Sunteți pe pagina 1din 8

Generalitãţi privind funcţia publicã europeanã şi

funcţionarul comunitar

În cadrul organismelor Comunitãţii Europene îşi desfãşoarã activitatea agenţi supuşi unor
norme speciale, care reprezintã dreptul funcţiei publice europene.
Prin articolul 24 din Tratatul de fuziune din 8 aprilie 1965 a fost impusã stabilirea unui
regulament al personalului unic şi comun tuturor instituţiilor comunitare.
Acest regulament supus mai multor modificãri este reunit într-un document intern al
Comunitãţilor intitulat „Statut” si implicã regulamente si reglementãri aplicabile funcţionarilor şi
altor agenţi ai Comunitãţilor Europene.
Noţiunea de „statut” are semnificaţia cã „indicã natura însãşi a situaţiei
funcţionarului.Dar ea mai desemneazã, şi un sens restrâns, prin care se desemneazã textele în
care sunt grupate principalele dispoziţii aplicabile la toţi funcţionarii sau ansamblului
funcţionarilor dintr-un sector sau compartiment.”1
Acest Statut este format din patru pãrţi:
1.Statutul funcţionarilor comunitari (11 anexe);
2.Regimul aplicabil altor categorii de agenţi europeni;
3.Alte reglementãri aplicabile funcţionarilor şi agenţilor Comunitãţilor Europene;
4.Reglementãri luate de de comun acord de instituţiile Comunitãţilor Europene.
Funcţia publicã comunitarã desemneazã administraţia comunitarã, funcţionarea acesteia,
funcţionarii şi agenţii care o compun. Ea este un sistem hibrid ce prezintã în acelaşi timp trãsãturi
caracteristice proprii funcţionarilor internaţionali cu cele tipice funcţionarilor din administraţiile
naţionale .
Definirea noţiunii de funcţionar al Comunitãţii o regãsim în articolul 1 din Statut, potrivit cãruia
„este funcţionar al Comunitãţilor, în sensul prezentului statut,orice persoanã care a fost numitã în
condiţiile prevãzute de acest statut, într-o funcţie permanentã dintr-una din instituţiile
Comunitãţii,printr-un act scris al autoritãţii învestite cu puterea de numire de aceastã instituţie.”2
1
Jean Marie Auby ,Jean Bernard Auby , Institutions administratives.Organisation generale.,Dalloz,Paris,1996,7e.
ed.,p.380
2
Constantin Cãlinoiu,Verginia Verdinaş, Teoria funcţiei publice comunitare, Lumina Lex,Bucureşti,1999,p.17
Prin aceastã definiţie se realizeazã distincţia dintre funcţionarii publici comunitari şi alte
categorii de agenţi,precum cei angajaţi temporar în regim contractual.
Funcţionarul public este persoana care, în conformitate cu prevederile legale, este numitã de
cãtre autoritatea competenta sau aleasã potrivit legii şi învestitã în mod legal cu atribuţiile unei
funcţii publice, prestând în mod permanent o activitate cu scopul de a asigura funcţionarea
continuã a unui serviciu public.
Cu excepţia funcţiilor alese (demnitari), funcţionarii publici sunt investiti în funcţie printr-un act
administrativ de numire unilateral.
Funcţionarul public (demnitar sau functionar public propriu-zis) este investit cu atribuţiile care îi
alcãtuiesc competenţa, nu de cãtre cei care l-au ales sau numit, ci de lege, care organizeazã
funcţiunea în vederea satisfacerii interesului general.
Funcţia publicã este exercitatã de cãtre persoane fizice care îşi fac din aceasta o carierã.
Prin numirea în funcţia publicã, funcţionarul este investit cu un statut legal în care sunt prevãzute
drepturile şi obligaţiile acestuia. Situaţia juridicã a funcţionarului public este statutarã, el
aflându-se într-un raport juridic de serviciu şi nu de muncã.

În funcţie de natura şi nivelul funcţiilor cărora le corespund, funcţiile europene sunt de două
feluri:

- Funcţii administrative (AD).

Administratorii se pot ocupa de domenii variate în cadrul procesului bugetar şi legislativ al


Uniunii, de la coordonarea politicilor economice ale statelor membre, participarea la negocierile
cu statele terţe, ajutor în buna desfăşurare a politicii agricole comune sau asigurarea cã legislaţia
comunitară se aplică şi este interpretată uniform în toţi cei 25 de membrii ai Uniunii .

- Funcţii de asistenţă (AST).

