tuturor veniturilor şi cheltuielilor, fiind
interzisă reţinerea şi separarea anumitor venituri sau părţi din venituri pentru a finanţa separat
anumite cheltuieli.
- cunoaşterea exactă a veniturilor şi cheltuielilor pe baza unei evidenţe clare,
precum şi cunoaşterea exactă a raportului ca mărime între venituri şi cheltuieli.
- permite constatarea eventualelor abateri de la condiţia de echilibru prin
compararea directă a veniturilor şi cheltuielilor (fiind în acelaşi document).

51
 - oferă posibilitatea unui control riguros asupra veniturilor şi cheltuielilor,
prevenind dispersarea lor în mai multe documente de reflectare.
Au apărut însă abateri de la aceste cerinţe prin:
- introducerea şi practicarea aşa- numitului buget extraordinar prin
separarea unor cheltuieli considerate cu caracter excepţional, generate de fenomene
excepţionale: stări de război, calamităţi, ş.a. care impun la un moment dat resurse foarte mari.
Cel mai adesea resursele de acoperire a cheltuielilor extraordinare sunt împrumuturile şi
emisiunea inflaţionistă.
Existenţa separată a bugetului extraordinar concentrează cheltuieli şi venituri uriaşe în
afara bugetului ordinar. (cuprinderea în buget separat este impusă de necesitatea comparaţiilor
şi analizelor în timp).
- altă abatere constă în practica bugetelor autonome, care se întocmeşte de către
întreprinderi sau chiar instituţii publice care beneficiază de o largă autonomie funcţională în
gestionarea propriei activităţi.
Pierderile acestor întreprinderi şi instituţii se acoperă de la bugetul statului, iar
eventualul profit este preluat de buget.
- altă abatere în practică o reprezintă conturile speciale de trezorerie.

Ele se deschid în numele statului pentru a evidenţia anumite plăţi ce nu reprezintă cheltuieli
definitive sau anumite încasări ce nu reprezintă venituri propriu-zise. (Ex. Statul acordă
avansuri furnizorilor săi înregistrând ca o plată nedefinitivă, iar pe măsură ce furnizorii
livrează bunurile înregistrează datoriile de achitat către aceştia.

3)ANUALITATEA BUGETULUI.
Acest principiu cere ca întocmirea, aprobarea şi execuţia inclusiv încheierea
exerciţiului bugetar să se facă în limitele unei perioade de timp de un an. Această perioadă de
un an este denumită an bugetar şi nu este obligatoriu să se propună pe un an calendaristic.
Anualitatea vizează cel puţin două direcţii principale:
- perioada pentru care se întocmeşte şi se aprobă;
- perioada în care se execută şi se încheie exerciţiul bugetar.
Sub primul aspect se constată practici diferite, în sensul că multe ţări practică un an
bugetar suprapus cu anul calendaristic (1 ianuarie – 31 decembrie), în timp ce alte ţări încep
anul bugetar pe parcursul unui an calendaristic, încheindu-l după 12 luni în anul următor.

52
 Cauze:
- obiective: caracterul producţiei, ponderea unor ramuri ce asigură totalitatea
resurselor bugetare;
- subiective: tradiţii, program de lucru al Parlamentului.
În această situaţie sunt unele state care au o producţie predominant agricolă, din
necesitatea cunoaşterii situaţiei recoltelor şi a producţiei agricole ca premisă pentru aprobarea
şi elaborarea unui buget.
Când anul bugetar se suprapune cu cel calendaristic (denumită sistem de gestiune), la
finele anului se încheie execuţia bugetară indiferent dacă unele cheltuieli sau unele venituri au
rămas neefectuate (uneori anul bugetar este 1 aprilie – 1 aprilie).
Unele ţări închid anul bugetar la 3 – 6 luni de la finele lui, cu o perioadă de execuţie
suplimentară, când atât încasările cât şi cheltuielile în contul acelui an vor continua în paralel
cu execuţia bugetară a noului an (în acest timp vor funcţiona 2 bugete) – se numeşte sistem de
execuţie.
4. PRINCIPIUL ECHILIBRĂRII BUGETULUI
Acest principiu este conceput în legătură directă cu celelalte principii menţionate
anterior şi presupune egalizarea între veniturile curente şi cheltuielile totale ale unui an
bugetar.
Bugetul ar trebui să asigure echilibrul, egalitatea Venituri = Cheltuieli, atât în faza de
proiectare – aprobare cât şi în procesul execuţiei finalizat prin închiderea exerciţiului bugetar
cu respectarea acestei condiţii. Treptat şi acest principiu a fost încălcat prin întocmirea şi
executarea unor bugete deficitare.
5. REALITATEA BUGETULUI
Acest principiu cere ca atât elaborarea şi aprobarea bugetului cât şi urmărirea execuţiei
sale să se bazeze pe un sistem informaţional adecvat, să se fundamenteze pe baze reale şi să
reflecte situaţia financiară reală a statului.
El presupune ca evaluările la cheltuieli, respectiv la venituri să aibă corespondent în
posibilităţile reale şi să coreleze corect elementele de efort cu cele de efect.
Pentru a răspunde cerinţelor acestui principiu este nevoie de un mare volum de
informaţii cu o prelucrare adecvată, ceea ce s-a concretizat în apariţia unor modele ce conţin
un mare număr de ecuaţii cu multe necunoscute. Concomitent însă mărimea veniturilor şi a

53
cheltuielilor este influenţată de elemente şi situaţii neprevăzute în faza de întocmire şi
aprobare a bugetului.
De aceea a apărut o practică mai nouă concretizată în reevaluarea pe parcurs a
prevederilor iniţiale ale bugetului şi promovarea bugetelor consolidate pe această bază,
respectiv redimensionarea în cursul anului bugetar a valorilor iniţiale.
6. PRINCIPIUL PUBLICITĂŢII BUGETULUI
Constă în aducerea la cunoştinţa publicului a conţinutului bugetului de stat, folosind
mijloace de publicitate, inclusiv presa, radioul, televiziunea, astfel încât cetăţenii să cunoască
cât mai multe informaţii privitoare la conţinutul bugetului.
În acelaşi context al publicităţii se consideră a se încadra şi dezbaterile parlamentare
referitoare la buget, inclusiv publicarea legii de aprobare a bugetului.
7. NEAFECTAREA VENITURILOR BUGETARE
Acest principiu constă în teza despersonalizării veniturilor preluate la bugetul statului,
adică o dată încasate la buget resursele (veniturile) sunt utilizate global, excluzând vreo
legătură cu sursa din care au provenit.
Nu pot fi rezervate venituri, indiferent de sursă, pentru a fi afectate (orientate)
realizările unei cheltuieli anume.
Uneori în practică şi acest principiu a fost încălcat, prin existenţa bugetelor autonome
şi a bugetelor extraordinare.
8. PRINCIPIUL SPECIALIZĂRII BUGETARE
Constă în aceea că înscrierea în bugetul de stat şi aprobarea veniturilor şi cheltuielilor
bugetare trebuie făcută în concordanţă cu o anumită schemă unitară ce structurează veniturile
pe surse de provenienţă şi cheltuielile pe categorii de cheltuieli.
Această schemă se elaborează de către Ministerul Finanţelor şi este obligatorie de
respectat, atât în faza de elaborare a bugetului, cât ţi în faza de execuţie până la încheierea
exerciţiului bugetar. Încadrarea strictă în această schemă (clasificaţii bugetare) este
considerată o premisă indispensabilă asigurării disciplinei financiare, a ordinii bugetare şi a
controlului asupra gestiunii bugetare.
Această schemă de clasificare a veniturilor şi cheltuielilor trebuie să respecte anumite
condiţii:
- să fie simplă şi clară (pe surse şi destinaţii);

54
 - să permită înţelegerea conţinutului elementelor de structură la venituri şi
cheltuieli;
- să favorizeze controlul şi analizele privitoare la situaţia financiară a statului.
În întocmirea clasificaţiilor bugetare se au în vedere anumite criterii bugetare; se au în
vedere anumite criterii posibile de aplicat şi anume:
1. Criteriul administrativ sau departamental (pe ministere, departamente şi anume
activităţi publice : învăţământ, sănătate, apărare, etc)
2. Criterii economice – veniturile şi cheltuielile se grupează astfel încât să se reflecte
sursele pe seama cărora se constituie veniturile bugetare şi destinaţiile ce vizează cheltuielile
de efectuat, împărţindu-le în:
a) Operaţiuni curente presupun că veniturile se împart în:
- venituri curente fiscale
- venituri curente nefiscale
b) Operaţiuni de capital care sunt legate de investiţii.

3. Clasificaţia funcţională - pentru gruparea veniturilor şi cheltuielilor în raport cu

sarcinile, funcţiile şi obiectivele urmărite de stat, separat de veniturile şi cheltuielile de capital.
Aici sunt cuprinse: cheltuieli de personal, subvenţii, transferuri.

5.3. Sisteme bugetare

Sistemul bugetar este structurat în corespondenţă cu structurarea şi organizarea

administrativ – teritorială a statelor. Sistemul bugetar diferă ca structură la statele unitare faţă
de statele federale.
State de tip unitar = Franţa, Italia, Suedia, Spania, Olanda, România, etc.
State de tip federal = SUA, Canada, Elveţia, Germania, India, Brazilia, Australia, etc.
Statele de tip unitar sunt organizate în unităţi administrativ – teritoriale la nivelul
cărora funcţionează organe ale puterii şi administraţiei de stat locale. În aceste state structura
sistemului bugetar cuprinde un buget al administraţiei publice centrale şi bugete locale, care
corespund unităţilor administrativ – teritoriale.
Statele de tip federal au o structură organizatorică care include: federaţia, statele,
provinciile sau regiunile membre ale federaţiei şi unităţile administrativ – teritoriale proprii
55
fiecărui stat membru al federaţiei. Statele şi provinciile (regiunile) membre ale federaţiei
dispun de parlamente şi guverne proprii, dar care nu au competenţe în relaţiile internaţionale.
Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor între verigile sistemului bugetar în fiecare stat
se face în funcţie de modul în care au fost delimitate atribuţiile între aparatul de stat central şi
cel local.
De regulă veniturile cele mai importante şi principalele categorii de cheltuieli fac
obiectul bugetului central sau federal, în bugetele statelor membre ale federaţiei şi în bugetele
locale fiind înscrise venituri şi cheltuieli de importanţă mai mică.
Resursele care contribuie la acoperirea cheltuielilor din bugetele locale sunt
reprezentate de veniturile proprii locale, subvenţii primite de la bugetul central şi
împrumuturile contractate de organele locale.
La venituri locale se exemplifică:
1. Impozite locale – pe veniturile persoanelor juridice;
- pe veniturile persoanelor fizice;
- taxa asupra proprietăţii.
2. Venituri provenind din exploatarea bunurilor aparţinând administraţiei de stat locale
(întreprinderi de distribuţie a energiei electrice, a gazului metan, apei, întreprinderi de
transport în comun, salubritate, exploatarea pădurilor, etc.).
3. Cote adiţionale la impozitele de stat – reprezintă un adaos la impozitele care
alimentează bugetul central şi sunt percepute în favoarea bugetului local.
De regulă bugetele locale sunt deficitare, deficitul bugetar fiind acoperit prin:
1. Subvenţii de la bugetul central – aspect ce conduce la dependenţa organelor locale
faţă de organele centrale ale administraţiei.
2. Împrumuturi prin:
- plasarea unor obligaţiuni pe piaţă;
- organisme financiare specializate, cum ar fi: case de depuneri, case de economii, case
de împrumuturi locale..
In România bugetul este elaborat atât pe baza principiului bugetului brut (pentru
principalele activităţi social – culturale, apărare, interne, etc.) cât şi pe principiul bugetului
net, în relaţiile cu regiile autonome şi instituţiile care realizează venituri.
Având în vedere experienţa altor ţări în materie de buget şi de realităţile economiei
româneşti, legislaţia bugetară admite şi posibilitatea administrării unui buget deficitar.

56
Acoperirea deficitului poate fi realizată prin împrumuturi pe termen scurt, mijlociu şi lung,
atât pe piaţa internă cât şi pe cea externă.
Din bugetele administraţiei de stat centrale se efectuează importante transferuri de
resurse către bugetele locale pentru asigurarea echilibrului acestora.
Bugetele locale evidenţiază acţiunile specifice administraţiei de stat locale ce se
finanţează în cea mai mare parte din venituri proprii.

5.4. Procesul bugetar

Exprimă ansamblul lucrărilor şi operaţiunilor privind întocmirea proiectului de buget,
aprobarea, execuţia, închiderea sau încheierea bugetului şi controlul bugetar. El prezintă
anumite particularităţi, diferenţieri în funcţie de componenţa sistemului bugetar la care se
referă, ca buget al administraţiei centrale sau federale, bugetele locale sau bugetul asigurărilor
sociale.
Trăsăturile procesului bugetar sunt:
- este un proces de decizie, deoarece autorităţile competente hotărăsc în privinţa
alocării resurselor publice;
- este un proces politic, deoarece deciziile privind alocarea resurselor sunt determinate
de gândirea doctrinară şi interesele politice ale formaţiunii aflate la putere;
- este un proces complex, vizând un mare număr de participanţi, cu probleme multiple
şi diverse;
- este un proces ciclic, delimitându-se într-o perioadă calendaristică bine determinată,
(care coincide cu anul bugetar) după care procesul se reia.
Fazele procesului bugetar:
1. Elaborarea bugetului
Elaborarea sau întocmirea proiectului de buget constă în lucrări de fundamentare,
inclusiv de evaluare a cheltuielilor şi veniturilor bugetare, concretizat într-un proiect de buget
al statului, cu înscrierea categoriilor de cheltuieli şi mărimea acestora, precum şi a categoriilor
de venituri şi mărimea acestora.
Lucrările sunt coordonate de Ministerul Finanţelor, sub răspunderea directă a
guvernului.
În unele ţări conducerea şi răspunderea pentru întocmirea proiectului de buget revine
preşedinţiei, care dispune de un organism specializat (republici prezidenţiale – parlamentare).

57
Proiectul de buget se supune analizei guvernului care hotărăşte forma finală sub care îl trimite
spre dezbatere şi aprobare Parlamentului.
2. Aprobarea bugetului
Presupune într-o primă etapă analiza conţinutului bugetului la nivel de comisie
parlamentară specializată (comisiile economice, buget – finanţe), după care urmează
dezbaterea în şedinţe ale Parlamentului (în plen). La baza dezbaterilor stau proiectul de buget
însoţit de anexe, precum şi expunerea de motive făcută de guvern.
Aceste materiale trebuie să ofere informaţii utile asupra fundamentării sumelor
înscrise la venituri şi cheltuieli, iar în cadrul analizei şi dezbaterilor în plen pot rezulta poziţii
diferite faţă de propunerile guvernului.
Parlamentul poate aduce amendamente – modificări ale propunerilor guvernului sau
poate respinge în totalitate proiectele de buget. După ce s-a votat şi aprobat, forma finală
devine buget lege – Legea bugetului de stat – ce poate fi înaintată spre promulgare
preşedinţiei, după care se dă publicităţii.
3. Execuţia bugetului
Constă în realizarea în practică a prevederilor aprobate, atât la venituri cât şi la
cheltuieli.
a) La venituri prevederile sunt considerate nivele minime obligatorii, iar la cheltuieli
sunt nivele maxime obligatorii.
Ultimele decenii marchează o tendinţă de reconsiderare, ajustare a prevederilor iniţiale
pe parcursul anului bugetar, pe aceeaşi filieră ca şi la aprobarea iniţială.
Execuţia bugetară presupune operaţii specifice:
- aşezarea impozitelor prin stabilirea obligaţiilor de plată , inclusiv emiterea titlurilor
de percepere a contribuţiei;
- perceperea sau încasarea efectivă;
- lichidarea prin înregistrarea pe de o parte a obligaţiei de plată, iar pe de altă parte a
plăţilor efectuate în evidenţa organului fiscal;
- urmărirea încasărilor de către organele fiscale.
b) La cheltuieli:
- angajarea cheltuielilor – întocmirea documentului între instituţiile de stat şi furnizori
sau prestatori de servicii;

58
 - lichidarea – presupune constatarea prestării serviciului sau efectuarea livrării de
bunuri către instituţiile de stat;
- ordonanţarea – emiterea documentului de plată către beneficiarul sumei (CEC, ordin
de plată);
- plata propriu – zisă – înseamnă efectuarea operaţiilor de transmitere a sumei de bani
prin virament sau numerar (banii publici – plăţile se fac ulterior primirii mărfurilor)
Primele 3 tipuri de operaţiuni se fac de ordonatori de credite bugetare, care sunt
conducătorii instituţiilor publice.
Ordonatorii de credite se structurează pe 3 nivele:
- ordonatori primari - conducătorii ministerelor sau instituţiilor centrale beneficiari de
credite bugetare.
- ordonatori secundari – la nivel mediu, la nivelul unităţilor administrativ – teritoriale.
- ordonatori terţiari – conducătorii instituţiilor operative care administrează creditul
bugetar.
4. Execuţia de casă a bugetului
Presupune efectuarea operaţiilor de încasări şi plăţi, care poate fi organizată pe 2
sisteme:
a) prin sistem bancar – reţeaua bancară este împuternicită să efectueze încasări şi plăţi
în contul bugetului de stat.
Avantaje: Băncile oferă o reţea mai largă în teritoriu.
Dezavantaje: informaţiile privind execuţia bugetului depind de funcţionarea sistemului
informaţional al băncilor, unele disponibilităţi bugetare putând rămâne blocate la nivelul
băncilor şi nu pot fi redistribuite operativ.
b) prin sistem de trezorerie – are la bază funcţionarea unei instituţii specializate
subordonate Ministerului Finanţelor, numită trezorerie având funcţia de casier (trezorier)
public, de bancher al statului.
Trezoreria efectuează încasări şi plăţi pe seama resurselor bugetare în cont şi numerar.
Trezoreria exercită controlul lichidităţilor în sectorul public, gestionează şi redistribuie
resursele băneşti ale sectorului public, administrează conturile instituţiilor publice.
5. Închiderea exerciţiului bugetar

59
 Se concretizează în întocmirea contului execuţiei bugetului sau contul de închidere a
exerciţiului bugetar, reprezentând o sinteză de tipul dărilor de seamă contabile asupra
operaţiunilor bugetare efectuate pe parcursul anului respectiv.
Acest cont trebuie să arate cum s-a încheiat bugetul (cu deficit, echilibrat sau cu
excedent) şi se prezintă spre aprobare parlamentului.
6. Controlul bugetar
Se exercită pe toate fazele menţionate mai sus, începând cu elaborarea proiectului şi
terminând cu închiderea contului de execuţie bugetară.
Controlul bugetar are 3 forme:
a) Controlul politic – exercitat de Parlament mai ales cu prilejul aprobării proiectului
b) Controlul jurisdicţional – printr-o instituţie specializată în exercitarea controlului
sub aspect economic şi juridic, având şi competenţa de a judeca abaterile de la normele legale
privind execuţia bugetului. Această instituţie este Curtea de Conturi.
c) Controlul administrativ – exercitat prin organele administraţiei de stat specializate,
începând cu organele de control din structura Ministerului Finanţelor (de la nivel central şi
teritorial).
Ministerele şi celelalte instituţii centrale pot avea organe de control specializate.
Structura controlului bugetar cuprinde:
- control intern (din interior);
- control ierarhic (de la nivelul instituţiilor superioare);
- control al statului, din afara sistemului.
După momentul derulării, avem:
- control preventiv;
- control concomitent;
- control ulterior.

5.5. Sistemul cheltuielilor publice şi sistemul resurselor financiare

publice

1. Resurse financiare publice

Sistemul resurselor financiare publice cuprinde resursele băneşti administrate de către
autorităţile publice, inclusiv de către întreprinderi, instituţii şi entităţi cu autonomie
60
funcţională din sector public. Elementul definitoriu este imprimat de caracterul public al
acţiunilor ce se finanţează pe seama acestor resurse.
În acest sens, constituirea şi administrarea resurselor financiare publice se află în
relaţie directă cu necesitatea asigurării funcţionării normale a entităţilor publice, atât a celor
din sfera activităţilor nemateriale, cât şi a celor din sfera activităţilor materiale (întreprinderi
cu capital de stat).
Resursele financiare publice aparţin de drept statului, sunt administrate şi utilizate prin
organele de decizie şi execuţie ale instituţiilor şi întreprinderilor statului în baza proprietăţii de
stat caracteristice sectorului public.
Spre deosebire de acestea, resursele private se administrează de către deţinătorii de
drept ai acestora, ca persoane juridice sau fizice în baza proprietăţii private în care se
desfăşoară activitatea acestora.
Clasificarea resurselor:
1. După modul de administrare:
Resurse publice ale: - administraţiei centrale de stat;
- administraţiei locale;
- ale asigurărilor sociale de stat.
2. După caracterul permanent sau incidental al constituirii lor, resursele bugetare se
împart în:
- resurse ordinare (curente) – se caracterizează prin prezenţa lor permanentă în
bugetele statelor, sunt suportul principal al finanţării cheltuielilor statului. Sunt următoarele
categorii: impozite, taxe, prelevări din venituri, dividende ce revin statului din profitul
agenţilor cu capital de stat.
- resurse extraordinare – care sunt utilizate în anumite condiţii considerate
excepţionale, fiind cunoscute sub două forme:
- împrumuturi de stat;
- emisiune inflaţionistă de monedă.
Împrumuturile de stat – reprezintă o formă de procurare a resurselor financiare la
dispoziţia statului în condiţii specifice creditului, respectiv ele presupun:
- obligativitatea rambursării de către stat, la termen;
- plata unei anumite dobânzi la sumele împrumutate (plata este făcută de stat).

61
 Avantaje: împrumuturile favorizează mobilizarea unor sume relativ mari într-un
termen relativ scurt, asigurând finanţarea acţiunilor de necesitate imediată.
Emisiunea inflaţionistă de monedă – se manifestă ca efect al dreptului de monopol al
statului de a emite monedă, uneori el procedând la emiterea şi punerea pe piaţă a unei cantităţi
mai mari de monedă decât cantitatea justificată în mod obiectiv în circulaţie.
Cantitatea de monedă obiectiv necesară este determinată de mărimea produsului
naţional sau de volumul bunurilor şi serviciilor exprimate valoric în condiţii de circulaţie
normală a acestora.
Atunci când statul emite o masă monetară suplimentară îşi crează în mod artificial o
putere de cumpărare mai mare, cantitatea de monedă emisă suplimentar devenind o resursă
financiară publică.
Dezavantaj: emisiunea inflaţionistă de monedă antrenează însă o creştere a preţurilor şi
determină o reducere a puterii de cumpărare a monedei şi o reducere a veniturilor reale.
Apelul la emisiunea inflaţionistă de monedă ca resursă financiară publică a devenit
posibilă odată cu circulaţia monedei fără valoare intrinsecă , a monedei de cont (scripturale).
Pe lângă aceste două resurse extraordinare, tot în mod cu totul excepţional mai pot fi
folosite:
- rezervele valutare sau rezervele de aur;
- sume rezultând din valorificarea unor bunuri ale statului (prin privatizare, vânzare
acţiuni acolo unde statul este proprietar, ş.a.).
3.După locul de provenienţă sunt:
- resurse interne – toate prelevările bazate pe PIB, inclusiv împrumuturile interne;
- resurse externe – din afara ţării, împrumuturi externe sau ajutoare financiare (pentru
anumite acţiuni sau dificultăţi).
4. După criteriul silit sau nesilit, se diferenţiază:
- resurse cu caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuţii);
- resurse cu caracter facultativ (împrumuturi, contribuţii facultative mai ales pentru
acţiuni locale.

