INTRODUCERE

Agregarea comunităţilor umane la nivelul unor sisteme naţionale a condus la apariţia

primelor guverne. Pentru gestionarea situaţiei la nivel teritorial au fost necesare forme
administrative. Putem enumera aici:
• Sistemele administrative din Egiptul antic;
• Sistemele administrative din timpul dinastiei Han (206 î.e.n. – 220 e.n.), care sugerau
pornind de la preceptele confucianiste, modul de acces al indiviziunilor la guvernare
(calitatea indivizilor şi nu poziţia socială);
• Imperiile administrative grec şi roman controlate de la centru prin legi şi proceduri.
Modelul tradiţional de administraţie publică datează de la mijlocul secolului al XIX-lea,
structurile democratice dezvoltându-se odată cu apariţia statului modern. S-a trecut astfel de la
sistemele de administraţie bazate pe loialitatea faţă de un individ (rege, ministru) la sisteme
administrative în care individul este devotat statului în raport cu componentele sistemului legislativ.
În ultima parte a secolului al XIX-lea au fost necesare reforme asociate cu modelul tradiţional de
administraţie.
Cu toate acestea, ce reprezintă o instituţie publică? În majoritatea cazurilor se fac numeroase
confuzii. De exemplu, la întrebarea: „Pe care dintre următoarele entităţi (Ministerul Finanţelor
Publice, Academia de Studii Economice Bucureşti, Banca Naţională a României, Ateneul Român,
Electrica S.A.) le consideraţi instituţii publice?”, răspunsul va fi cu preponderenţă: „Toate!”,
argumentul respondenţilor fiind că „toate aparţin statului”. Unde se produce confuzia? O explicaţie
ar consta în faptul că nu se cunoaşte foarte bine care este sfera de cuprindere a sectorului public.
Conform viziunii Fondului Monetar Internaţional, sectorul public cuprinde, pe de o parte,
entităţile ce aparţin administraţiei guvernamentale centrale şi locale, iar, pe de altă parte, cuprinde
entităţile cu scop productiv, angrenate în mecanismul pieţei şi care urmăresc obţinerea de profit.
Instituţiile publice reprezintă ansamblul structurilor organizate, create în societate pentru
gestionarea afacerilor publice. Instituţiile publice, în sensul birocratic pe care îl au în ziua de astăzi,
reprezintă singurul mod de organizare social-economică a statului care poate face faţă provocărilor
modernităţii (numărul mare al populaţiei, diversitatea şi complexitatea nevoilor umane ce se cer
satisfăcute). Ceea ce face din instituţiile birocratice instrumente eficiente este caracterul lor raţional
- observa Max Weber - manifestat în cele patru dimensiuni principale ale acestora:
- pot manevra un număr mare de sarcini;
- pun accent pe cuantificare;
1
 - operează într-un mod previzibil, standardizat;
- pun accent pe controlul asupra celor angrenaţi în sistemul instituţiilor.
Într-un stat democratic ele au următoarele funcţiuni:
- pregătirea şi adoptarea de acte normative;
- punerea în executare a legilor;
- supravegherea punerii în executare a hotărârilor luate la nivel politic.
O instituţie publică „vinde” bunuri şi servicii care asigură facilităţi precum: servicii de
telecomunicaţii, electricitate, aprovizionarea cu gaze şi apa, transport (căi ferate, aeriene, navale),
transportul public urban, servicii financiare (bănci, companii de asigurare). Obiectivul unei instituţii
publice este servirea interesului public. Sunt situaţii în care iniţiativa particulară nu poate acoperi
cerinţele societăţii şi de aceea sunt necesare instituţii specifice.

