NORMA JURIDICĂ

NORMA JURIDICĂ - NORMĂ SOCIALĂ

1. Norma juridică sau regula de drept reprezintă o prescripţie juridică adresată

conduitei umane. Norma juridică ne apare astfel ca o regulă de conduită care coexistă cu alte
norme sociale (morale, religioase, tehnice etc.).
Normele sociale sunt prin definiţie obligatorii, generale şi abstracte. Fiecare normă
socială răspunde unei nevoi sociale, unui imperativ de a cărui realizare depinde soarta
colectivităţii sociale care a dat naştere normei. Răspunzând unor asemenea finalităţi, normele
sociale dictează sau impun o anumită conduită în anumite împrejurări date. Ele cer oamenilor
să se supună imperativului pe care norma îl indică. Acest imperativ le poate cere oamenilor să
se abţină de la săvârşirea unei anumite fapte sau, dimpotrivă, îi îndeamnă să aibă o anumită
atitudine, să urmeze o anumită conduită într-o situaţie concretă.
Caracterul general şi abstract al normelor sociale rezidă în faptul că ele se adresează
unui număr nedefinit de persoane. Normele sociale se pot adresa membrilor unei comunităţi
locale, familiale, statale, religioase, culturale etc. În cazul în care o prescripţie socială se
adresează unei persoane determinate, nu ne găsim în prezenţa unei norme sociale, ci a unei
prescripţii individuale sau personale.
Caracterul general al normei sociale este dat de faptul că prescripţia acesteia este
impersonală.
Totodată, caracterul general al normei sociale rezidă în indeterminarea cazurilor ce se află
sub incidenţa normei. Astfel, norma socială înglobează în generalitatea ei un număr de situaţii
sau de cazuri particulare. Bunăoară, norma care interzice furtul, are în vedere orice bun ce
poate constitui obiect al furtului. Nu există norme distincte pentru furtul din buzunar, pentru
furtul din biserici sau pentru furtul de maşini.
Caracterul general al normei rezidă că ea se raportează la o clasă de evenimente similare1.
Din acest punct de vedere norma juridică nu se poate confunda cu actul juridic individual,
care se raportează la conduita unui individ într-o situaţie concretă, determinată.
În sfârşit, o normă socială este generală datorită aplicării sale continue în timp. Sub acest
aspect, norma socială este generală deoarece ea nu se aplică o singură dată, ci ori de câte ori
este necesar în perioada în care ea coexistă cu faptele ce cad sub incidenţa ei. Unele norme
sociale pot fi permanente, dar pot fi şi norme temporare, care se aplică o anumită perioadă de
timp.

2. Trăsăturile normei juridice. În cadrul normelor sociale, norma juridică are anumite
trăsături specifice, pe care nu le întâlnim la celelalte categorii de norme. Aceste trăsături
specifice individualizează şi permit identificarea normei juridice în cadrul normelor sociale.

a. Respectarea normei juridice este asigurată de coerciţia statală.

Spre deosebire de celelalte norme sociale a căror respectare vine din interiorul fiinţei
umane, supunerea faţă de comandamentul normei juridice este impusă din exterior.
Respectarea normei juridice este generată de intervenţia forţei coericitive a puterii publice.
Dacă scopul normei juridice este de a constitui o ordine juridică, apărarea acestei ordini
revine celui care a creat norma juridică, respectiv statului. În cadrul acestei ordini juridice,
cetăţenii au anumite drepturi, iar pentru apărarea lor recurg la justiţie. Pe baza hotărârii
judecătoreşti care le-a recunoscut dreptul încălcat, ei cer executarea silită şi sunt repuşi astfel
1
A se vedea, H.Kelsen, Théorie générale du droit et de l'État, L.G.D.J., Paris, 1997, p.88.

1
în drepturile anterioare, iar norma juridică devine un reazem al apărării intereselor membrilor
colectivităţii statale.

b. Norma juridică are o finalitate proprie. Normele sociale au finalităţi proprii.

Astfel, normele religioase îşi propun să inducă în comportamentul uman
comandamente care vin de la Dumnezeu. Normele morale vizează realizarea perfecţiunii
umane. În schimb, normele juridice îşi propun să instituie o bună organizare a vieţii sociale,
care să dea satisfacţie imperativului apărării drepturilor şi intereselor particulare, fundamentul
esenţial al înfăptuirii justiţiei.
În pofida deosebirilor dintre normele juridice şi celelalte norme sociale, adeseori
acţiunea lor este complementară sau identică. De altfel, sincretismul normelor sociale,
acţiunea lor concentrată reprezintă o garanţie a realizării unei ordini sociale coerente.

II. STRUCTURA NORMEI JURIDICE. Norma juridică este alcătuită din ipoteză,
dispoziţie şi sancţiune. Aceste trei elemente se află într-o strânsă interdependenţă, ceea ce face
ca ele să fie considerate elementele structurale ale normei juridice.

1. Ipoteza este acel element structural al normei juridice care stabileşte împrejurările
în care acţionează norma juridică, respectiv dispoziţia şi sancţiunea. Legiuitorul, atunci când
formulează o normă juridică, el stabileşte un ansamblu de împrejurări, în prezenţa cărora
trebuie urmată o anumită conduită. În caz contrar, urmează a se aplica sancţiunea normei
juridice.
Ipoteza normei juridice poate fi determinată de legiuitor sau urmează a fi determinată
de către cel care aplică legea. În prima situaţie, legiuitorul identifică toate împrejurările în
care urmează să acţioneze dispoziţia şi sancţiunea. Astfel, atunci când legiuitorul stabileşte că
"Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în
scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 12 ani", această
normă juridică, în virtutea căreia se încriminează furtul, are în ipoteză circumstanţele
privitoare la săvârşirea furtului:
a. Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia. Potrivit alin.2-4 ale art.208
Cod penal, se consideră bunuri mobile şi orice energie care are are valoare economică,
precum şi înscrisurile. De asemenea infracţiunea vizează şi bunul care aparţine în întregime
sau în parte făptuitorului, dacă în momentul săvârşirii faptei se găsesc în posesia sau deţinerea
legitimă a altei persoane. În categoria bunurilor mobile intră şi vehicolul, dacă acesta a fost
luat în scopul folosirii pe nedrept.
b. Acţiunea să se facă fără consimţământul persoanei care deţine bunul sau în posesia
căruia se află.
c. Acţiunea să aibă drept scop însuşirea bunului pe nedrept sau, în cazul vehicolului, al
folosirii pe nedrept.
La aceste elemente stabilite de legiuitor, judecătorul nu poate adăuga alte împrejurări,
ceea ce face ca această ipoteză să fie determinată.
În cazul ipotezei relativ determinate, cel care aplică norma juridică are posibilitatea să
aprecieze dacă în cazul concret intră sau nu o anumită împrejurare.

2. Dispoziţia normei juridice ordonă o anumită conduită în împrejurările stabilite în

ipoteză. Se poate spune că dispoziţia normei juridice stabileşte regula de conduită propriu-zisă
pe care subiectele de drept urmează să o urmeze în condiţiile date.
Dispoziţia normei juridice poate fi, la rândul ei, expresă sau subînţeleasă. În cazul în care
dispoziţia normei juridice este consacrată expres, ne aflăm în prezenţa unei dispoziţii
determinate. Astfel, potrivit art.998 C.civ., orice faptă a omului, care cauzează altuia

2
prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara. În această normă
juridică, dispoziţia o constituie comandamentul pe care legea îl dă de a repara prejudiciul
produs altuia.

3. Sancţiunea normei juridice reprezintă consecinţa pe care o produce nerespectarea

dispoziţiei. În cazul infracţiunii de furt, sancţiunea normei juridice o constituie o pedeapsă
privativă de libertate sau o amendă penală.
Sancţiunea juridică este un element indispensabil pentru norma juridică, deoarece prin
intermediul acesteia, legiuitorul urmăreşte să determine o conduită umană dezirabilă în cadrul
împrejurărilor prevăzute de ipoteză. De aici nu trebuie trasă concluzia că toate normele
juridice au, în mod obligatoriu, o sancţiune. Dimpotrivă, există norme juridice care nu au în
structura lor o sancţiune, cum ar fi multe din normele dreptului constituţional. Aceasta nu
înseamnă, însă, că aceste norme juridice nu sunt obligatorii şi nici că sancţiunea ar determina
caracterul obligatoriu al normei. În toate cazurile norma juridică este obligatorie, în virtutea
faptului că este o normă socială. Asigurarea realizării sale, a derulării conduitei umane în
conformitate cu dispoziţia normei, se asigură în virtutea sancţiunii, dar şi a unei constrângeri
psihologice2 pe care nerespectarea normei o are asupra subiecţilor de drept, constrângere care
are drept sursă autoritatea cu care o înzestrează cel care o instituie - puterea publică. Pe acest
fond se poate constata că respectarea legii este impusă de această constrângere psihologică,
iar aplicarea sancţiunii o potenţează. De aceea se impune a se observa faptul că norma este
respectată de un număr nedeterminat de subiecte, iar aplicarea sancţiunii vizează doar cazuri
determinate, numărabile şi, ca atare, limitate.

Clasificarea sancţiunilor. În structura normei juridice, sancţiunile diferă de la o

ramură de drept la alta.
Astfel, în funcţie de apartenenţa normei juridice la o anumită ramură de drept, vom
distinge între sancţiuni civile, sancţiuni penale, sancţiuni administrative, sancţiuni
financiare şi sancţiuni disciplinare.
În conformitate cu criteriul naturii lor, sancţiunile pot viza patrimoniul, persoana,
actele juridice sau drepturile. În rândul sancţiunilor privitoare la patrimoniu intră
confiscarea, amenzile etc. În schimb, privarea de libertate este o sancţiune care se referă la
persoană. Nulitatea relativă sau absolută este o sancţiune care priveşte actele juridice.
Sancţiunile privitoare la drepturi au în vedere restrângerea exerciţiului cestora, decăderea etc.
În raport cu gradul de determinare, sancţiunile pot fi determinate şi relativ-
determinate. În primul caz, sancţiunea este stabilită cu toate elementele sale de identificare
de către legiuitor, fără a lăsa la îndemâna celui care aplică legea vreo posibilitate de manevră.
De exemplu: nulităţile. Acestea sunt sancţiuni determinate prin voinţa exclusivă a
legiuitorului. Cu alte cuvinte, sancţiunea stabilită de legiuitor şi cea aplicată de judecător sunt
identice. În cazul sancţiunilor relativ determinate, legiuitorul se mărgineşte să stabilească doar
anumite coordonate ale sancţiunii, urmând ca în cadrul acestor limite, cel care aplică legea să
circumscrie sancţiunea aplicată. Astfel, în cazul amenzii contravenţionale, limitele minime şi
maxime sunt stabilite de legi, iar cel care aplică legea va stabili cuantumul amenzii pentru
contravenţia săvârşită.
Un alt criteriu de clasificare a sancţiunilor are în vedere caracterul alternativ sau
cumulativ al sancţiunilor. Sunt sancţiuni alternative acele sancţiuni care dau posibilitatea
celui care aplică norma juridică să aleagă între două sau mai multe sancţiuni. De regulă,
sancţiunile alternative se întâlnesc în dreptul penal şi în dreptul contravenţional. Astfel, în
cazul unei infracţiuni, legea penală poate lăsa judecătorului posibilitatea să aleagă între
pedeapsa privativă de libertate şi amenda penală.
2
A se vedea H.Kelsen, op.cit., p.73 şi urm.

3
 Sancţiunile cumulative sunt acele sancţiuni care intervin în cazul în care norma
juridică prevede pentru încălcarea dispoziţiei sale două sau mai multe sancţiuni. Astfel de
sancţiuni întâlnim în cazul normelor penale sau contravenţionale care pentru aceeaşi faptă
prevăd o sancţiune principală (amenda) şi una complementară (confiscarea bunului care a fost
produs prin săvârşirea contravenţiei).

