Sunteți pe pagina 1din 2

Lectia de leadership cu amiralul Yamamoto şi amiralul

Nimitz
La începutul lunii iunie 1942, avioanele de recunoaştere ale SUA au identificat o uriaşă flotă
japoneză de 185 de nave, inclusiv nouă nave de război şi patru portavioane, care se îndrepta
spre insulele Midway din centrul Pacificului. Aflată sub comanda Amiralului Yamamoto
Isoroku, comandant şef al flotei japoneze şi creierul din spatele atacului de la Pearl Harbour,
misiunea acelei armade părea a fi aceea de a transforma insulele în rampă de lansare a
invaziei din Hawaii.

În dimineaţa de 4 iunie, avioanele de pe portavioanele japoneze au lansat un atac asupra pistelor de


pe Midway, iar avioanele americane aflate pe Midway şi trei portavioane americane din Flota
Pacificului, sub comanda Amiralului Chester W. Nimitz, au atacat flota japoneză. Atacul japonez a
provocat daune bazelor de pe insulă, dar nu a reuşit să împiedice avioanele americane să alimenteze
şi să se alăture din nou luptei. Bombardierele americane erau mult mai incisive. Într-un atac ce a
durat cinci minute, au distrus trei portavioane inamice. Pe al patrulea l-au scufundat după câteva ore.

Victoria americană de la Midway a fost punctul de turnură din războiul care se desfăşura în
Pacific. A fost o victorie nesperată, deoarece dispunând de doar zece nave (trei portavioane şi
patru crucişătoare mari) şi avioanele de pe Midway, americanii au distrus toate cele patru
portavioane ale lui Yamamoto, două crucişătoare şi trei distrugătoare, pierzând doar
portavionul Yorktown şi un distrugător. A fost o confruntare
navală neobişnuită, deoarece în timpul acelei lupte de două zile, cele două flote nu s-au
apropiat niciodată suficient de mult încât să schimbe foc direct, cu atât mai puţin să se vadă.

Radioul a jucat de asemenea un rol interesant în acea bătălie. Avantajul atacului-surpriză, în


privinţa căruia Yamamoto se aştepta pe bună dreptate să fie crucial, înşelându-se însă că va fi
de partea sa, a ajuns de partea americanilor. Nimitz, un ascultător înrăit al „semnalelor slabe“,
monitoriza mesajele emise de japonezi prin radio şi, în consecinţă, ştia dinainte că urma un
atac şi avea posibilitatea să se pregătească pentru
luptă.

Mai mult, chiar pe parcursul întregii bătălii, radioul a fost utilizat în mod mai inteligent de
americani decât de japonezi. Distanţa dintre comandanţi şi forţele aeriene pe care le dirijau
îngreuna orchestrarea directă a unui atac. Tradiţia militară japoneză, care presupunea
atotputernicia comandantului, îl obliga pe Yamamoto să încerce să procedeze astfel, dar din
cauza ritmului în care se desfăşoară o astfel de bătălie ordinele sale pur şi simplu nu făceau
altceva decât să semene derută în rândul piloţilor săi. Nimitz şi contra-amiralul Raymond S.
Spruance, comandantul flotei americane de portavioane, nu au încercat câtuşi de puţin să
dirijeze în mod direct bătălia, ci au stabilit reguli simple de comunicare: menţineţi toate
canalele radio deschise; ascultaţi, dar nu rostiţi nici un cuvânt decât dacă sunteţi atacaţi de
bombardierele inamice sau dacă sunteţi în poziţia de a ataca o navă duşmană.

Aceste reguli au fost decisive, deoarece au generat o dinamică puternică, prin care s-a putut
stabili o organizare individuală între avioanele americane, care le-a permis să se replieze rapid
în zone vitale ale spaţiului aerian.

Deşi erau depăşiţi numeric, piloţii americani se puteau manifesta sub forma unei forţe
copleşitoare acolo unde era cu adevărat nevoie de ei.
Într-un anume fel, bătălia de la Midway a fost câştigată înainte de a începe; nu prin alinierea unor
forţe superioare sau prin spiritul strălucit al unui conducător, ci prin sensibilitate faţă de semnalele
slabe, recunoaşterea de către comandant a limitărilor cu care se confruntă ordinele, dat fiind ritmul
ameţitor al desfăşurării luptei, grija cu care Nimitz şi-a ales subordonaţii şi libertatea pe care le-a
acordat-o de a-şi folosi intuiţia.

Leadershipul nu se referă câtuşi de puţin la indivizi, ci la relaţia dintre lideri şi cei din
subordinea lor. Liderii care pot detecta semnalele slabe, care pot identifica ameninţările şi
oportunităţile pe care aceste semnale le anunţă şi care au agilitatea mentală de a concepe
răspunsuri adecvate faţă de ele vor fi neputincioşi în cazul în care organizaţiile lor sunt lipsite
de flexibilitatea de a-şi redirecţiona energiile şi de a-şi realoca resursele cu rapiditate. La urma
urmelor, nu ceea ce face liderul contează, ci modul în care vor proceda subordonaţii lui,
viteza de reacţie a acestora şi uşurinţa cu care apelează la resursele de care au nevoie
pentru a obţine rezultatele dorite.

Adaptare după:
ALPHA Leadership (R. Dilts s.a., ed. Amaltea, 2009)