2
 IMPORTANŢA INSTITUŢIILOR PUBLICE

Instituţiile publice au un rol important în cadrul statului deoarece prin intermediul acestora
acesta îşi îndeplineşte funcţiile sale. De asemenea, procesele economice în economia de piaţă, sunt
influenţate de stat prin pârghiile economico - financiare la dispoziţia sa, utilizate în vederea
corectării dezechilibrelor la nivel macroeconomic.
Instituţiile publice au deţinut pentru multă vreme un rol important în majoritatea ţărilor
dezvoltate, dar, odată cu privatizarea unor servicii publice, unele instituţii au trecut într-un plan
secundar. În cadrul acestor instituţii avem în vedere şi politicile sociale, industriale şi de investiţii. În
cazul în care controlul guvernamental este prea rigid, instituţiile publice îşi pierd statutul de entităţi
independente, astfel că nu mai sunt rentabile pentru public. Sunt situaţii în care instituţiile publice nu
pot fi controlate eficient iar randamentul lor este inferior companiilor private. Este oportun ca atunci
să se pună problema privatizării unor servicii publice. Dacă managerii din organizaţiile private au în
vedere, în primul rând, profitul, scopul managementului public este satisfacerea interesului general.
Succesul instituţiilor publice depinde şi de modul în care Guvernele vor găsi mecanismele de
motivare şi control adecvate fără a implementa proceduri rigide la nivelul fiecărei entităţi publice.
Sfera de cuprindere a instituţiilor publice este vastă, statul acţionând practic în toate
domeniile vieţii economice sau sociale. De asemenea, una din caracteristicele cele mai importante
ale economiilor secolului XX, care se continuă şi în secolul XXI, este expansiunea sectorului public.
Statul, prin intermediul instituţiilor de care dispune sau prin intermediul întreprinderilor a acţionat,
în funcţie de politica urmată în diferite perioade, asupra redistribuirii produsului intern brut în
economie, a influenţat pozitiv sau negativ desfăşurarea anumitor activităţi.
Legea defineşte noţiunea de instituţie publică enumerând exemple în acest sens, după cum
urmează:
Conform legii, în sfera de cuprindere a instituţiilor publice se cuprind: “Parlamentul,
Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice,
alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora,
indiferent de modul de finanţare a acestora”.
La nivel local, conform reglementărilor legislative privind finanţele publice locale,
instituţiile publice reprezintă “denumire generică ce include comunele, oraşele, municipiile,
sectoarele municipiului Bucureşti, judeţele, municipiul Bucureşti, instituţiile şi serviciile publice din
subordinea acestora, cu personalitate juridică, indiferent de modul de finanţare a activităţii acestora”.

3
 Ne vom referi în continuare la entităţile aparţinând administraţiei guvernamentale centrale şi
locale ca fiind instituţii publice care furnizează bunuri publice în vederea satisfacerii nevoilor
colective, care au ca obiectiv bunăstarea socială şi nu înregistrarea profitului, care sunt finanţate, în
majoritatea cazurilor de la bugetul public şi care sunt înfiinţate prin legi date în acest sens.
Gruparea instituţiilor publice după modul de prezentare de mai sus se face în funcţie de
nivelul la care se manifestă. Astfel, avem instituţii publice la nivel central şi instituţii publice la
nivel local:

- Parlamentul
- Preşedenţia
Instituţii publice
- Guvernul
la nivel central
- Ministerele
- alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale

- Consiliile Judeţene
Instituţii publice - Consiliile Locale
la nivel local - Primăriile
- alte instituţii publice de interes local

Un alt criteriu de clasificare a instituţiilor publice este domeniul în care îşi manifestă
autoritatea:

- instituţii publice care acţionează în domeniul legislativ:

- Parlamentul (Camera Deputaţilor şi Senatul)
- consiliile judeţene, consiliile locale
- instituţii care acţionează în domeniul executiv:
- Guvernul
- ministerele
După domeniul în - Banca Naţională a României
care îşi manifestă - prefecturile
autoritatea - primăriile
- instituţii publice care acţionează în domeniul judecătoresc:
- Curtea Supremă de Justiţie
- Consiliul Superior al Magistraturii
- instanţele judecătoreşti
- tribunalele
- parchetele

4
 Alte criterii de clasificare ale instituţiilor publice sunt: obiectul activităţii sau modul de
finanţare al activităţii curente şi de capital1:

- instituţii administrative:
- ministere
- alte organisme centrale
- prefecturi
După obiectul - primării
activităţii - instituţii de specialitate:
- de învăţământ
- medicale
- justiţie
- procuratură

- instituţii publice finanţate integral de la buget

După modul de - instituţii publice cu finanţare mixtă (de la buget şi din venituri
finanţare proprii)
- instituţii publice finanţate din fonduri proprii

O caracteristică a instituţiilor publice este faptul că ele produc bunurile publice care sunt
distribuite în cea mai mare parte gratuit2 sau la preţuri care se regăsesc sub nivelul costurilor. Prin
serviciile oferite de către instituţiile publice se urmăreşte asigurarea unor servicii către contribuabili
care ar necesita costuri ridicate dacă ar fi produse de sectorul privat, precum şi asigurarea satisfacerii
nevoilor sociale ale contribuabililor.
Deoarece sunt axate pe furnizarea unor anumite bunuri publice, instituţiilor publice le este
caracteristică specializarea, ele urmărind scopul pentru care funcţionează.
Domeniile în care acţionează instituţiile statului producătoare de bunuri publice sunt
următoarele:
a) Domeniul social-cultural:
- învâţământ: preşcolar, primar şi gimnazial, complementar, profesional, liceal, postliceal,
învăţământ pentru copii cu deficienţe, case de copii, universităţi, academii, case de
cultură, biblioteci etc;
- sănătate: dispensare medicale, policlinici, spitale, sanatorii, preventorii, creşe, leagăne de
copii, centre de recoltare şi conservare a sângelui, staţii de salvare etc;

1
Luminiţa Ionescu Contabilitatea instituţiilor din administraţia publică, Ed. Economică, Bucureşti, 2001.
2
Moşteanu Tatiana Buget şi Trezorerie Publică, Ed. DuStyle, Bucureşti, 2000.