Factori de influenţă specifici formării resurselor financiare

Factori economici – acţionează asupra evoluţiei resurselor prin volumul şi structura
PIB, deci prin partea din acest produs care se constituie ca materie impozabilă (nivelul

62
dezvoltării economice şi structura economiei). Tot un factor economic este considerat şi
emisiunea monetară, în măsura în care contribuie la creşterea economică prin realizarea de noi
investiţii şi crearea de noi locuri de muncă ca premisă a creşterii PIB (mai ales pe termen scurt,
pentru că pe termen lung antrenează inflaţie).
Factori sociali – în ultimele decenii cresc preocupările statelor pentru asigurarea
securităţii sociale, precum şi amplificarea acţiunilor vizând educaţia, ocrotirea sănătăţii, etc.
Factori politici şi factori militari – respectiv orientările de politică guvernamentală,
ale grupurilor politice aflate la guvernare (guvern de stânga sau de dreapta), de asemenea
funcţie de zona geografică, politica de alianţe, etc.

2. Sistemul cheltuielilor publice

Prin intermediul cheltuielilor publice se realizează cea de-a doua fază a funcţiei de
repartiţie a finanţelor publice şi anume, repartizarea resurselor financiare publice pe diverse
destinaţii, în scopul îndeplinirii funcţiilor statului.
Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în legătură strânsă cu destinaţia
lor. Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut ( cheltuieli
curente cu serviciile publice, acţiuni social-culturale, ordine publică, apărare naţională, acţiuni
economice ş.a.). Alte cheltuieli se concretizează în bunuri de folosinţă îndelungată
(echipamente de investiţii, construcţii de drumuri, poduri, clădiri, ş.a.), ceea ce reprezintă o
avansare de produs intern brut, respectiv o participare a statului la finanţarea formării brute de
capital ( atât in sfera producţiei materiale cât şi în sfera nematerială).
Trebuie făcută deosebirea între noţiunile de cheltuieli publice şi cheltuieli bugetare.
Cheltuielile publice cuprind totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public, prin
intermediul instituţiilor publice şi care se acoperă de la bugetul de stat sau de la bugetul
propriu, pe seama veniturilor obţinute. Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli
care se acoperă din bugetul public. Ele au o sferă de cuprindere mai restrânsă decât
cheltuielile publice.
Cunoaşterea structurii cheltuielilor publice este necesară în practica financiară şi
statistică pentru ca ea arată modul cum sunt orientate resursele băneşti ale statului spre
anumite obiective (economice, sociale, culturale, militare, politice, financiare, ş.a.).
Principalele criterii generale de clasificare a cheltuielilor publice sunt de două tipuri şi
anume administrative şi economice.

63
 După criteriul administrativ cheltuielile publice se grupează în funcţie de structura
organelor şi instituţiilor publice. În cadrul acestei clasificări se disting gruparea organică, în
care cheltuielile sunt împărţite după fondurile din care se finanţează ( din bugetul general al
statului, din bugetele locale, din conturile speciale de trezorerie), gruparea funcţională în care
cheltuielile sunt împărţite după specificul activităţii instituţiilor publice ( administraţie
publică, armată, învăţământ, sănătate, cercetare ştiinţifică etc.).
După criteriul economic,cheltuielile publice se grupează în funcţie de: rolul acestora
în realizarea procesului reproducţiei sociale; după natura cheltuielilor; caracterul productiv al
muncii; conţinutul material sau nematerial al cheltuielilor publice.
În funcţie de rolul în înfăptuirea reproducţiei sociale se disting:
ƒ cheltuieli reale- reprezintă un consum de produs naţional şi nu au ca efect crearea de
venit naţional. Ele au caracter neproductiv şi se referă la întreţinerea aparatului de stat,
plata dobânzilor şi comisioanelor aferente împrumuturilor de stat, întreţinerea şi
dotarea cu armament şi tehnică de luptă a armatei ş.a.;
ƒ cheltuieli economice(pozitive)- au caracter productiv şi se materializează în investiţii
efectuate de stat pentru înfiinţarea de noi întreprinderi, modernizarea celor existente,
construirea de drumuri şi în general dezvoltarea infrastructurii. Aceste cheltuieli au
drept consecinţă crearea de produs naţional, având efecte favorabile asupra procesului
de ansamblu al reproducţiei sociale.
După natura şi aportul cheltuielilor la crearea condiţiilor privind activitatea entităţilor
publice acestea se grupează în:
ƒ cheltuieli de funcţionare- care asigură bunul mers al activităţii instituţiilor
publice, concretizându-se în plăţi pentru salarii, consumuri materiale sau
cheltuieli administrativ- gospodăreşti;
ƒ cheltuieli de transfer- cuprind sumele transmise către diferite persoane care nu
participă direct la activitatea curentă a entităţilor publice, subvenţii acordate
firmelor, pensii, ajutoare de şomaj şi alte cheltuieli cu caracter social;
ƒ cheltuieli de investiţii- cele privind înfiinţarea unor noi întreprinderi, dotarea cu
mijloace de natura activelor fixe corporale pentru buna funcţionare a entităţilor
publice.
După caracterul productiv al muncii, conform căruia şi activitatea din sfera
neproductivă crează pordus naţional, cheltuielile publice se grupează astfel:

64
 ƒ cheltuieli care se autolichidează- se recuperează de la beneficiarii acestora, ca
de exemplu cheltuielile cu întreţinerea locuinţelor aparţinând statului şi care se
recuperează de la beneficiarii acestora prin plata chiriilor;
ƒ cheltuieli neproductive- prin care se creează anumite avantaje economice
societăţii şi presupun încasări de impozite şi taxe care urmează sau preced
efectuarea cheltuielilor (ex. taxe aferente serviciilor de sănătate, de învăţământ,
contribuţii pentru asigurări sociale ş.a.).
După conţinutul material sau de muncă vie al proceselor prin care se concretizează,
cheltuielile sunt grupate în două mari categorii:
ƒ cheltuieli materiale- sunt cuprinse cele ocazionate de procurarea materiilor
prime şi materialelor, obiectelor de inventar, combustibil, energie, utilaje,
instalaţii, mijloace de transport, ş.a., necesare consumului curent sau înzestrării
cu active fixe corporale a întreprinderilor sau instituţiilor de stat;
ƒ cheltuieli de personal- includ plăţile privind salariile, ajutoare de şomaj, ş.a.
Pentru analiza evoluţiei cheltuielilor într-o ţară, dar şi analiza comparativă a
cheltuielilor mai multor ţări, la un moment dat sau în diferite orizonturi de timp se utilizează
următorii indicatori:
a) indicatori privind nivelul cheltuielilor publice
• volumul cheltuielilor publice, exprimat în mărime nominală ( în
preţurile anului respectiv);
• volumul cheltuielilor publice, exprimat în mărime reală, care se
prezintă în preţuri constante ( preţurile unui anumit an luat ca bază
de comparaţie). Exprimarea în mărime reală înlătură influenţa
fenomenului inflaţionist;
• ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut, calculul
făcându-se pentru totalul cheltuielilor sau pentru fiecare categorie
(destinaţie) de cheltuieli;
• nivelul cheltuielilor publice pe locuitor, exprimat atât în moneda
naţională, cât şi într-o monedă internaţională ( USD, Euro) pentru
a se efectua calcule de comparaţie.

65
b) indicatori privind strucutra cheltuielilor publice se referă la analiza pe diferite
categorii de cheltuieli în cadrul unor criterii de clasificare specifice fiecărei ţări sau cu
valabilitate generală în cadrul organismelor internaţionale;
c) indicatori privind dinamica cheltuielilor publice- reflectă modificarea acestora
în timp şi anume:
• modificarea în mărimi absolute a cheltuielilor publice;
• modificarea în dinamică în mărimi relative;
• modificarea ponderii cheltuielilor publice în P.I.B. ( ca diferenţă
între ponderea în perioada curentă şi cea din anul de bază);
• modificarea nivelului cheltuielilor publice pe locuitor într-o
monedă internaţională;
• modificarea structurii cheltuielilor publice ca pondere a anumitor
componente, în anul curent faţă de anul de bază;
• coeficientul de devansare a creşterii P.I.B. de către creşterea
cheltuielilor publice ( calculat ca raport între indicele creşterii
cheltuielilor publice şi indicele creşterii P.I.B.).

Intrebări recapitulative:
1. Prezentaţi conceptul de buget de stat şi cel de buget al economiei naţionale.
2. Care sunt principalele componente ale bugetului general consolidat?
3. Prezentaţi principiile bugetare, semnificaţia acestora şi principalele abateri apărute
în practică de la aceste principii.
4. Definiţi procesul bugetar, trăsăturile acestuia şi etapele procesului bugetar.
5. Care sunt principalele criterii de clasificare a resursele şi cheltuielile financiare
publice. Dar factorii care influenţează dimensiunea şi structura acestora?

66
TEMA VI. IMPOZITELE - FORMA PRINCIPALA A RESURSELOR
FINANCIARE PUBLICE

Obiective
1. Cunoaşterea conţinutului economic, transaturile impozitelor , funcţiilor şi rolului
impozitelor.
2. Cunoaşterea elementelor tehnice ale impozitelor, şi principiilor de impunere.
3. Inţelegerea succesiunii lucrărilor de constatare, evaluare şi încasare a impozitelor.

Cuvinte cheie
▪ impozit ▪ echitate fiscală
▪ cote de impozitare ▪ subiect (plătitor)
▪ evaluare materie impozabilă ▪ suportator
▪ asietă ▪ stopaj la sursă.

Conţinut

Conţinut economic
Cuvântul “impozit” îşi are originea în latinescul “impozitas” care are semnificaţia de
prelevare obligatorie de către stat. La început impozitele erau contribuţii liber consimţite (în
orânduirea feudală), treptat însă ele au devenit o necesitate ce nu poate fi evitată, în măsura în
care statul nu dispune de alte posibilităţi de a-şi procura fondurile necesare.
Deci necesitatea impozitelor se explică prin cerinţa de asigurare a funcţionării
instituţiilor statului, de îndeplinire a funcţiilor statului.
Din punct de vedere economic, impozitul reflectă procese economice de repartiţie
secundară a produsului creat, deci redistribuirea veniturilor primare de la diferite persoane
fizice sau juridice către stat pentru acoperirea nevoilor publice.

67
 Trăsături caracteristice ale impozitelor
- prelevarea sub formă de impozite (taxe, contribuţii) se efectuează în mod silit,
obligatoriu;
- prelevarea se realizează cu titlu definitiv, nerambursabil;
- prelevarea se realizează fără contraprestaţie din partea statului (plătitorul nu poate
pretinde şi nu obţine un echivalent direct din partea statului).

Teorii privind natura şi mărimea impozitelor

Teoria echivalenţei – axată pe teza că impozitele reprezintă o contraprestaţie datorată
de către persoanele fizice şi juridice statului în schimbul serviciilor, foloaselor oferite de stat
acestora (indivizilor şi întreprinderilor). Abordarea impozitului prin această prismă are unele
rezerve determinate de următoarele caracteristici:
- nu toate serviciile oferite de stat sunt măsurabile pentru a asigura compararea
valorilor. Ex. apărare naţională sau reprezentanţele diplomatice;
- o serie de servicii publice se caracterizează prin oferta de avantaje directe şi indirecte
(beneficiind alte persoane).Ex. învăţământul de stat:
- avantaj direct: absolventul;
- avantaj indirect: patronul, agentul economic;
- de serviciile publice beneficiază nu numai persoanele care plătesc impozite ci şi
persoane care nu au calitatea de plătitor de impozite (pentru că nu au venituri);
- schimbul de echivalenţe ar presupune existenţa prealabilă a unui acord al părţilor
participante (impozitul dimpotrivă trebuie plătit fără consimţământul plătitorului);
- statul decide mărirea impozitelor şi destinaţiile de utilizare (plătitorul nu trebuie sa-şi
dea acordul asupra acestor probleme).
Teoria siguranţei – teza după care impozitul este o primă de asigurare pentru viaţa
cetăţenilor statului. Deci statul pe baza acestor sume asigură contribuabililor mediul prielnic
unor activităţi la scara comunităţii (învăţământ, ordine publică).
Teoria sacrificiului – se bazează pe teza că statul poate cere cetăţenilor săi să sacrifice
o anumită parte din valoarea dobândită sub anumite forme ca venituri pentru a se finanţa
serviciile publice oferite de stat (există aici mai multe variante: sacrificiu egal, sacrificiu
proporţional, sacrificiu minim).

68
 Teoria neutralităţii – se referă la faptul că prin impozite să nu fie afectată distribuirea
veniturilor şi a bogăţiei în general. Deci repartiţia contribuţiilor pe indivizii aflaţi într-o
situaţie identică trebuie să fie egală, astfel încât după plata impozitelor să se menţină pe mai
departe acea egalitate firească între indivizi.

Funcţiile şi rolul impozitelor

Impozitele ca o componentă de bază a finanţelor publice îndeplinesc principial
aceleaşi funcţii ca şi finanţele publice şi anume:
- funcţia de repartiţie – mobilizarea resurselor
- distribuirea (repartizarea) resurselor
- funcţia de control
Impozitele mijlocesc redistribuirea veniturilor între sfere de activitate, între ramuri
economice, între persoane juridice şi indivizi.

Elemente tehnice ale impozitului

Cele mai importante elemente tehnice sunt:
1.Subiectul (plătitorul, contribuabilul) – respectiv persoane fizice sau juridice în
sarcina cărora se stabileşte obligaţia de a plăti impozitul.
2.Suportatorul (destinatar) – este persoana care suportă plata impozitului, indiferent
dacă efectuează plata sau nu o efectuează. Suportatorul este acelaşi cu subiectul în toate
cazurile în care cel ce plăteşte impozitul îşi diminuează propriile venituri (impozitul pe
proprietate, impozitul pe profit, etc.).
În cazul când subiectul plăteşte un impozit, dar recuperează suma plătită pe diferite
căi, suportatorul este o altă persoană decât cel ce plăteşte. Cel mai bun exemplu este în cazul
impozitelor indirecte (TVA, taxe vamale, etc.) când plătitorul este de regulă o persoană
juridică, iar suportatorul este consumatorul final (persoane fizice), sarcina suportării
impozitului se transmite în cadrul actului de vânzare – cumpărare (cumpărătorul final achită în
preţ şi TVA).
3.Obiectul impozitului (materia impozabilă) – este reprezentat de averea, proprietatea
(pentru clădiri, terenuri, mijloace de transport) cât şi veniturile în formă bănească (salarii,
profit).
Obiectul impozitului se poate defini şi ca sursa impozitului.

69
 4.Unitatea de impunere – unitatea de măsură cu care se cuantifică mărimea materiei
impozabile. Exemple:
- unitatea monetară (leul la noi) pentru venituri;
- metru pătrat (m²) pentru construcţii şi terenuri;
- cm³ pentru maşini.
5.Cota impozitului reprezintă mărimea procentuală a impozitului stabilit pe unitatea de
impunere. Uneori se poate stabili impozit şi în sumă fixă pe unităţi de măsură naturală.
Exemplu:
- % la impozitul pe salarii, pe profit (16%), dividende (16%), TVA (19%)
- sumă fixă. Exemplu: lei/m.p. pentru clădiri, terenuri, lei/cm³ pentru autoturisme.
6.Asieta – înseamnă ansamblul de principii, reguli şi modalităţi de aşezare , încasare a
impozitelor, inclusiv eventualele facilităţi acordate. Se includ: norme juridice referitoare la
urmărirea debitorilor, pedepse pentru încălcarea reglementărilor, operaţiunile şi lucrările de
impozitare şi urmărire.

Principii şi criterii ale impunerii

Cerinţe sau premise generale ale impunerii în concepţia clasică
Fundamentele impunerii ca problematică de natură fiscală au fost puse de clasicii
economiei politice – în special de Adam Smith. Aceste premise (fundamente) sunt:
- impunerea trebuie realizată astfel încât impozitul să fie echitabil şi să se asigure
justeţea fiscală. Justeţea sarcinii fiscale pe contribuabili reprezintă sarcina fiscală suportată de
fiecare contribuabil să corespundă puterii contributive a acestora (cei care au putere
contributivă mare să suporte sarcină fiscală mare).
- impunerea să se realizeze în condiţii economicoase, impozitul să fie economicos şi să
aibă un randament ridicat – implică şi o organizare raţională a activităţii legate de stabilirea şi
încasarea impozitelor, inclusiv din punct de vedere al personalului folosit, deci cu cheltuieli de
aşezare şi colectare mici.
- impunerea şi deci impozitul să fie comod de practicat atât din punct de vedere al
plătitorului de impozit cât şi din punct de vedere al organului fiscal.
- impunerea şi deci impozitul să se stabilească într-un mod cert, adică sigur în ceea ce
priveşte mărimea sumei de plată şi existenţa obiectului impozitului.

70
 Pornind de la aceste condiţii general valabile s-au conturat mai multe principii de
impunere, care se pot grupa în 3 categorii:
1.Principii de echitate fiscală
2.Principii de politică financiară
3.Principii de politică economico – socială
1.Principiile de echitate fiscală au la bază ideea că impozitul să fie echitabil (să se ţină
seama de situaţia financiară şi socială a subiectului impozitului). Aplicarea în practică a
acestor principii presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- mărimea sarcinii fiscale să se diferenţieze în funcţie de puterea contributivă,
respectiv să se ţină seama de mărimea materiei impozabile şi de situaţia personală a
contribuabilului – număr copii, veteran război, etc.
- impunerea să fie egală şi generală – să cuprindă toate categoriile sociale şi fiecare
membru al societăţii;
- impunerea să aibă în vedere stabilirea unui nivel minim al veniturilor obţinute de
contribuabili astfel încât să nu afecteze cerinţele minime de trai ale individului.
În acest scop se procedează la stabilirea unui venit minim impozabil ca limită faţă de
care persoanele ce nu depăşesc acest venit sunt scutite de obligaţia de a plăti impozit.
Sunt mai multe metode de determinare a impozitului de plată:
- metoda sumelor fixe – impozitul se stabileşte în sumă fixă pe persoană sau pe
unitatea de măsură a materiei impozabile (ex. impozitul pe teren la intravilan – în lei/ha,
lei/m.p.);
- metoda cotelor procentuale, cu mai multe variante:
- cote proporţionale (impozitul pe profit);
- cote progresive(o dată cu creşterea materiei impozabile creşte şi cota. ex.impozit pe
salarii);
- cote regresive
2.Principii de politică financiară sunt:
- asigurarea unui randament fiscal ridicat – cu eforturi reduse să se atragă un volum de
resurse cât mai mare. Randamentul vizează ca modul de practicare a impozitului să nu permită
sustragerea de la impunere nici ca persoană nici ca materie impozabilă. Trebuie corelat şi cu
administrarea şi gestionarea impozitelor, deci cu toate elementele de tehnică, logistică,
personal.

71
 - asigurarea stabilităţii încasărilor sub forma impozitelor; ritmicitate în încasări;
- asigurarea elasticităţii impozitelor (este recomandat varianta unui sistem de
impozitare cu un număr mare de impozite);
- asigurarea nediscriminării fiscale – acest principiu s-a conturat în contextul extinderii
schimburilor şi cooperării internaţionale axate pe circulaţia internaţională a capitalului şi a
forţei de muncă.
Acest principiu presupune ca fiecare stat să aplice aceeaşi politică fiscală tuturor
persoanelor fizice şi juridice care dobândesc venituri pe teritoriul său.
3.Principii de politică economică şi socială au în vedere următoarele cerinţe:
- adaptarea sistemului de impozite la cerinţele de reglare macroeconomică;
- subordonarea sistemului de impozite unor obiective imediate sau pe termen lung în
plan economic. Ex. stimularea, restructurarea şi modernizarea economiei; dezvoltarea unor
ramuri şi subramuri economice; protejarea economiei naţionale în competiţia ce are loc pe
piaţa internaţională (taxe vamale, scutiri de impozite, amânări la plata impozitelor, stimularea
exportului);
- protecţia socială a diferitelor categorii ale populaţiei, deci măsuri de protecţie socială
(scutiri şi reduceri de impozite).

Aşezarea şi perceperea impozitelor

În derularea operaţiilor şi lucrărilor legate de mobilizarea ca resurse financiare a
impozitelor are loc o succesiune de lucrări care pot fi prezentate astfel:
a) Constatarea şi evaluarea materiei impozabile
b) Determinarea cuantumului impozitului
c) Încasarea impozitului
a) Constatarea şi evaluarea materiei impozabile înseamnă identificarea formelor
concrete sub care se prezintă materia impozabilă şi a stabilirii mărimii acesteia. Se poate
realiza prin:
1.metode directe:
- evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane;
- evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului.
Prima metodă, respectiv pe baza declaraţiei unei terţe persoane, permite determinarea
materiei impozabile în măsura în care această persoană este obligată prin lege să declare datele

72
necesare, sau să determine ea impozitul de plată şi să-l reţină. Se practică în cazul impozitelor
ce operează asupra veniturilor obţinute de indivizi de la persoane fizice, agenţi economici sau
instituţii publice (impozit pe salarii). Se apreciază că această variantă este mai avantajoasă din
punct de vedere al evitării sustragerii de la impunere, dar nu poate fi aplicată decât în condiţiile
în care terţa persoană poate fi obligată să facă aceste declaraţii (cazul impozitului pe salarii).
Declaraţia contribuabilului se bazează pe răspunderea ce revine acestuia şi care este
obligat să justifice datele declarate şi să ţină evidenţe adecvate calculării impozitului de plată.
Deşi larg folosită această variantă favorizează sustragerea de la impunere, practicându-se
variate metode de falsificare a realităţii.
2.metode indirecte
- sunt caracteristice anumitor forme de existenţă a cuantumului impozitului, cel mai
adesea reprezentând forme ale averii.
Identificarea şi evaluarea se poate face prin:
- indicii administrative – se aproximează materia impozabilă în funcţie de aspectele
exterioare, de dimensiunile sale. Se aplică în cazul impozitelor pe clădiri, animale, terenuri, iar
pentru evaluare se ţine seama de dimensiunea obiectului impozitului şi valoarea pe piaţă a
acestuia.
- evaluarea forfetară – organul fiscal constată existenţa materiei impozabile împreună
cu subiectul impozitului şi convine împreună cu acesta asupra mărimii materiei impozabile,
folosind şi informaţii din acte de proprietate sau alte documente.
b.Determinarea cuantumului impozitului
Această fază a aşezării impozitelor presupune determinarea cuantumului impozitului
ce revine pe fiecare contribuabil pornind de la nivel central unde se cuantifică necesarul
pentru a acoperi cheltuielile bugetare. Suma constituită astfel se împarte teritorial
administrativ şi la nivelul fiecărei localităţi şi de aici se porneşte la stabilirea sarcinii de plată
pentru fiecare subiect. Această modalitate nu ţine seama de puterea contributivă a plătitorului
şi de aceea a fost abandonată.
Astăzi în toată lumea impozitul care se stabileşte în sarcina unui contribuabil se
stabileşte pornind de la existenţa obiectului impozitului. Suma totală a impozitului de încasat
rezultă prin însumarea impozitelor pe obiecte, iar apoi prin însumarea la nivelul localităţii şi
apoi a ţării.