DEFINIŢIA NORMEI JURIDICE. Prin normă juridică se înţelege o regulă de

conduită obligatorie, cu caracter general şi abstract a cărei respectare este asigurată de puterea
publică.

III. CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE

Normele juridice sunt diferite de la o ramură de drept la alta şi chiar în cadrul

aceleeaşi ramuri de drept pot fi întâlnite norme juridice diferite. De aceea, clasificarea
acestora este un exerciţiu logic ce permite o mai bună înţelegere a specificului acestora.
Un prim criteriu de clasificare îl constituie apartenenţa normelor la una sau alta din
ramurile dreptului. Din acest punct de vedere, vom distinge norme juridice civile, norme
juridice penale, norme juridice de drept constituţional, norme juridice de drept
administrativ etc.
Unul din cele mai importante criterii de clasificare a normelor juridice îl constituie
tehnica de redactare dispoziţiei normei juridice. În raport cu acest criteriu distingem norme
juridice imperative, permisive şi supletive.
În cazul normelor juridice imperative, dispoziţia acestora impune o conduită
univocă în împrejurările stabilite în ipoteză. Dacă această conduită univocă obligă la
săvârşirea unei acţiuni suntem în prezenţa unei norme juridice onerative. Astfel, potrivit
art.30 C.fam., "Soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la
cheltuielile căsniciei."
Opusul normelor onerative îl constituie normele juridice prohibitive. În această
situaţie, dispoziţia normei juridice interzice o anumită conduită în împrejurările stabilite de
ipoteză. Sunt norme prohibitive normele dreptului penal care interzic săvârşirea unor fapte
penale, cum ar fi omorul, violul, tâlhăria, calomnia, trădarea etc. Dar norme juridice
prohibitive vom întâlni şi în dreptul constituţional (Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau
expulzat din România - art.19 alin.1), în dreptul civil (Este oprit judecătorului a se pronunţa,
în hotărârea ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt
supuse - art.4 C.civ.), în dreptul familiei art.5 opreşte bărbatul sau femeia căsătorită să se
căsătorească.
Normele permisive reprezintă o categorie distinctă de norme juridice care lasă la
latitudinea subiectului de drept alegerea conduitei în împrejurările date în ipoteză. Sub aspect
tehnic, normele permisive au dispoziţia redactată într-o formulare neunivocă, el lasă la
îndemâna subiecţilor de drept o alternativă, acestea putând opta pentru una sau alta din
variantele de conduită posibile, desigur în cadrul reglementărilor juridice în vigoare. Astfel,
potrivit art.87 alin.(1) din Constituţie, "Preşedintele României poate lua parte la şedinţele
Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea
ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului ministru, în alte situaţii." Această normă
juridică este permisivă deoarece dispoziţia acesteia lasă la latitudinea Preşedintelui României
ca, în împrejurările date, să participe sau nu la şedinţele Guvernului. Dispoziţia nici nu-l
obligă, nici nu-l opreşte. De aici decurge şi caracterul permisiv al normei juridice. Norme
permisive întâlnim însă mai cu seamă în dreptul civil şi în dreptul familiei. Astfel, potrivit
art.40 al Codului Familiei, în caz de divorţ, părţile se pot învoi în legătură cu numele pe care
îl va purta după desfacerea căsătoriei soţul care a preluat numele celuilalt.

4
 Normele supletive sunt norme juridice apropiate de cele imperative în sensul că
dispoziţia acestora este la fel de univocă, numai că ele intervin chiar în cazul în care părţile nu
şi-au manifestat opţiunea în situaţia în care trebuiau să dea curs unei norme permisive. Astfel,
tot potrivit Codului familiei, în cazul în care părţile nu şi-au exercitat dreptul de a cădea de
acord asupra numelui pe care să-l poarte după divorţ, intervine norma supletivă, în virtutea
căreia instanţa judecătorească este obligată să se pronunţe şi în legătură cu numele soţilor
după desfacerea căsătoriei.
Un alt criteriu de clasificare a normelor juridice îl constituie criteriul structurii normei
juridice. După cum vom găsi sau nu în structura normei juridice toate cele trei elemente -
ipoteză, dispoziţie şi sancţiune, vom avea norme juridice complete sau incomplete.
Normele juridice complete sunt acele norme care au în redactarea lor dată de legiuitor atât
ipoteză, cât şi dispoziţie şi sancţiune.
Normele incomplete sunt acele norme care nu au toate elementele structurale. În cazul
unor astfel de norme, lipseşte un element structural. În categoria normelor incomplete
întâlnim norme de trimitere şi norme în alb.
Normele de trimitere sunt acele norme al căror element structural absent din textul
legislativ îl vom găsi în altă parte a actului normativ sau în alt act normativ. De regulă, în
cazul normelor de acest gen, trimiterea se face la un alt articol sau la alt act normativ în care
este prevăzută sancţiunea normei juridice respective. În cazul normelor în alb, legiuitorul
urmează să completeze norma juridică cu un element ce va fi cuprins într-un act normativ ce
va fi adoptat la o dată ulterioară.
După tipul de sancţiune, normele juridice pot fi punitive sau stimulative. Normele
juridice punitive sunt acele norme care au o sancţiune juridică cu efecte negative asupra
subiectului de drept. Normele stimulative sunt acele norme juridice care cuprind în
sancţiunea lor măsuri de stimulare a conduitei subiecţilor de drept.
Un alt criteriu de clasificare a normelor juridice are în vedere gradul de generalitate
al acestora. În raport cu acest criteriu se disting norme generale, norme speciale şi norme de
excepţie.
Normele juridice generale reprezintă acea clasă a normelor juridice care au cea mai
largă sferă de aplicare.
Aceste norme juridice formează, de regulă, nucleul unei ramuri de drept. În unele
cazuri chiar ramura de drept constituie dreptul comun într-o anumită materie. Delimitarea
normelor generale poate fi făcută însă numai prin raportare la normele speciale. Această
categorie de norme juridice se distinge de cea a normelor generale. În unele cazuri chiar
legiuitorul operează această distincţie. Astfel, în cuprinsul unor acte normative, în special a
unor coduri, întâlnim o parte generală şi o parte specială. Importanţa acestei distincţii are în
vedere faptul că normele generale influenţează şi ghidează procesul de aplicare a normelor
speciale. Atunci când ne raportăm la sistemul legislaţiei, în funcţie de perspectiva din care se
abordează selecţia normelor, distincţia dintre norme generale şi norme speciale este relativă,
în sensul că o normă juridică poate fi specială în raport cu alta, după cum poate deveni
generală într-o altă perspectivă.
De regulă, se consideră că normele dreptului civil sunt norme generale în raport cu
normele în raport cu normele dreptului comercial, dreptului muncii şi protecţiei sociale,
dreptului familiei ş.a.
Normele juridice de excepţie constituie o categorie distinctă de norme juridice, ele
caracterizându-se prin faptul că prin raportare la o normă generală sau la una specială,
instituie un regim derogator.
În literatura de specialitate, instituţia derogării este adeseori privită ca o soluţie
legislativă care se abate de la o normă generală în virtutea unor circumstanţe de fapt. În acest
sens, I.Mrejeru consideră că derogarea presupune preexistenţa unui act normativ care

5
promovează într-o anumită materie soluţii legislative cu aplicaţie generală. Norma
derogatoare, care se exprimă fie în cadrul unui act ad hoc, fie în cadrul unui act care conţine şi
alte reglementări, creează, pe plan legislativ, o situaţie de excepţie în rezolvarea de altă
manieră a unui caz care, în lipsa normei derogatoare, s-ar rezolva potrivit prevederilor
generale din actul emis în materia respectivă. Caracteristica de bază a derogării constă în
faptul că exprimă o abatere de la o reglementare în vigoare, circumstanţiată la un anume caz.
Într-o altă opinie, profesorul V.D.Zlătescu consideră că ideea de derogare presupune
existenţa unei norme (act normativ) generale, care se aplică necondiţionat tuturor raporturilor
şi situaţiilor juridice. Prin actul derogator, unul sau mai multe acte (eventual o categorie sau
un grup) sau situaţii particulare sunt scoase de sub incidenţa normei generale, căpătând o
reglementare diferită. Actul de derogare nici nu modifică, nici nu completează actul de la care
derogă, act ce rămâne general aplicabil, mai puţin cazurile vizate de derogare.
În opinia noastră, derogarea nu se raportează numai la norma generală, ci şi la cea
specială. Derogarea, în astfel de cazuri, ne apare ca o excepţie la excepţie. Într-adevăr, dacă
vom raporta şi excepţia şi derogarea la norma generală, sesizarea diferenţelor dintre ele poate
fi cu greu efectuată. Astfel, profesorul V.D.Zlătescu consideră că excepţiile sunt prevederi
legale în temeiul cărora anumite situaţii prezentând un grad de generalitate mai redus decât
cel al normei de bază primesc o soluţie diferită de a acesteia. În aceeaşi opinie, derogarea este
determinată de apariţia unor situaţii care comportă soluţii diferite de cele prevăzute de un alt
act normativ în vigoare.
Se poate observa că introducerea într-un act normativ a unor excepţii sau a unor
derogări reprezintă constituirea unor soluţii diferite de cele ale normei generale. Cu toate
acestea, excepţia şi derogarea nu se identifică. Astfel, excepţia reprezintă o soluţie diferită de
norma generală, cuprinsă, de regulă, împreună cu aceasta în aceeaşi reglementare juridică.
Spre deosebire de excepţie, derogarea este cuprinsă în alt act normativ.
O altă deosebire esenţială între excepţie şi derogare rezidă în faptul că excepţia se
raportează întotdeauna la norma generală, fiind, ceea ce şi denumirea îi spune, o alternativă
particulară la norma juridică generală. În schimb, în opinia noastră, derogarea operează
inclusiv în raport cu excepţia creată într-un act normativ prin raportare la o normă generală.
Cu alte cuvinte, derogarea se justifică şi acolo unde legiuitorul apreciază că de la o excepţie
consacrată printr-o reglementare juridică se cere instituirea unui regim derogatoriu. În aceste
condiţii, pentru a se aprecia corect raportul dintre norma juridică generală, excepţie şi
derogare, trebuie să observăm că ele sunt supuse unui raport de derivare, a cărui înfăţişare
logică este următoarea: normă generală - excepţie - derogare.
Autorii la care n-am referit consideră, totodată, că derogarea nu reprezintă o modificare a
normei generale şi nici o completare a acesteia. Ei se sprijină pe o afirmaţie a autorului
Legisticii formale, care arată, printre altele, că derogarea introduce un regim paralel şi diferit
faţă de cel al normei generale, aplicabil într-un singur caz sau într-un număr mic de cazuri În
opinia noastră, derogarea operează o modificare tacită a normei juridice generale. În lipsa
derogării, situaţia care este scoasă de sub incidenţa normei generale, ar fi tratată la fel ca toate
celelalte situaţii aflate sub incidenţa acesteia. Restrângerea câmpului de aplicare a unei norme
juridice reprezintă, în toate cazurile, o modificare a acesteia, după cum extinderea acestuia
este dată de o completare a normei juridice.
Pentru a exemplificam cele arătate, vom porni de la norma derogatorie instituită prin
legea nr.53/1991 privind indemnizaţiile şi celelalte drepturi ale senatorilor şi deputaţilor,
precum şi salarizarea personalului din aparatul parlamentului României, care, în art.37
aklin.4, precizează: "Prin derogare de la Legea nr.3/1977, cu modificările ulterioare, la
încetarea mandatului, indiferent de durata acestuia, senatorii şi deputaţii pensionari pot
solicita recalcularea pensiei, luându-se în calcul indemnizaţia lunară primită şi perioada
mandatului." Această dispoziţie legală instituie o normă derogatorie, prin faptul că ea scoate