5
 - asistenţă socială: cămine de bătrâni şi pensionari, cămine-spital pentru invalizi şi bolnavi
cronici, cămine pentru copii infirmi şi cămine-atelier, cantine de ajutor social, centre de
primire a minorilor, instituţii de plasament familial etc;
- sport şi tineret.
b) Domeniul apărării naţionale: unităţi militare, unităţi de învăţământ specializate;
c) Domeniul ordinii publice: unităţi de poliţie, pompieri, jandarmi, Serviciul Român de
Informaţii;
d) Domeniul autorităţii publice: Preşedenţia, Senatul, Camera Deputaţilor, Guvernul,
ministerele, alte organe ale administraţiei publice centrale, consiile locale, primăriile, prefecturile,
organe ale administraţiei de stat pe plan local, autorităţile judecătoreşti, Curtea de Conturi, Curtea
Constituţională Consiliul Concurenţei;
e) Domeniul economic: instituţii specilizate în cercetare ştiinţifică, unităţi de cercetare pentru
descoperiri de zăcăminte noi, instituţii de protecţie a mediului, de gospodărire a apelor.
Ce este dependenţa:
Dependenţa reprezintă relaţia dintre un individ şi un obiect, fiinţă umană, grup de persoane
sau instituţie, relaţie reală sau imaginară, care implică o obligaţie mai mult sau mai puţin acceptată
din partea acestora din urmă, şi care este legată de satisfacerea nevoilor persoanei (Memmi, 1984).
Dependenţa este un „fapt al vieţii sociale sau personale experimentat de orice persoană în
anumite momente ale vieţii, care este însă experimentat pentru perioade mai lungi de timp sau chiar
pentru toată viaţa de anumite persoane”, arată Day (1992).
Literatura de specialitate relevă existenţa a mai multe tipuri de dependenţă. Day arată că
există o dependenţă de timp, care presupune dependenţa de timpul pe care şi-l alocă o anumită
persoană / instituţie pentru anumite activităţi, şi o dependenţă financiară, legată de banii sau
resursele materiale distribuite de cineva anume. Dependenţa faţă de stat este atât dependenţă de
timp, cât şi financiară.
Goodin şi Schmidt (1998) vorbesc despre dependenţa necriticabilă, care este o dependenţă
naturală, de tipul celei existente în cadrul familiei între părinţi şi copii, şi despre dependenţa
criticabilă care este una nenaturală, cum este cazul dependenţei de stat şi de serviciile de protecţie
socială oferite de acesta. Ceea ce este criticabil în cazul celui de-al doilea tip de dependenţă,
subliniază autorii, este „faptul că persoanele respective depind de alte persoane sau instituţii atunci
când nu este necesar, dependenţa lor fiind voluntară”. În acest context problema dependenţei este
una de natură morală, pentru dependenţa necriticabilă persoana nu poate fi condamnată din punct de

6
vedere moral, în timp ce pentru cea criticabilă persoana este considerată nepotrivită din punct de
vedere moral.

GUVERNUL
În orice epoca istorică, în orice societate organizată statal, au existat persoane învestite cu
autoritate administrativă, care conduceau în nume propriu sau în numele şefului de stat diferite
domenii de activitate economico - sociale. Iniţial aceste persoane formau consiliile private sau
cabinetele care îl ajutau pe monarh în activitatea de conducere statală. Membrii consiliilor private
erau subordonaţi monarhului şi depindeau de acesta.
Începand cu secolele al XVII - XVIII - lea, în special după revoluţiile burgheze din Europa şi
dezvoltarea regimurilor politice constitutionale bazate pe afirmarea principiului separaţiilor puterilor
în stat, puterea executivă la nivel central este executată în special de cabinetele ministeriale,
Guverne, în general independente de autoritatea regală care de altfel s-a diminuat considerabil.
Noţiunea de ministru în sens modern nu se confundă cu noţiunea de dregator sau consilier al
monarhului, deoarece ministru este titular de departamente, are o competenţă materială şi teritorială
stabilite de lege sau de constituţie. Miniştrii sunt membri ai guvernului, care la randul lui este
condus de un prim-ministru. În sistemele constituţionale contemporane rolul primului ministru şi al
guvernului este sporit în ceea ce priveşte realizarea politicii interne şi externe, inclusiv sub aspect
legislativ. Se constata o implicare din ce în ce mai accentuată a executivului în realizarea funcţiei
legislative în stat, aceasta nefiind un monopol al Parlamentului.
Guvernul şi ministerele, prin atribuţiile lor fac parte din categoria organelor administrative
ale statului. Guvernul exercită puterea executivă la nivel central, asigură realizarea programului de
guvernare şi conduce administraţia publică a statului. Instituţia şefului de stat face parte din sistemul
administraţiei publice centrale iar în regimurile constituţionale prezidenţiale şi semiprezidenţiale
este şi şef al executivului, de regulă alături de primul - ministru.
Constituţia din 1923 arată că Guvernul exercită puterea executivă în numele regelui.
Miniştrii numiţi alcătuiesc Consiliul de Miniştrii. Acesta este prezidat de primul ministru care are şi
atribuţia de a forma Guvernul. Se face distincţie între Guvern care este organ central al
administraţiei publice şi Consiliul de Miniştrii care este un organ de deliberare.
Potrivit Constituţiei din 1938, Guvernul ca instituţie administrativă centrală nu este reglementat. Se
fac referiri numai la Consiliul de Miniştrii ca organ cu un caracter deliberativ. Numai miniştrii şi nu