73
 Această variantă concordă cu principiul echităţii pentru că se bazează pe existenţa
reală a obiectului impozitului şi are în vedere la calcularea impozitului situaţia personală a
suportatorului.

c.Încasarea impozitului
Se practică mai multe metode de încasare:
- organizarea unui aparat fiscal de stat însărcinat oficial cu organizarea colectării
impozitelor. Este modalitatea cea mai practicată, fie prin încasarea impozitelor direct de la
plătitor, fie prin prezentarea contribuabilului la ghişee special deschise în acest scop.
- metoda stopajului la sursă – presupune ca la locul unde se realizează obiectul
impozitului sub formă de venituri băneşti, să se realizeze calculul impozitului datorat şi să se
reţină de către agentul economic, instituţia, organizaţia respectivă la buget (impozit pe salarii,
pe dividende, pe drepturi de autor).
- pe baza declaraţiei de impunere şi calculul plăţii de către contribuabil direct spre
organul fiscal. Este varianta impunerii globale pe venit în care fiecare plătitor îşi însumează
venitul, calculează impozitul şi virează suma.
-aplicare de timbre fiscale (mobile) – se practică mai ales pentru actele oficiale
prevăzute ca atare de lege (acte notariale, judecătoreşti). Se mai numesc taxe de timbru şi au
semnificaţia unui serviciu prestat de stat.

Întrebări recapitulative
1. Care sunt principalele trăsături caracteristice ale impozitelor?
2. Prezentaţi teoriile privind natura şi mărimea impozitelor precum şi principiile de
impunere.
3. Care sunt elementele tehnice ale impozitelor?
4. Care sunt operaţiile şi lucrările legate de mobilizarea impozitelor ca resurse
financiare publice?

74
TEMA VII .CODUL FISCAL ŞI PRINCIPALELE CATEGORII
DE IMPOZITE

Obiective
1. Codul fiscal şi impozitele şi taxele reglementate de acestea.
2. Prezentarea principalelor categorii de impozite directe şi indirecte.
3. Principalele surse de venituri la bugetele locale.

Cuvinte cheie
▪codul fiscal ▪ taxa pe valoarea adăugată
▪impozit pe venit ▪ profit brut
▪ impozit pe avere ▪ impozite indirecte
▪ impozit pe profit ▪ impozite directe
▪ taxa vamală

Conţinut

Codul fiscal: sfera de cuprindere şi principiile ficalităţii

Codul fiscal al României 1 stabileşte cadrul legale pentru impozitele şi taxele care
constituie venituri la bugetul de stat şi bugetele locale, precizează contribuabilii care trebuie
să plătească aceste impozite şi taxe, precum şi modul de calcul şi de plată al acestora. De
asemenea, autorizează Ministerul Finanţelor Publice să elaboreze norme metodologice,
instrucţiuni şi ordine în aplicarea codului fiscal şi a convenţiilor de evitare a dublei impuneri.
În materie fiscală, dispoziţiile codului fiscal prevalează asupra oricăror prevederi din
alte acte normative, în caz de conflict dintre acestea.
Impozitele şi taxele reglementate prin codul fiscal sunt următoarele:
a) impozitul pe profit;
b) impozitul pe venit;
c) impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;

75
 d) impozitul pe veniturile obţinute în România de nerezidenţi;
e) impozitul pe reprezentanţe;
f) taxa pe valoarea adăugată;
g) accizele;
h) impozitele şi taxele locale.
Impozitele şi taxele reglementate prin codul fiscal se bazează pe următoarele principii:
a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu
forma de proprietate asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin;
b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la
interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea si sumele de plată să fie precis stabilite
pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le
revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar
asupra sarcinii lor fiscale;
c) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în
funcţie de mărimea acestora;
d) eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor codului fiscal,
astfel încât prevederile acestuia să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru
persoane fizice şi juridice, în raport cu în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării
de către acestea a unor decizii investiţionale majore.
Modificarea şi completarea codului fiscal se face prin lege, promovată de regulă cu 6
luni înainte de data intrării în vigoare a acesteia.Orice modificare şi completare intră în
vigoare cu începere din prima zi a anului următor celui în care a fost adoptată prin lege.
Impozitele şi taxele se plătesc în moneda naţională a României, sumele exprimate într-
o altă monedă se exprimă în lei prin utilizarea cursului valutar la data plăţii.
În cazul venitului în natură, valoarea acestuia se stabileşte pe baza cantităţii şi a
preţului de piaţă pentru bunurile sau serviciile respective.

Clasificarea impozitelor

Sistemul modern de impunere promovează o mare varietate de impozite, iar

clasificarea lor poate fi efectuată după mai multe criterii:

1
Publicat în Monotorul Oficial, partea I, nr. 927/ 23 decembrie 2003
76
1) După obiectul care este supus impozitării:
a) impozit pe venit (venituri din salarii, venituri din clădiri, impozit pe profit ş.a.);
b) impozit pe avere (clădiri, terenuri ş.a.);
c) impozit pe consum (taxa pe valoarea adăugată, impozite pe importuri ş.a.);
2) După criteriul scopului urmărit la instituire se pot distinge:
a) impozite financiare, al căror scop principal este de a asigura procurarea resurselor
băneşti necesare statului, deci pentru realizarea veniturilor fiscale (taxe de
consumaţie, impozit pe venit ş.a.);
b) impozite de ordine sau reglatoare a căror introducere vizează realizarea anumitor
obiective urmărite de stat, cum ar fi de exemplu îmbunătăţirea structurii demografice,
contracararea manifestării unor fenomene perturbatoare în economia naţională,
reducerea consumului la anumite produse (ex. prin accize la consumurile de cafea,
tutun, băuturi alcoolice; taxe vamale prin care se stimulează sau descurajează
anumite importuri ş.a.);
3) În funcţie de nivelul instituţional la care se administrează impozitele se pot distinge:
a) impozite la nivel naţional, instituite şi administrate la nivelul organelor centrale;
b) impozite locale, care se instituie si se administrează de către autorităţile publice
locale.
4) După modul în care se reflectă sarcina fiscală asupra suportatorului, impozitele se împart în
două mari categorii:
a) impozite directe, care sunt stabilite nominal în sarcina fiecărui contribuabil şi se
încasează direct de la subiecţii impozitului, sunt stabilite pe venituri, câştiguri, avere
sau alte bunuri ale persoanelor fizice şi juridice, se calculează în raport cu
capacitatea contributivă a plătitorului (în funcţie de mărimea venitului sau averii,
situaţia socială, au cuantum şi termene de plată precis determinate, ce pot fi aduse
din timp la cunoştinţa plătitorilor, prezintă o anumită rigiditate, deoarece nu pot fi
modificate rapid necesitând schimbarea legislaţiei fiscale respective.
La rândul lor, impozitele directe sunt grupate în două categorii:
¾ impozite reale- au ca element fundamental obiectul impozitului, adică formele
concrete de existenţă a materiei impozabile deţinute de fiecare contribuabil,
indiferent de situaţia fiecărui contribuabil.

77
 Exemple: impozitul funciar( stabilit pe baza datelor din registrul de cadastru cu
privire la suprafeţele de teren), impozitul pe clădiri (în funcţie de destinaţia
lor).
¾ impozite personale, care au în vedere pe lângă existenţa materiei impozabile şi
situaţia familială ce grevează asupra puterii contributive a subiecţilor. Ele
asigură impunerea progresivă a veniturilor sau averii, introducerea minimului
neimpozabil şi acordarea unor înlesniri contribuabililor cu familii numeroase.

b) impozite indirecte- sunt percepute cu ocazia vânzării mărfurilor, achitării preţului

serviciilor, prin includerea impozitului în preţul de vânzare sau în tariful încasat.
Plătitorul către stat este o altă persoană decât suportatorul real, primul fiind agentul
economic care încasează preţul sau tariful în care este cuprins impozitul indirect.
Aceste impozite nu ţin seama de puterea contributivă a suportatorului, conducând la
creşterea volumului impozitelor indirecte. În funcţie de forma pe care o îmbracă,
impozitele indirecte pot fi grupate în: taxe de consumaţie; taxe vamale, monopoluri
fiscale, alte taxe ( de timbru, de înregistrare ş.a.).

Prezentarea principalelor categorii de impozite

I. IMPOZITE DIRECTE
1)Impozitele personale, cele mai semnificative sunt:
a) impozitul pe veniturile persoanelor fizice:
• subiecţii impozitului sunt reprezentaţi, în principiu, de toate persoanele fizice
cu domiciliul în statul respectiv şi chiar şi alte persoane care realizează venituri
pe teritoriul ţării respective.
• obiectul impozitului îl reprezintă veniturile realizate in bani din diferite surse:
salarii, din cedarea folosinţei bunurilor (chirii), dividende, venituri din
exercitarea unor profesii liberale etc.;
• nu sunt impozabile: bursele scolare, ajutoarele şi alte forme de sprijin acordate
de la bugete; sume încasate din asigurări de bunuri şi accidente; despăgubiri
din calamităţi ş.a.

78
 • din punct de vedere al modalităţilor de impunere se pot întâlni sisteme diferite
mai ales în cazul veniturilor realizate din mai multe surse. În acest sens se pot
distinge următoarele sisteme:
™ impunerea separată pe fiecare sursă de provenienţă a veniturilor-se pot
utiliza fie mai multe impozite diferite, corespunzătoare unei anumite surse
de provenienţă (sau categorie de activitate), fie un impozit unic dar cu cote
procentuale diferenţiate pe surse de proveninţă a veniturilor;
™ impunera globală, care presupune cumularea tuturor veniturilor
realizate de persoana respectivă, din toate sursele de venituri şi apoi
aplicarea unui singur impozit cu o cotă procentuală sau progresivă.
Perioada impozabilă este anul fiscal. Pentru salarii, venitul net se
determină prin scăderea din venitul brut a contribuţiilor reţinute pentru
pensie suplimentară, şomaj, asigurări de sănătate. Din punct de vedere al
cheltuielilor care se pot deduce, din venitul brut pentru calcularea venitului
impozabil, în majoritatea ţărilor sunt admise cheltuieli profesionale
(cheltuieli cu formarea profesională), primele de asigurare ş.a. Subiecţii
impozabili au dreptul la deduceri personale cu semnificaţia unor sume fixe
ce se scad necondiţionat din venitul brut pentru determinarea venitului
impozabil (deducerea personală de bază) şi deduceri suplimentare pentru
fiecare persoană aflată în întreţinere pe baza unor cote aplicate la
deducerea de bază.
b) impozitul pe veniturile persoanelor juridice:
• subiecţii acestui impozit sunt întreprinderile şi organizaţiile cu scop lucrativ;
• în legislaţia noastră îmbracă forma impozitului pe profit (pentru societăţile
comerciale şi întreprinderile mici şi mijlocii) şi forma impozitului pe venit (
pentru microîntreprinderi);
Profitul impozabil este un profit real,stabilit pe baza datelor contabile ce pot fi
controlate de organele fiscale, care îl pot corecta. Profitul impozabil se determină pe baza
relaţiei:

Pi= Pb – D + Cn,
unde:

79
 Pb= profitul brut, calculat ca diferenţă dintre veniturile obţinute (din activităţi de
exploatare, financiare, excepţionale) şi cheltuielile efectuate pentru obţinerea
acestor venituri;
D = deduceri (venituri neimpozabile);
Cn= cheltuieli nedeductibile,de regulă cheltuieli care nu sunt aferente realizării
veniturilor şi cheltuieli ce depăşesc anumite limite legale.
c) impozitul pe avere:
• obiectul îl reprezintă bunurile mobile şi imobile deţinute în proprietate de
persoanele fizice şi juridice;
• au rolul de instrument de politică fiscală, utilizat pentru creşterea echităţii în
societate, pentru aplatizarea inegalităţilor sociale;
• se diferenţiază pe trei mari categorii:
™impozite propriu- zise pe avere, care au ca obiect bunurile mobile şi
imobile în care se concretizează averea deţinută de diferitele persoane
fizice şi juridice. Ca forme ale impozitelor pe averea propriu- zisă se
disting mai ales impozitul pe activul net şi impozitul pe proprietăţi
imobiliare;
™impozite pe circulaţia averii, care se practică în situaţiile în care averea se
transmite, ca drept de proprietate între persoane (impozit pe succesiuni,
pe acte de vânzare- cumpărare, impozitul pe acte de donaţii ş.a.);
™impozite pe creşterea sau sporul de avere, care au în vedere situaţii în
care averea deţinută de o persoană sporeşte fără a presupune eforturi din
partea proprietarului, ci ca urmare a influenţei unor factori exogeni
(impozitul pe plusul de valoare imobiliară).

II. IMPOZITE INDIRECTE

• se definesc prin incidenţa indirectă pe care o au aceste impozite în raport cu
suportatorii sarcinii fiscale. Plătitorul unui impozit indirect diferă, de regulă, de
suportatorul efectiv;

80
 • sumele plătite ca impozite indirecte de către agenţii economici sunt recuperate, prin
preturile de vânzare ale bunurilor, de la utilizatorii finali, care sunt suportatorii sarcinii
fiscale.
1) Taxele de consumaţie, pot fi delimitate în următoarele categorii:
a)taxe de consumaţie pe produs(accize) sunt incluse în preţurile produselor din ţară şi din
import apreciate ca nefiind de strictă necesitate în consumul populaţiei (alcool, tutun, cafea,
produse petroliere ş.a.). Sunt stabilite fie ca sumă fixă pe unitatea de produs, fie ca o cotă
procentuală aplicată la preţule de vânzare. Scopul aplicării accizelor este nu numai financiar ci
şi de influentare a consumului pentru anumite categorii de bunuri urmărindu-se şi limitarea
consumului abuziv al unor produse considerate dăunătoare (alcool, tutun, ş.a.);
b) taxe generale pe vânzări, categorie în care se include taxa pe valoarea adăugată, care se
caracterizează prin:
9 caracter universal ( se aplică majorităţii bunurilor din economie);
9 transparenţă ( permite cunoaşterea exactă a mărimii obligaţiei de plată);
9 randament fiscal ridicat (are o bază largă de aplicare);
9 caracter elastic, cota T.V.A. putând fi majorată sau micşorată dând posibilitatea
mobilizării de resurse financiare într-un termen scurt ( deoarece taxa se
datorează din momentul livrării bunurilor şi emiterii facturii şi nu din
momentul încasării acesteia;
Ỉn plus, sunt de remarcat următoarele avantaje:
9 organele fiscale au posibilitatea efectuării unui control riguros asupra modului
de calcul şi de plată, deoarece plătitorii au obligaţia de a ţine o evidenţă
detaliată a tranzacţiilor de vânzare-cumpărare şi a T.V.A. datorată;
9 prin neimpozitarea mărfurilor destinate exportului şi impozitarea importurilor
la fel ca şi produsele indigene se asigură condiţia de bază pentru buna
funcţionare a unei pieţe concurenţiale;
Principalul dezavantaj al T.V.A. îl constituie volumul mare de lucrări ce trebuie
efectuate şi multiplicarea numărului de evidenţe presupuse de urmărirea şi încasarea acestui
impozit ca resursă financiară.
Principiul de bază în funcţionarea mecanismului T.V.A. este deductibilitatea, potrivit
căruia se permite fiecărui agent economic să scadă din T.V.A. colectată pe cea aferentă
intrărilor (T.V.A. deductibilă), respectiv operaţiunilor din stadiile anterioare.

81
 Taxa pe valoarea adăugată a fost introdusă în România începând din anul 1993, cu o
cotă unică de 18%. Ulterior, regimul T.V.A. a cunoscut multiple reaşezări, atât în sensul
operaţiilor impozabile şi subiecţilor impozitului, cât şi al cotelor (introducerea sistemului cu
două cote 18% şi 9%, apoi majorarea acestora la 22% şi 11% şi revenirea ulterioară la o cotă
unică de 19%.
Nu se includ în sfera de aplicare a T.V.A. operaţiunile de livrări şi prestări servicii
efectuate de unităţi cu scop nelucrativ, având caracter social-filantropic, religios, civic ş.a.
Sunt scutite de T.V.A. activităţile din unităţile sanitare, învăţământ, cultură, instituţii
financiar-bancare şi de asigurări, edituri, tipărituri, vânzări reviste şi ziare.
2) Monopolurile fiscale- noţiunea de monopol fiscal decurge din existenţa monopolului de stat
asupra producerii şi/sau comercializării unor bunuri. Monopolurile fiscale s-au practicat pe
scară largă până la cel de-al doilea război mondial, iar în ultimele decenii se manifestă o
tendinţă de diminuare a sferei de practicare a lor, concomitent cu reducerea proporţiilor
sectorului de stat în economie.
Prelevările realizate de către stat sub forma monopolurilor fiscale semnifică
redistribuirea veniturilor private prin includerea impozitului în pretul de monopol al acestor
produse care se încasează de la consumatorii produselor respective.
3)Taxele vamale- reprezintă sumele pe care organele vamale le încasează pentru importul,
exportul şi tranzitul de mărfuri. Ansamblul taxelor vamale practicate de către stat se reflectă în
tariful vamal, care cuprinde toate produsele, grupate după anumite criterii şi taxele vamale
aferente lor.
Pe lângă rolul financiar, taxele vamale au şi rol protecţionist prin egalizarea ce o
realizează între preţurile produselor importate şi preţurile produselor indigene similare.
Din punct de vedere al comerţului economic, taxele vamale de import operează ca şi
taxele de consumaţie, determinând o redistribuire a veniturilor consumatorilor către stat in
măsura în care aceştia achiziţionează şi consumă bunuri provenite din import.
Având în vedere condiţiile particulare în care pot fi practicate taxele vamale de import,
se disting:
ƒ taxe vamale de import în condiţiile clauzei naţiunii celei mai favorizate, care se
bazează pe principiul practicării între două ţări a celui mai redus nivel al taxelor
vamale in raport cu celelalte ţări, aplicarea unui tratament nediscrimatoriu în
schimburile comerciale;

82
 ƒ taxe vamale autonome, care sunt practicate la importurile de mărfuri din ţările în
raport cu care nu s-a acordat reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate. Aceasta
implică stabilirea nivelului taxelor vamale în mod independent pe considerente decise
de fiecare ţară, de regulă rezultând un nivel mai ridicat al taxelor vamale;
ƒ taxe vamale conveţionale, cu un nivel mai redus decât taxele autonome, dar mai
ridicat decât cele în condiţiile clauzei moţiunii celei mai favorizate şi au la bază
convenţii bilaterale încheiate între ţări;
ƒ taxe vamale preferenţiale- se practică între ţări care aparţin anumitor grupări
economice şi chiar vamale cu caracter închis, în scopul favorizării relaţiilor comerciale
reciproce (ele au nivelul cel mai scăzut);
ƒ taxe vamale antidumping- au nivelul cel mai ridicat, având ca principal obiectiv
contracararea politicilor de dumping promovate de ţările exportatoare. Aceste taxe
sunt stabilite la nivele care să aducă preţul de desfacere a produselor respective pe
piaţa internă la nivelul preţurilor de pe piaţa mondială şi uneori chiar la nivelul
preturilor produselor autohtone similare.
Taxele vamale, şi în primul rând taxele vamale de import, reprezintă unul dintre cele
mai importante instrumente de echilibrare a balanţei comerciale şi a balanţei de plăţi, iar rolul
lor trebuie analizat în contextul evoluţiilor din economia mondială (tendinţele de integrare în
uniuni economice, comerciale şi vamale).
5)Alte taxe- în această categorie se încadrează prelevările realizate în situaţii specifice de la
persoanele fizice şi juridice pentru prestarea anumitor servicii în favoarea lor. Aceste taxe
presupun contraprestaţia, chiar şi numai parţială din partea statului faţă de suma ce se
încasează de la persoanele respective. Astfel de taxe se practică în sfera activităţilor prestate
de instituţiile publice cu activitate nematerială, aparent suma plătită ar fi în corespondenţă cu
costul real al serviciilor prestate, dar de fapt între cele două mărimi nu există o relaţie de
echivalenţă. Suma plătită ca taxă depăşeşte cu mult costul serviciilor prestate şi de aceea
aceste taxe sunt asimilate impozitelor, cea mai mare parte din suma prelevată având caracterul
de transfer fără echivalenţă la dispoziţia statului.
In această categorie de taxe se includ:
ƒ taxe judecătoreşti- se instituie în legătură directă cu introducerea de acţiuni
judecătoreşti şi judecarea acţiunilor respective la instanţele judecătoreşti, având ca
subiecţi persoanele fizice şi juridice care solicită aceste acţiuni;

83
 ƒ taxe notariale- se plătesc pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea de diferite
acte, copii şi care sunt încasate prin notariate;
ƒ taxe consulare- sunt percepute pentru serviciile pe care persoanele fizice şi juridice le
solicită consulatelor ( pentru acordarea sau retragerea cetăţeniei, obţinerea vizei pentru
deplasarea în străinătate ş.a.);
ƒ taxe administrative- au o sferă mai largă de aplicare fiind încasate de către instituţiile
administraţiei de stat pentru eliberarea unor avize, permise, licenţe, autorizaţii etc.;
In sinteză, sunt de remarcat următoarele elemente despre impozite, taxe, contribuţii:
1. Impozite- reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea
persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor sale
şi au următoarele caracteristici:
9 obligativitatea plăţii la nivelul stabilit;
9 utilizarea pentru finanţarea stabilită prin acte normative;
9 neexistenţa unui raport între plata impozitului şi efectul serviciilor publice
asupra plătitorilor.
2. Taxele- reprezintă prelevări băneşti efectuate de contribuabili, de regulă, pentru
serviciile prestate acestora de către stat. Au drept caracteristică faptul că sunt obligatorii
doar pentru cei care solicită un serviciu public.
3. Contribuţiile- reprezintă prelevări obligatorii către stat de la anumiţi contribuabili, care
beneficiază de anumite servicii publice sau activităţi ale statului, având drept
caracteristici:
9 obligativitatea plăţii contribuţiei la nivelul stabilit prin lege;
9 utilizarea lor numai pentru acţiuni de asigurări sociale şi de securitate socială.
Exemple de contribuţii: contribuţiile pentru asigurările sociale (C.A.S.),
contribuţii pentru fondul de şomaj, contribuţii pentru asigurări de sănătate.