6
de sub incidenţa unei excepţii o anumită categorie de funcţii şi le instituie un alt regim juridic.
Astfel, potrivit Legii pensiilor nr.3/1977 stabilirea pensiilor pentru limita de vârstă se face o
singură dată, la împlinirea vârstei legale de pensionare. Prin excepţie de la această regulă
generală, art.621 din Legea nr.3/1977, stabileşte: "Pensionarii care au lucrat după stabilirea
pensiei pentru limită de vârstă o perioadă de cel puţin 5 ani pot cere recalcularea pensiei
folosind ca bază de calcul, potrivit prevederilor art.10 şi 21, fie salariul avut la stabilirea
iniţială a pensiei, fie salariile realizate în ultimii 5 ani de activitate." De la această excepţie,
Legea nr.53/1991, în art.37 alin.4, instituie o derogare, calificată ca atare, datorită faptului că
instituie un alt regim de recalculare a pensiei pentru parlamentarii pensionari. Acest regim
este derogatoriu, deoarece priveşte doar această categorie de persoane şi permite recalcularea
pensiei la încheierea mandatului parlamentar, indiferent de durata acestuia.
Derogarea trebuie precizată ca atare în actul normativ derogator şi ea trebuie trecută în
repertoriile legislative la rubrica modificări ale actului normativ de la ale cărui prevederi se
derogă. Această operaţiune, impusă de regulile privitoare la evidenţa legislaţiei, este necesară
pentru a putea cunoaşte orice modificare ce afectează un act normativ, chiar dacă aceasta este
făcută prin derogare.
Art.59 al Legii privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative obligă organele emitente ale unor acte normative derogatorii să identifice în
cuprinsul lor normele derogatorii prin formula "prin derogare de la ...". În continuarea
formulei se arată actele sau actul normativ de la care se derogă, cu precizarea tuturor
elementelor de identificare. Aceeaşi reglementare legală stabileşte că derogarea se poate face
numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu al reglementării de bază. Ca atare,
derogarea de la o lege organică poate fi făcută numai printr-o lege organică ori printr-o
ordonanţă de urgenţă. Dacă derogarea se face printr-o ordonanţă emisă în baza unei legi de
abilitare, derogarea nu poate privi decât o lege ordinară sau o altă ordonanţă din aceeaşi
categorie.
De altfel, Curtea Constituţională a statuat că derogarea poate fi stabilită numai printr-o
lege de aceeaşi natură cu aceea a legii de la care se derogă. Rezultă, pe cale de consecinţă, că
printr-o lege ordinară nu se poate deroga de la o prevedere de natura legii organice, deoarece
ar însemna ca, printr-o asemenea derogare, legea ordinară să reglementeze în domenii
rezervate de Constituţie legii organice3.
În sfârşit, o categorie distinctă de norme o constituie normele organizatorice. Aceste
norme se abat de la normele juridice complete, norme care au ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.
Aceste norme, de regulă, enunţă regulile privitoare la înfiinţarea, organizarea, funcţionarea,
obiectul de activitate, competenţele sau scopurile unei autorităţi publice, organizaţii sau
instituţii.

ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE ÎN TIMP

3
A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr.6/1992, publicată în M.Of.nr.48 din 4 martie
1993.

7
 Norma juridică se raportează în ceea ce priveşte validitatea şi eficacitatea sa la trei
elemente exterioare: timpul, spaţiul şi persoanele.

ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE ÎN TIMP

Norma juridică se referă la conduita umană, element legat inexorabil de trecerea

timpului.
Ca şi obiectul său, norma juridică este legată de un început, de o durată în timp şi de
un sfârşit. De aceea, timpul pentru norma juridică are o triplă semnificaţie:
1. există un moment al începerii acţiunii în timp;
2. o durată a acţiunii în timp şi
3. o încetare a acţiunii normei juridice în timp.

Primul moment este exprimat pe plan juridic de intrarea în vigoare a normei juridice,
al doilea de momentul acţiunii normei juridice în timp şi al treilea de momentul ieşirii din
vigoare a normei juridice.

INTRAREA ÎN VIGOARE

Intrarea în vigoare semnifică faptul că norma în cauză este validă şi dobândeşte

forţă juridică, este obligatorie pentru toţi cei cărora li se adresează, începe să producă
efecte juridice şi poate fi dusă la îndeplinire cu sprijinul forţei de constrângere a puterii
publice.
Există state în care intrarea are loc la data publicării în actul oficial al statului sau la o
dată ulterioară valabilă pentru toate actele normative sau numai pentru anumite tipuri de
asemenea acte sau la o dată expres prevăzută în actul normativ care poate fi doar posterioară
publicării sale.
Ex.: Franţa – legea intră în vigoare după 1 zi efectivă înţeleasă ca termen ce curge între orele
0-24 (Paris), termen care se măreşte în funcţie de distanţa la care urmează să ajungă publicaţia
oficială în provincii. Legea intră în vigoare după 1 zi efectivă de la primirea jurnalului la
sediul arondismentului.
Până la 29 octombrie 2003, în România, intrarea în vigoare a normelor juridice
existente într-un anumit act normativ (lege, ordonanţă, hotărâre de guvern) avea loc la
data publicării acesteia în M.O., Partea I sau la o dată ulterioară cuprinsă în textul
actului normativ.
După această dată, ca urmare a modificării Constituţiei, în art 78 s-a prevăzut o
regulă nouă potrivit căreia, Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în
vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul legii.
În raport cu această dată, vom avea pentru trecut şi pentru viitor două reguli diferite de
intrare în vigoare.
Cele care au fost publicate înainte de 29 octombrie au devenit valide de la data
publicării lor în M.O.sau la o dată ulterioară prevăzută în textul actului normativ, iar cele
publicate ulterior datei de 29 octombrie, care nu prevăd o dată certă pentru intrarea în vigoare,
vor intra în vigoare la 3 zile de la data publicării.
Legea, ca principiu general, nu poate intra în vigoare înainte de a fi adusă la cunoştinţa
publică.

8
 De aceea, aducerea la cunoştinţa publică a legii şi a celorlalte acte normative se face
prin intermediul publicaţiilor oficiale ale statului, deoarece în drept există un principiu: Nemo
censetur ignorare legem (nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii în propria apărare).

Pentru a se reduce efectele negative ale acestei ficţiuni juridice, în statele

democratice, legiuitorul nu mai ia prin surprindere destinatarul normei juridice şi prevede
intrarea în vigoare a actului normativ la o dată ulterioară aducerii acestuia la cunoştinţă
publică, prin publicarea lui în actul oficial al statului. Pentru a da expresie acestei exigenţe, la
revizuirea Constituţiei din anul 2003 s-a ţinut seama de aceste imperative şi a fost prevăzută
expres o dată ulterioară publicării actului normativ pentru intrarea acestuia în vigoare. Pe
această cale nu se validează prezumţia cunoaşterii legii, ci se instituie doar o premisă a
acesteia, respectiv posibilitatea cunoaşterii legii înainte de intrarea ei în vigoare, care se cere a
fi corelată cu obligaţia oricărei persoane de a respecta legea (art.1 alin.(5) din Constituţie).
Publicarea legii în Monitorul Oficial al României se face în virtutea
decretului Preşedintelui României de promulgare a legii. Menţionăm că un astfel de decret
nu are nici un efect direct asupra intrării în vigoare a legii, el fiind doar actul prin care şeful
statului constată că procedura legislativă a luat sfârşit, legea este adoptată cu respectarea
procedurii constituţionale şi se instituie obligaţia publicării legii în Monitorul Oficial al
României, Partea I. Ca atare, data intrării în vigoare a legii nu rezultă din decretul
prezidenţial de promulgare, ci din cuprinsul legii sau din aplicarea dispoziţiilor
constituţionale.
O problemă distinctă o reprezintă intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă, a
ordonanţelor emise în baza unei legi şi a celorlalte acte normative. Art.115 alin.(5) din
Constituţie stabileşte că, în cazul ordonanţei de urgenţă, aceasta intră în vigoare numai
după depunerea sa spre dezbatere, în procedură de urgenţă, la Camera competentă să fie
sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Cele două reglementări
diferite privind intrarea în vigoare a două acte normative primare pun problema justificării
acestor deosebiri de tratament constituţional.
O primă ipoteză are în vedere faptul că din modul de redactare a art.115 alin.
(5) nu pare a exista vreo contrarietate între cele două texte constituţionale. Astfel, potrivit
art.115 alin.(5) al Constituţiei, ordonanţa de urgenţă intră în vigoare „după publicarea în
Monitorul Oficial al României”, inducând ipoteza că şi în acest caz prevederile art.78 sunt
aplicabile, în sensul că ordonanţa de urgenţă intră în vigoare la 3 zile de la publicare.
Pentru a se ajunge la o asemenea concluzie, se pleacă de la faptul că dispoziţiile art.78 din
Constituţie au în vedere noţiunea de lege – lato sensu - , prin lege înţelegându-se orice act
normativ care se publică în Monitorul Oficial al României. Înţelegem să achiesăm la
această posibilă interpretare, mai ales, ţinând seama de faptul că nu este de conceput ca
legea să intre în vigoare la 3 zile de la publicare, iar un act normativ subordonat legii –
ordonanţă, hotărâre a Guvernului, ordin sau instrucţiune a ministrului sau a altui
conducător al unei autorităţi a administraţiei publice de specialitate – să producă efecte
juridice de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României. Cu toate acestea, art.11
al Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative stabileşte că actele normative prevăzute la art.10 alin.(1), cu excepţia legilor şi a
ordonanţelor, intră în vigoare la data publicării în Monitorul oficial al României, Partea I,
dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară. Aceste dispoziţii ale Legii
nr.24/2000 sunt criticabile, deoarece admit aplicarea dispoziţiilor constituţionale doar în
cazul legilor şi ordonanţelor emise de Guvern în baza unei legi de abilitare, exceptând de la
această regulă celelalte acte normative.