Asistenţii joacă un rol primar în managementul intern al instituţiilor comunitare., mai ales în ceea
ce priveşte partea de afaceri bugetare şi financiare, munca de personal sau de secretariat. Şi ei pot
avea un rol în implementarea politicilor specifice diferitelor domenii ale Uniunii sau pot fi
responsabili pentru munca de secretariat asigurând o bună operare administrativă a unităţilor în
care lucrează.
Funcţionarii europeni sunt împãrţiţi in patru categorii dupã cum urmeazã”

-Categoria A, care comportã 8 grade, grupate la rândul lor, în (cariere) funcţii în general
desfãşurate pe douã gradaţii, şi unde sunt cuprinse funcţiile de direcţie, de concepţie şi de studiu.

-Categoria B, presupune 5 grade şi corespunde funcţiilor de aplicare şi încadrare care necesita


cunoştinţe la nivel de învãţãmânt secundar sau experienţã profesionalã de nivel echivalent.

-Categoria C, cuprinde tot 5 grade, cu funcţii de execuţie care necesitã cunoştinţe de învãţãmânt
de nivel mediu sau experienţã profesionalã de nivel echivalent.

-Categoria D, presupune doar 4 grade şi îi corespund funcţiile manuale sau de serviciu care
necesitã cunoştinţe de nivel de învãţãmânt primar, eventual completate de cunoştinţe tehnice.

Cariera funcţionarului public european consistă dintr-o scară în 16 diviziuni graduale. După cum
deja am amintit, funcţia publică europeană este divizată în două domenii mari: asistenţii (AST) şi
administratorii (AD). Asistenţii pot ocupa gradele de la 1 la 11 în timp ce administratorii pot
ocupa gradele de la 5 la 16.

Concursurile deschise se organizează de obicei pentru gradele 5-8 în cazul AD şi 1-4 la


AST..Fiecare grad are cinci trepte spre statutul de senior, oficialii înaintând automat în grad prin
aceste trepte, în funcţie de vechimea lor în organizaţia respectivă.

Funcţionarii înaintează cu o treaptă la fiecare doi ani până când sunt promovaţi la următorul
grad. Cel mai înalt grad, AD16, are doar trei trepte de creştere.

În mod normal la angajare, funcţionarul public face parte din prima treaptă, totuşi se ţine seama
de experienţa pe care o are cel admis, iar dacă aceasta este mult mai mare decât cea necesară
ocupării treptei pe care este repartizat va trece la a doua treaptă a respectivului grad.

În ceea ce priveşte selecţia avem de-a face cu două tipuri de condiţii care trebuie îndeplinite,
condiţii fixe şi condiţii variabile.

În prima categorie intră:


- Cetăţenia, persoana respectivă să fie resortisant al unui stat membru al Uniunii – totuşi pot avea
loc exceptări de la această condiţie atunci când se doreşte pregătirea instituţiilor Uniunii cu
personal din ţările ce vor adera în curând la UE;

- Exerciţiul drepturilor civile şi prestarea serviciului militar pentru bărbaţi;

- Garanţiile de moralitate, care se deduc din cazierul judiciar şi din prezentarea unor referinţe sau
recomandări.;

- Aptitudinile fizice care exclud existenţa unor infirmităţi sau maladii care pot stânjeni exerciţiul
funcţiei;

- Alte condiţii (de exemplu, Statutul C.E.C.A., adoptat în 1956, impunea inexistenţa unor legături
de rudenie, două rude nu puteau munci în aceeaşi instituţie decât cu autorizarea organului
investit cu puterea de numire).

În cea de-a doua categorie pot intra:

- Titluri, diplome, nivel de experienţă;

- Cunoaşterea de limbi străine.

La baza selecţiei se află două criterii:

- criteriul meritului, care este stabilit în funcţie de natura, de calificativele pe care le-au primit
funcţionarii, acesta fiind guvernat de principii similare celor din legislaţiile naţionale;

- elementele obiective, cum ar fi vârsta, vechimea în muncă, vechimea într-un anumit grad etc.

Competiţiile au loc de obicei în două etape, una scrisă şi una orală. Astfel, candidaţii dau teste
scrise de verificare ale cunoştinţelor şi abilităţilor lor, în general ele cuprinzând întrebări multiple
cu privire la domeniul integrării europene, abilităţi lingvistice şi de calcul. Cei care trec de aceste
teste sunt chemaţi să susţină un interviu în faţa unui juriu de selecţie.
Un aspect specific îl reprezintă faptul că reuşita la concurs nu atrage după sine, în mod automat,
numirea într-o funcţie europeană. Candidaţii care au reuşit la concurs sunt înscrişi într-o anumită
listă, intitulată „de rezervă”. Ei pot fi aleşi pentru angajare ulterior de către instituţiile comunitare
interesate în acest sens. De obicei această listă este consultată în momentul în care Comisia
consideră că nu poate să îşi ocupe postul vacant cu un funcţionar din interiorul său.