III. SURSE DE VENITURI LA BUGETELE LOCALE

1) Impozit pe profit al regiilor autonome de interes local;
2) Impozite şi taxe de la populaţie, ca de exemplu:
9 impozite pe clădiri şi terenuri;
9 impozit pe veniturile liber profesioniştilor, meseriaşilor şi altor persoane fizice
independente şi asociaţii familiale (autorizate de consiliile locale);

84
 9 taxe asupra mijloacelor de transport deţinute de persoanele fizice;
9 impozit pe venituri din închirieri,subînchirieri, locaţii de gestiune şi arendări;
3) Taxa pentru folosirea terenurilor de stat;
4) Impozitul pe clădiri şi impozitul pe terenuri de la persoane juridice;
5) Taxa asupra mijloacelor de transport deţinute de persoanele juridice;
6) Impozitul pe spectacole;
7) Alte impozite directe şi indirecte:
9 taxe şi tarife pentru eliberarea de licenţe ( taximetrie, transport persoane) şi
autorizaţii de funcţionare;
9 taxă firmă;
8) Venituri din valorificarea unor bunuri ale statului (ex: din vânzarea spaţiilor comerciale,
din vânzarea locuinţelor construite de stat ş.a.)
9) Cote şi sume defalcate din impozitul pe salarii şi din T.V.A. ( se stabilesc anual prin legea
de aprobare a bugetului de stat);
10) Venituri din împrumuturi contractate de autorităţile locale;
11) Diverse venituri:
9 din amenzi şi din alte sancţiuni;
9 din valorificarea bunurilor confiscate;
9 din concesionări ş.a. .

Intrebări recapitulative
1. Care sunt principalele impozite şi taxe reglementate prin Codul Fiscal?
2. Prezentaţi clasificarea impozitelor şi principalele categorii de impozite directe şi
indirecte.
3. Care sunt elementele care individualizează TVA, principalele avantaje şi modul de
determinare a TVA?
4. Care sunt principalele taxe vamale de import şi prin ce se concretizează acestea?
5. Care sunt principalele surse de venituri la bugete locale?

85
TEMA VIII. DUBLA IMPUNERE INTERNAŢIONALĂ. EVAZIUNEA
FISCALĂ ŞI ECONOMIA SUBTERANĂ

Obiective
1. Inţelegerea conceptului de dublă impunere internaţională şi cunoaşterea
metodelor de evitare a dublei impuneri
2. Cunoaşterea noţiunilor de evaziune fiscală, economie subterană, paradis fiscal.

Cuvinte cheie
• Dubla impunere internaţională
• Evaziune fiscală
• Economie subterană
• Fiscalitate
• Paradis fiscal

Conţinut
8.1.Dubla impunere internaţională

Ca urmare a amplificării relaţiilor economice, financiare şi de credit dintre statele

lumii (caracteristică a economiei mondiale), dar şi tendinţelor de globalizare, dezvoltare
regională, este necesară o bună cunoaştere atât a practicilor fiscale ale fiecărui stat, cât şi a
reglementărilor existente pe plan internaţional.
Astfel, se constată frecvent fenomenul dublei impuneri internaţionale, care reprezintă
supunerea la impozit a aceleaşi materii impozabile şi pentru aceeaşi perioadă de timp de către
două autorităţi fiscale din ţări diferite.Acest aspect poate apărea în cazul realizării de către
rezidenţii unui stat a unor venituri pe teritoriul altui stat.
Dubla impunere internaţională poate îmbrăca două forme:
a) dubla impunere economică-adică impunerea în cadrul unui stat a aceluiaşi venit sau
aceleaşi averi la mai multe impozite;
b) dubla impunere juridică- adică impunerea aceleaşi materii impozabile, de două ori în
state diferite.

86
 Caracteristica dublei impuneri constă în aceea că apare numai în cazul impozitelor
directe (impozitul pe venit şi impozitul pe avere), nu şi în cazul impozitelor indirecte. În cazul
impozitelor indirecte, cetăţenii unui stat, atunci când se află pe teritoriul altui stat, suportă în
calitate de cumpărători, aceleaşi impozite cuprinse în preţurile mărfurilor cumpărate.
Dubla impunere are consecinţe negative asupra dezvoltării relaţiilor economice şi
financiare dintre diferite ţări şi de aceea se caută soluţii pentru evitarea ei.
Metodele de evitare a dublei impuneri au la bază măsuri legislative sau încheierea
unor acorduri bilaterale sau multilaterale între diferite state.
În practica internaţională se folosesc două metode de evitare a dublei impuneri:
1. Metoda scutirii (exonerării) aplicată sub două forme:
a) scutirea totală- venituri realizate în străinătate de rezidentul unui stat şi care au
fost supuse impunerii în celălalt stat, nu se includ în venitul impozabil în ţara de
reşedinţă;
b) scutirea progresivă- însumarea venitului realizat în străinătate cu cel obţinut în
ţara de resedinţă, având drept scop lucrativ stabilirea cotei progresive cu care va
fi impus venitul intern;
2. Metoda creditării cu două forme de aplicare:
a) creditarea obişnuită- impozitul plătit statului străin (pentru venitul realizat pe
teritoriul său de rezidentul altui stat) se deduce direct din impozitul datorat în
ţara de reşedinţă, însă numai până la limita impozitului intern ce revine la un
venit egal cu venitul obţinut în străinătate;
b) creditarea integrală- impozitul plătit în străinătate (pentru veniturile realizate

acolo) se deduce integral din veniturile realizate în ţara de reşedinţă, inclusiv

dacă impozitul plătit în străinătate este mai mare decât impozitul intern aferent
aceluiaşi venit.

8.2. Evaziunea fiscală şi economia subterană

Evaziunea fiscală este una din „bolile” societăţii moderne, alături de economia
subterană, corupţie şi altele; este pe de altă parte o atitudine şi o manifestare care nu se lasă
uşor eradicată.

87
 Ea poate fi definită ca totalitatea procedeelor licite şi ilicite cu ajutorul cărora cei
interesaţi sustrag, total sau în parte, averea lor de la obligaţiile stabilite prin legile fiscale,
Natura (firea) umană are întotdeauna tendinţa să pună interesul general în urma
interesului particular. În viziunea celor în cauză, a înşela fiscul reprezintă o probă de abilitate
şi nu de necinste.
Cauzele evaziunii sau ale tendinţei de neplată poate fi şi o fiscalitate excesivă, o
presiune fiscală greu de suportat, o multitudine a obligaţiilor fiscale pe care legile le impun
contribuabililor şi povara acestor obligaţii. De aceea una din măsurile de reducere a
fenomenului de evaziune ar fi tocmai reducerea fiscalităţii şi creşterea masei impozabile pe
această bază şi a numărului de plătitori.
Fiscalitatea (rata presiunii fiscale) se determină ca raport între volumul veniturilor
fiscale şi produsul intern brut, respectiv:
Venituri fiscale
Rf= *100
P.I.B.
Practica fiscală a demonstrat că în condiţiile unui grad de fiscalitate mare suma
veniturilor atrase la buget tinde să scadă.
Creşterea fiscalităţii conduce la apariţia unor fenomene negative:
9 creşterea evaziunii şi fraudei fiscale;
9 limitarea investiţiilor particulare;
9 tendinţa de orientare a unor capitaluri spre alte ţări (paradisuri fiscale).
O fiscalitate optimă este cea care se bazează pe echitate socială, pe asigurarea
cheltuielilor publice, pe un randament fiscal ridicat.
Evaziunea fiscală poate îmbrăca două forme:
a) forma legală sau tolerată;
b) forma ilicită (frauduloasă).
a)Evaziunea fiscală legală- este acţiunea contribuabilului de a ocoli legea, recurgând la o
combinaţie neprevăzută prin omisiune („chichiţe” ale reglementărilor).
Această formă de evaziune este posibilă când legea are lacune sau prezintă
inadvertenţe.
Metode de evaziune fiscală legală pot fi:

88
 ƒ practica firmelor de a investi o parte din profitul realizat în achiziţii de maşini şi utilaje
pentru care statul acordă reduceri ale impozitului pe venit, măsură care este menită să
stimuleze acumularea;
ƒ efectuarea de donaţii filantropice;
ƒ scăderea din veniturile impozabile a cheltuielilor de protocol, reclamă şi publicitate (
mult mai mari decât cele care rezultă din aplicarea cotelor legale);
ƒ constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă într-un cuantum mai mare decât
cel justificat din punct de vedere economic, diminuând astfel venitul impozabil
(constituirea de provizioane de depreciere a stocurilor, provizioane la credite în cazul
băncilor ş.a.).
In context, o măsură de reducere a evaziunii se referă tocmai la necesitatea unor
reglementări fiscale ferme, clare care să delimiteze precis obiectul impozitelor, subiectul,
suportatorul, termenele şi modul de plată, cotele de impozitare, etc.
O cauză a evaziunii fiscale poate fi excesul de reglementări care generează diferite
interpretări abordate în mod elastic, în formularea celor ce nu plătesc impozite.
b) Evaziunea fiscală ilicită (frauduloasă)-înseamnă acţiunea contribuabilului care încalcă
prescripţia fiscală (prevederea legală) cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor,
taxelor şi contribuţiilor ce se cuvin statului.
Modalităţi:
9 înregistrări contabile cu scop de a micşora rezultatele financiare impozabile;
9 înscrierea de cifre nereale în registrele contabile;
9 amortismente nelegale şi amortismente la supraevaluări;
9 întocmire de declaraţii false;
9 reducerea cifrei de afaceri prin raportare eronată;
9 nedeclararea materiei impozabile;
9 falsificarea actelor (documentelor) justificative;
9 înscrierea de cheltuieli fictive;
9 erori de adunare şi raportare făcute cu intenţie;
9 vânzări făcute fără factură precum şi emiterea de facturi fără vânzare efectivă;
9 falsificarea bilanţului ca mijloc de fraudare a fiscului;
9 distrugeri de documente în scopul sustragerii materiei impozabile de la
depunere.

89
 În România evaziunea fiscală a înregistrat în perioada postdecembristă procente
alarmante (38% din P.I.B. în 1994, 39% în 1997, iar în prezent este estimată la sub 15% din
P.I.B.), determinat în principal de:
9 stabilirea de sarcini fiscale mari;
9 legislaţie fiscală incoerentă,neclară, stufoasă;
9 insuficienţa educaţie a cetăţenilor în calitatea lor de contribuabili, iar uneori
excesul de zel al organelor fiscale (exagerări în stabilirea sarcinii fiscale
comparativ cu capacitatea contributivă a populaţiei şi agenţilor economici);
9 necorelarea acţiunilor organelor de control.
Economia subterană are următoarele caracteristici:
™ este o economie nedeclarată din motive fiscale ( de a ocoli impozitarea) sau din
motive de clandestinitate, ca răspuns la interdicţiile legii, iar din această cauză
este greu de cuantificat mărimii ei;
™ pentru că scapă impozitării, activitatea economică subterană este mai
profitabilă, veniturile sale superioare remunerând expunerea superioară la risc;
™ decontarea tranzacţiilor are loc în numerar pentru a scăpa oricărei forme de
control a veniturilor;
™ produsele şi serviciile oferite de economia subterană satisfac unele din
trebuinţele tainice (oculte) de care economia de suprafaţă nu se ocupă din cauza
interdicţiei legii (armament, droguri ş.a.).
Se poate spune că economia subterană este rezultatul scoaterii de către stat în afara
legii a unor activităţi economice ( producerea şi vânzarea drogurilor, unele jocuri de noroc,
prostituţia) sau al desfăşurării unor activităţi la limita legii sau în afara legii (munca la negru
de exemplu).
Paradisurile fiscale- ca termen se referă la orice ţară care percepe zero impozite sau
impozite reduse pentru toate sau pentru unele categorii de venituri, un anumit nivel de secret
bancar sau comercial şi nici un fel de restricţii asupra schimburilor valutare.
In scopul sustragerii de la impunere a unei părţi din profit, unele firme utilizează
metoda înfiinţării de filiale ( sau alte firme satelit) în ţări unde fiscalitatea este mai redusă şi
organizează relaţii artificiale (scriptice) intre acestea.
Exemple de paradisuri fiscale: Insulele Cayman, Insulele Virgine, Bahamas, Bermude,
Panama, Gibraltar, ş.a. .

90
 Facilităţi fiscale acordate
În Gibraltar:
ƒ activitatea bancară şi de asigurări fără licenţă;
ƒ capital mic pentru înfiinţarea unei firme;
ƒ nu este necesară publicarea conturilor;
ƒ nu există reţineri la sursă;
ƒ nu se impozitează profitul;
ƒ nu există T.V.A., taxe de înregistrare şi de timbru.
În Insulele Virgine:
ƒ nu există impozit pe profit;
ƒ nu se exercită un control al schimburilor;
ƒ nu se aplică taxe locale;
Putem spune că evaziunea fiscală, economia subterană, corupţia şi alte forme de
sustragere de la impunere ţin de firea umană, dar uneori sunt menţinute,permise de factorii
politici fie ca surse de finanţare pentru partidele lor, fie ca discurs electoral pentru a convinge
alegătorii să-i voteze.
Pe de altă parte, resursele financiare degajate de economia subterană sunt până la urmă
folosite în cea mai mare parte la finanţarea economiei de suprafaţă, operaţiune cunoscută sub
denumirea de „spălare a banilor”.
Mijloace de luptă împotriva evaziunii fiscale, economiei subterane, corupţiei sunt în
final greu de identificat mai ales cele de maximă eficacitate, dar credem important necesitatea
cunoaşterii mai profunde a esenţei umane, a nevoilor omului şi un set minimal de interdicţii şi
reglementări ale statului în domeniul economic şi financiar.

Intrebări recapitulative
1. Care sunt metodele de evitare a dublei impuneri utilizate în practica
internaţională?
2. Care sunt factorii evaziunii fiscale şi economiei subterane?
3. Care sunt formele de evaziune fiscală şi principalele practici utilizate pentru
sustragerea de la plată a impozitelor legale?
4. Prin ce se individualizează ţările care constituie paradisuri fiscale?

91
 TEMA IX. ASIGURĂRILE SOCIALE

Obiective
1. Cunoaşterea necesităţii, principiilor şi rolului sistemului public de asigurări
sociale.
2. Sursele de constituire a fondurilor de asigurări sociale.
3. Cunoaşterea conţinutului şi principiilor asigurărilor sociale de sănătate.

Cuvinte cheie
• Sistem public de asigurări sociale
• Contribuţie asigurări sociale
• Asigurări sociale de sănătate
• Protecţie socială
• Fond şomaj.

Conţinut

9.1. Necesitatea, principiile şi rolul sistemului public de

asigurări sociale

Necesitatea asigurărilor sociale a apărut sub diferite forme odată cu dezvoltarea

factorilor de producţie, odată cu dezvoltarea industriei, în România primele forme de asigurări
luând fiinţă la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX.
Participarea cetăţenilor la desfăşurarea procesului de producţie, a oricărei activităţi,
poate să pună salariaţii, cooperatorii, agricultorii, întreprinzătorii particulari, în imposibilitatea
de a mai presta o muncă în condiţii normale, cu toate măsurile de securitate şi protecţie a
muncii luate.
Necesitatea asigurărilor sociale este determinată de grija pe care statul trebuie să o
manifeste faţă de cetăţenii săi, drepturile de asigurări sociale sunt garantate de constituţie, de
Codul Muncii.

92
 Asigurările sociale constituie acea parte a relaţiilor social – economice băneşti cu
ajutorul cărora se formează, se repartizează, se gestionează şi se utilizează fondurile băneşti
necesare ocrotirii salariaţilor, a pensionarilor, a membrilor cooperaţiei (meşteşugăreşti, de
consum şi de credit), a membrilor asociaţiilor agricole, avocaţilor, agricultorilor,
întreprinzătorilor particulari, precum şi a membrilor familiilor acestora.
Aplicarea în practică a politicii sociale a statului român a contribuit la formarea şi
perfecţionarea unui sistem de asigurări sociale care cuprinde ansamblul organizat al formelor
de asigurări sociale şi este constituit din:
- asigurările sociale de stat;
- asigurările sociale din cooperativa meşteşugărească şi ale meşteşugarilor cu
ateliere proprii;
- asigurările sociale ale asociaţiilor agricole;
- asigurările sociale ale agricultorilor cu gospodărie proprie;
- asigurările sociale ale avocaţilor;
- asigurările sociale ale slujitorilor cultelor.

Principii:
1.Unicitatea – este organizat şi funcţionează un singur sistem public naţional de
asigurări sociale
2.Obligativitate – persoanelor fizice care desfăşoară activităţi aducătoare de venituri
sunt cuprinse prin efectul legii în sistemul public naţional de asigurări sociale, beneficiind de
drepturi şi având obligaţii reglementate.
Asigurările sociale cuprind:
- personalul din companiile naţionale, regii autonome, societăţi comerciale;
- personalul din întreprinderile private;
- cooperatori;
- asociaţii;
- agricultorii;
- avocaţii;
- slujitorii cultelor;
- pensionarii;
- membrii de familie ai categoriilor de mai sus pe principiul generalităţii.

93
 3. Garantarea de către stat a drepturilor de asigurări sociale.
4. Cetăţenii sunt ocrotiţi în toate cazurile şi pentru toată perioada de pierdere a
capacităţilor de muncă, pe perioada de sarcină şi de creştere a copiilor.
5. Contributivitatea - fondurile sistemului public naţional de asigurări se constituie
prin contribuţiile plătite de toţi agenţii economici, cooperative, asociaţii, instituţii, persoane
fizice care folosesc personal casnic, etc.
6. Egalitatea – persoanelor asigurate beneficiază de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi
obligaţii dacă îndeplinesc aceleaşi condiţii prevăzute de lege.
7. Ocrotirea cetăţenilor se realizează în concordanţă cu cerinţele eticii şi echităţii
sociale.
8. Pensiile de asigurări sociale sunt scutite de orice impozite şi taxe.
9. Imprescribilitatea dreptului la pensie şi la indemnizaţiile de asigurări sociale.
10. Pensiile şi indemnizaţiile de asigurări sociale nu pot fi cedate nici total nici parţial.
ll. Autonomia şi descentralizarea – asigurările sociale se înfăptuiesc de către asiguraţi
prin organe proprii şi organizaţii competente. S-a înfiinţat Casa Naţională de Asigurări de
Sănătate, care aplică legislaţia în domeniu.
Rolul sistemului public naţional de asigurări sociale
- asigurările sociale stimulează reproducţia socială, contribuie la progresul economiei
naţionale, la dezvoltarea acţiunilor social culturale;
- contribuie la menţinerea şi creşterea capacităţii de muncă a angajaţilor;
- contribuie la întărirea disciplinei în muncă, stimulează ridicarea calificării
personalului, creşterea calităţii muncii;
- cultivă atitudinea responsabilă faţă de muncă ,faţă de familie, la apărarea avutului
public şi privat.

9.2. Surse de constituire a fondurilor de asigurări sociale

a) Contribuţia pentru asigurările sociale – se plăteşte lunar de către angajatori în cote

diferite asupra fondului de salarii (regii autonome, societăţi comerciale, instituţii,etc.).
b) Contribuţiile diferenţiale ale salariaţilor şi pensionarilor care merg la tratament
balnear şi odihnă.
c) Contribuţiile pentru constituirea fondului de şomaj:

94
 - angajatorul – 2 % asupra fondului de salarii lunar brut
- angajatul - l % din salarul de bază lunar (din venitul lunar la cooperatori)
d) Alte venituri:
- sume din lichidarea debitelor din anii anteriori;
- majorări şi amenzi aplicate pentru neplata la timp a CAS-ului, fondului de
şomaj;
- excedent bugetar al anului precedent.
e) Contribuţia la asigurările sociale (CAS) se suportă de angajatori (19.5 %) şi de
angajaţi (9.5 % la fondul de salarii, dar nu mai mult de 5 salarii medii pe economie)

9.3. Formele de protecţie a cetăţenilor prin asigurările sociale de stat

Aceste forme sunt:

- pensiile: pentru limită de vârstă, pentru pierderea capacităţii de muncă , de urmaş,
pensia suplimentară;
- trimiteri la tratament şi odihnă;
- indemnizaţiile şi ajutoarele: de pierdere temporară a capacităţii de muncă, de
maternitate, indemnizaţie de creştere copil, ajutor deces;
- unele cheltuieli cu ocrotirea sănătăţii;
- ajutorul în caz de şomaj;
- ajutorul de integrare profesională.

9.4. Asigurările sociale pentru sănătate

Conţinut: constituie principalul sistem de relaţii economico-sociale de ocrotire a

sănătăţii populaţiei, sunt obligatorii şi funcţionează descentralizat pe baza principiului
solidarităţii sociale, precum şi principiului alegerii libere de către asigurat a medicului, a
unităţii medico-sanitare şi a Casei de Asigurări de Sănătate.

Principii:
a) cuprinderea obligatorie a tuturor cetăţenilor în cadrul sistemului medico-
sanitar coerent de protecţie socială;

95
 b) solidaritatea socială cuprinzătoare între toate categoriile sociale;
c) prestarea în favoarea asiguraţilor a unui pachet definit de servicii medico-
sanitare;
d) finanţarea autonomă şi echilibru financiar;
e) conducerea autonomă a asigurărilor sociale pentru sănătate.
Persoanele cuprinse în asigurările sociale pentru sănătate:
- cetăţeni români cu domiciliul în ţară sau aflaţi temporar în străinătate;
- cetăţeni străini care au reşedinţa în România;
- copii şi tineri până la 26 ani dacă sunt elevi, studenţi, ucenici şi dacă nu
realizează venituri din muncă;
- persoanele cu handicap care nu realizează venituri din muncă sau se află în
grija familiei;
- soţia, soţul, părinţii fără venituri proprii, aflaţi în îngrijirea unei persoane
asigurate
- eroii martiri ai revoluţiei şi veteranii de război.
Calitatea de asigurat se dovedeşte cu carnetul de asigurări sociale pentru sănătate.
Salariaţii au calitatea de asigurat din ziua încheierii contractului individual de muncă al
salariatului.
Surse de constituire a fondurilor pentru sănătate:
- contribuţia asiguraţilor;
- contribuţia persoanelor juridice şi fizice care angajează personal salariat;
- subvenţii de la bugetul de stat şi de la bugetele locale.
Contribuţia datorată de angajator este de 6 % aplicată asupra fondului de salarii brut
lunar, la Casa de Asigurări pentru Sănătate, iar fiecare angajat suportă 6.5%.

96
Intrebări recapitulative
1. Care este necesitatea şi rolul sistemului public de asigurări sociale?
2. Prezentaţi principiile care stau la baza sistemului public de asigurări de
sănătate.
3. Care sunt sursele de constituire a fondurilor de asigurări sociale? Dar a
fondurilor pentru sănătate?

97
TEMA X. POLITICA FINANCIARẮ

Obiective
1. Inţelegerea conţinutului politicii financiare, fiscale, bugetare şi monetare.
2. Cunoaşterea obiectivelor politicii financiare.