9
 Această concluzie ar putea fi însă criticată şi pentru faptul că dispoziţiile art.78
fac parte din Secţiunea a 3-a – Legiferarea – a Capitolului I – Parlamentul – al Titlului III
al Constituţiei, ceea ce le-ar face inoperabile în cazul actelor normative emise de alte
autorităţi publice. O asemenea soluţie, într-o interpretare sistematică, nu poate fi primită,
datorită faptului că prevederile art.78 se coroborează cu cele ale art.15 alin.(2) din
Constituţie, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile. Pe un plan general, este evident că actul dat în executarea
legii nu poate avea un alt termen de intrare în vigoare decât actul pe care se bazează. Pe de
altă parte, este evident că atunci când legiuitorul face referire la legea contravenţională mai
favorabilă, are în vedere nu numai legea emisă de Parlament, prin care se stabilesc
contravenţii, ci orice act normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor (ordonanţe,
hotărâri ale Guvernului etc.) În aceste condiţii, acolo unde există identitate de motive,
soluţiile juridice nu pot fi diferite. Nu se poate accepta că legea adoptată de Parlament, prin
care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii, intră în vigoare la 3 zile de la publicare, iar
hotărârea Guvernului cu acelaşi obiect de reglementare devine validă chiar în ziua
publicării.
Cu toate acestea, aplicarea dispoziţiilor art.78 din Constituţie şi în cazul
ordonanţelor de urgenţă nu este posibilă, deoarece ordonanţele de urgenţă sunt
justificate pe plan constituţional de existenţa unei situaţii a cărei reglementare nu poate fi
amânată.
Această justificare este de natură să ne ducă la concluzia că dispoziţiile art.78
din Constituţie nu sunt aplicabile în cazul ordonanţei de urgenţă, a cărei intrare în
vigoare este derogatorie, în sensul că ea operează de la data publicării în Monitorul
Oficial al României, după ce aceasta a fost depusă la Camera Parlamentului, care este
prima competentă să examineze ordonanţa de urgenţă.
În fine, este de menţionat că termenul de 3 zile prevăzut pentru intrarea în
vigoare a legii se calculează pe zile calendaristice, fiind exclusă posibilitatea calculării sale
pe zile libere4. Astfel, dacă o lege se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe
data de 28 decembrie, ea va intra în vigoare pe 31 decembrie, dacă în cuprinsul legii nu
este prevăzută o altă dată pentru intrarea acesteia în vigoare. De altfel, potrivit art.11 al
Legii nr.24/2000, termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice, începând cu data
publicării în Monitorul Oficial al României, şi expiră la ora 24 a celei de-a treia zi de la
publicare. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, arătând că atunci când este
vorba de termene care privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile
publice, acestea nu se calculează pe zile libere, în măsura în care nu se prevede altfel în
mod expres. În opinia noastră, intrarea în vigoare a legii ţine de sfera dreptului public şi
este supusă regulii în virtutea căreia termenele, în acest domeniu, se calculează pe „zile
pline”, în sensul că se include în termen şi ziua în care el începe să curgă şi ziua în care el
se împlineşte.
În raport cu această decizie a Curţii Constituţionale, care se raportează la un caz
concret, referitor la raporturile dintre Parlament şi Preşedintele României, în ceea ce priveşte
4
Într-o altă opinie, care pleacă de la argumente extrase din domeniul dreptului privat, se
apreciază că termenul de 3 zile ar trebui calculat „pe zile libere”, numai astfel fiecare zi fiind
„utilă” pentru cunoaşterea efectivă a legii. A se vedea I. Deleanu, Revizuirea Constituţiei, în
„Dreptul” nr.12/2003, pag.23. Aşa cum am menţionat deja într-o notă anterioară, termenul de
3 zile nu este un termen pentru cunoaşterea legii, ci pentru a se lăsa cetăţeanului posibilitatea
de a nu fi luat prin surprindere de apariţia unei noi legi. Cunoaşterea este un act care intervine
ulterior apariţiei legii şi presupune o manifestare de voinţă în acest sens.

10
respectarea termenului de 2 zile, prevăzut în cazul legilor adoptate de Parlament în procedură
de urgenţă, pentru a se ocroti dreptul opoziţiei parlamentare de a sesiza Curtea
Constituţională, considerăm că aplicarea acesteia şi în raporturile dintre autorităţile publice şi
cetăţeni este mai mult decât imperioasă. Motivele care concură la această ultimă interpretare
sunt dirimante. Termenele constituţionale sunt termene legate de un interes public şi privesc
procesul electoral, validarea mandatelor de parlamentari, funcţionarea autorităţilor publice –
Preşedintele României, Guvernul, consiliile judeţene, consiliile locale, primarii. La toate
acestea participă, direct sau indirect, corpul electoral sau autorităţile publice, în cadrul unui
calendar al serviciilor publice care nu admite derogări. Ca atare, imediata lor aplicare este o
dispoziţie de ordine publică, în virtutea căreia se determină organizarea şi funcţionarea
continuă a autorităţilor publice.
Intrarea în vigoare a legii cunoaşte în practică şi alte moduri de manifestare.
Astfel, există legi care stabilesc intrarea progresivă a acestora în vigoare. Un exemplu îl
constituie Legea nr.7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, care stabileşte că intrarea
sa în vigoare are loc la 90 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României. Cu toate
acestea, doar unele dispoziţii cu caracter organizatoric ale acestei legi intră în vigoare la
această dată, dispoziţiile de conţinut ale legii urmând a intra în vigoare la data finalizării
lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul
administrativ al unui judeţ, dată la care se abrogă, pentru acel judeţ dispoziţiile în vigoare.
Este o soluţie greu de acceptat sub aspectul rigorii termenelor de intrare şi ieşire din vigoare a
legii, care în lipsa unei date certe, devin incontrolabile.
În cazul normelor juridice a căror validitate se află într-un alt izvor de drept,
acestea intră în vigoare în condiţii specifice. De exemplu, norma juridică prin care se declară
neconstituţional un text dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă, cuprinsă într-o decizie a Curţii
Constituţionale, intră în vigoare la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României,
Partea I, iar textul normativ respectiv iese din vigoare la 45 de zile de la această dată, pe
această perioadă aplicarea acestuia fiind suspendată. De asemenea, o normă juridică instituită
pe calea unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cazul unui recurs în interesul
legii, intră în vigoare la data publicării acestei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea
I.

IEŞIREA DIN VIGOARE A NORMEI JURIDICE

Norma juridică iese din vigoare, în sensul că încetează să mai producă efecte
juridice, prin:
a. abrogare
b. ajungere la termen
c. cădere în desuetudine
d. ca urmare a unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se proclamă
neconstituţionalitatea acesteia.

a. Abrogarea este operaţiunea de asanare a sistemului legislativ de "ramurile

uscate" ale acestuia. Prin abrogare sunt scoase din sistemul legislaţiei acele reglementări
juridice care au căzut în desuetitudine sau pentru că în locul lor apar noi norme juridice, cu
un conţinut diferit faţă de cele anterioare. Această putere de abrogare reprezintă un act de
voinţă al autorului actului normativ. Romanii spuneau, în acest sens: cujus est condere legem
ejus est abrogare. În virtutea acestui principiu, numai cel care face legea o poate abroga.
Cu privire la funcţiile abrogării, în literatura noastră de specialitate au fost
exprimate două opinii, de către I. Mrejeru şi V.D.Zlătescu, care nu se deosebesc decât prin

11
modul lor de formulare. Astfel, în ambele cazuri, se consideră că rolul instituţiei abrogării este
de a contribui la armonizarea legislaţiei. Pe acest fond, abrogarea îndeplineşte următoarele
funcţii: a) înlătură textele de conflict între actul nou şi vechea reglementare; b) înlătură
eventualele paralelisme în legislaţie; c) înlătură discrepanţele şi necorelările; d) ajută la
degrevarea fondului legislativ de anumite acte devenite desuete, prin lipsa unei cerinţe de
aplicare, ca urmare a transformărilor petrecute în societate.
În opinia noastră, funcţiile abrogării rezidă în:
1) eliminarea antinomiilor în drept;
2) suprimarea redundanţelor din reglementările juridice;
3) trecerea în fondul pasiv al legislaţiei a unor acte normative care au fost
înlocuite cu noi reglementări juridice sau care au căzut în desuetudine.
Abrogarea îşi realizează prima dintre funcţiile sale - eliminarea antinomiilor în
drept - prin scoaterea din vigoare a unor dispoziţii normative care se află în contradicţie cu
altele. Legiuitorul, atunci când introduce în sistemul dreptului o nouă reglementare juridică,
este dator să asigure corelarea acesteia cu restul elementelor ce compun sistemul de drept.
Pentru a îndeplini această funcţie, legiuitorul va suprima din reglementările juridice existente
pe cele care intră în contradicţie cu noua reglementare juridică.
Modalitatea de realizare a acestei funcţii specifice legiuitorului o constituie
abrogarea expresă directă sau indirectă.
În cazul abrogării exprese directe, legiuitorul declară că se abrogă anumite
categorii de acte normative identificate prin titlu, număr şi an al adoptării, data publicării şi
numărul Monitorului Oficial în care au fost publicate. În cadrul enumerării actelor normative
abrogate sau a unor părţi constitutive ale acestora, se trec în ordine legile organice, legile
ordinare, ordonanţele de urgenţă, ordonanţele emise în temeiul unei legi de abilitare şi
hotărârile Guvernului. În cazul abrogărilor care se fac prin lege, enumerarea sau abrogarea
expresă directă se opreşte la nivelul hotărârilor emise de Guvern, urmând ca actele normative
subordonate acestora să fie abrogate prin acte ale organelor emitente, având în vedere
încetarea efectelor actului ierarhic superior în baza căruia au fost emise.
În ceea ce priveşte ierarhia actelor normative, este necesar să precizăm că un act
normativ ierarhic inferior nu poate abroga un act normativ ierarhic superior. Astfel, printr-o
hotărâre a Guvernului nu pot fi abrogate ordonanţe sau legi ori dispoziţii ale acestora, după
cum printr-o ordonanţă emisă în baza unei legi de abilitare nu pot fi abrogate ordonanţe de
urgenţă care reglementează materii rezervate legilor organice şi nici legi organice. În schimb,
prin legea de aprobare a unei ordonanţe a Guvernului pot fi acoperite viciile de
neconstituţionalitate ale acesteia sau pot fi introduse reglementări noi, care ţin de domeniul
rezervat legilor organice cu condiţia ca legea respectivă să fie votată cu respectarea regulilor
privitoare la majoritatea absolută. Această soluţie este justificată chiar de delegarea legislativă
şi mai ales de controlul parlamentar asupra legislaţiei delegate. În această activitate,
Parlamentul este suveran în a aproba, cu sau fără modificări, ordonanţele guvernamentale ori
de a le respinge, pur şi simplu.
În opinia noastră, dispoziţiile unei legi organice care cuprind reglementări ce nu
ţin de domeniul legii organice nu pot fi abrogate printr-o lege ordinară sau printr-o ordonanţă
a Guvernului emisă în temeiul unei legi de abilitare. Această soluţie, care nu a fost agreată de
Curtea Constituţională, are în vedere faptul că, în materie legislativă, dispoziţiile de conţinut
ale legii nu pot anihila imperativele procedurale cerute de Constituţie. Astfel, dacă o lege
organică cuprinde şi norme de natura legii ordinare, ea extinde exigenţele legii organice şi
asupra acestor dispoziţii legale, deoarece votul final al legii nu face nici o distincţie între
normele specifice legii organice şi cele aparţinătoare legii ordinare.