7
guvernul exercită puterea executivă în numele regelui. Constituţiile din 1948 şi 1952 stabilesc că
Guvernul este organul suprem executiv şi atribuţia principală a acestuia este de a conduce
administrativ statul. Constituţia din 1952 renuntă la orice dualitate stabilind ca organ executiv
suprem Consiliul de Miniştrii. Aceeaşi Constituţie realizează o reglementare mai amplă a atribuţiilor
Consiliului de Miniştrii şi pentru actele pe care le emite. Se menţionează toate ministerele
subordonate Consiliului de Miniştrii. Constituţia din 1965 stabileşte de asemenea că organul suprem
al administraţiei de stat este Consiliul de Miniştrii.
Se referă şi la structura acestui organism şi a Biroului sau executiv.
Dupa 22 decembrie 1989 şi până la adoptarea Constituţiei din 1991 s-au menţinut dispoziţiile
constituţionale din 1965 cu privire la Guvern şi ministere în măsura în care erau compatibile cu
noile acte cu caracter constituţional. Primul act constituţional post revolutionar care s-a referit la
organizarea Guvernului a fost legea nr.10/1989. Primul act normativ cadru de organizare şi
functionare a Guvernului a fost legea 37/1990 care nu a fost modificată dupa adoptarea Constituţiei
din 1991. Aceasta lege se referea la organizarea, atribuţiile şi functionarea Guvernului. Atribuţiile
Guvernului în diferite sectoare de activitate, precum şi organizarea ministerelor au fost stabilite prin
diverse acte normative. În prezent sediul materiei privind organizarea şi functionarea Guvernului şi
administraţiei publice centrale este reprezentat de:
1. Constituţia României, raporturile Parlamentului cu Guvernul, Administraţia publică
centrală.
2. legea 90/2 aprilie 2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor.
Caracteristici ale Guvernului şi administraţiei centrale:
1. administraţia centrală cuprinde urmatoarele categorii de organe: a) Guvernul; b)
ministerele subordonate Guvernului; c) autorităţi administrative centrale autonome faţă de Guvern;
d) alte organe centrale care pot fi organizate fie în subordinea Guvernului, fie a unor ministere.
2. Ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii.
3. Autorităţile administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică.
4. Alte organe de specialitate se pot înfiinţa de către Guvern sau ministere în subordinea lor,
numai dacă o atare competenţă le este recunoscută prin lege şi numai dupa ce au primit aviz
consultativ din partea Curţii de Conturi.
Funcţiile guvernului decurg din rolul acestui organism administrativ de a realiza programul
de guvernare şi corespund conceptului administrativ de sarcini ale instituţiei administrative.
Funcţiile definesc rolul guvernului ca organ politic dar şi ca instituţie administrativă coordonatoare a
8
întregii politici interne şi externe a administraşiei publice. Pentru realizarea funcţiilor sale, guvernul
are atribuţii stabilite de lege, care formează competenţa materială a executivului. Potrivit
dispoziţiilor art.31 din legea 90/2001, guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru
întreaga sa activitate.