Cuvinte cheie
▪ politică ▪ politică monetară
▪politică financiară ▪ politică valutară
▪ politică fiscală ▪ strategie financiară
▪ politică bugetară

Conţinut

10.1. Conţinutul şi componentele politicii financiare

Politica este definită, în mod pragmatic, ca formă de organizare şi conducere a unei
comunităţi umane pentru satisfacerea intereselor sale, sau ca ansamblu al deciziilor
(opţiunilor) luate de către autorităţi pentru organizarea şi conducerea activităţii economice şi
sociale. Ea se manifestă la toate nivelurile şi structurile organizatorice ale societăţii,
concretizarea sa implicând obiective şi mijloace de înfăptuire a acestora, metode şi modalităţi
de acţiune specifice diferitelor domenii de activitate umană
Politica financiară este o componentă a politicii generale, exprimă opţiunile privind
metodele, mijloacele şi instituţiile cu caracter financiar, antrenate în procurarea , alocarea şi
utilizarea resurselor băneşti, inclusiv modalităţile de folosire a instrumentelor şi tehnicilor
financiare pentru influenţarea activităţilor economico-sociale în sensul dorit.
Domeniul de manifestare al politicii financiare îl constituie activitatea financiară în
general, dar ea se repercutează asupra întregii activităţi a entităţilor de la care emană,
îmbrăcând forme ale deciziilor financiare.
Prin conţinutul său, politica financiară este legată de celelalte componente ale politicii
economice, obiectivele politicii financiare sunt puse în legătură directă cu scopul declarat al

98
dezvoltării economico-sociale a unei ţări. Astfel, asigurarea creşterii economice ca obiectiv al
politicii generale, trebuie să aibă corespondent într-o politică financiară care să stimuleze
investiţiile şi consumul.
Înscrierea în programul de guvernare a unor priorităţi privind întărirea capacităţii de
apărare naţională, creşterea veniturilor din pensii, alocaţii, ajutoare, etc., trebuie să-şi găsească
un corespondent în deciziile privind finanţarea acestor obiective.
In acelaşi context, la nivelul întreprinderii politica financiară se integrează
programelor vizând funcţionarea şi dezvoltarea acesteia, inclusiv adaptarea la cerinţele şi
exigentele pieţei interne şi externe.
Pornind de la accepţiunea largă dată finanţelor şi conţinutul politicii financiare este
mai cuprinzător, incluzând politica financiar-monetară ( în care sunt implicate autorităţi
publice) şi politicile financiare ale entităţilor economico-sociale de stat şi private.
Se pot distinge astfel, mai multe componente ale politicii financiar- monetare, cum ar
fi politica fiscală, politica monetară şi valutară promovate de către autorităţile publice şi
politica financiară a întreprinderii promovată de firme, organizaţii, instituţii autonome.
Politica fiscală cuprinde ansamblul instrumentelor, procedurilor, reglementărilor
privind stabilirea şi perceperea prelevărilor obligatorii, operaţiile, activităţile şi veniturile
impozabile, regimul exonerărilor şi reducerilor de impozite sau cel al subvenţiilor, conturând
modul de a realiza redistribuirea produsului creat între sfere de activitate, ramuri de activitate,
entităţi administrativ- teritoriale.
Deciziile de politică fiscală trebuie concertate cu cele de politică bugetară, monetară,
inclusiv cu politica de preţuri şi cea de ocupare a forţei de muncă.
Politica fiscală poate influenţa derularea proceselor economico-financiare şi implicit
evoluţia întregii societăţi. La rândul ei, politica fiscală este condiţionată de mediul economic,
de starea economiei, raporturile dintre sectorul public şi cel privat., de nivelul veniturilor
contribuabililor, de gradul de disciplină financiară ş.a. .
În sinteză, politica fiscală reprezintă totalitatea metodelor, mijloacelor, formelor,
instrumentelor şi instituţiilor folosite de stat pentru procurarea resurselor financiare şi
utilizarea lor în finanţarea de acţiuni publice, inclusiv pentru influenţarea vieţii economice şi
sociale.
Politica bugetară reprezintă deciziile cu privire la formarea, repartizarea şi utilizarea
resurselor financiare publice pentru acoperirea cheltuielilor bugetare, inclusiv finanţarea

99
deficitului bugetar, folosind ca principal instrument bugetul public, atât pentru redistribuirea
P.I.B., cât şi în scopul influenţării dezvoltării durabile a societăţii.
Politica monetară cuprinde deciziile şi acţiunile vizând cererea şi oferta de monedă,
derularea circulaţiei monetare, asigurarea echilibrului monetar şi menţinerea puterii de
circulaţie a monedei, inclusiv instrumentele de politică monetară pentru realizarea unor
obiective ale politicii monetare ( ca obiectiv primordial fiind cel al stabilităţii preţurilor).
Politica valutară se referă la modalităţile de procurare şi utilizare a resurselor valutare
şi echilibrarea balanţei de plăţi externe, formarea rezervelor de valută, evoluţia cursului de
schimb şi efectuarea tranzacţiilor pe pieţele financiar- valutare etc. .
Politica financiară a întreprinderii ( firmei) se referă la procurarea şi utilizarea
resurselor băneşti în scopul îndeplinirii obiectivelor proprii.
Ea este concepută şi aplicată în acord cu nevoile de funcţionare ale firmei, dar
concomitent se află în corespondenţă cu politica financiară a statului. Toate măsurile de
orientare a dezvoltării economice, cele de ajustare macroeconomică şi structurală, precum şi
sistemul impozitelor, taxelor practicate de stat, se reflectă şi în politica financiară a
întreprinderii.

10.2. Obiectivele politicii financiare

Politica financiară poate conţine elemente specifice şi acţiuni cu caracter strategic şi
tactic. Ele se concretizează prin decizii de politică financiară privind realizarea unor obiective
pe termen mai îndelungat şi de amploare mai mare.
Elementele de tactică financiară vizează tehnicile folosite pentru efecturarea
operaţiilor financiare curente, oferind cadrul organizatoric adecvat atingerii obiectivelor
strategice.
Deciziile (opţiunile) care stabilesc coordonatele politicii financiare pentru o anumită
etapă a evoluţiei societăţii, reflectate în programele financiare de perspectivă mai îndelungată
alcătuiesc strategia financiară, în timp ce actele administrative de planificare şi programare a
operaţiunilor financiare pe termene scurte ca şi măsurile luate pentru executarea obiectivelor
specifice unei anumite perioade, constituie componente ale tacticii financiare.
Structurarea politicii financiare pe elemente strategice şi tactice se regăseşte la diferite
niveluri la care se iau deciziile financiare.

100
 Domeniile de structurare a politicii financiare, prin prisma problematicii la care se
referă, sunt în principal următoarele:
ƒ mobilizarea ( procurarea) resurselor băneşti la fondurile financiare ce se constituie, fie
în sectorul public, fie în cel privat;
ƒ repartizarea pe destinaţii şi utilizarea fondurilor băneşti constituite;
ƒ îndatorarea, respectiv activitatea de creditare incluzând regimul de practicare a
împrumuturilor şi dobânzilor;
ƒ organizarea şi funcţionarea pieţelor financiare;
ƒ organizarea şi realizarea activităţilor de asigurări (asigurări sociale, de răspundere
civilă, de bunuri şi persoane);
ƒ organizarea şi funcţionarea aparatului financiar bancar;
ƒ organizarea şi exercitarea controlului financiar;
ƒ folosirea pârghiilor financiare pentru influenţarea activităţii social- economice;
ƒ asigurarea premiselor necesare menţinerii echilibrului financiar şi monetar in
economie.
Acestor domenii le corespund competenţe decizionale de politică financiară de natură
să asigure derularea proceselor economice în concordanţă cu obiectivele politicii fiecărei
entităţi economice şi teritorial-administrative, toate în contextul politicii generale a statului.
Intrebări recapitulative
1. Definiţi şi caracterizaţi politica financiară.
2. Identificaţi domeniile de acţiune a politicii financiare şi definiţi componentele sale.
3. Care sunt obiectivele politicii financiare?
4. Cum vedeţi necesitatea utilizării unui mix de politici financiare şi monetare pentru
reglarea activităţii economico – sociale?

101
TEMA XI. PIAŢA FINANCIARĂ. BURSA DE VALORI

Obiective:
1. Prezentarea rolului pieţelor financiare şi înţelegerea principalilor termeni
economici specifici (valori mobiliare, acţiuni, obligaţiuni, bursă, intermediari de
valori mobiliare ş.a.).
2. definirea bursei de valori, prezentarea operaţiilor de bursă, a condiţiilor de
admitere la cotare;
3. prezentarea unor consideraţii privind stadiul dezvoltării bursei de valori în ţara
noastră şi a rolului organismelor de supraveghere (C.N.V.M.)

Cuvinte cheie
▪piaţa financiară ▪pieţe financiare derivate.
▪ piaţa primară; ▪ piaţa secundară
▪valori mobiliare ▪acţiuni
▪obligaţiuni ▪valoare nominală
▪valoare reală (de piaţă) ▪bursa de valori
▪tranzacţie la bursă ▪brokeri
▪dealeri

Conţinut
Pieţele financiare oferă cadrul organizatoric de efectuare a operaţiunilor de vânzare şi
de cumpărare a valorilor mobiliare pe termene medii şi lungi, prin care se mobilizează
capitalurile disponibile şi se oferă mecanisme de finanţare agenţilor economici.
Pornind de la sensul larg al finanţelor, în sfera pieţelor financiare se încadrează pieţele
monetare, pieţele valutare şi pieţele financiare propriu-zise.
Pieţele financiare constituie locul de confruntare a cererilor de finanţare din partea
guvernelor, administraţiilor locale , societăţilor comerciale cu ofertele de capital provenite de
la bănci, investitori, societăţi de asigurare, fonduri de pensii, fonduri de investiţii şi alţi
posesori de capitaluri pe termen lung.

102
 Pieţele monetare şi valutare, care fac parte din sfera largă a pieţelor financiare se
deosebesc prin obiectul tranzacţiilor care îl reprezintă titlurile de credit pe termen scurt şi
respectiv valutele.
În sens restrâns, pieţele financiare mijlocesc confruntarea cererii şi a ofertei de acţiuni
şi obligaţiuni, fiind denumite pieţele valorilor mobiliare sau pieţe de capital, deoarece
facilitează mişcarea capitalurilor dintr-o formă în alta şi accesul la resurse de finanţare.
Piaţa financiară are două componente care se află într-o strânsă conexiune şi anume
piaţa primară şi piaţa secundară.
Piaţa primară – serveşte la plasarea emisiunilor de titluri de valori mobiliare pentru
agenţii economici (operatorii) care au nevoie de capitaluri pe termen mediu şi lung. În
context, piaţa primară îndeplineşte o funcţie de finanţare.
Piaţa secundară mijloceşte vânzarea şi cumpărarea valorilor mobiliare emise şi
plasate pe piaţa primară.
Această componentă a pieţei financiare asigură deţinătorilor de valori mobiliare
posibilitate de negociere şi valorificare a acestora prin vânzarea către operatori din piaţă (care
le cumpără ca plasament). Deci pe piaţa secundară se stabileşte preţul valorilor mobiliare, iar
prin operaţiunile de vânzare cumpărare se asigură lichiditatea capitalurilor disponibile pe
termen lung. În acest context, piaţa secundară îndeplineşte şi funcţia de evaluare permanentă a
titlurilor cotate şi trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- Să fie uşor accesibilă pentru investitori şi dotată tehnic pentru cât mai mulţi
operatori;
- Să funcţioneze după reguli standard, să fie lichidă, cu decontare rapidă şi pentru
valori mari.
În funcţie de natura valorilor mobiliare emise şi negociate pe pieţele financiare se
deosebesc piaţa acţiunilor, piaţa obligaţiunilor, piaţa futures, piaţa opţiunilor.
Termenii economici menţionaţi au următoarele explicaţii:
Valorile mobiliare reprezintă titluri negociabile născute din drepturile de asociere sau
din împrumuturile pe termen lung. Această definire decurge din caracterul de mobilitatea
valorii lor, din negocierea acestor titluri. Formele clasice de valori mobiliare sunt acţiunile şi
obligaţiunile.
Acţiunea este o hârtie de valoare, un certificat care atestă că deţinătorul ei a depus o
cotă parte la capitalul unei societăţi pe acţiuni. Ea constituie un titlu de proprietate. Valoarea

103
înscrisă pe o acţiune reprezintă valoarea nominală. Preţul la care este cotată o acţiune
negociată la bursă reprezintă cursul acţiunii. Acest preţ este influenţat de nivelul dobânzilor de
pe piaţa bancară, depozitele bancare fiind o altă alternativă de plasare a disponibilităţilor de
către deţinătorii acestora. De asemenea, cursul acţiunilor este influenţat şi de alţi factori :
situaţia financiară a societăţii emitente, imaginea publică a acţionarilor şi managerilor, factori
conjuncturali de ordin economic sau politic şi chiar anumite interese de manipulare pe piaţă
(prin diferite metode mass-media, concurenţă neloială, ş.a. ). Deţinătorul de acţiuni primeşte
anual un dividend în funcţie de profit.
Obligaţiunea este o creanţă care dă dreptul posesorului ei să primească anual un venit
fix sub formă de dobândă, deci ea este un titlu de credit.
Piaţa acţiunilor cuprinde segmentul emisiunii şi negocierii acţiunilor exprimată în
monedă naţională prin care se mobilizează şi se redistribuie capitalurile interne iar piaţa
internaţională a acţiunilor mijloceşte plasarea titlurilor emise într-o ţară în monedele altor ţări
şi prin acest segment se mobilizează capitalurile necesare dezvoltării întreprinderilor.
Piaţa obligaţiunilor asigură cadrul necesar emisiunii şi plasării obligaţiunilor, cu două
segmente, pentru obligaţiunile interne şi respectiv străine (euroobligaţiuni).
Pieţele „futures” în calitate de pieţe financiare derivate - realizează tranzacţii de
vânzare-cumpărare a contractelor „futures” prin care se reflectă angajamentul de a preda sau a
primi o anumită sumă într-o valută, sau un anumit număr de titluri la o dată menţionată şi la
un preţ stabilit în momentul încheierii.
Pieţele opţiunilor asigură tranzacţiile privind contractele pe opţiuni, prin care se
prevede dreptul de opţiune de cumpărare sau de vânzare a unei sume în devize, sau a unui
număr de titluri la un preţ determinat şi la o anumită scadenţă. Pe baza contractului de opţiune
vânzătorul sau cumpărătorul, are posibilitatea la scadenţă să opteze pentru primirea sau
cedarea titlurilor sau să renunţe la opţiune în schimbul plăţii unei prime.
Deci pieţele financiare derivate („futures” şi opţiuni) sunt cele pe care se negociază
contracte ce se vor derula în viitor care au ca obiecte instrumente financiare bazate pa valori
mobiliare sau pe indici ai pieţei prin care se pot gestiona unele riscuri sau obţine câştiguri.
Titlurile primare se emit în vederea mobilizării şi majorării capitalului propriu
(acţiuni) şi pentru atragerea unor capitaluri (obligaţiuni). Pentru ca deţinătorii de capital vărsat
în acţiuni şi obligaţiuni să îşi recupereze sumele investite înainte de scadenţă sunt necesare
crearea condiţiilor care să faciliteze circulaţia liberă a titlurilor de valoare şi deci existenţa

104
pieţelor secundare, formate din bursele de valori şi pieţele în afara cotei ( în afara bursei sau
interdealeri).
Bursa de valori reprezintă o organizaţie cu personalitate juridică:
- Asigură sisteme, mecanisme şi proceduri adecvate pentru efectuarea continuă, ordonată,
transparentă şi echitabilă a tranzacţiilor cu valori mobiliare, prin activitatea intermediarilor
autorizaţi;
- Constituie piaţa oficială şi organizată pentru negocierea valorilor mobiliare admise la
cotare;
- Oferă economiilor investite, în valori mobiliare, garanţie morală şi securitate financiară
prin măsurarea continuă a lichidităţilor acestor titluri.
Bursa de valori presupune anumite condiţii şi reguli:
- O localizare, respectiv existenţa unei clădiri în care se amenajează o sală de negocieri
pentru derularea tranzacţiilor;
- Reguli stricte şi proceduri de tranzacţionare prevăzute prin lege şi regulamente de
organizare şi funcţiune a bursei;
- Negocierea operaţiunilor de tranzacţionare şi executarea lor se realizează de persoane cu
pregătire de specialitate şi autorizate;
- Preţul titlurilor negociate rezultă din confruntarea ordinelor de cumpărare cu cele de
vânzare la bursă;
- Supravegherea şi controlul funcţionării bursei de valori; a modului de desfăşurare a
operaţiunilor de vânzare-cumpărare a valorilor mobiliare, a comportamentului
intermediarilor autorizaţi se exercită nemijlocit şi permanent de diverse organisme create în
cadrul fiecărei ţări ( în România - Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare - CNVM).
- În fiecare bursă se organizează o asociaţie a bursei la care participă societăţile de valori
mobiliare autorizate să negocieze titluri la bursă.
Intermediarii de valori mobiliare sunt persoane juridice legal autorizate, de organisme
desemnate, să exercite vânzarea-cumpărarea de valori mobiliare cu titlu profesional ca fapte
de comerţ, fie pe cont propriu (dealeri), fie pe contul unor terţi (brokeri). Ei trebuie să aibă o
activitate exclusivă în acest domeniu, să facă dovada unui capital minim subscris şi integral
vărsat, să se încadreze în anumiţi coeficienţi de risc.
În sfera intermedierii de valori mobiliare sunt cuprinse următoarele operaţiuni:
¾ Vânzarea şi cumpărarea de valori mobiliare pe contul clienţilor;

105
 ¾ Vânzarea şi cumpărarea de valori mobiliare pe cont propriu;
¾ Garantarea plasamentului valorilor mobiliare cu ocazia ofertelor primare şi
secundare;
¾ Transmiterea ordinelor clienţilor în scopul executării lor prin alţi intermediari
autorizaţi;
¾ Administrarea conturilor de portofolii individuale de valori mobiliare ale
clienţilor.
Tranzacţiile care se fac la bursa de valori sunt de două feluri:
™ Tranzacţii pe bani gata, la vedere sau cash, sunt cele în care hârtiile de valoare trec de
la vânzător la cumpărător chiar în ziua negocierii sau în următoarele 2-3 zile;
™ Tranzacţii la termen sunt operaţiuni de bursă în care predarea hârtiilor de valoare şi
achitarea lor se face după un anumit termen, fixat cu prilejul încheierii tranzacţiei şi la
cursul existent în momentul perfectării acelei tranzacţii (acestea reprezintă forma tipică a
tranzacţiilor la bursă).
Operaţiunile (tranzacţiile ) de bursă sunt toate negocierile făcute în cursul şedinţelor
bursiere şi înregistrate ca atare, conform reglementărilor bursei. Orice operaţiune de bursă
făcută şi înregistrată ca atare este act de comerţ şi dă naştere unei obligaţiuni valabile, căreia
nu i se poate opune excepţia de joc.
În vederea admiterii la cotare prin bursă a titlurilor de valori mobiliare, societăţile
comerciale trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
o Să deţină un capital de un anumit nivel;
o Să emită un anumit număr de acţiuni care să fie liber transferabile;
o Să obţină profit în cel puţin ultimele trei exerciţii financiare anuale;
o Să publice bilanţul şi contul de profit şi pierdere;
o Să asigure acces public şi să difuzeze informaţii cu privire la situaţia
economico – financiară (accesul să fie echitabil);
o Să informeze conducerea bursei asupra unor situaţii stabilite prin regulamente;
o Anumite cerinţe de competenţă profesională şi morală a managementului.
Bursa de valori are următoarele funcţii economice:
- Măreşte lichiditatea investiţiilor mobiliare, oferind deţinătorilor de valori mobiliare
posibilitatea de a le converti în bani, favorizând astfel răspândirea acţiunilor şi
obligaţiunilor;

106
- Oferă posibilitatea celor ce investesc să participe la gestiunea întreprinderilor;
- Dirijează economiile spre investiţii, transformându-le în capital. Bursa conectează
întreprinderile cu cei ce economisesc şi permite transferul de capital între întreprinzători;
- Permite determinarea valorii reale a titlurilor de valoare cât şi a valorii reale a
întreprinderilor cotate;
- Facilitează circulaţia şi mobilitatea activelor mobiliare;
- Este barometrul conjuncturii economico - financiare şi facilitează informarea investitorilor
şi a publicului interesat de mersul afacerilor.
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare este autoritate administrativă autonomă cu
rol de reglementare şi supraveghere a operaţiunilor bursiere. Adoptă regulamente şi norme cu
privire la:
¾ Organizarea şi funcţionarea organismelor colective de investiţii şi plasament în
valori mobiliare;
¾ Autorizarea şi exercitarea intermedierii de valori mobiliare;
¾ Promovarea şi derularea ofertelor publice de valori mobiliare;
¾ Regimul informaţiilor confidenţiale;
¾ Situaţiile, datele şi informaţiile care se remit C.N.V.M. şi cele care se
comunică pentru informarea publicului, modul de ţinere a evidenţei
operaţiunilor la bursă.
În concluzie, mecanismul bursier este expresia cea mai evoluată a economiei de piaţă,
adică a economiei în care reglarea activităţii de producţie se desfăşoară prin intermediul
proceselor valorice, a unor preţuri mobile, care au aptitudinea fundamentală de a echilibra
cererea şi oferta.
In România piaţa de capital se află în etapa de maturizare, deoarece:
- Posibilităţile de investiţii productive nu sunt deocamdată mai atractive decât alte opţiuni de
plasare a economiilor ( în piaţa imobiliară, piaţa auto etc.);
- Privatizarea s-a desfăşurat timid cu sincope încât este resimţită negativ în plan psihologic
de către populaţie;
- Educaţia în investiţii productive, în acţiuni şi obligaţiuni este încă la început, iar acceptarea
riscurilor operaţiunilor de bursă nu este la îndemâna multor categorii sociale (funcţionari,
liber profesionişti, mici producători, ş.a.) datorită veniturilor mici.

107
 Intrebări recapitulative
1. Definiţi conceptul de piaţă financiară şi individualizaţi rolul pieţei primare şi respectiv
a pieţei secundare.
2. Explicaţi termenii economici specifici utilizaţi pe piaţa financiară: valori mobiliare,
acţiuni, obligaţiuni, pieţe financiare derivate.
3. Definiţi bursa de valori, condiţiile şi regulile de funcţionare ale acesteia.
4. Care sunt tranzacţiile care se fac pe bursa de valori? Care sunt condiţiile de admitere la
cotare a unei societăţi comerciale?
5. Care sunt funcţiile economice ale bursei de valori? Prezentaţi stadiul actual al
dezvoltării mecanismului bursier în România.

108
TEMA XII. FINANŢELE ÎNTREPRINDERII- COMPONENTĂ A
SISTEMULUI FINANCIAR

Obiective:
1. cunoaşterea conţinutului, obiectivelor şi rolului finanţelor întreprinderii;
2. înţelegerea interdependenţelor dintre finanţele firmei şi celelalte instrumente ale
sistemului financiar (circuitele financiare);
3. cunoaşterea fluxurilor financiare ale întreprinderii şi formele de manifestare a
acestora;
4. înţelegerea noţiunilor de gestiune financiară, decizie financiară şi funcţie
financiară a firmei.