12
 Această regulă este valabilă şi în cazul modificării, completării, suspendării sau
abrogării unor dispoziţii dintr-o lege organică, chiar dacă este vorba de dispoziţii care ţin de
domeniul legii ordinare.
Realizarea funcţiei abrogării de eliminare a antinomiilor juridice se realizează
deopotrivă şi prin abrogarea expresă indirectă.
Dacă în cazul abrogării exprese directe legiuitorul identifică şi individualizează
reglementările juridice care pot intra în contradicţie cu noua reglementare juridică, scoţându-
le din vigoare printr-o decizie nemijlocită, în cazul abrogării exprese indirecte, el se
mulţumeşte să înscrie la sfârşitul noului act normativ formula "orice dispoziţie contrară se
abrogă". În cazul abrogării exprese indirecte, legiuitorul nu mai identifică actele pe care
intenţionează să le abroge expres, ci lasă această operaţiune, adeseori extrem de complicată, la
îndemâna organului de stat abilitat să aplice legea.
Abrogarea tacită sau implicită este foarte apropiată de abrogarea expresă
indirectă în sensul că, şi în acest caz, constatarea abrogării unor reglementări juridice se face
de către autoritatea care aplică legea, în virtutea contradictorialităţii a două texte legislative,
apărute la date diferite sau la nivele ierarhice diferite. În lipsa unei manifestări exprese de
voinţă a legiuitorului, organul de aplicare a legii este dator să elimine această antinomie
juridică, pentru a putea identifica textul legal ce urmează a fi aplicat într-un caz dat. Pentru
aceasta, el are la dispoziţie principiul Lex posterior derogat prior şi principiul Lex superior
derogat inferior. În virtutea acestor principii, atunci când există două texte legislative
contradictorii emise la date sau niveluri diferite, textul cel mai recent sau cel cu forţă
juridică superioară este în vigoare, iar cel anterior ori cu forţă juridică inferioară este
considerat abrogat. În astfel de cazuri, se prezumă că voinţa ultimă a legiuitorului este cea
valabilă, ea incluzând şi intenţia de a abroga dispoziţiile contrare. Principiul Lex posterior
derogat prior se aplică şi în cazul abrogării exprese indirecte, abrogare care se deosebeşte de
cea tacită doar prin faptul că, în primul caz, legiuitorul se simte obligat să atragă atenţia celui
care aplică legea că există reglementări juridice ce se află în contradicţie cu noua
reglementare. În cazul abrogării tacite sau implicite, această atenţionare lipseşte, ceea ce nu-l
scuteşte pe cel care aplică legea să se confrunte cu astfel de situaţii.
Uneori abrogarea expresă directă este însoţită de abrogarea expresă indirectă. În
astfel de cazuri, legiuitorul nu reuşeşte să identifice toate textele care pot intra în contradicţie
cu noua reglementare juridică, iar pe cele pe care le identifică le scoate din vigoare printr-o
abrogare expresă directă, mulţumindu-se, cu privire la celelalte, să atragă atenţia celor
interesaţi că ele există şi sunt abrogate în măsura în care pot fi identificate. În astfel de cazuri,
în cadrul formulei de abrogare se enumeră actele supuse abrogării exprese directe, iar după
epuizarea enumerării se adaugă "precum şi orice alte dispoziţii contrare".
În activitatea de legiferare este preferabilă, în toate cazurile, abrogarea expresă
directă. Numai pe această cale se face o delimitare clară între normele juridice care sunt în
vigoare şi cele care sunt abrogate prin voinţa legiuitorului, evitându-se orice neclaritate sau
confuzie în această materie.
Realizarea funcţiei de eliminare a redundanţelor din reglementările juridice se
realizează în exclusivitate prin abrogarea expresă directă. Există numeroase cazuri în care
legiuitorul se vede obligat să preia în noua reglementare o serie de dispoziţii care sunt deja în
vigoare. Această preluare se impune fie pentru a se asigura caracterul complet al noii
reglementări juridice, fie pentru a se articula organic diferitele prevederi ale noului act
normativ, fie din alte motive. Pentru a se evita ca astfel de dispoziţii să figureze, în acelaşi
timp, în noua reglementare şi în acte normative anterioare, legiuitorul va recurge la abrogarea
elementelor redundante şi a altor texte care fără a fi identice îndeplinesc aceleaşi funcţii
juridice atât în vechiul act normativ, cât şi în cel nou.

13
 În sfârşit, funcţia de trecere în fondul pasiv al legislaţiei a unor acte normative
care au fost înlocuite cu noi reglementări juridice sau care au căzut în desuetudine se
realizează numai prin intermediul abrogării exprese directe. Prin această operaţiune se trec,
din fondul activ al legislaţiei în fondul pasiv al acesteia, actele normative care şi-au încetat
aplicabilitatea fie ca urmare a înlocuirii lor, fie datorită căderii lor în desuetudine.
Îndeplinirea acestei funcţii intră, cu precădere, în sarcina Consiliului Legislativ, care în
temeiul art.154 alin. 2 din Constituţia României ,"în termen de 12 luni de la data intrării în
vigoare a legii sale de organizare, va examina conformitatea legislaţiei cu prezenta Constituţie
şi va face Parlamentului sau, după caz, Guvernului, propuneri corespunzătoare."
În opinia noastră, această sarcină de asanare a legislaţiei de "ramurile ei uscate"
este o sarcină permanentă a Consiliului Legislativ, termenul de 12 luni fiind unul de
recomandare, legat de urgenţa asigurării concordanţei legislaţiei cu Constituţia după
momentul apariţiei acesteia. Caracterul permanent al acestei sarcini a Consiliului Legislativ
derivă şi din faptul că el este o autoritate publică responsabilă de sistematizarea şi unificarea
întregii legislaţii a României, ceea ce îl obligă la operarea unei delimitări clare între legislaţia
în vigoare şi cea aflată în fondul pasiv. În acest sens, art.63 alin.(2) al Legii privind normele
de tehnică legislativă, stabileşte că "În cadrul operaţiunilor de sistematizare şi unificare a
legislaţiei se pot elabora şi adopta acte normative de abrogare distincte, având ca obiect
exclusiv abrogarea mai multor acte normative." În activitatea desfăşurată de Consiliul
Legislativ în acest sens, au fost elaborate mai multe proiecte de acte normative, care au fost
promovate şi au scos din fondul activ al legislaţiei mii de acte normative abrogate tacit, prin
contrarietatea lor cu Constituţia sau cu alte legi ori care au căzut în desuetudine.
Consacrarea în Constituţie a termenului de 12 luni pentru asanarea legislaţiei de
actele normative abrogate tacit, ajunse la termen, căzute în desuetudine ori declarate
neconstituţionale de către Curtea Constituţională, este desigur o problemă care a devenit
caducă în anii care au trecut de la adoptarea Constituţiei până la prima sa revizuire. În opinia
noastră, cu acest prilej, dispoziţiile art.150 alin.(2) din Constituţie, devenit prin renumerotare
şi republicare art.154 alin.(2), ar fi trebuit modificate, prin instituirea sarcinii permanente a
Consiliului Legislativ de a examina conformitatea legislaţiei cu Constituţia, această
modificare fiind reclamată de orice revizuire a Constituţiei, inclusiv cea din anul 2003.

b. Ajungerea la termen a normei juridice reprezintă o modalitate de ieşire din

vigoare aplicabilă în cazul normelor juridice temporare. În multe cazuri legiuitorul nu
stabileşte norme juridice cu o durată nedeterminată. El instituie norme juridice care se aplică
o perioadă determinată de timp, o lună, un an etc. Aceste norme juridice ies din vigoare la
data pe care legiuitorul o stabileşte pentru încetarea efectelor juridice ale acestora. Exemplul
clasic în materie îl constituie legile bugetare, care au o durată anuală, excepţie făcând cazul în
care noua lege bugetară nu este adoptată înainte de data de 31 decembrie a anului bugetar. În
astfel de cazuri, caracterul temporar al normei juridice se prorogă, ea fiind menţinută în
vigoare în virtutea unei norme constituţionale care stabileşte că dacă bugetul de stat şi bugetul
asigurărilor sociale de stat nu au fost adoptate prin lege, cu cel puţin 3 zile înainte de
expirarea exerciţiului bugetar, bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale din anul
precedent se aplică în continuare, până la adoptarea noilor legi bugetare. Şi în acest caz,
Constituţia se exprimă inadecvat, deoarece aceste prevederi legale nu au în vedere momentul
adoptării legii, ci intrarea acesteia în vigoare. În sfârşit, există şi situaţii în care caracterul
temporar al normei juridice rezultă din conţinutul actului normativ, acesta vizând evenimente
care se epuizează la anumite intervale de timp (de ex. actul normativ se aplică salariaţilor
disponibilizaţi în anumite condiţii).

14
 c. Căderea în desuetudine reprezintă o altă modalitate de ieşire din vigoare a
normelor juridice. Această modalitate intervine atunci când ipoteza normei juridice a încetat
să se mai raporteze la relaţii sociale vii. Atunci când realităţile sociale ce cad sub incidenţa
normei juridice încetează să mai existe, norma juridică rămâne fără obiect şi îşi încetează
aplicabilitatea.
Sunt şi rămân căzute în desuetudine după Revoluţia din 1989, bunăoară, normele
juridice referitoare la relaţiile cu autorităţile publice ale fostei puteri politice, care au fost
desfiinţate de noua putere politică. De asemenea, normele privitoare la relaţiile dintre unităţile
socialiste au căzut în desuetudine o dată cu privatizarea acestora, cu introducerea economiei
de piaţă şi cu apariţia unor noi relaţii economice.

d. Deciziile Curţii Constituţionale prin care se declară neconstituţionalitatea

unei legi sau a unei ordonanţe ori a unor dispoziţii ale acestora. Potrivit art.147 alin.(1)
din Constituţia României, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din
regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile
de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau
Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Acelaşi alineat precizează că pe durata acestui termen de 45 de zile, dispoziţiile constatate ca
fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Aceste dispoziţii constituţionale ale alin.(1) al art.147 se cer a fi corelate cu cele
ale alin.(4) al aceluiaşi articol, în virtutea căruia ”Deciziile Curţii Constituţionale se publică
în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi
au putere numai pentru viitor.”
Din aceste texte constituţionale este necesar să tragem noi concluzii.
Prin consacrarea caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii
Constituţionale, în materie de constituţionalitate a legilor, ordonanţelor şi regulamentelor, se
elimină confuziile anterioare, în virtutea cărora deciziile Curţii Constituţionale ar fi avut forţă
obligatorie doar cu privire la părţile aflate într-un litigiu – inter partes litigantes – în care s-a
ridicat excepţia de neconstituţionaliate.
Cea de a doua concluzie pe care o reafirmă aceste noi texte constituţionale are în
vedere faptul că deciziile Curţii Constituţionale, luate în cadrul controlului a priori exercitat
asupra legilor înainte de promulgarea acestora, nu mai pot fi invalidate de Parlament.
A treia concluzie are în vedere faptul că proclamarea de către Curtea
Constituţională a neconstituţionalităţii unor dispoziţii din legi, ordonanţe sau regulamentele
parlamentare, are ca efect încetarea imediată a aplicării acestora, respectiv de la data
publicării deciziei în Monitorul Oficial. Termenul de 45 de zile, prevăzut de art.147 alin.(1)
din Constituţie, care stabileşte că aceste decizii îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de
la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, nu are nici o relevanţă asupra datei de ieşire din
vigoare a dispoziţiilor legale, ale unei ordonanţe sau ale unui regulament, declarate
neconstituţionale, deoarece acest termen este opozabil doar Parlamentului sau Guvernului. În
acest interval de 45 de zile aplicarea dispoziţiilor declarate neconstituţionale este interzisă.
Termenul de 45 de zile obligă aceste autorităţi publice să-şi modifice textele declarate
neconstituţionale. Ele pot adopta un text constituţional în locul celui declarat de către Curte ca
fiind neconstituţional. În cazul în care nu operează aceste modificări, vidul legislativ creat
operează de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale.

15
 CARACTERUL ACTIV AL NORMEI JURIDICE

Între momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare, norma juridică este
validă, ea trebuie respectată de cei cărora li se adresează şi produce efecte juridice. Jean
Carbonnier arăta, în acest sens, că norma juridică este „un soare care nu apune niciodată”.
În această perioadă de timp, norma juridică este în vigoare şi acţionează numai
pentru viitor. Pentru acţiunea în timp a normei juridice este caracteristic faptul că ea
acţionează, în principiu, numai pentru viitor. Cu alte cuvinte, norma juridică nouă nu se poate
aplica şi situaţiilor petrecute înainte de intrarea sa în vigoare, ceea ce pe plan juridic dă
expresie principiului neretroactivităţii legii. De asemenea, norma juridică veche nu se poate
aplica faptelor care se petrec sau sunt ulterioare ieşirii din vigoare a normei juridice.
În cele mai multe cazuri, acţiunea unei norme juridice are în vedere momentul în
care ea intră în vigoare şi momentul în care îşi încetează aplicabilitatea. Dar, faptele ori
situaţiile juridice născute sub imperiul legii vechi continuă să existe şi sub imperiul legii noi.
Moartea legii vechi nu determină şi moartea drepturilor, faptelor sau situaţiilor juridice
născute sub vechea lege. Cu toate acestea, este posibil ca noua lege să aducă o nouă
reglementare juridică în aceeaşi materie.