CURTEA DE CONTURI

Curtea de Conturi a fost înfiinţată prin Legea din 24 ianuarie 1864, publicată în Monitorul
Oficial nr.18 din 24 ianuarie 1864, sub denumirea de "Înalta Curte de Conturi", pentru toată
România. Potrivit art.15 din lege "Curtea este însărcinată cu cercetarea şi hotărârea socotelilor
atingătoare de veniturile tezaurului, casieriilor generale din judeţe, ale regiilor şi ale administraţiilor
contribuţiilor indirecte, precum şi cu încheierea societăţilor atingătoare de cheltuieli făcute de către
toţi agenţii compatibili".
Potrivit Legii din 1929 "Curtea de Conturi este o instituţie de sine stătătoare, are acelaşi rang
cu Înalta Curte de Casaţie şi se bucură de aceleaşi drepturi". Prin această nouă reglementare, Curtea
de Conturi îşi menţine atât atribuţiile de control cât şi cele judecătoreşti.
Prin Legea nr.2 din 28 martie 1973, publicată în Buletinul Oficial nr.44 din 30 martie 1973, a
fost înfiinţată Curtea Superioară de Control Financiar care funcţiona pe lângă Consiliul de Stat.
Legea a fost modificată prin Decretele nr.150 din 19 iunie 1974 şi nr.36 din 21 februarie 1981.
Curtea era abilitată să exercite atribuţii de control financiar şi jurisdicţionale. Legea includea o serie
de prevederi specifice statului totalitar, ca de exemplu, "Curtea Supremă de Control Financiar
urmăreşte respectarea hotărârilor de partid şi de stat în domeniul financiar şi apărarea proprietăţii
socialiste". Această instituţie a fost desfiinţată prin Decretul nr.94/1990.
Art.139 din Constituţia din 1991 publicată în Monitorul Oficial nr.233 din 21 noiembrie
1991 prevedea că "Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, administrare şi
întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. În condiţiile legii, Curtea
exercită şi atribuţii jurisdicţionale".
Legea nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi (publicată în
Monitorul Oficial nr.224 din 9 septembrie 1992) completată şi modificată prin Legea nr.99/1999
privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice şi Legea nr.204/1999 pentru
modificarea şi completarea Legii 94/1992 consfinţesc în deplin acord cu art. 139 din Constituţie:
"Curtea de Conturi este instituţia supremă de control financiar asupra modului de formare,

9
administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. Curtea de
Conturi exercită şi atribuţii jurisdicţionale în condiţiile prevăzute de lege".
Conform Sedintei de Guvern din 15 iunie 2006, Curtea de Conturi se va transforma în
instituţie superioară de audit, independentă financiar, funcţional şi organizatoric.
Curtea de Conturi face evaluări independente asupra eficienţei cu care o entitate publică, un
program, un proiect un proces sau o activitate utilizează resursele publice alocate. Auditul
performanţei se poate efectua atât la finalul, cât şi pe parcursul desfăşurării proiectelor, programelor,
activităţilor.
Actul normativ adoptat de Guvern reglementează independenţa Curţii de Conturi, sub toate
aspectele ei esenţiale: independenţa financiară, funcţională şi organizatorică a Curţii şi independenţa
membrilor şi a personalului Curţii. Consilierii de conturi sunt independenţi în exercitarea mandatului
lor şi inamovibili pe perioada mandatului. Auditorii publici sunt independenţi în realizarea
activităţilor de audit. Curtea de Conturi îşi întocmeşte propriul proiect de buget pe care îl înaintează
Guvernului în vederea includerii în proiectul legii bugetului de stat.
Misiune, viziune, valori şi obiective strategice
Misiunea Curţii de Conturi constă în exercitarea funcţiei de control asupra modului de
formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public, punând la dispoziţia Parlamentului, autorităţilor şi instituţiilor publice şi contribuabililor
rapoarte privind utilizarea şi administrarea performantă a acestora în condiţii de economicitate,
eficienţă şi eficacitate. Prin servicii de calitate în domeniul controlului şi auditului public extern, în
vederea obţinerii şi furnizării de informaţii reale şi obiective privind legalitatea, eficienţa şi
transparenţa utilizării fondurilor publice şi a celor reprezentând finanţări externe, urmărind
promovarea responsabilităţii, a corectitudinii şi a celor mai bune practici în operaţiunile efectuate în
legătură cu fondurile publice. Asigură îmbunătăţirea continuă a mecanismelor de control şi audit
public extern, prin Rapoartele întocmite sprijinind Parlamentul în realizarea atribuţiilor sale
constituţionale.
Prin susţinerea unui sistem de control şi audit sănătos, eficient şi credibil, se urmareste
creşterea impactului social al procesului de cheltuire a banului public. Curtea de Conturi a României
este una dintre instituţiile fundamentale ale statului de drept care se bucură de independenţă
financiară, funcţională, organizatorică şi operaţională în conformitate cu recomandările Declaraţiei
de la Lima privind liniile directoare de control al finanţelor publice. Curtea de Conturi isi desfăşoara
activitatea în mod autonom, prin proceduri de audit public extern prevăzute în standardele proprii de
audit elaborate în conformitate cu standardele de audit internaţionale. Asemenea instituţiilor similare
10
din noile state membre ale Uniunii Europene, Curţii de Conturi îi revine un rol cheie privind
creşterea responsabilităţii în utilizarea şi administrarea fondurilor publice, inclusiv a fondurilor
alocate României de Uniunea Europeană şi de alte instituţii financiare internaţionale, la combaterea
risipei şi a fraudei şi la instaurarea unui climat ferm de respectare riguroasă a disciplinei financiare,
potrivit principiilor bunei gestiuni financiare. Se urmăreşte eliminarea erorilor şi neregularităţilor şi
ameliorarea modului de gestionare a banului public.
Obiectivele strategice sunt: urmărirea respectării reglementărilor legale cu caracter
economic, financiar, fiscal şi contabil, în vederea identificării eventualelor erori sau neregularităţi în
întocmirea situaţiilor financiare, în gestionarea şi utilizarea corectă şi performantă a fondurilor
publice, precum şi aplicarea măsurilor de înlăturare a acestora; perfecţionarea cadrului legislativ
armonizat implementat în domeniul auditului public extern pe măsura evoluţiei practicii
internaţionale, în condiţiile asigurării unui grad cât mai ridicat de coerenţă a legislaţiei naţionale în
vigoare, concomitent cu asigurarea compatibilităţii cu standardele internaţionale adoptate de
Organizaţia Internaţională a Instituţiilor Supreme de Audit.
Valorile promovate de Curtea de Conturi sunt respectarea supremaţiei
Constituţiei şi a legii, legalitatea, independenţa, obiectivitatea,
profesionalismul, responsabilitatea, integritatea, transparenţa, imparţialitatea,
echidistanţa politică şi eficienţa.

BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI, BANCA CENTRALĂ A

STATULUI ROMÂN

Apariţia Băncii Centrale

Băncile Centrale reprezintă instituţii publice, care îndeplinesc funcţii de autoritate
monetară, referitoare la reglementarea, reglarea şi supravegherea funcţionării sistemului bancar, în
scopul asigurării ofertei de monedă conform nevoilor economiei.
Băncile Centrale au apărut pe două căi :
Pe cale evolutivă, în sensul că într-un proces lent o bancă comercială a căpătat atribute,
responsabilităţi şi autorităţi specifice, transformându-se în banca centrală, precum Banca Angliei, în
acest caz fiind dificil de spus când banca a încetat sa fie banca comercială devenind Banca Centrală;
Pe cale constitutivă, fiind instituită de la început ca Banca Centrală, precum Banca Centrală
a S.U.A. (Sistemul Federal de Rezerve).

11
 Iniţial nu a existat o delimitare între băncile comerciale şi cele de emisiune. Aceleaşi bănci
efectuau atât operaţii de mobilizare a disponibilităţilor băneşti şi de acordare de credite, cât şi
operaţii de emisiune a bancnotelor. Astfel emisiunea era realizată concomitent de un numar mare de
bănci şi deoarece bancnotele erau convertibile activitatea de emisiune nu constituia un privilegiu.
În decursul timpului, potrivit naturii proprietăţii capitalului propriu, se disting mai multe categorii de
bănci de emisiune:

• Bănci de emisiune private;

• Bănci de emisiune ale statului;
• Bănci de emisiune mixte.
Obiectivele Băncii Centrale sunt:
 Controlul, reglarea de monedă şi a ratelor dobânzii, care reprezintă obiectivul fundamental,
scopul activităţii Băncii Centrale;
 Supravegherea sistemului bancar şi prevenirea falimentelor bancare, care reprezintă
obiectivul condiţional al Băncii Centrale.
Apariţia banilor în economie a impus crearea unei instituţii care să asigure emisiunea, dar şi
supravegherea circulaţiei în bune condiţii a acestora. Pe de altă parte, funcţionarea instituţiilor
statului, a condus la nevoia acoperirii cheltuielilor suplimentare prin emisiune monetară. Ca urmare,
crearea autorităţii monetare a avut la baza monopolul emisiunii deţinut de stat la momentul
respectiv.
Orice activitate bancară presupune crearea de monedă. Băncile, mai ales cele comerciale
creează o cantitate mult mai mare de monedă decât banca de emisiune, deoarece chiar volumul
monedei scripturale este mult mai mare decât moneda efectivă pusă în circulaţie de aceasta din
urmă. Ceea ce este specific băncii centrale este faptul că aceasta emite moneda legală sau, altfel
spus, moneda centrală care are putere liberatorie nelimitată pe teritoriul naţional. Celelalte forme de
monedă (moneda scripturală) reprezintă aşa-numita monedă privată care nu dispune de capacitate
liberatorie decât ca urmare a clauzelor de răscumpărare ataşate acestui tip, clauze care implică
posibilitatea transformării monedei private în monedă centrală.
În condiţiile economiei actuale, s-a ajuns ca banca centrală să joace un rol cheie - de
manager economic, în ultima perioadă aceasta acumulând din ce în ce mai multe responsabilităţi
legate de stabilizarea propriei economii, în condiţiile practicării de cursuri valutare flexibile. Banca
centrală are, astfel, drept obiectiv definirea şi aplicarea măsurilor de politică monetară a statului,