Cuvinte cheie:
ƒ circuit economic ▪ circuit financiar
ƒ flux financiar ▪ acţionari
ƒ resurse financiare externe ▪ manageri
ƒ creditori ▪ gestiune financiară
ƒ decizie financiară ▪ funcţie financiară
ƒ risc de dobândă; ▪ risc de inflaţie
ƒ risc de faliment ▪ flux de numerar
ƒ flux valutar ▪ resurse financiare interne

Conţinut:
12.1Conţinutul şi obiectivele finanţelor firmei. Circuitele şi fluxurile
financiare
Finanţele întreprinderii reflectă relaţiile economice în formă bănească prin care se
mobilizează, repartizează şi utilizează resursele băneşti necesare activităţii de producţie,
investiţii precum şi pentru satisfacerea altor cerinţe la nivel microeconomic.
Resursele băneşti care se mobilizează la nivelul întreprinderii private provin din
activitatea proprie, din credite bancare, de pe piaţa financiară.

109
 În esenţă, finanţele întreprinderii reprezintă un ansamblu de măsuri şi activităţi al căror
obiect este fenomenul financiar.
Activitatea financiară se prezintă ca:
• O practică organizaţională;
• Un ansamblu de activităţi care se desfăşoară prin intermediul serviciilor;
• O exprimare valorică a acestor activităţi.
Finanţele întreprinderii sunt organizate pentru a satisface realizarea obiectului
activităţii în condiţii de rentabilitate, prin:
™ Dimensionarea riguroasă a nevoilor de fonduri;
™ Procurarea la timp şi în volumul necesar a resurselor financiare, cu costurile cele mai
avantajos posibile. Procurarea acestor resurse se poate realiza din surse interne (beneficii,
amortizare, active imobilizate) sau din resurse externe ( aport adus de acţionari, credite
comerciale, credite bancare, emitere obligaţiuni, etc.)
Finanţele întreprinderii au două obiective importante:
a) Rentabilitatea activităţii;
b) Echilibrul dintre nevoile şi resursele financiare (echilibrul financiar);
Echilibrul financiar la nivelul întreprinderii se realizează numai în condiţiile:
¾ Păstrării capacităţii de plată;
¾ Asigurării lichidităţilor financiare;
¾ Asigurării solvabilităţii.
Rolul finanţelor întreprinderilor este de a supraveghea şi corecta operativ orice
dezechilibru , iniţiind fluxuri corespunzătoare de intrare sau de ieşire înainte ca dezechilibrul
să ia forme ireparabile.
Prin intermediul finanţelor întreprinderii se exercită controlul asupra formării şi
utilizării resurselor financiare destinate investiţiilor şi producţiei, prin persoanele
împuternicite cu exercitarea controlului financiar preventiv şi prin organele de audit intern.
Între finanţele private ale întreprinderii şi celelalte componente ale sistemului financiar
sunt numeroase interconexiuni. Astfel, la bugetul de stat şi la bugetele locale, se mobilizează o
parte importantă de resurse bugetare care provin de la întreprinderi private ( sub formă de
impozite şi taxe), iar din fonduri bugetare se acordă subvenţii unor întreprinderi.
De asemenea, firmele participă la formarea fondurilor asigurărilor sociale, de sănătate,
intră în relaţii contractuale cu băncile şi cu societăţile de asigurări.

110
 In acest context întreprinderea privată (organizaţia) participă la diferite circuite
economice care generează fluxuri financiare cu diferiţi participanţi la activitatea economică şi
socială.
Circuitul economic cuprinde două concepte (de spaţiu şi de timp) aplicate la relaţiile
economice în scopul de a ţine cont de modul în care circulă bogăţiile într-un perimetru dat.
Circuitul economic are mai multe componente:
- O componentă spaţială – în sensul că include toate activităţile economice care au loc într-
un spaţiu geografic definit ( de regula o ţară );
- O componentă temporală - activitatea economică se desfăşoară în timp, are loc continuu, se
analizează pe anumite perioade, de regulă un an;
- O componentă tranzacţională, în sensul că au loc schimburi de bogăţie sub formă reală
(bunuri, servicii ) dar şi fluxuri monetare care stau la baza creării valorii adăugate.
- O componentă dinamică – circuitele reale şi monetare reprezintă o economie in mişcare în
care apar continuu fluxuri care împiedică întoarcerea la punctul de plecare;
- O componentă macroeconomică – prin combinarea operaţiunilor microeconomice realizate
pe diferite pieţe se ajunge la o dimensiune naţională (de nivel macroeconomic).
Circuitele financiare reprezintă fluxurile de lichidităţi determinate de diferite decizii
financiare şi exprimă relaţiile dintre diverşi agenţi economici:
o Pur financiare – cele care vizează resurse financiare corespunzătoare nevoilor pe
termen lung;
o Monetare – pentru resurse financiare pe termen scurt şi foarte scurt.
Participanţii la circuitele financiare sunt:
1. acţionarii – adică deţinătorii de titluri, proprietarii societăţilor comerciale, deci cei care
investesc şi îşi asumă riscul. Au drept scop maximizarea valorii acţiunilor şi a
remuneraţiei acestora prin profit.
2. conducătorii (managerii) – respectiv cei ce îşi asumă obligaţia de a gestiona averea
acţionarilor, în baza unui anumit mandat din partea proprietarilor.
Uneori apar contradicţii între acţionari şi manageri printr-un raport neadecvat între
politica de investire şi politica de lichidităţi.
3. creditorii întreprinderii - ei îşi asumă anumite riscuri, fapt pentru care pretind o
remuneraţie pentru capitalul împrumutat, cei mai reprezentativi creditori fiind băncile.
Remunerarea creditelor prin plata dobânzilor nu ţine seama de rezultatele activităţii

111
 întreprinderii, iar creditul trebuie restituit la termen indiferent daca profitul este mare sau
mic.
Riscurile asumate de creditori sunt:
a) riscul de dobândă – este generat de fluctuaţia dobânzilor pe piaţă;
b) riscul de inflaţie – rezultă din oscilaţia preţurilor şi deci pierderea valorii de cumpărare
a banilor ( de aceea dobânda are rolul de a ameliora calitativ capitalul împrumutat);
c) riscul de faliment al debitorilor – este cel mai însemnat risc din cauza insolvabilităţii
debitorilor. De aceea creditorii trebuie să adopte o politică prudenţială şi să solicite garanţii
asiguratorii pentru împrumuturile acordate.
4. statul – este cel mai mare agent economic participant la circuitele financiare, atât în
calitate de producător (prin întreprinderile sale) cât şi in calitate de consumator (prin
instituţiile sale).
Dar statul poate influenţa comportamentul celorlalţi participanţi la viaţa economică, şi
deci la circuitele financiare, prin:
o politica fiscală – impozite, taxe, contribuţii;
o oferta de capital – politica dobânzilor, credite cu dobândă subvenţionată , programe de
finanţare publică ş.a.
o cadrul legislativ adoptat – prin reglementări legale mai permisive sau mai rigide, prin
politica de preturi, prin condiţiile impuse pentru înfiinţarea firmelor ş.a.
o prin instituţiile sale – cele centralizate sau cele la nivel local, modul cum acestea se
implică şi colaborarea cu mediul de afaceri.
In consecinţă, circuitele financiare stau la baza dezvoltării economice, prin ele se
tranzitează o anumită cantitate de monedă, ele permit transformarea fluxurilor reale ( de
mărfuri şi servicii ) în monedă astfel se creează resursele financiare necesare.
Eficienţa circuitelor financiare este una din condiţiile creşterii economice, un circuit
financiar pentru a fi eficient trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe :
- să permită participarea la circuit a unui număr cât mai mare de participanţi plasaţi în
aceleaşi condiţii;
- să permită răspândirea largă a informaţiilor privind participanţii, costurile, riscurile ş.a. (
transparenţa );
- să permită oricărui potenţial participant de a intra în circuit sau de a ieşi din circuit ( să fie
un circuit deschis);

112
- să fie legate de alte circuite cu minim de restricţii ( interdependenţa între circuitele
financiare şi cele monetare, între finanţele publice şi cele private ş.a.)

Fluxurile financiare ale întreprinderii

Fluxurile materiale de bunuri şi servicii (intrare, ieşire) au corespondent în fluxurile
financiare. Achitarea contravalorii bunurilor şi serviciilor cumpărate generează fluxuri
financiare de ieşire din întreprindere, iar din vânzarea bunurilor şi serviciilor rezultă fluxuri
de intrare de resurse băneşti.
În acest context, fluxurile de lichidităţi (monetare), corespund plăţilor care intervin în
contrapartida fluxurilor reale născute din angajamente contractuale privind tranzacţii de
bunuri şi servicii.
Uneori fluxurile financiare exercită influenţă negativă asupra fluxurilor reale
(materiale) ale unei întreprinderi , prin neplata la termen producându-se dificultăţi
furnizorilor.
Principalele fluxuri financiare care se manifestă în cadrul întreprinderii sunt:
- fluxuri băneşti generate de achiziţionarea materiilor prime, materialelor, energiei etc. (deci
fluxuri de plăţi) şi de vânzarea produselor şi serviciilor (fluxuri de încasări);
- fluxuri financiare cu bugetul de stat (impozite, taxe, contribuţii, subvenţii ), cu bugetele
locale ( impozite şi taxe locale), cu bugetul asigurărilor sociale (C.A.S., şomaj), cu băncile
(credite, dobânzi, comisioane bancare), cu piaţa financiară (vânzări acţiuni, obligaţiuni, ş.a
);
- fluxurile de numerar prin casieria firmei, reprezentate de încasări de numerar şi de plăţi
reglementate a se realiza cash;
- fluxurile financiare din activitatea de investiţii prin plăţi de achiziţionare active de natura
imobilizărilor corporale sau intrări de resurse pentru finanţarea investiţiilor;
- fluxurile în valută – exprimă încasările în valută din exporturi de mărfuri şi servicii, plăţile
în valută pentru importuri de bunuri şi servicii;
- fluxurile financiare generate de plata primelor de asigurare şi încasarea despăgubirilor de la
societăţile de asigurări.

113
 12.2.Gestiunea financiară a întreprinderii
Noţiunea de gestiune provine de la latinescul gestio sau franţuzescul gestion , cu
sensul de organizare a administrării unui patrimoniu în toată complexitatea sa. Gestiunea este
legată de proprietate.
Intreprinderea este un sistem de elemente componente, coordonate spre realizarea unui
scop final ( componente tehnologice, umane, financiare ş.a în scopul realizării de bunuri şi
servicii destinate satisfacerii cererii de piaţă, în scopul final al obţinerii de profit). Putem
discuta de gestiunea de ansamblu a tuturor componentelor întreprinderii sau de gestiuni
specifice ale fiecărei componente.
Gestiunea financiară, ca parte a gestiunii de ansamblu cuprinde totalitatea operaţiilor
prin care se asigură capitalul şi fondurile necesare (indiferent de sursa şi modalitatea de
procurare), obţinerea şi repartizarea rezultatelor financiare şi modalitatea utilizării fondurilor
întreprinderii.
Gestiunea financiară a întreprinderii este asigurată de manageri şi de consiliul de
administraţie, supravegheată de cenzori şi analizată de adunarea generală a acţionarilor.
Decizia financiară operează în zona activităţii financiare a mecanismului concret de
conducere, organizare şi desfăşurare a activităţii firmei. Decizia nu este posibilă fără
informaţii de natură financiară referitoare la: necesarul de fonduri, sursele disponibile ,
profitul estimat, informaţii din piaţă (evoluţie cerere – ofertă, preţul, nivelul dobânzii ş.a. )
Funcţia financiară a întreprinderii private se referă la activităţile de administrare a
resurselor băneşti necesare investiţiilor şi producţiei şi la mecanismele de urmărire şi control
asupra activităţii desfăşurate.
Funcţia financiară are în vedere următoarele probleme:
¾ Fundamentarea strategiei financiare a întreprinderii în funcţie de evoluţia investiţiilor
şi a producţiei precum şi de resursele financiare disponibile sau posibil de procurat;
¾ Evaluarea şi administrarea patrimoniului;
¾ Elaborarea şi aplicarea bugetului de venituri şi cheltuieli;
¾ Analiza şi controlul costurilor de producţie;
¾ Realizarea, încasările din vânzarea producţiei şi efectuarea plăţilor pentru bunurile
cumpărate;
¾ Analizarea şi stabilirea preturilor şi tarifelor de vânzare şi urmărirea efectului acestora
asupra profitului;

114
¾ Stabilirea şi plata la termen a drepturilor băneşti ale salariaţilor;
¾ Calcularea şi virarea obligaţiilor fiscale, integral şi la termen;
¾ Asigurarea şi urmărirea realizării echilibrului financiar;
¾ Prelucrarea datelor şi informaţiilor financiare necesare managementului la diferite
nivele ale firmei şi analiza activităţii economico – financiare a firmei.

Intrebări recapitulative
1. Definiţi conceptul de finanţele întreprinderii şi obiectivele acestora.
2. Ce reprezintă noţiunea de circuit economic şi care sunt componentele sale?
3. Care sunt participanţii la circuitele financiare şi pe ce căi statul poate influenţa
comportamentul celorlalţi participanţi?
4. Care sunt principalele fluxuri financiare care se manifestă în cadrul întreprinderii?
5. Definiţi noţiunile de gestiune financiară şi funcţie financiară a întreprinderii.

115
TEMA XIII, BUGETUL DE VENITURI ŞI CHELTUIELI AL FIRMEI

Obiective:
1. cunoaşterea rolului şi principiilor elaborării bugetului de venituri şi cheltuieli al
întreprinderii;
2. înţelegerea importanţei stării de echilibru general şi de echilibru financiar in
activitatea şi în evoluţia firmei;
3. cunoaşterea indicatorilor care exprimă echilibrul financiar al firmei şi semnificaţiei
acestora.

Cuvinte cheie:
• buget de venituri i cheltuieli;
• echilibru financiar al firmei;
• solvabilitate;
• lichiditate generală şi lichiditate imediată;
• capacitate de plată;
• centre de cost;
• factori de echilibru.

Conţinut
Bugetul de venituri şi cheltuieli este un instrument al conducerii ,util oricărui tip de
organizaţie. Rolul bugetului de venituri şi cheltuieli rezidă din obiectivele sale prin care se
urmăreşte:
™ proiectarea tuturor fluxurilor în lei şi în valută, ocazionate de întreaga activitate a
agentului economic, în scopul controlării intrărilor şi ieşirilor de bani, iar în final a capacităţii
de a face faţă plăţilor;
™ cuprinderea tuturor veniturilor, costurilor şi cheltuielilor să se realizeze pentru
obţinerea de profituri;
™ cuprinderea tuturor resurselor de care dispune agentul economic, pentru finanţarea
necesităţilor de dezvoltare, a acţiunilor social culturale prevăzute de lege;

116
™ evaluarea relaţiilor băneşti ale agenţilor economici cu salariaţii, cu bugetul de stat, cu
bugetul asigurărilor sociale, cu băncile, cu furnizorii, cu alţi debitori şi creditori;
™ proiectarea evoluţiei patrimoniului gestionat prin evidenţierea modificărilor estimate
în structura acestuia.
Bugetul este un plan exprimat cantitativ în termeni monetari. El acoperă o perioadă
specifică de timp, de regulă un an, dar cu desfacere pe trimestre.
Sarcinile care se stabilesc prin buget sunt repartizate celor responsabili cu execuţia sa,
de aceea prezintă importanţă în perioada de adoptare şi modul de negociere (pe baza de
fundamentare între managerii centrelor de responsabilitate şi superiorii lor).
In general adoptarea unui buget (indiferent că este un buget operaţional, al numerarului ş.a. )
se bazează pe mai multe principii:
1. principiul raţionalităţii, al eficientei – resursele financiare se obţin şi se
folosesc eficient, în concordanţă cu obiectivele organizaţiei ( profit sau
nonprofit).
2. principiul responsabilităţii, al performanţei – care se materializează în mai
multe tipuri:
¾ responsabilitatea şi performanţa pe centre de costuri;
¾ responsabilitatea pe centre de profit, numite şi centre ale performanţei
financiare;
¾ responsabilitatea pe centre de investiţii.
3. principiul controlului: - se bazează pe structurile financiare privind intrările şi
ieşirile exprimate în unităţi monetare. Controlul asigură coordonarea întregului
mecanism al funcţionării firmei, pe toate componentele activităţii sale
(tehnologic, financiar-contabil, al resurselor umane ş.a. ) în scopul obţinerii
rezultatelor prevăzute prin bugetul adoptat.
La elaborarea unui buget de venituri şi cheltuieli, de regulă se au în vedere următoarele
etape (lucrări):
ƒ stabilirea obiectivelor;
ƒ estimarea vânzărilor;
ƒ elaborarea iniţială a fiecărei părţi;
ƒ negocierea estimărilor pe bază de fundamentare;
ƒ coordonarea şi reconsiderarea în urma rezultatelor etapei precedente;

117
 ƒ aprobarea finală.
Acest proces de elaborare se bazează pe studii periodice efectuate de personalul de
specialitate sau de experţi externi, toate lucrările şi operaţiunile necesitate de la forma de
proiect până la aprobare fiind coordonate de un comitet bugetar.
Bugetul are în vedere ca toate structurile firmei să funcţioneze în condiţii de
performanţă la un nivel de calitate dorit, are in vedere costuri optime şi alternativele adoptate
pentru atingerea obiectivelor stabilite.
Principiile specifice care stau la baza elaborării bugetului de venituri şi cheltuieli sunt:
1. principiul universalităţii , bugetul de venituri şi cheltuieli cuprinde toate veniturile,
costurile şi cheltuielile unei perioade de calcul, ale unui exerciţiu bugetar;
2. principiul echilibrului , potrivit căruia firma (organizaţia) trebuie să se afle într-o stare de
echilibru (de proporţionalitate) între necesităţile de acoperit şi resursele disponibile
(optime) să finanţeze aceste nevoi;
3. principiul realităţii, prin dimensionarea resurselor şi rezultatelor la posibilităţile reale,
ţinând seama de potenţialul tehnic şi uman de care dispune firma. Orice subevaluare sau
supraevaluare este la fel de dăunătoare în faza de execuţie a bugetului şi poate afecta
relaţiile cu acţionarii, furnizorii şi băncile finanţatoare.
Bugetul de venituri şi cheltuieli ca instrument al managementului financiar, se
elaborează conform Normelor Metodologice de întocmire a Bugetului de venituri şi cheltuieli
stabilite de Ministerul Finanţelor Publice, care prevăd următoarele formulare:
01- Bugetul activităţii generale;
02- Bugetul activităţii de trezorerie, respectiv determinarea cash- flow;
03- Împrumutul garantat de stat;
04- Principalii indicatori economico – financiari.

Echilibrul financiar
Activitatea oricărei întreprinderi (organizaţii) trebuie să fie generatoare de efecte
pozitive care să conducă la continuitatea activităţii.
Dacă tratăm întreprinderea ca sistem economico – social în care componentele sale
structurale se află în continuă mişcare, atunci problema echilibrului se cere a fi integrată
sistemului prin corelarea elementelor de structură pe criterii de raţionalitate şi de eficienţă a
activităţii.

118
 Echilibrul însoţeşte viaţa economico - socială a întreprinderii, având un caracter relativ
stabil, dinamic. Există o multitudine de factori de dezechilibru care vin din interrelaţiile firmei
cu exteriorul sau modul cum se intercorelează structurile interne.
Important este ca aceşti factori antiechilibru să fie cunoscuţi, astfel încât să nu
acţioneze spontan, anarhic, cu efecte de nedorit generând disproporţii pe termene mari.
Prevenirea şi depăşirea în timpi cât mai mici a stărilor şi valorilor de dezechilibru
temporar conduce la echilibrul dinamic al firmei (organizaţiei).
În cadrul echilibrului firmei, echilibrul financiar are un rol important pornind de la
necesităţile entităţii la care se raportează şi resursele de satisfacere a acestora. Deci, echilibrul
financiar al firmei trebuie analizat prin prisma cerinţelor gestiunii întreprinderii şi a raportului
dintre datorii şi resurse de autofinanţare.
El se referă la încasări şi la plăţi, la structura fondurilor necesare firmei, posibilităţile
de mobilizare a acestor resurse dar şi modul de utilizare a lor pe destinaţii. Conexiunile dintre
părţile componente ale întreprinderii ( ca sistem) sunt de natură economico – socială şi trebuie
să se finalizeze (concretizeze) în realizarea funcţiilor esenţiale care asigură gestiunea,
autofinanţarea şi dezvoltarea, adică menţinerea existenţei în timp a sistemului în condiţii de
echilibru dinamic. În cadrul acestui echilibru de ansamblu, echilibrul financiar defineşte starea
ce se caracterizează printr-un flux permanent de fonduri băneşti care se constituie şi se
utilizează în scopul păstrării integralităţii sistemului întreprinderii.
Echilibrul financiar al întreprinderii exprimă starea de concordanţă între resursele
financiare necesare realizării investiţiilor,producţiei precum şi altor acţiuni dintr-o perioadă de
timp şi modalităţile de procurare a acestora.
Echilibrul financiar depinde de următorii factori:
ƒ Factori interni – nivelul, structura şi calitatea producţiei , costurile , preţurile
de vânzare, organizarea producţiei, calitatea materiilor prime, gradul de
înzestrare tehnică, productivitatea muncii, desfacerea şi valorificare producţiei,
rotaţia activelor circulante, durata de recuperare a creanţelor, ş.a.
ƒ Factori externi – care ţin de mediul de afaceri (concurenţa pe piaţă, bonitatea
partenerilor de afaceri ş.a. ) de pe pieţele financiare (nivelul dobânzilor
bancare, accesul la credite, operaţiile la bursă ş.a. ) de gradul de fiscalitate,
regimul subvenţiilor şi taxelor vamale ş.a.;

119
 Echilibrul financiar al întreprinderii se fundamentează prin bugetul de venituri şi
cheltuieli, pornind de la strategiile şi programele de dezvoltare din cursul unei perioade de
timp şi ţinând seama de influenţele factorilor menţionaţi.

Forme de manifestare a echilibrului financiar

Echilibrul financiar se poate exprima prin relaţiile dintre capitalul propriu şi capitalul
permanent, raportul dintre activele totale şi datoriile totale, dintre activele imobilizate şi
capitalul propriu, dintre venituri şi cheltuieli plus profit.
Cea mai elocventă formă de manifestare a echilibrului financiar este cea dintre
veniturile şi cheltuielile întreprinderii, dintre încasări şi plăţi, alocări şi utilizări de fonduri.
Existenţa echilibrului între categoriile menţionate mai sus este dovada că întregul
circuit economic al întreprinderii se desfăşoară normal, că fluxul fondurilor şi al mijloacelor
nu prezintă stagnări.
Exprimarea echilibrului financiar se realizează cel mai semnificativ prin următorii
indicatori:
1. Solvabilitatea – reflectă capacitatea unei întreprinderi de a dispune de resurse băneşti în
vederea acoperirii tuturor obligaţiilor băneşti exigibile la un moment dat. se exprimă prin
raportul dintre active total şi datorii totale.
In caz de încetare a activităţii solvabilitatea exprimă aptitudinea întreprinderii de a face faţă
angajamentelor sale la momentul lichidării prin punerea în vânzare a activelor sale.
2. Lichiditatea – reprezintă capacitatea unor active de a se transforma la un moment dat, în
bani şi de a acoperi prin valoarea obţinută obligaţiile de plată scadente.
Disponibilităţile băneşti şi numerarul reprezintă active lichide, deoarece se pot utiliza
în orice moment în vederea efectuării plăţilor curente. În ordinea calităţii de a deveni lichide,
dar cu anumite costuri şi chiar cu pierderi de valoare, urmează creanţele din livrări de mărfuri
şi prestări servicii (condiţionat de acceptarea plăţii de către cumpărător şi de existenţa de
disponibil în conturile acestuia), stocurile de produse finite (dacă sunt de calitate şi au
desfacere asigurată), stocurile de materii prime şi materiale.
Lichiditatea generală a întreprinderii se apreciază în funcţie de raportul dintre activele
circulante şi datoriile curente, iar lichiditatea imediată ca raport între activele circulante din
care se scad stocurile, pe de o parte, şi datoriile curente, pe de altă parte.