Conflictul legilor în timp

Între cele două norme juridice care se succed în timp, în măsura în care conţinutul
lor este diferit, pot apărea probleme conflictuale, a căror eliminare este legată de modul în
care este soluţionată problema supravieţuirii legii vechi, a retroactivităţii celei noi sau a
eliminării ambelor variante anterioare, prin aplicarea imediată a legii noi. În cele mai multe
cazuri, legiuitorul se implică direct în soluţionarea unor astfel de conflicte de legi în timp,
stabilind în cadrul dispoziţiilor tranzitorii ale legii ce se va întâmpla cu drepturile sau situaţiile
juridice născute sub imperiul legii vechi, care a încetat să se mai aplice, fiind înlocuită cu o
altă lege, care poate avea efecte imediate sau retroactive. În astfel de cazuri norma tranzitorie
instituită de noua lege, care o abrogă pe cea veche, este de natură să înlăture orice conflict al
legilor în timp.
Dacă, dimpotrivă, o asemenea normă nu există, problema soluţionării conflictelor
legilor în timp intră pe un câmp jurisdicţional şi doctrinar, caz în care soluţiile furnizate pe
asemenea căi devin izvoare formale de drept.
Cu alte cuvinte, se pune problema stabilirii normei juridice care se aplică într-o
situaţie dată, cu privire la care poate exista un conflict între două legi: legea veche şi legea
nouă.
În astfel de situaţii există trei soluţii posibile:
1) Norma juridică ieşită din vigoare continuă să se aplice situaţiilor, faptelor sau
drepturilor care s-au născut sub incidenţa acesteia. Acesta este cazul supravieţuirii legii vechi,
respectiv al ultraactivităţii normei juridice care a ieşit deja din vigoare. Exemplul cel mai des
întâlnit îl constituie actele întocmite valabil sub aspectul formei în temeiul legii vechi, ele
fiind supuse principiului tempus regit actum.
2) Norma juridică nouă, intrată în vigoare, produce efecte juridice pentru trecut,
locul celei anterioare fiind luat de noua normă juridică. În acest caz este vorba, cel mai
adesea, de legea penală mai favorabilă, care de la data intrării sale în vigoare se aplică şi
faptelor săvârşite sub legea anterioară, în măsura în care aceasta era mai aspră.
3) Suprimarea celor două ipoteze anterioare, prin admiterea efectului obligatoriu
imediat al noii norme juridice.
Toate aceste situaţii necesită anumite explicaţii care au în vedere găsirea normei
juridice aplicabile în cazuri de acest gen.

16
 Fiecare dintre cele trei soluţii are avantaje şi dezavantaje. Prima soluţie vizează
ultraactivitatea normei juridice ieşite din vigoare, ceea ce este de natură să imortalizeze
raporturile juridice, în pofida transformărilor care au loc în relaţiile sociale, inclusiv în cele
politice.
În cea de-a doua ipoteză, lucrurile sunt şi mai complicate, deoarece actele, faptele
sau situaţiile juridice născute sub imperiul legii vechi pot fi anihilate de prevederile legii noi,
care au caracter retroactiv, excepţiile privitoare la dreptul penal sau la cel contravenţional
fiind justificate de alte cauze.
În sfârşit, aplicarea imediată a legii noi nu este nici ea lipsită de inconveniente,
deoarece poate şi ea afecta drepturile născute sub imperiul vechii legi.
Cu alte cuvinte, diversitatea situaţiilor supuse celor două legi, care se succed în
timp, naşte posibilitatea unor conflicte între normele juridice care consacră drepturi subiective
sau stabilesc, la date diferite, situaţii juridice specifice ori fac ca unele situaţii juridice născute
sub imperiul legii vechi să nu se încheie până la abrogarea acesteia şi intrarea în vigoare a
celei noi . Exemplul clasic pe care îl oferă literatura de specialitate are în vedere ipoteza
ridicării, printr-o lege nouă, a vârstei la care minorul devine major de la 18 la 20 de ani. În
raport cu prevederile legii noi, se naşte întrebarea: cei care au dobândit majoratul la 18 ani vor
redeveni minori? Sau cu alte cuvinte, legea veche supravieţuieşte ori legea nouă
retroactivează ?
Răspunsul la această întrebare este dat de modul în care este privită problema
neretroactivităţii legii.

Istoricul problemei neretroactivităţii legii.

Codul civil francez de la 1804, elaborat pe baza codificării cutumelor juridice, a
dreptului canonic şi a principiului justiţiei, a înscris în cuprinsul său principiul
neretroactivităţii legii civile. Preluarea de către legiuitorul român a majorităţii textelor
napoleoniane în Codul civil român a dus la reiterarea în art.1 al acestui cod a următoarei
dispoziţii normative: „Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”,
dispoziţie cuprinsă în art.2 al Codului civil francez .
Acest principiu a fost înscris şi în Codul penal român, ca o urmare firească a
aplicării principiului legalităţii infracţiunii şi pedepsei. Ca atare, în art.10 al Codului penal se
stipulează „Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în
vigoare”. Dar, expresia directă a principiului neretroactivităţii legii penale este prevăzută de
art.11 al Codului penal, care stabileşte că „Legea penală nu se aplică faptelor care, la data
când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”.
Proclamarea constituţională a neretroactivităţii legii
Principiul neretroactivităţii legii, înscris în Codul civil român şi în Codul penal
român, a reprezentat doar o parţială soluţionare a problemelor pe care le ridică
neretroactivitatea legii, deoarece el constituia doar o piedică pentru instanţele judecătoreşti, în
calea aplicării retroactive a legii. Această oprelişte nu acţiona şi în cazul legiuitorului, care
avea posibilitatea să adopte legi cu efecte retroactive.
Pe acest fond al inexistenţei unei obligaţii constituţionale a legiuitorului de a
respecta principiul neretroactivităţii legii, erau admise patru categorii de legi care puteau avea
efecte retroactive: a. legile care proclamă expres retroactivitatea lor; b. legile
interpretative; c. legile penale mai favorabile şi d. legile declarative de drepturi sau
confirmative.
În decursul timpului, aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile a fost
adeseori criticată, deoarece nu era de conceput ca ceea ce era neretroactiv pentru judecător să
poată fi retroactiv pentru legiuitor. În acest context, Puterea Constituantă a Portugaliei a decis
înscrierea în Constituţie, pentru prima dată în istoria omenirii, a principiului neretroactivităţii

17
legii. Bazându-se pe acest exemplu, constituantul român a generalizat excepţia din Codul civil
şi a extins la nivelul tuturor autorităţilor publice principiul neretroactivităţii legii.
Pentru aceste motive este necesar să se facă o netă distincţie între ceea ce îi este
permis legiuitorului, pe de o parte, şi ceea ce i se poate recunoaşte judecătorului sau celui
care aplică legea, pe de altă parte.
În ceea ce-l priveşte pe legiuitor, acesta, potrivit dispoziţiilor art.15 alin.(2) din
Constituţia României, este obligat să dea curs prevederilor în virtutea cărora „LEGEA
DISPUNE NUMAI PENTRU VIITOR, CU EXCEPŢIA LEGII PENALE SAU
CONTRAVENŢIONALE MAI FAVORABILE”. Nerespectarea lui constituie încălcarea
unei norme constituţionale, persoanele pe care legea le împuterniceşte putând sesiza Curtea
Constituţională cu privire la prevederile cu caracter retroactiv.
În raport cu această prevedere constituţională expresă este necesară reconsiderarea
concepţiei anterioare cu privire la legile expres retroactive, la cele interpretative ori cu
privire la cele confirmative sau declarative de drepturi.Deci, aceste categorii de legii nu mai
constituie excepţii de la principiul neretraoactivităţii legii!
a. Legile care proclamă expres retroactivitatea lor pot fi, în principiu, legi
nedrepte, întrucât ele pot aduce atingere unor drepturi, unor situaţii juridice sau pot afecta
drepturi cuprinse în acte apărute sub vechea lege, ceea ce le lipseşte de legitimitate, ele
încălcând principiul „drepturilor câştigate”, principiu care are în vedere legea în vigoare din
momentul în care subiectul de drept a inclus un anumit drept în patrimoniul său.
În vechiul regim, legiuitorul a recurs adeseori la legi retroactive, prin care a
modificat sau anulat acte juridice încheiate sub imperiul vechilor reglementări juridice ori
chiar a desfiinţat situaţii juridice create în baza unor reglementări juridice anterioare.
Pentru a se pune capăt unor astfel de situaţii injuste, noua Constituţie a
României, intrată în vigoare la 8 Decembrie 1991, republicată în 2003, a consacrat, în mod
expres, principiul neretroactivităţii legii, cu o dublă excepţie: aplicarea retroactivă a legii
penale şi a legii contravenţionale mai favorabile.
Cu alte cuvinte, posibilitatea legiuitorului de a emite legi, de orice fel, cu caracter
retroactiv a fost suprimată.
b. Legile interpretative. Interpretarea legii este o condiţie obligatorie a înfăptuirii
actului de justiţie, atunci când legea este obscură sau ambiguă. Dar, uneori chiar justiţia
constituţională poate genera necesitatea interpretării legii Acest imperativ este generat, cel
mai des, de conflictul dintre puterea legislativă şi puterea judecătorească, în virtutea căruia
obiectivele urmărite de legiuitor în procesul de legiferare sunt contrazise de soluţiile
instanţelor judecătoreşti. Alteori, soluţiile preconizate de legiuitor nu sunt consonante cu
hotărârile izvorâte din practica judiciară, la diferite nivele. În astfel de situaţii, legiuitorul,
pentru a-şi reimpune voinţa, poate recurge la elaborarea unei noi legi, în virtutea căreia va
determina aplicarea unitară a legii vechi şi va determina eliminarea din practica instanţelor
judecătoreşti a soluţiilor neconforme cu textul iniţial al legii.
În concepţia autorilor care şi-au construit soluţiile teoretice pe baza legislaţiei
anterioare Constituţiei României din anul 1991, legile interpretative, în lipsa unui obstacol
constituţional, făceau parte integrantă din textul legii interpretate, ceea ce le conferea un
evident caracter retroactiv.
În lumina noilor prevederi ale Legii fundamentale, caracterul retroactiv al legilor
interpretative a fost abolit, deoarece singura excepţie de la principiul aplicării retroactive a
legii are în vedere doar legea penală sau contravenţională mai favorabilă.
c. Legile confirmative sau legile declarative de drepturi
In literatura de specialitate, în categoria legilor retroactive sunt cuprinse şi legile
confirmative sau declarative de drepturi, în virtutea simplului fapt că ele recunosc
valabilitatea unui act constitutiv de drepturi, pe care trecutul l-a ignorat ori l-a negat în