Prezenţa pe lista de aşteptare nu oferă o garanţie pentru o angajare viitoare, de altfel lista are de
obicei o durată de existenţă limitată la unul sau doi ani.

Trebuie adăugat că este interzisă recrutarea unui anumit funcţionar pe criterii exclusiv naţionale,
o asemenea decizie urmând a fi declarată ilegală de Curtea Europeană de Justiţie.

Abordând problema drepturilor şi obligaţiilor, un autor susţine cã „în realitatea juridicã nu exista
drepturi şi obligaţii independente unele de altele.Fiecãrui drept îi corespunde o obligaţie
corelativã şi fiecare obligaţie naşte, la rândul sãu, un drept.”3

„Dacã instituţia publicã,naţionalã sau europeanã, are dreptul sã cearã de la funcţionarul sãu un
comportament profesional şi extraprofesional adecvat,în mod similar funcţionarul public este
îndrituit sã pretindã şi sã obţinã de la instituţia în care este integrat recunoaşterea şi respectarea
drepturilor sale garantate de lege.Dreptul funţionarului se transformã în obligaţie pentru instituţie
şi invers.”4

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale funcţionarului comunitari sunt:

- Libertatea de opinie şi de expresie;

- Dreptul de asociere;

- Deşi nu este prevăzut în mod expres de statut, dreptul la grevă este recunoscut funcţionarului
comunitar;

- Dreptul fundamental la concediul anual de odihnă;

3
Constantin Cãlinoiu,Verginia Verdinaş, Teoria funcţiei publice comunitare, Lumina Lex,Bucureşti,1999,p.52
4
ibidem
- Dreptul de a candida la funcţiile elective;

- Dreptul la carieră;

- Dreptul la pensie;

- Dreptul la perfecţionarea pregătirii profesionale;

- Dreptul să fie remunerat pentru activitatea prestată;

- Dreptul la protecţie socială;

- Dreptul la ajutor şi asistenţă a funcţionarului public din partea Comunităţilor;

- Dreptul de a-i fi comunicată în scris orice decizie cu caracter individual care îl priveşte pe
funcţionar.

Îndatoririle funcţionarului comunitar sunt:

- Îndatorirea de independenţă şi neutralitate a funcţionarului internaţional faţă de orice altă


autoritate decât organizaţia care l-a angajat;

- Îndatorirea de rezervă şi de discreţie;

- Îndatorirea de a se achita de sarcinile funcţiei cu maxim de conştiinţă profesională;

- Obligaţia de supunere, este prevăzută în majoritatea statutelor de personal şi naşte problema


firească întâlnită şi în dreptul intern, dacă agentul trebuie să se supună tot timpul, dacă trebuie să
execute el şi un ordin ilegal;

- Obligaţie de fidelitate a funcţionarului european;

- Obligaţia unui comportament profesional corespunzător;

- Îndatorirea de moralitate;
- Efectuarea controlului medical anual reprezintă o obligaţie a fiecărui funcţionar comunitar.

Încetarea raportului de funcţie publică europeană poate avea loc prin:

- Demisia, precedată de un preaviz;

- Decesul funcţionarului;

- Revocarea disciplinară;

- Concedierea pentru insuficienţa profesională;

- Pensionarea, care poate interveni atât la cererea funcţionarului, cât şi la iniţiativa autorităţii.

Bibliografie

1.Auby Jean Marie,Auby Jean Bernard,Institutions administratives:organisation


generale,fonction publique,contentieux administratif,interventions de l’administration dans
l’economie, Dalloz,Paris, 7eme edition,1996
2.Cãlinoiu Constanţa,Vedinaş Verginia, Teoria Funcţiei Publice Comunitare,Lumina
Lex,Bucureşti,1999

3.Vedinaş Verginia, Statutul funcţionarului public,Nemira, Bucureşti,1998

4.Statutul Funcţionarilor Comunitãţilor Europene,


http://ec.europa.eu/civil_service/job/official/index_ro.htm

Stãiculescu Ana Iulia

Administraţie Europeanã III