12
păstrarea rezervelor valutare ale ţării, realizând, în acelaşi timp, supravegherea băncilor din sistem,
refinanţarea acestora şi, nu în ultimul rând, administrarea conturilor statului.
Activitatile Băncii Centrale sunt coordonate de anumite organisme, care cuprind membrii
aleşi sau numiţi pe criterii determinate în funcţie de alegerea acestor organisme pe criterii politice
apreciindu-se gradul de independenţă a Băncii Centrale.
Organizarea Băncii Centrale depinde în mare măsură de condiţiile şi factorii politici şi
economici din fiecare ţară în ţările centralizate politic existând o singură Bancă, care dispune de
sucursale sau agenţii în profilul organizării administrative, pe cand în ţările federale organizarea
federală se regăseşte şi la nivelul Băncii Centrale .
Analiza sistemelor bancare contemporane evidenţiază că acestea sunt structurate pe două
nivele, respectiv Banca Centrală şi băncile de rang secundar, denumite şi bănci de sistem. Rolul
Băncii Centrale rezultă din monopolul asupra emisiunii monetare şi din funcţia de autoritate
monetară pe care a preluat-o treptat şi pe măsură ce s-a implicat în afacerile statului şi, în mod
special, în politica economică. În acest context, este necesară precizarea faptului că în momentul
iniţial al formării sistemelor bancare, nu exista o delimitare între operaţiunile realizate de băncile
comerciale şi cele centrale (sau de emisiune). În perioada convertibilităţii monetare, activitatea de
emisiune nu constituia un privilegiu al băncilor centrale. Identificarea celor două tipuri de bănci s-a
înfăptuit, în timp, prin concentrarea emisiunii de monedă la nivelul unei singure bănci, Banca
Centrală, care începe, astfel, să obţină monopolul asupra operaţiunii de emisiune.

CREAREA SI EVOLUTIA BANCII NATIONALE A ROMANIEI

B.N.R. este Banca Centrală a statului român, având o poziţie cheie în domeniul bancar, în
jurul căreia gravitează toţi agenţii vieţii monetare şi financiare a ţării, fiecare cetăţean care foloseşte
o bancnotă sau o monedă purtând însemnele ţării şi ale băncii sale unice de emisiune.
Banca Naţională a României (BNR) are personalitate juridică şi este o instituţie publică
independentă, cu sediul central în municipiul Bucureşti putând avea sucursale şi agenţii atât în
municipiul Bucureşti, cât şi în alte localităţi din ţară.
B.N.R. este o instituţie de interes public creată ca efect a unei Legi Organice, în 1880, fiind
constituită ca o bancă de scont şi de circulaţie sub denumirea de Banca Naţională a României,
denumire existentă şi astăzi, legea instituind privilegiul exclusiv al acestei societăţi anonime, aflată
în proporţie de două treimi în proprietatea acţionarilor privaţi, de a emite moneda statului român, pe

13
tot parcursul evoluţiei sale istorice ea fiind banca de emisiune a ţării, chiar dacă funcţiile ei
economice, regimul proprietăţii şi dimensiunile instituţionale s-au modificat, uneori radical.
Potrivit acestei legi, Banca Naţională a Românei se înfiinţa, pentru o perioadă de 20 de ani
cu dreptul exclusiv de a emite „bilete de bancă la purtător”. Din punct de vedere al constituirii
capitalului, acesta era de 30 milioane lei, din care zece milioane erau depuse de către stat, restul
fiind constituit prin subscripţie publică.
La acea data, operaţiunile B.N.R erau reprezentate de:
- scontarea sau cumpărarea de poliţe, bilete la ordin sau alte efecte;
- scontarea bonurilor de tezaur până la nivelul de 20% din nivelul capitalului vărsat;
- tranzacţii cu metalele preţioase (aur şi argint);
- primirea sumelor în cont curent şi în depozit, a titlurilor, a metalelor preţioase;
Participarea statului la constituirea capitalului B.N.R „a fost motivată prin necesitatea
garantării într-un mod real, sigur şi eficace a dreptului de control al statului asupra politicii
institutului de emisiune.
Deşi proporţia deţinerilor de acţiuni în capital s-a modificat în decursul timpului, B.N.R. a
fost una dintre cele mai stabile instituţii ale ţării, cu o reputaţie profesională şi politică remarcabile,
dincolo de relativităţile de comportament care au caracterizat alte instituţii publice în ultima sută de
ani. La aceasta a contribuit în mod major şi păstrarea caracterului de bancă comercială alături de cel
de bancă de emisiune. Nu rareori, profiturile rezultate din activitatea comercială a B.N.R. au fost
investite în măsuri cu folos public de care a beneficiat statul şi, în ultimă instanţă, toţi cetăţenii săi,
B.N.R. sprijinind permanent sincronizarea cu valorile civilizaţiei europene pe teritoriul României. În
acest mod, B.N.R. a fost totdeauna nu numai un factor de reformă şi progres, dar şi un creator de
locuri de muncă în perioadele de crize economice, prin infuziile de capital şi soluţiile bancare oferite
întregii economii naţionale. Din orice perspectivă istorică obiectivă reiese că B.N.R. a renunţat
repede la a fi banca unui singur partid şi a familiei întemeietorilor săi istorici - toţi proveniţi din
burghezia liberală – creând şi confundându-se cu destinul naţional.