18
virtutea vicisitudinilor istoriei. Prin legi confirmative se înţeleg acele legi care recunosc
anumite drepturi care au fost negate de o lege ulterioară sau au fost desfiinţate în mod abuziv
de-a lungul vremii. Legea confirmativă are o unică posibilitate: anumite drepturi, pe care o
anumită persoană le-a dobândit într-o perioadă de timp anterioară unei „interpretări juridice”
care le-a negat, redevin vocaţii revendicative. Cu alte cuvinte, de exemplu, un cetăţean român
a dobândit un drept de proprietate printr-un act juridic încheiat înainte de 1947, dar dreptul
său de proprietate a fost neantizat printr-un act de expropriere al puterii comuniste. În cazul în
care legiuitorul conferă validitate acestor acte, el le redă forţa juridică anterioară sau le
constituie într-o premisă a acordării unor drepturi viitoare (prin reconstituire etc.), ceea ce
face ca aceste legi declarative de drepturi sau confirmative să înlăture în totalitate sau în parte
iregularităţile care au stat în faţa recunoaşterii valabilităţii acestora pe cale administrativă sau
judiciară.
Problema legilor confirmative este de o deosebită actualitate în România şi în
fostele ţări comuniste, unde retrocedarea vechilor proprietăţi celor care au deţinut un titlu
asupra acestora este doar o chestiune de timp.
În România, legile privitoare la retrocedarea sau reconstituirea dreptului de
proprietate sunt astfel de legi confirmative, al căror caracter retroactiv izvorăşte din natura
lucrurilor, dar este justificat de actul de putere – legea – prin care dreptul de proprietate de
care a fost deposedat titularul său în folosul statului sau al altei persoane juridice este
reconstituit, recunoscut sau retrocedat proprietarului iniţial prin intermediul voinţei organului
reprezentativ al statului – Parlamentul României. Aceste legi – de exemplu Legea nr.18/1991,
Legea nr.10/2001 – sunt legi confirmative în măsura în care permit foştilor proprietari
deposedaţi prin acte de naţionalizare, expropriere etc. să invoce preexistenţa dreptului lor de
proprietate actelor statale de deposedare. Aceste legi dau dreptul la retrocedare sau la
reconstituirea dreptului de proprietate numai în măsura în care acest drept nu s-a pierdut pe o
altă cale decât cea a preluării abuzive şi a preexistat trecerii în proprietatea statului a bunurilor
ce formau obiectul acelui drept de proprietate anterior, născut în virtutea unei reglementări
legale, în vigoare la data naşterii sale.
Ceea ce este de reţinut în cazul legilor confirmative este faptul că, în opinia Curţii
Constituţionale, acestea nu sunt legi retroactive, deoarece ele intervin doar pentru viitor, în
sensul că dobândirea sau redobândirea dreptului de proprietate nu produce efecte pentru
trecut, ci doar pentru viitor. Titlul de proprietate anterior este doar o probă pentru retrocedarea
sau reconsituirea unui drept de proprietate. Dreptul de proprietate pierdut prin efectul actelor
de putere ale regimului comunist constituie un fapt juridic ce justifică naşterea unui nou drept
de proprietate. În acest context, se face deosebirea între proprietarii deposedaţi abuziv şi cei
deposedaţi în baza unui act cu putere de lege. În ambele cazuri, însă, temeiul retrocedării sau
al reconstituirii dreptului de proprietate îl constituie titlul anterior – neantizat o perioadă de
timp – şi recunoscut sau renăscut în virtutea noii legi.

Ultraactivitatea legii
O altă problemă care priveşte aplicarea normei juridice în timp sau conflictul legilor în
timp o reprezintă ultraactivitatea sau saupravieţuirea legii vechi. Unul din marii civilişti
români, Mihail Eliescu, definea supravieţuirea legii vechi ca o excepţie de la principiul
aplicării imediate a legii. Astfel, „supravieţuirea legii vechi înseamnă o limitare vremelnică a
abrogării ei, ea rămânând în vigoare cu titlu tranzitoriu privitor la situaţiile juridice pendinte
la data când legea nouă intră în vigoare, iar acţiunea acesteia din urmă oprindu-se, în mod
corespunzător, la hotarele domeniului de aplicare al legii supravieţuitoare, atât timp cât acest
domeniu, care se restrânge progresiv, nu va fi încetat să existe o dată cu situaţiile juridice pe
care continuă să le guverneze”

19
 În opinia eminentului nostru civilist, supravieţuirea legii vechi poate avea loc în
virtutea voinţei exprese sau tacite a legiuitorului.
Supravieţuirea legii vechi în temeiul voinţei exprese a legiuitorului intervine
atunci când acesta, printr-o dispoziţie expresă a legii noi, menţine în vigoare, pentru anumite
situaţii juridice constituite şi pentru o anumită perioadă de timp, dispoziţiile legii vechi, lege
care a fost abrogată în mod expres. Exemplul dat de autor, în acest sens, îl constituie „art.25
din Decretul nr.167/1958, act normativ care scurtează termenele prescripţiei, dispune că
drepturile la acţiune în curs de prescriere la data intrării în vigoare a acestui decret se vor
stinge prin împlinirea după această dată a termenului prevăzut de vechea lege, dacă acesta se
împlineşte înainte de termenul mai scurt prevăzut de Decretul nr.167/1968, termen care,
potrivit efectului imediat al legii noi, a început să curgă de la data intrării în vigoare a
acestuia. Sub această condiţie, prescripţia începută sub legea veche continuă să curgă şi după
intrarea în vigoare a legii noi, împlinindu-se în termenul prevăzut de legea anterioară; în
această măsură, legea veche supravieţuieşte după abrogarea ei în puterea unei dispoziţii legale
exprese”.
Problema care se pune, în zilele noastre, mai ales în condiţiile în care Constituţia
prevede că legea se aplică numai pentru viitor, că ea nu poate retroactiva şi că principiul
aplicării imediate a legii reiese din aceste dispoziţii ale legii fundamentale o reprezintă
actualitatea unor asemenea concluzii.
În opinia noastră, supravieţuirea legii vechi, în virtutea unei dispoziţii exprese a
legii noi, nu reprezintă o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii noi, ci o
confirmare a acestui principiu.
Este adevărat că, sub aspectul tehnicii legislative, legiuitorul poate abroga expres
o lege condiţionat sau necondiţionat. Atunci când legiuitorul, deşi a abrogat expres legea
veche, dar printr-o normă tranzitorie menţine în vigoare, în tot sau în parte, dispoziţiile
acesteia cu privire la anumite situaţii apărute sub imperiul vechii legi, dar care continuă să
existe, să evolueze, să se dezvolte sau să piară, nu ne aflăm în faţa supravieţuirii legii
vechi, ci a unei dispoziţii legale noi care menţine în vigoare vechea reglementare, ceea ce
echivalează cu o abrogare parţială sau condiţionată a legii vechi. Astfel, atunci când
legiuitorul stabileşte că legea x se abrogă la data de 1 decembrie 2005, dar într-un alt articol
neagă această dispoziţie printr-o altă normă juridică arătând că legea abrogată rămâne în
vigoare pentru anumite situaţii, considerăm că nu este vorba de supravieţuirea sau
ultraactivitatea legii vechi, ci de menţinerea ei în vigoare pentru acele situaţii, respectiv de
abrogarea acesteia numai în privinţa situaţiilor noi ce urmează să ia naştere după intrarea ei în
vigoare. Pentru acele situaţii cărora urmează să li se aplice vechea lege, legiuitorul a înţeles să
nu abroge legea, ci să o menţină în vigoare printr-o normă juridică nouă, care este şi ea de
aplicare imediată.
Problema care se pune în aceste condiţii are în vedere două norme aparent
contradictorii, autentice antinomii juridice: o normă abrogă legea, alta o menţine în vigoare.
În ambele situaţii însă este vorba de situaţii juridice diferite: prima normă abrogă legea cu
privire la situaţii juridice ce urmează să se nască de la data intrării întrării în vigoare a legii
noi; cea de a doua normă ordonă ca legea veche să se aplice în continuare cu privire la
anumite situaţii juridice până la epuizarea acestora (procese aflate pe rolul instanţelor,
aplicarea în timp a dispoziţiilor noii legi – de ex. în materia cadastrului – proiecte de lege
aflate pe ordinea de zi a Parlamentului etc.)
Aceste două norme nu sunt decât aparent contradictorii, deoarece prima se aplică
unor situaţii, iar cea de a doua altor situaţii juridice. Pentru definirea efectelor acestora se
pune problema cui dăm prioritate: aplicării în continuare a legii vechi sau abrogării acesteia
pentru viitor. În ceea ce ne priveşte, considerăm că ambele norme au aceeaşi importanţă, iar
efectul lor este unul singur: abrogarea legii vechi, la două date diferite. În aceste condiţii,

20
considerăm că este mai realist să vorbim de o abrogare parţială şi condiţionată a legii, care va
fi definitivă la o dată ulterioară. În această perioadă de timp legea este activă, ea nu
supravieţuieşte.
În ceea ce priveşte cea de a doua situaţie, a supravieţuirii legii vechi în temeiul
voinţei tacite a legiuitorului „de a face ca o lege să supravieţuiască şi după abrogare, în
beneficiul unor situaţii pendinte”, ea poate „reieşi nu numai din scopul, dar şi din obiectul
legii noi, în funcţie de natura situaţiilor pendinte, de aceea a intereselor ocrotite prin normele
legale în conflict, precum şi de caracterul imperativ sau supletiv al acestor norme”.
Această formă de supravieţuire a legii vechi are o tendinţă de restrângere
continuă, astăzi acest gen de ultraactivitate a legii vechi fiind recunoscut doar în măsura în
care legiuitorul, în virtutea unor interese generale sau a unor principii de drept este obligat
ca în viitoarele sale reglementări juridice să nu afecteze efectele viitoare ale drepturilor sau
a situaţiilor născute sub imperiul legii vechi abrogate, şi care au intrat în patrimoniul
persoanei.
Ultraactivitatea legii reprezintă astfel un mijloc de a păstra drepturile subiective
pe care legea nouă nu le mai recunoaşte. Un exemplu adeseori redat în manualele actuale îl
constituie contractele în curs de executare. Aceste contracte s-au născut sub imperiul vechii
legi, prin voinţa părţilor care au avut în vedere efectele acelei legi. De aceea, datorită
ultraactivităţii legii vechi, efectele contractelor rămân dominate de prevederile legii abrogate,
pe întreaga perioadă a producerii acestora. Cu toate acestea nici măcar aceste efecte nu sunt
recunoscute întotdeauna şi pentru totdeauna. În doctrină se arată uneori că legile imperative
pot sacrifica interesele particulare în favoarea interesului general, chiar în materie
contractuală.
Un alt argument care se aduce în favoarea restrângerii ultraactivităţii legii este de
ordin tehnic. Astfel se face o distincţie netă între drepturile contractuale şi drepturile reale.
Primele rămân supuse legii de la data încheierii contractului, deoarece au caracter personal, în
timp ce drepturile reale, odată născute, dobândesc o existenţă independentă de izvorul lor. De
aici se trage concluzia că legea sub imperiul căreia s-a născut contractul supravieţuieşte
abrogării sale, în schimb regimul drepturilor reale cade imediat sub imperiul legii noi.
În opinia noastră însă, în astfel de situaţii – când legiuitorul, printr-o normă
expresă -, permite ca anumite prevederi ale unei legi abrogate să se aplice, în continuare, unor
situaţii juridice care s-au născut înainte de abrogarea legii vechi, nu ne găsim în prezenţa
ultraactivităţii legii, ci a unei abrogări parţiale şi condiţionate a acesteia. Cu alte cuvinte, nu
există o supravieţuire a legii vechi decât în baza unei manifestări exprese de voinţă a
legiuitorului, a unei noi norme juridice. Un exemplu, în acest sens, îl constituie art.155 alin
(1) din Constituţie, care instituie o astfel de abrogare parţială şi condiţionată atunci când
stabileşte că „Proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat şi se
adoptă potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire”.
Această dispoziţie tranzitorie a Legii fundamentale urmează a fi înţeleasă în
sensul că, de la data intrării în vigoare a legii de revizuire, toate proiectele de legi şi
propunerile legislative depuse la Parlament după această dată vor fi dezbătute după noile
proceduri ale Constituţiei, ceea ce înseamnă că cele anterioare şi contrare acestora au fost
abrogate. Dar această abrogare nu este totală, deoarece în virtutea dispoziţiilor art.155 alin.(1)
din Constituţie, regulile anterioare ale procedurii legislative continuă să se păstreze în vigoare
până la adoptarea proiectelor de legi şi a propunerilor legislative aflate pe rolul Parlamentului
la data intrării în vigoare a legii de revizuire.

Atunci când examinăm problema ultraactivităţii legii, trebuie să observăm că, din
punct de vedere constituţional, nici o dispoziţie a Legii fundamentale nu interzice în mod
expres supravieţuirea legii vechi astfel cum a fost reglementat principiul neretroactivităţii

21
legii; uneori legiuitorul este doar obligat să recurgă la ultraactivitatatea legii pentru a evita
retroactivitatea legii noi sau din alte motive.

ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE ÎN SPAŢIU

Acţiunea normelor juridice în spaţiu are în vedere teritoriul asupra căruia norma
juridică este validă. În principiu, norma juridică este teritorială, în sensul că ea este
obligatorie pe teritoriul statului sub a cărui autoritate s-a născut.
Teritoriul statului desemnează întinderile de uscat şi apă, ca şi subsolul şi spaţiul
aerian aflate în interiorul graniţelor statului respectiv. Teritorialitatea determină atât procesul
de creare a dreptului, cât şi limitele obligativităţii dreptului naţional. Dreptul creat de stat este
izvorât din realităţile naţionale, din datele esenţiale ale fenomenelor economice, sociale şi
politice care se desfăşoară în limitele teritoriului naţional. Sub aspectul obligativităţii, dreptul
naţional vizează persoanele, bunurile, actele, situaţiile juridice şi faptele juridice care se petrec
pe teritoriul naţional. De la această regulă a teritorialităţii acţiunii normei juridice în spaţiu
există şi excepţii. Cea mai importantă dintre acestea o constituie extrateritorialitatea, în
virtutea căreia norma de drept a unui stat se poate aplica şi în afara teritoriului său. Astfel,
potrivit legii române, dispoziţiile Codului civil cu privire la bunuri imobile se aplică tuturor
imobilelor aflătoare în cuprinsul teritoriului României chiar când ele se posedă de către
români. Ca o excepţie de la principiul teritorialităţii, art.2 alin.2 al Codului civil stabileşte că
dispoziţiile legii române privitoare la starea civilă şi la capacitatea civilă a românilor se aplică
acestora oriunde s-ar afla. Această regulă este valabilă şi pentru cetăţenii români aflaţi în
străinătate.
De asemenea, hotărârile judecătoreşti, pronunţate în conformitate cu legea română, se
pot aplica şi pe teritoriul altor state.
Din cele expuse se poate constata că legea română este în acelaşi timp teritorială şi
extrateritorială.
Efectele de extrateritorialitate pot fi soluţionate în zile noastre de către dreptul
internaţional. Tratatele internaţionale pot permite ca pe teritoriul unui stat să se poată aplica
legea altui stat, datorită unor raţiuni legate de eficienţa luptei împotriva criminalităţii
internaţionale, în special a crimei organizate, a spălării banilor murdari, a traficului de carne
vie şi de stupefiante etc.
În mod cert, într-o lume divizată într-o multitudine de sisteme de drept naţional, apare
în mod necesar problema coordonării acestor sisteme, a eliminării contradicţiilor dintre
acestea şi reglementarea conflictelor de legi.
Rolul esenţial în realizarea acestei funcţii integratoare a sistemelor de drept naţionale
îl constituie dreptul comparat şi dreptul internaţional.
Analiza diferitelor sisteme contemporane de drept pune în lumină elementele care le
diferenţiază şi pe cele comune, avantajele şi dezavantajele pe care le prezintă reglementările
juridice din diferite state. pe baza studiilor de drept comparat au fost puse în evidenţă anumite
constante ale sistemelor de drept naţionale, care constituie un fel de drept comun al ţărilor
civilizate, aflat în continuă expansiune. Pe de altă parte, anumite reglementări internaţionale
contribuie la generalizarea unor principii generale de drept şi a unor instituţii juridice în
diferite sisteme naţionale de drept. Un exemplu edificator îl constituie Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, care a înscris în cuprinsul ei drepturile esenţiale ale omului (dreptul la
viaţă, libertatea de gândire, a conştiinţei şi religiei etc.), care au luat forma unei declaraţii
regionale/Convenţia americană privind drepturile omului - Pactul de la San José - 1969; Carta
africană a drepturilor omului şi popoarelor - Nairobi - 1981; Declaraţia îndatoririlor
fundamentale ale popoarelor şi statelor asiatice - Djakarta - 1983; Declaraţia islamică

22
universală a drepturilor omului - 1981. Apoi principiile Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului au devenit surse ale unor tratate regionale sau chiar ale dreptului intern. În acest sens,
Constituţia României stabileşte că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactele
drepturilor omului şi alte tratate din acest domeniu constituie surse de interpretare a
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Dreptul internaţional îşi aduce contribuţia sa la coordonarea sistemelor de drept
naţional şi prin acţiunea de unificare a legislaţiilor şi prin sistemul de reglementare a
conflictelor de legi.
Unificarea legislaţiilor statelor naţionale situate într-un anumit cadru geografic şi
legate între ele prin anumite afinităţi culturale se realizează în anumite limite sub mai multe
forme. O primă modalitate de unificare legislativă a constituit-o preluarea Codului lui
Napoleon ori a Codului civil german de către alte state. Astfel, Codul civil român are drept
sursă de inspiraţie Codul civil francez de la 1804, prin filiera bulgară a compilării acestuia.
În zilele noastre, unificarea legislaţiilor statelor naţionale are loc prin intermediul unor
organisme profesionale internaţionale, influenţa acestora generând reglementări juridice
uniforme în dreptul maritim, dreptul cosmic etc. Mijlocul cel mai frecvent utilizat în acest
domeniu îl constituie tratatele internaţionale, care introduc pentru statele-părţi reglementări
juridice unitare în diferite domenii de activitate. Constituţia României prevede în mod expres
că tratatele internaţionale ratificate de către Parlament face parte din dreptul intern, dând
expresie concepţiei dualiste, în virtutea căreia ordinea juridică internă recepţionează prin lege
dreptul internaţional în sistemul dreptului naţional.
O contribuţie deosebită la unificarea legislaţiilor statelor naţionale o au tratatele
internaţionale prin care se instituie organisme supranaţionale, cum ar fi Uniunea Europeană,
ale cărei reglementări devin obligatorii pentru statele membre. Tratatele care stau la baza
Uniunii promovează transferul de competenţă şi de suveranitate naţională către organismele
comunitare şi de preluare în dreptul intern a acquis-ului comunitar. Consiliul şi Comisia
europeană pot emite regulamente, directive, pot formula recomandări şi avize. Regulamentele
sunt texte generale, obligatorii şi aplicabile direct în statele membre. Directivele ţin statele
membre în ceea ce priveşte rezultatul ce urmează a fi atins, lăsând instanţelor naţionale
competenţa privitoare la forme şi mijloace de aplicare a reglementărilor internaţionale.

Reglementarea conflictelor de legi. Un conflict de legi apare atunci când două sau
mai multe state, prin legi proprii, reglementează aceeaşi problemă. Conflictele de legi pot
avea în vedere competenţa instanţelor judecătoreşti sau procedura aplicabilă în soluţionarea
unor conflicte internaţionale. Ele ţin de raporturile juridice care au un element de extraneitate
(persoane cu cetăţenii diferite, actul sau faptul juridic priveşte un străin sau se produce pe un
alt teritoriu).
Soluţionarea unor asemenea conflicte de legi ţine de dreptul internaţional privat.
Regulile acestuia în fiecare stat naţional stabilesc, în lipsa convenţiilor internaţionale, modul
de soluţionare a conflictelor de legi.
DREPTUL ŞI SPAŢIUL GEOGRAFIC. Multitudinea sistemelor naţionale de drept
permite nu numai observarea diferenţierilor dintre acesta, ci şi a elementelor comune, ca şi
gruparea lor în bazine de civilizaţie juridică. Din acest punct de vedere, la nivel global, René
David a identificat dreptul romano-germanic, sistemul anglo-saxon şi sistemele religioase şi
tradiţionale. Acestora le-a fost alăturată familia dreptului socialist, caracteristică pentru URSS
şi regimurile comuniste ale Europei Centrale şi de Est. Această ultimă categorie a dispărut o
dată cu URSS-ul, iar ţările respective au revenit la dreptul tradiţional.

FAMILIA DREPTULUI ROMANO-GERMANIC – cuprinde statele Europei

occidentale, Europei continentale şi Americii Latine.

23
 - are la bază - Codul Civil francez- Codul lui Napoleon şi Codul Civil german.
- are la bază – codificarea dreptului civil, preluarea dreptului roman, preluarea dreptului
canonic, a moralei creştine şi a ideii de justiţie.
- dreptul românesc aparţine familiei dreptului romano-germanic.
SISTEMUL ANGLO-SAXON – are la bază case law, adică precedentul judiciar; de
aici derivă şi denumirea sa de common law. Precedentul judiciar are la bază un fond cutuniar
şi principiul echităţii. Mai are la bază dreptul scris, statute law, o sursă care îl aproprie de
dreptul romano-germanic.
- cuprinde Anglia, fostele sale dominioane, dreptul irlandez, dr. american
- se mai numeşte şi sistemul anglo-american.
SISTEMELE RELIGIOASE ŞI TRADIŢIONALE – sunt caracteristice pentru
lumea musulmană, Africa, India şi Extremul Orient.
- dr. musulman are la bază Coranul, doctrina, cutuma. Acestor surse tradiţionale li se
adaugă legea scrisă, izvor preluat din dr. romano-germanic.
- dr. hindus - surse cutumiare şi religioase stau la baza organizării poporului indian.
- dr. chinez – îmbină legea scrisă cu cutuma şi obiceiurile tradiţionale şi alte ritualuri
specifice.

ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE ASUPRA PERSOANELOR

Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor nu poate fi disociată de acţiunea

acestora în spaţiu, deoarece persoana se află întotdeauna într-un mediu geografic, pe un
anumit teritoriu. Localizarea persoanei într-un anumit spaţiu determină anumite consecinţe
privitoare la statutul său, la drepturile civile şi politice, în special drepturile electorale.
Ţinând seama de asemenea împrejurări, se poate constata că pe un teritoriu naţional,
statutul persoanelor diferă, după cum aceştia sunt cetăţeni ai statului respectiv, străini sau
apatrizi.
În funcţie de aceasta, se distinge regimul naţional acordat cetăţenilor statului
respectiv de regimul străinilor.
Regimul naţional porneşte de la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi de la
recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor fundamentale pentru toţi membrii statului respectiv.
Regimul străinilor poate fi identic cu cel al cetăţenilor sau poate diferi de acesta.
Astfel, în unele state, străinii au acelaşi regim ca şi cetăţenii statului respectiv, cu excepţia
drepturilor politice care nu li se acordă decât în anumite limite. În România, potrivit
Constituţiei, străinii în privinţa protecţiei generale a averilor şi a persoanelor se bucură de
aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii români. Sunt exceptate de la această regulă drepturile
electorale, dreptul de a ocupa funcţii publice şi dreptul de a face parte din partide politice,
care se recunosc în exclusivitate cetăţenilor români.
În perspectiva aderării României la U.E., Constituţia permite şi cetăţenilor europeni să
ocupe funcţii publice în România şi să participe la vot în alegerile locale.
Un regim distinct pentru străini este regimul naţiunii celei mai favorizate, în virtutea
căruia într-un stat, străinii se bucură de aceleaşi drepturi ca şi confraţii lor cei mai favorizaţi.
Aceste drepturi recunoscute străinilor pot privi libertăţi economice, comerciale, exercitarea
drepturilor civile etc.
În privinţa acţiunii normei juridice asupra persoanei este necesar să mai precizăm că
pe teritoriul unui stat, statutul cetăţenilor este nediscriminator. Cu toate acestea, este posibil ca
unii cetăţeni să se bucure de anumite imunităţi şi privilegii care izvorăsc din garantarea
exerciţiului liber al profesiunii, funcţiei sau mandatului încredinţat. În această categorie pot
intra demnitarii, persoanele alese în funcţii publice, judecătorii etc.

24
 O altă situaţie pe care o întâlnim, are în vedere imunităţile şi privilegiile din dreptul
internaţional. În această materie, se bucură de privilegii şi imunităţi şefii de stat, diplomaţii şi
funcţionarii publici internaţionali. Imunitatea acestora se poate referi la imunitatea de
jurisdicţie ori la acordarea unor facilităţi de ordin economic în materie comercială.

25