120
3. Capacitatea de plată – arată măsura în care întreprinderea poate satisface prompt orice
obligaţie bănească faţă de terţi şi ea caracterizează modul în care întreprinderea îşi
îndeplineşte la termen obligaţiile de plată cu mijloacele băneşti de care dispune.
Capacitatea de plată este o componentă calitativă abordată între furnizori, creditori şi
clienţi (beneficiari),existând o dependenţă semnificativă între capacitatea de plată şi
punctul de echilibru financiar al întreprinderii.

Intrebări recapitulative
1. Pe ce principii se bazează elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli?
2. Definiţi echilibrul financiar al întreprinderii şi factorii care îl influenţează.
3. Care sunt formele de manifestare a echilibrului financiar şi principalii indicatori
care reflectă starea de echilibru?
4. De ce este importantă solvabilitatea şi lichiditatea in exprimarea capacităţii de
plată a firmei?

121
 TEMA XIV. FINANŢAREA ACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII

Obiective:
1. cunoaşterea conceptelor de capital social, fonduri proprii, structură financiară a firmei;
2. prezentarea modalităţilor de finantare a activităţii de exploatare şi a investiţiilor ;
3. prezentarea unor indicatori care reflectă structura financiară a firmei.

Cuvinte cheie :
• finanţare permanentă ▪ finanţare temporară
• autofinanţare ▪ capitaluri proprii
• capital social ▪ provizioane reglementate
• structura financiara a firmei ▪ coeficient de îndatorare
• pasive stabile ▪ fond de rulment
• credite de trezorerie ▪ decizie de investire
• fond amortizare ▪ metode de amortizare
• capacitate de îndatorare

Conţinut :

14.1.Constituirea şi finantarea capitalului

Finanţarea reflectă modalitatea de procurare a resurselor financiare necesare
înfiinţării, funcţionării şi dezvoltării unei întreprinderi. Funcţie de perioada de utilizare a
resurselor financiare se deosebesc două forme ale finanţării şi anume :
9 Finanţarea permanentă – se face pe baza resurselor proprii reprezentate de capital ,
rezerve şi surse atrase, pe calea împrumuturilor pe termen lung ;
9 Finanţarea temporară – se realizează pe baza creditelor bancare pe termen scurt din
activitatea de exploatare.
În funcţie de provenienţa resurselor finanţarea poate fi asigurată din:
1. din surse interne – pe calea autofinanţării şi presupune ca firma să-şi asigure
derularea producţiei şi dezvoltarea cu fonduri proprii, reprezentând o parte a profitului obţinut şi
fondului de amortizare.
122
Autofinanţarea are următoarele trăsături:
o contribuie la acoperirea cerinţelor de producţie şi dezvoltare ale
întreprinderii;
o resursele băneşti provin din activitatea de producţie;
o asigură o anumită autonomie şi iniţiativă în desfăşurarea producţiei;
o presupune creşterea răspunderii în dimensionarea necesarului de resurse, în
utilizarea lor şi în realizarea încasărilor din vânzarea producţiei.
Factorii de influenţă asupra autofinanţării:
¾ fiscalitatea – o politică de impozite mari determină firma să procedeze la capitalizarea
unei părţi din profit.
¾ Constrângeri privind accesul pe pieţele financiare – mai ales în cazul firmelor necotate
la bursă apare necesară mobilizarea mai bună a resurselor interne ale firmei, dacă în plus şi
accesul la creditul bancar este îngrădit de restricţii sau costuri mari de creditare;
¾ Constrângeri juridice diverse privind repartizarea pe destinaţii a profitului , politica de
dividend. Decizia AGA de a distribui dividende reduce suma destinată autofinanţării, dar
aduce alte rezultate benefice ( satisfacerea exigentelor acţionarilor şi deci fidelizarea lor
concretizată în reducerea intenţiei de a vinde acţiunile).
Orice politică de autofinanţare trebuie analizată in funcţie de rentabilitatea pe care o
are profitul reinvestit.
Capacitatea de autofinanţare este un indicator de mare expresivitate economică,
reflectând forţa financiară a firmei, independenţa şi securitatea sa financiară ( înseamnă
bonitate, lichiditate bună).
La înfiinţare o întreprindere se formează prin aportul de capital sau capitalul subscris,
în funcţie de forma sa juridică. O regie autonomă a statului are capitalul statului. O societate
comercială poate avea capital de stat , mixt, privat, străin şi autohton.
Capitalurile proprii ale unei întreprinderi sunt constituite din capitalul social, primele
legate de capital, diferenţele din reevaluare, rezerve, provizioane reglementate, rezultatul
exerciţiului.
Capitalul social reprezintă principala componentă a capitalurilor proprii ale
întreprinderii care include subscripţiile efectuate de participanţii la o societate comercială
(părţi sociale, acţiuni). Capitalul social poate fi majorat prin aportul în bani şi/ sau natură,
încorporarea rezervelor, reevaluarea patrimoniului, capitalizarea profitului.

123
 Rezervele întreprinderii sunt formate din rezerve legale (constituite potrivit legii),
rezerve statutare şi rezerve contractuale.
Provizioane reglementate se constituie pe seama cheltuielilor în vederea acoperirii
pierderilor provocate de creşterea preţurilor la materii prime, materiale, energie, etc., creşterea
nivelului dobânzilor la împrumuturi.
2. din surse externe – pe calea împrumuturilor bancare, emisiunii de obligaţiuni sau de
acţiuni, în funcţie de politica de îndatorare practicată de firmă.
Este avantajos să se lucreze cu credite dacă rata rentabilităţii este mai mare decât rata
dobânzii, dar trebuie să se aibă în vedere şi riscul financiar, respectiv posibilitatea ca pe
parcurs rata dobânzii să devanseze rata rentabilităţii .
Când firma se finanţează din credite bancare sau împrumuturi obligatare (emitere
obligaţiuni ), atunci riscul financiar amplifică riscul economic (acesta este legat de realizarea
volumului de activitate, realizarea beneficiului ş.a.) deoarece ea trebuie să plătească periodic
la bancă sume reprezentând principalul (credite) plus dobândă.

14.2. Structura financiară a întreprinderii

Aproape în toate cazurile întreprinderile nu se pot finanţa integral din fonduri proprii
ci ele apelează concomitent şi la finanţări externe.
Selectarea resurselor de finanţare externă şi ponderea acestora în raport cu finanţarea
internă reprezintă o problemă principală a politicii financiare a întreprinderii.
Structura financiară se poate exprima prin raportul dintre:
- Datorii şi capital propriu;
- Resurse de trezorerie şi capital permanent;
- Finanţări pe termen scurt şi finanţări pe termen lung.
Structura financiară este o variabilă care nu depinde însă numai de întreprindere, de
obiectivele sale, de rentabilitatea scontată sau de riscurile pe care şi le asumă.
Ea este influenţată şi de:
™ Acţionari ( sau de asociaţi);
™ De bănci sau alţi împrumutători ;
™ De stat şi de conjunctura economico – financiară din mediul de afaceri;
™ Situaţia pieţei financiare;
™ Oscilaţiile ratei dobânzilor, cursul valutar ş.a.

124
 Adoptarea unei anumite structuri financiare este determinată în mod semnificativ şi de
creditorii firmei prin poziţia lor în piaţă, având în vedere riscul la care se expun (risc de
dobândă, risc de pierdere de capital, risc de imobilizare).
Alegerea structurii financiare a întreprinderii se face pe două criterii:
a) Criteriul rentabilităţii;
b) Criteriul destinaţiei resurselor.
a. Criteriul rentabilităţii în alegerea structurii financiare.
Are în vedere că atât capitalul propriu cât şi capitalul împrumutat comportă costuri.
Deosebirea între costul capitalului propriu şi costului capitalului împrumutat constă în
următoarele:
¾ Capitalul propriu nu este remunerat decât dacă întreprinderea obţine profit;
¾ Capitalul împrumutat trebuie remunerat indiferent care ar fi rentabilitatea firmei (
dobânzile constituie obligaţii de plată indiferent dacă firma are pierderi).
O întreprindere îndatorată excesiv ( cu credite mari, sau cu obligaţii de plată
semnificative la buget) va avea şi cheltuieli financiare mari (dobânzi bancare, penalităţi ş.a. ),
ceea ce îi micşorează posibilităţile de autofinanţare. În această situaţie firma va trebui să
apeleze la noi credite pentru a acoperi nevoile de finanţare, iar în aceste condiţii criteriul
rentabilităţii este hotărâtor.
Dacă întreprinderea este rentabilă, iar rata rentabilităţii este mai mare decât rata
dobânzii , este recomandabil apelarea la credite bancare în loc de a se aştepta formarea
fondurilor proprii pentru finanţarea unui proiect.
Efectul de îndatorare se obţine comparând rentabilitatea economică a firmei cu costul
capitalului împrumutat, respectiv:
ƒ Dacă rentabilitatea economică este mai mare decât rata dobânzii, rezultă un
efect de îndatorare pozitiv
ƒ Dacă rentabilitatea economică este mai mică decât rata dobânzii, rezultă un
efect de îndatorare negativ.
Exemplu:
1. capital propriu = 10.000 RON
2. capital împrumutat = 30.000 RON
3. TOTAL CAPITAL INVESTIT = 40.000 RON (1+2)
4. Rentabilitatea economică = 15%

125
 5. Rata dobânzii = 10%
- Profit obţinut la total capital investit :40.000 RON * 15% = 6.000 RON
- Remuneraţia (dobânda) capitalului împrumutat : 30.000 RON *10% = 3.000 RON
Rezultă un profit de 6.000- 3.000 = 3.000 RON
Randament capital propriu = 3.000 /10.000 *100% = 30%.
În realitate capitalul propriu aduce un profit de 10.000 RON *15% =1.500 RON
Supraprofit datorat efectului pozitiv de îndatorare = 3.000 RON -1.500 RON = 1.500 RON.
În acest caz rentabilitatea financiară este direct proporţională cu structura financiară
(calculată ca raport între datorii şi capital propriu) şi cu diferenţa între rata rentabilităţii
economice şi rata dobânzii.
b. Criteriul destinaţiei resurselor în alegerea structurii financiare
Activele imobilizate, ca nevoi cu caracter permanent, este recomandabil să fie acoperite din
capital permanent.
Activele circulante, respectiv cheltuielile cu ciclul de exploatare pot fi acoperite, în măsura
posibilităţilor, prin fondul de rulment, prin datorii pe termen scurt şi din obligaţii faţă de
furnizori (până la momentul scadenţei acestora).
Pentru fiecare întreprindere decizia de finanţare se ia în funcţie de caracterul permanent sau
temporar al nevoilor de finanţat.
Indicatorii de analiză a structurii financiare:
a) Coeficientul de îndatorare globală (C.I.G.)
CIG = datorii totale / total pasiv < 2 / 3
Sau
CIG = datorii totale / capital propriu < 2
b) Coeficientul de îndatorare la termen (C.I.T.) cu 2 variante:
CIT = Datorii la termen / capital propriu < 1
Sau
CIT = Datorii la termen / capital permanent < ½
Aceşti indicatori sunt importanţi pentru bănci, care analizează astfel dacă firmele îşi
pot achita la termen creditele plus dobânda. Foarte important este costul creditului pe termen
scurt raportat la beneficiul brut, raport care reflectă capacitatea de îndatorare a firmei, adică
posibilitatea de a primi credite şi a căror rambursare (inclusiv dobânda) să nu creeze greutăţi
financiare care să ducă la pierderi ( dacă raportul menţionat este subunitar).

126
 14.3.Finanţarea pe termen scurt a activităţii întreprinderii
Deciziile de finanţare pe termen scurt sunt subordonate deciziilor pe termen lung, fiind
decizii curente, de corelare.
Dacă decizia pe termen lung fixează cadrul general al dezvoltării unei firme, nu
înseamnă că decizia de finanţare, pe termen scurt este mai puţin importantă (o eroare în luarea
deciziei pe termen scurt poate antrena pierderi importante sau chiar încetarea plăţilor).
Dacă finanţările pe termen lung vizează active imobilizate ( clădiri, terenuri, utilaje,
echipament, mijloace de transport ş.a. ), finanţările pe termen scurt se referă la activele de
exploatare, a căror valoare oscilează mereu. Decizia de finanţare pe termen scurt trebuie să
răspundă cerinţelor de:
- Acoperire financiară a activelor circulante ( din fonduri proprii sau împrumutate ) în
volumul necesar şi la termenele prevăzute;
- Elasticitatea, capacitatea de adaptare la nevoile reale ale firmei.
Mulţi agenţi economici înregistrează variaţii însemnate ale volumului producţiei, ale
activităţii în general, aspect care impune ca:
9 Necesarul permanent de active circulante să fie finanţat din capitaluri permanente;
9 Nevoile care apar în perioade de vârf de activitate să fie finanţate prin resurse de trezorerie
( care pot fi adaptate cu uşurinţă nevoilor de exploatare).
Resursele de finanţare pe termen scurt necesare activităţii firmei trebuie determinate
ţinând seama de :
9 Folosirea judicioasă a resurselor proprii, a celor atrase şi împrumutate;
9 Alegerea variantelor optime dintre finanţarea cu capitaluri proprii şi resurse atrase
sau finanţarea prin împrumuturi pe termen scurt.
Nu este recomandabil să se exagereze pe linia măririi capitalurilor proprii pentru
active circulante deoarece ele ar putea rămâne neutilizate şi nefructificate în perioadele de
activitate mai redusă. În acest context trebuie să se ţină seama de posibilitatea folosirii pentru
aceeaşi destinaţie a resurselor atrase şi în primul rând a pasivelor stabile.
Prin pasive stabile se defineşte datoria minimă permanentă a firmei către terţi (
persoane juridice sau fizice) rezultată din decalajul în timp dintre apariţia obligaţiilor de plată
şi stingerea acestora prin efectuarea plăţilor.

127
 Datorii minime permanente (pasive stabile) apar în urma relaţiilor contractuale dintre
întreprindere şi furnizorii săi, în relaţiile cu bugetul şi cu salariaţii proprii.
Pasivele stabile pot fi determinate prin două metode:
a) Metoda numărului de zile întârziere – se aplică în cazul aprovizionărilor cu materii
prime, materiale, combustibili etc., stabilirea volumului pasivelor stabile efectuându-se în
funcţie de sumele prevăzute pentru aceste aprovizionări şi numărul zilelor de întârziere între
apariţia obligaţiilor de plată şi stingerea lor:
P.S. = A* t / T, unde:
P.S. = pasive stabile
A = volumul aprovizionărilor anuale sau trimestriale
t = numărul de zile de la sosirea mărfurilor până la efectuarea plăţilor;
T = numărul zile ale perioadei ce se ia în calcul (an , trimestru ).
b) Metoda soldurilor zilnice – se aplică în cazul fondurilor de salarii, CAS, fond şomaj,
TVA, impozit pe profit ş.a.
Pentru fiecare din acestea se calculează mai întâi obligaţia zilnică, prin împărţirea la
90. In funcţie de periodicitatea legală a plăţilor respective, se calculează pentru fiecare zi din
lună şi pe fiecare sursă, volumul obligaţiilor însumate. Din acestea se alege cel mai mic sold
care constituie pasivele stabile care se iau în considerare în luna respectivă.
Un concept mult utilizat în analiza financiară este fondul de rulment. El constituie
partea din capitalul permanent care acoperă activele circulante, determinat ca diferenţă între
total capital permanent şi active imobilizate. Fondul de rulment propriu corespunde diferenţei
dintre capitalul propriu şi activele imobilizate.
Creditele bancare pe termen scurt – au o pondere însemnată în completarea fondurilor
agenţilor economici. Ele se acordă pe o perioadă până la 12 luni pentru agenţii economici
care:
¾ Sunt înscrişi la registrul comerţului ;
¾ Au cont deschis la bancă ;
¾ desfăşoară activitate legală şi profitabilă;
¾ prezintă garanţie acoperitoare ;
¾ îndeplinesc alte condiţii de creditare conform normelor fiecărei bănci ( condiţii
de performanţă economico – financiară , cerinţe de management, bonitate ş.a)
Principalele tipuri de credite pe termen scurt sunt:

128
• credite de trezorerie – se acordă pentru acoperirea decalajului între totalul stocurilor şi
cheltuielilor – pe de o parte şi totalul resurselor şi încasărilor – pe de altă parte. Volumul
creditelor se stabileşte pe baza analizei situaţiei de trezorerie. Pot fi acordate sub formă de
credite pentru facilităţi de casă, avansuri de cont curent, credite pentru stocuri sezoniere,
credite pe stocuri destinate exportului ş.a.
• creditarea creanţelor comerciale – prin preluarea de către bănci a creanţelor comerciale pe
care întreprinderile furnizoare le au asupra lor ( credite de scont, pensiune, împrumuturi pe
gaj de efecte comerciale, împrumuturi de gaj de efecte publice).

14.4 Finanţarea investiţiilor

Orice plasament de capital, pe termen lung sau pe termen scurt, reprezintă o investiţie.
Decizia de investire conduce la o imobilizare de capital făcută în prezent în speranţa
unei rentabilităţi viitoare şi care urmează să se realizeze pe mai multe exerciţii financiare.
Orice decizie care conduce la achiziţionarea de active şi având drept scop creşterea
bogăţiei proprietarilor (acţionarilor, asociaţilor) întreprinderii, constituie o decizie de
investire.
Rentabilitatea unei investiţii se stabileşte nu atât în funcţie de durata normală de
funcţionare a obiectivului , cât de durata sa de viaţă economică, adică de perioada în care
obiectivul generează o rentabilitate optimă.
Rolul investiţiilor:
¾ investiţiile au un rol multiplicator în creşterea economică, influenţând atât cererea cât
şi oferta de piaţă. Investiţiile într-un sector generează fluxuri multiple şi în alte sectoare dar şi
pentru buget.
¾ În situaţia în care produsele rezultate din investiţiile făcute sunt destinate exportului se
vor influenţa atât balanţa comercială cât şi cea valutară.
In acest context statul este interesat în stimularea investiţiilor , scop în care foloseşte
următoarele căi:
a) Acordarea de subvenţii;
b) Participaţia statului cu capital la anumite proiecte de investiţii prin parteneriat public -
privat;
c) Facilităţi fiscale – reduceri sau scutiri pentru impozit în cazul firmelor care realizează
anumite investiţii;
129
 d) Garanţia statului – dată băncilor pentru ca agenţii economici să poată obţine credite
bancare (scrisori de garanţie, mai ales pentru firmele cu activitate novatoare în domenii
tehnologice de vârf).
Intervenţia statului pe căile menţionate sau prin alte pârghii (scutiri taxe vamale la
importul unor utilaje, reduceri de dobânzi ş.a.) trebuie astfel făcută încât să excludă arbitrariul
, favoritismele şi clientelismul, de aceea trebuie stabilite criterii precise care să fie
transparente.
Surse de finanţare a investiţiilor:
a) Fondul de amortizare – este destinat înlocuirii activelor imobilizate şi constituie
principala resursă proprie de finanţare a obiectivelor de investiţii. Calculul amortizării se face
prin:
¾ Metoda liniară – includerea pe cheltuieli de exploatare în cote egale a valorii de
intrare a activelor corporale pe toată durata normală de funcţionare;
¾ Metoda regresivă – folosirea unor cote mai mari în primii ani şi care descresc treptat
până la expirarea duratei normale
¾ Metoda progresivă - folosirea unor cote de amortizare care cresc pe parcursul
perioadei normale de funcţionare, în concordanţă cu uzura.
Fondul de amortizare reprezintă valoarea recuperată a activelor imobilizate într-o
anumită perioadă de timp prin aplicarea normelor de amortizare asupra valorii medii a
activelor imobilizate.
b) Sume repartizate din profit – în limita sumelor aprobate anual de consiliul de
administraţie, în funcţie de politica de dividend a firmei, de gradul de fiscalitate, de valoarea
investiţiilor angajate, de mărimea celorlalte resurse;
c) Resurse împrumutate – prin credite bancare sau de la alte instituţii specializate;
d) Alte resurse : sume din lichidarea activelor imobilizate, din demolări în etapa pregătirii
terenului,pentru investiţie, utilizarea de resurse proprii în execuţie (forţă de muncă , utilaje,
materiale ş.a)

130
Intrebări recapitulative
0. Care sunt sursele de finanţare a activităţii întreprinderii?
1. Cum se exprimă structura financiară a întreprinderii, de cine poate fi aceasta
influenţată?
2. Prezentaţi criteriile de alegere a structurii financiare şi condiţiile de opţiune pentru
fiecare criteriu.
3. Care sunt sursele de finanţare pe termen scurt a întreprinderii? Caracterizaţi fiecare
sursă prin prisma avantajelor pentru finanţarea firmei.
4. Care este rolul investiţiilor în economie? Din ce surse se finanţează activitatea de
investiţii a unei întreprinderi?

131
TEMA XV. DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL FIRMEI. PRINCIPALII
INDICATORI ECONOMICO – FINANCIARI UTILIZAŢI ÎN ANALIZA
FINANCIARĂ. PREVIZIUNEA FINANCIARĂ A FIRMEI

Obiective
1. Cunoaşterea obiectivelor diagnosticului financiar şi metode utilizate
2. Prezentarea principalilor indicatori economico – financiari şi modul lor de
determinare ;
3. Modalităţi de previziune financiară.

Cuvinte cheie :
• diagnostic financiar
• diagnostic strategic
• rata rentabilităţii
• solvabilitate patrimonială
• rată curentă
• rată rapidă
• indicatori de lichiditate
• indicatori de gestiune
• indicatori de rentabilitate

Continut :

1. .Diagnosticul financiar
Echilibrul financiar este o preocupare principală a întreprinderii, dar nu poate fi
realizat pe termen lung decât în condiţiile când întreprinderea realizează performanţe
satisfăcătoare.
Sub acest aspect diagnosticul financiar prezintă o mare importanţă pentru promovarea
unei politici judicioase privind creşterea activităţii şi obţinerea unor rezultate economice şi
financiare corespunzătoare.
Diagnosticul se poate stabili prin studiul bilanţului şi al contului de rezultate.
132
 Obiectivele diagnosticului financiar
Diagnosticul financiar, rezultat al unui proces de evaluare a potenţialului financiar al
unei întreprinderi exprimă starea sa de sănătate economico – financiară. El este practicat de
agenţi foarte diverşi, cum ar fi:
- Conducători de întreprinderi;
- Acţionari;
- Deţinători de portofoliu
- Creditori ( bănci, furnizori);
- Firme concurente;
- Experţi contabili ş.a.
Mult timp diagnosticul financiar s-a întemeiat exclusiv pe baza informaţiilor contabile,
ceea ce s-a dovedit a fi insuficient sub aspectul identificării cauzelor dezechilibrelor
financiare. In prezent se pune tot mai mult problema ca diagnosticul financiar să se bazeze pe
diagnosticul strategic. Informaţiile oferite de diagnosticul strategic servesc pentru stabilirea
unui bun diagnostic financiar.
Diagnosticul strategic se compune din:
1. diagnosticul concurenţial – respectiv analize privind piaţa, structura clientelei, debuşeul
firmei, structura clientelei, preţurile practicate comparativ cu unităţi similare ş.a.
2. diagnosticul tehnologic – adică tehnologiile utilizate, nivelul productivităţii muncii,
gradul de înnoire a produselor, cercetare – dezvoltare, investiţii şi inovaţii, ş.a.
3. diagnosticul social – respectiv structura categoriilor de personal folosite, gradul de
calificare, politică salarială, politică de formare a capitalului, climatul social (conflicte de
muncă) ş.a.
4. diagnostic financiar – stabilirea capacităţii firmei de a produce profit, stabilirea
echilibrului financiar, capacitatea de autofinanţare.
Obiectivele diagnosticului financiar sunt diferite în funcţie de subiectul care îl
evaluează ,acordându-se prioritate unui aspect sau altul care să caracterizeze situaţia
financiară a întreprinderii după scopurile şi interesele urmărite.
Pentru acţionari şi conducătorii firmelor obiectivele diagnosticului financiar sunt:
- rentabilitatea financiară;
- rentabilitatea economică;

133
 - rentabilitatea comercială;
- riscul financiar;
- riscul de faliment;
- gradul de autonomie;
- flexibilitatea constituirii şi utilizării resurselor;
- posibilităţile de control.
Pentru bănci şi furnizori obiectivele sunt:
- riscul de faliment;
- starea de solvabilitate;
- lichiditatea financiară;
- datorii exigibile , capacitatea de rambursare;
- echilibrul între nevoi şi resurse.
În calitatea lor de coproprietari, acţionarii urmăresc ca evaluarea patrimoniului să le
permită decizii optime privind vânzarea sau păstrarea acţiunilor de care dispun.
Micii acţionari dispun de puţine informaţii asupra activităţii firmelor, diagnosticul lor
va fi sumar, mai ales vizând rentabilitatea pe care o obţine şi riscul financiar la care sunt
expuşi..
Marii acţionari, deci ce i care deţin pachete de acţiuni, au posibilităţi mai mari de
informare , de evaluare a firmei şi de decizie, ei participând efectiv la adunările generale ale
acţionarilor. Pentru ei diagnosticul financiar are la bază indicatori care exprimă autonomia şi
dezvoltarea firmei, şi apoi indicatori de rentabilitate.
Managerii firmelor dispun însă de informaţii multiple cu caracter economic şi
financiar, iar diagnosticul lor urmăreşte descoperirea unor eventuale dezechilibre financiare
pentru identificarea cauzelor şi luarea măsurilor necesare.
Importante sunt concluziile care se trag, măsurile care se iau, nu numai la nivelul
conducătorilor compartimentelor financiar-contabile, dar şi al managerilor, acţionarilor.
Pentru prelucrarea indicatorilor, elaborarea concluziilor şi luarea deciziilor se pot
utiliza două metode:
- metoda comparaţiei;
- metoda analogiilor cu situaţii strategice.
1. Metoda comparaţiei are în vedere diverse forme:

134
a) Comparaţia realizări / previziuni – este mai frecventă şi cea mai utilă pentru controlul
activităţii economico – financiare.
Dacă aceste comparaţii între realizări şi previziuni ( între ce am realizat faţă ceea ce
ne-am prevăzut) se efectuează sistematic, atunci se pot lua măsuri pentru corectarea pe viitor a
anumitor elemente de calcul dacă previziunile s-au dovedit nerealiste (subdimensionate sau
supradimensionate).
b) Comparaţia în timp ( în dinamică) permite concluzii cu privire la evoluţia situaţiei
financiare. Comparaţia în timp se poate face atât în sume absolute cât şi mărimi relative şi se
poate exprima grafic. Trebuie folosite cifre comparabile iar metodele de calculare a
indicatorilor utilizaţi să rămână aceleaşi pe toată perioada analizată.
c) Comparaţia în spaţiu ( între firme) se poate face direct sau indirect.
Comparaţia directă între două întreprinderi concurente este mai greu de realizat din cauza
secretului profesional şi deci a lipsei de informaţii asupra concurenţei.
Comparaţia indirectă se poate realiza mulţumită publicaţiilor statistice ce vizează
grupe de întreprinderi, pe ramuri sau sectoare de activitate. De regulă, aceste informaţii
vizează indicatori medii ( ex. sondaj conjunctură).
d) Comparaţia normativă presupune folosirea unor indicatori (coeficienţi) tip, preluaţi
din afara întreprinderii ( bancă, bursă) cum este cazul coeficienţilor de îndatorare adoptaţi de
bănci, care reprezintă în fapt o normă pentru obţinerea de credit (un prag, o limită), iar firma
trebuie să se integreze în aceste niveluri.
Unele instituţii (mai ales bănci) se bazează pe comparaţii normative pentru a defini situaţia
financiară a clienţilor lor, înainte de a le aproba un credit.
În practică se utilizează un număr de 3-5 indicatori pentru care banca are valori tip (normale),
iar la nivelul întreprinderii se face media ponderată a valorilor indicatorilor în funcţie de
importanţa ce li se acordă şi se compară cu indicatorul tip al băncii.
Se face raportul între coeficientul mediu ponderat al întreprinderii şi coeficientul tip al băncii.

Coeficientul mediu ponderat al firmei / coeficientul tip al băncii poate fi >1 sau <1.
- dacă acest raport >1, rezultatul este bun
- dacă acest raport < 1, rezultatul este discutabil

135
 Exemplu:
Situaţia financiară a unei firme se poate caracteriza prin 5 indicatori cu grade de
importanţă diferite , astfel:
1. I1 = indicatori lichiditate (pondere 25%)
= creanţe + disponibilităţi / datorii pe TS = 1,2
2. I2 = indicator de solvabilitate (pondere 25%)
= capital propriu / datorii totale = 0,6
3. I3 = indicator de mobilizare a capitalului propriu ( pondere 15% )
= capital propriu / imobilizări nete = 0,8
4. I4 = indicator de viteză rotaţie a stocurilor (pondere 20 %)
= cifra de afaceri / stoc mediu = 4,5
5. I5 = indicator de rotaţie credit – client (pondere 15%)
= cifra de afaceri / clienţi + efecte de încasat + efecte scontate şi neajunse la scadenţă
= 12
Coeficient tip al băncii = 3,00
(1,2 *25) +(1.6 *25) + (0.8 * 15 )+( 4.5 * 20 )+ (12 * 15 ) / 100 = 3.27
3.27 / 3 > 1
Deci clientul are indicatori buni, peste limita cerinţelor băncii.
Dacă acest raport ar fi <1, rezultatul comparaţiei normative este discutabil, înseamnă
că decizia de acordare sau refuzare a creditului nu depinde numai de indicatori financiari ai
firmei, se iau în analiză şi alţi factori interni ( situaţia personalului, competenţă, bonitate,
calitatea gestionării ) sau factori externi ( situaţia economică de ansamblu de ramură ş.a. ).
2. metoda analogiilor cu situaţii strategice tip are la bază o cunoaştere foarte bună a
situaţiilor critice prin care poate trece o firmă din punct de vedere financiar.
Se formează o experienţă şi o cultură financiară care permite economistului să
interpreteze cazurile particulare. Astfel de situaţii tip pot fi generate de:
a) stocuri peste necesar – suprastocajul determină imobilizări de fonduri proprii sau de
credite bancare, cu implicaţii negative privind creşterea costurilor cu dobânzile, cu
depozitarea stocurilor , cu perisabilităţi şi alte pierderi de valoare. Scade viteza de rotaţie a
stocurilor, este afectată rata rentabilităţii firmei, iar pe termen lung este afectată situaţia
financiară a firmei (echilibrul financiar).

136
 b) Supradotarea – în echipament de producţie şi comercial, urmare realizării unor
proiecte de investiţii care nu corespund posibilităţilor de exploatare ale firmei.
Firma suportă costuri mari cu amortizarea, capacităţile sunt utilizate sub posibilităţi,
apar deci pierderi din exploatare.
Supradotarea ( spre deosebire de suprastocaj ) este mai greu de corectat, ca urmare a
caracterului ireversibil a numeroase investiţii.
c) Supraexpansiunea sau expansiunea necontrolată. Se adoptă o politică de
creştere economică accelerată şi nu se pot controla corespunzător problemele de
trezorerie pe care această creştere le implică.
În perioada de supra expansiune cresc stocurile, soldul conturilor clienţi ( deci al
facturilor neîncasate) şi deci apar nevoi suplimentare de finanţare pe termen scurt.
Astfel, situaţia devine precară, sensibilă la cel mai mic risc, depinzând mult de
atitudinea băncii.
d) Vânzări sub posibilităţi – pot fi determinate de producerea unor mărfuri de
calitate slabă, de conjunctura economică nefavorabilă pe piaţa internă sau externă.
Fenomenul se reflectă în creşterea stocurilor şi asupra echilibrului financiar al firmei.
e) Clientelă neselectată – adică relaţii cu clienţii dubioşi, care nu plătesc, care
sunt implicaţi în afaceri nelegale.

15.2. Principalii indicatori economico – financiari utilizaţi în analiza

financiară
Orice întreprindere operează într-un mediu concurenţial. O imagine privind situaţia
financiară a firmei nu este posibilă fără utilizarea unui ansamblu de indicatori şi rapoarte de
natură economico – financiară.
Din aceste analize se obţin informaţii utile acţionarilor, pieţei bancare şi se referă la
starea financiară a firmei, poziţia ei pe piaţă ( faţă de furnizori, clienţi, bănci ). Pe baza
informaţiilor din rapoarte şi pe baza indicatorilor economico – financiari managementul firmei
adoptă măsuri şi decizii cu implicaţii economico – financiare privind activitatea de exploatare
a firmei, privind dezvoltarea afacerii.
Cele mai utilizate analize privesc :
- Lichiditatea – ca măsură a capacităţii unei firme de a-şi onora obligaţiile la scadenţă.

137
- Profitabilitatea – capacitatea de a obţine rentabilitate bună. Orice întreprindere trebuie să
fie profitabilă, să obţină deci un excedent al exerciţiului exploatării (venituri superioare
cheltuielilor).
Principalii indicatori economico – financiari sunt:
I. Indicatori de lichiditate
1. Lichiditate generală = Active circulante / Datorii curente
2. Lichiditate imediată = (Active circulante – Stocuri ) / Datorii curente
3. Rata solvabilităţii generale = Active totale / Datorii curente
II. Indicatori de echilibru financiar
1. Rata autonomiei financiare = Capital propriu / Capital permanent
2. Rata de finanţare a stocurilor = Fond de rulment / Stocuri
= (Capital permanent – Active imobilizate) / Stocuri
3. Rata datoriilor = Datorii totale / Active
4. Rata capitalului propriu faţă de = Capital propriu / Active imobilizate
active imobilizate
5. Rata de rotaţie a obligaţiilor = Cifra de afaceri / Media datoriilor totale
( Viteza de rotaţie în zile = 360 / Durata medie de recuperare a creanţelor)
III. Indicatori de gestiune
1. Rotaţia activelor circulante = Cifra de afaceri / Active circulante
( Viteza de rotaţie în zile = 360 / Rotaţia activelor circulante)
2. Rotaţia activului total = Cifra de afaceri / Active totale
( Viteza de rotaţie în zile = 360 / Rotaţia activului total)
3. Rotaţia medie a creanţelor = Cifra de afaceri / Media creanţelor totale
( Viteza de rotaţie în zile = 360 / Durata medie de recuperare a creanţelor )

IV. Indicatori de rentabilitate

1. Rata rentabilităţii economice = Profit brut / Capital permanent
2. Rata rentabilităţii financiare = Profit net / Capital propriu
3. Rata rentabilităţii resurselor consumate = Profit net / Cheltuieli totale
4. Punctul critic al rentabilităţii = Cheltuieli fixe totale / [ 1- Cheltuieli variabile totale +
Venituri totale ]

138
 5. Nivelul cifrei de afaceri aferent unui profit minim = ( Cheltuieli fixe totale +
profit minim aferent unui anumit volum al
cifrei de afaceri ) / ( 1- Ponderea cheltuielilor
variabile în cheltuieli total)
V. Indicatori ai fondului de rulment
1. Fondul de rulment total = Total active – Active imobilizate
2. Fondul de rulment permanent = Capital propriu + împrumuturi şi datorii
financiare ( între 1-5 ani şi peste) – Total
active imobilizate
3. Fondul de rulment propriu = Capital propriu total – Total active imobilizate
4. Necesar de finanţat = Fond de rulment permanent + Plăţi restante – Fond
de rulment propriu + Pierderi neacoperite din exerciţiile
financiare anterioare
5. Gradul de acoperire a activelor = Fond de rulment propriu/Fond de rulment total
circulante a capitalului propriu
( se exprima procentual )
6. Necesar de fond de rulment = Stocuri + Creanţe + Active de regularizare –
Datorii curente – Pasive de regularizare
7. Fondul de Rulment net global = Capital permanent – Active imobilizate
8. Trezoreria netă = Fondul de rulment net global – Necesarul de fond de
Rulment
Pe baza informaţiilor din bugetul de venituri şi cheltuieli se determină şi alţi indicatori
economico – financiari ( pe lângă cei redaţi).
1. Pragul de rentabilitate – reflectă nivelul cifrei de afaceri ( volumul total al
încasărilor) pentru care profitul este egal cu zero.
Pragul de rentabilitate ( cantitativ) = Costuri fixe / [Preţul de livrare unitar ( lei / UM)
– Costuri variabile unitare
2. Lichiditatea globală (generală) - reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale
curente de a se transforma într- un termen scurt în lichidităţi , pentru a satisface
obligaţiile de plată exigibile.
Se apreciază că o lichiditate globală este favorabilă atunci când are o mărime
supraunitară .

139
 Lichiditatea globală = Active circulante / Datorii curente
3. Lichiditatea redusă ( intermediară)
Lichiditatea redusă = ( Active circulante – Stocuri ) / Datorii curente
Lichiditatea redusă trebuie să tindă spre o mărime unitară ( cuprinsă între 0,5 şi 1).
4. Lichiditatea imediată
L.i. = Trezorerie ( casă, disponibilităţi bancare şi plasamente de scurtă durată ) /
Datorii pe termen scurt
5. Rata rentabilităţii economice – măsoară eficienţa mijloacelor materiale şi
financiare alocate:
R..e. = Profitul exploatării / Total active
Rata rentabilităţii economice trebuie să fie superioară ratei inflaţiei, permiţând
reînnoirea şi creşterea activelor într-o perioadă cât mai scurtă.
6. Rata rentabilităţii financiare – exprimă capacitatea capitalurilor proprii de a aduce
profit:
R.f. = Profitul net / Capitaluri proprii
7. Solvabilitatea patrimonială – reprezintă gradul în care unităţile patrimoniale pot
face faţă obligaţiilor de plată:
S. p. = Capital propriu / Total pasiv * 100
S.p. este considerată bună când rezultatul obţinut depăşeşte 30%, indicând ponderea
resurselor proprii în în totalul pasivului.
8. Rata autonomiei financiare ( rata generală a solvabilităţii )
R.a.f. = Capital străin / Capital propriu
9. Gradul de îndatorare arată limita până la care agentul economic este finanţat din
alte surse decât fondurile proprii:
G.i. = Plăţi exigibile / Total activ * 100
10. Rata profitului= Profitul brut / Cifra de afaceri * 100
11. Perioada de recuperare a creanţelor
P.r. c. = Creanţe = [ ( Debitori + Facturi neîncasate) / Cifra de afaceri] * 365 (zile)
12. Rotaţia stocurilor
R.s. = Cifra de afaceri / (Total stocuri – Facturi neîncasate)
13. Productivitatea muncii
P.m. = Cifra de afaceri / Nr. total de personal

140
 14. Ponderea salariilor în costuri
P.s.c. = Salarii directe / Costuri directe de producţie * 100.
De altfel, din grupa indicatorilor economico – financiari, analistul financiar îşi poate
construi un set de rapoarte, utile diagnosticării financiare.

15.3.Previziunea financiară a firmei

Pentru a afla capacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile de plată faţă de viitor, în mod
deosebit în viitorul apropiat , deci dacă firma este „lichidă” ( poate face rost de bani) se
utilizează două rate financiare:
1. rata curenta (Rc)
2. Rata rapidă (Rr).
1.Rata curentă – este utilă în analiza financiară pe termen scurt, va indica măsura în
care drepturile creditorilor pe termen scurt sunt acoperite de valoarea activelor care pot
fi transformate la nevoie în bani lichizi.
Formula de calcul a ratei curente este:
R.c. = Active curente / Pasive curente
În categoria activelor curente se includ:
- Bani lichizi ( disponibili în casierie sau în bancă);
- Valori mobiliare foarte lichide (acţiuni, obligaţiuni, cecuri, etc)
- Efecte comerciale de primit ( datoriile clienţilor către firma );
- Stocurile de produse finite sau materii şi materiale
În categoria pasivelor curente se includ:
- Efecte comerciale de plată (datoriile firmei către furnizori )
- Imprumuturile bancare pe termen scurt;
- Partea din creditul pe termen lung a cărei scadenţă este în limita intervalului de timp luat în
calcul;
- Impozitele de plată;
- Alte cheltuieli ( de regulă cele cu salariile);
Exemplu:
Firma „BCDEF” S.A. (industrie) a înregistrat în anul 2005 următoarea situaţie
financiar contabilă:

141
 Bilanţ contabil ilustrativ – industrie- RON
Active Inceputul Sfărşitul Pasive Inceputul
curente anului anului curente anului
Lichidităţi 15.000 10.000 Furnizori 10.000.
Clienţi 100.000 80.000 Imprumuturi 65.000
pe T.s.
Stocuri 50.000 30.000 Impozite de 5.000
plată
Total 165.000 120.000 Total pasive 80.000
Active curente
Curente

Rata curentă la începutul anului :

R.c.î.. = Active curente / Pasive curente = 165.000 / 80.000 = 2.06
Rata curentă la sfârşitul anului:
R.c.s. = Active curente / Pasive curente = 120.000 / 110.000 = 1.09
Deci la începutul anului firma avea o lichiditate generală bună comparativ cu media pe
industrie ( media pe industrie = 1.8) , dar la finele anului lichiditatea generală a scăzut,
managerul fiind nevoit să ia măsuri.
Sfaturi pentru manager pentru a îmbunătăţi lichiditatea firmei:
- Creşterea şi diversificarea portofoliului ( numărului de clienţi);
- Scăderea datoriilor faţă de furnizori ( de preferinţă prin compensare );
- Plata la timp a datoriilor către stat pentru evitarea penalităţilor;
- Reducerea împrumuturilor bancare, cel puţin până la redresare.
Dacă pasivele curente cresc mai repede decât activele curente, rata curentă scade, ceea
ce înseamnă apariţia unor probleme ( întârzierea plăţii furnizorilor, întârzierea plăţii
drepturilor salariale etc.)
În această situaţie se impune o analiză amănunţită a factorilor care au determinat acest
lucru şi luarea unor măsuri de timp ( recuperarea datoriilor de la debitori, creşterea vânzărilor
pentru a evita orice altă problemă).

142
 Este nevoie de un complex de măsuri în toate sectoarele : producţie, desfacere,
marketing, financiar – contabil ş.a.

2. Rata rapidă (Rr)

Dacă luăm în calcul că stocurile sunt cel mai puţin lichide dintre toate componentele
activelor circulante ( se vând cel mai greu şi uneori chiar sub valoarea lor reală), folosim
pentru analiză rata rapidă care se mai numeşte şi testul acid.
Formula de calcul a ratei rapide este:
Rr = ( Active circulante – Stocuri) / Pasive curente

Rata rapidă la început de an

Rrî = ( 15.000 +100.000 – 50.000) / 80.000 = 65.000 / 80.000 = 0.81

Rata rapidă la sfârşitul anului:

Rrs = ( 10.000 + 80.000 – 30.000) / 110.000 = 60.000 / 110.000 = 0.54

Media ratei rapide în industrie = 0.8

Deci are o lichiditate pe termen scurt bună la început de an, mai puţin bună la sfârşit
de an. Firma a avut deci probleme în cursul anului: a pierdut anumite pieţe, nu şi-a plătit
furnizorii, nu şi – a plătit impozitele ş.a.
Recomandări:
¾ O politică de marketing activă, crearea unui departament special de lucru cu
clienţii;
¾ Plata datoriilor către stat;
¾ Reducerea împrumuturilor bancare ş.a.

143
Intrebări recapitulative
1. Care sunt componentele diagnosticului strategic? Ce rol are diagnosticul
financiar în analiza activităţii întreprinderii?
2. Prezentaţi obiectivele diagnosticului financiar prin prisma beneficiarilor
informaţiilor rezultate din analiza.
3. Prezentaţi metodele utilizate pentru prelucrarea indicatorilor şi elaborarea
deciziilor de politică financiară.
4. Prezentaţi principalii indicatori utilizaţi în analiza de diagnostic financiar
grupaţi în indicatori de lichiditate, de gestiune, de rentabilitate şi indicatori ai fondului
de rulment.
5. Prezentaţi necesitatea previziunii financiare a firmei şi indicatorii de exprimare
a acesteia.

144
 BIBLIOGRAFIE

1. Bran, Paul - „Finanţele întreprinderii”, Editura Economică¸Bucureşti, 1995

2. Cristea , Horia şi - „ Finanţele întreprinderii „ Editura CECCAR, Bucureşti,

Ştefănescu Nicolae 2003

3. Filip, Gheorghe ş.a. – „Finanţe”, Editura Junimea, Iaşi, 2002

4. Hoanţă, Nicolae – „ Economie şi finanţe publice”, Editura Polirom, Iaşi, 1999

5. Mosteanu, Tatiana ş.a. – „Finanţe publice”, Editura Universitară, Bucureşti, 2004

6. Stancu, Ion – „Finanţe”, Editura Economică, Bucureşti, 1997

7 Toma, Mihai - „Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere”, Editura Economică,

Bucureşti, 1998

8. Varujan, Vosganian –„Reforma pieţelor financiare din România” Editura Polirom, Iaşi
1999

9. Văcărel Iulian, ş.a. – „Finanţe publice” , Editura Didactică şi Pedagogică ” ,

Bucureşti, 1999

145