INDEPENDENŢA BĂNCII CENTRALE

Importanţa independenţei Băncii Centrale este relevantă pentru nivelul unor indicatori
economici precum: rata inflaţiei, nivelul PIB, gradul de ocupare al forţei de muncă. În acest sens
studiile econometrice evidenţiază corelaţia inversă dintre gradul de independenţă şi nivelul inflaţiei,
cu cât Banca este mai independentă, cu atât rata inflaţiei şi variabilitatea acesteia sunt mai scăzute.

14
 Referitor la relaţia dintre banca centrală şi guvern, în literatura de specialitate s-au conturat
argumente în favoarea independenţei, astfel:
 argumente bazate pe alegerea publică: în concordanţă cu acest punct de vedere, autorităţile
monetare sunt expuse unei puternice presiuni din partea guvernului, în special atunci când
economia este în declin iar executivul preferă relaxarea politicii fiscale;
 argumente bazate pe analizele efectuate de Sargent şi Wallace. În opinia acestor autori este
necesară distincţia dintre autorităţile fiscale şi cele monetare. Argumentul de bază este că
banca centrală fiind independentă poate opune rezistenţă la finanţarea deficitului bugetar prin
creaţie de monedă. În schimb, atunci când politica fiscală este dominantă, politica monetară
nu poate influenţa decizia guvernamentală în materie de acoperire a deficitului bugetar;
 argumente bazate pe problema inconsistenţei în timp. Autori precum Kydland şi Prescott,
Calvo, Borro şi Gordon, argumentează că inconsistenţa se manifestă atunci când deciziile
adoptate în prezent pentru o perioadă viitoare, nu se dovedesc optime decât la începutul
perioadei.
Problema independenţei băncii nu se rezumă doar la aspectul credibilităţii ci vizează aspecte
precum circulaţia monetară, relaţiile monetare şi sistemul monetar, legitimitatea şi particularităţile
acestora. Economiile aflate în tranziţie prezintă un caracter specific al sistemelor economice precum
şi ineficienţa în alocarea resurselor. În astfel de circumstanţe, politica monetară are o influenţă de
intensitate mai scăzută asupra nivelului indicatorilor macroeconomici, accentul fiind plasat pe
obiectivele antiinflaţioniste.
Problema gradului de independenţă al băncii centrale apare ca urmare a implicării
structurilor politice în administrarea economiei naţionale. Acest aspect se impune tocmai pentru a se
realiza o separare a politicului de deciziile monetare. Această abordare evidenţiază două aspecte de
manifestare a independenţei băncii centrale:
• independenţa relativă (activitatea băncii centrale fiind subordonată autorităţii executive);
• independenţa absolută ( în sensul că activitatea băncii centrale este coordonată de autoritatea
legislativă, dar politica monetară este realizată în cadrul amplu al politicii macroeconomice a
statului).
Această problemă a independenţei băncii centrale a făcut obiectul a nenumărate studii, cel
mai interesant în acest sens fiind studiul realizat de Cukierman, acesta analizând independenţa
băncilor centrale din prisma obiectivelor statutare ale acestora. Astfel, o bancă centrală este cu atât
mai independentă cu cât are drept principal obiectiv (preferabil şi unic) asigurarea stabilităţii

15
preţurilor, beneficiind de discreţie deplină în utilizarea instrumentelor specifice atingerii acestui
obiectiv, la nevoie chiar împotriva voinţei autorităţii executive.
Conform acestui studiu, cea mai independentă bancă centrală era Bundesbank, la aceasta
adăugându-se Banca Centrală a Filipinelor.
În cazul României, potrivit legii 312/28 iunie 2004 privind Statutul B.N.R, “obiectivul
fundamental al Băncii Naţionale a României este asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor”
(conform acestui articol se încadrează în grupa a doua de independenţă).
Având în vedere independenţa totală a băncii centrale, se desprind atât argumente, dar şi
contraargumente. Printre argumentele favorabile independenţei se află:
- necesitatea independenţei totale a politicii monetare faţă de procesul politic, politica
monetară vizând evoluţia ulterioară a economiei, în timp ce interesele politice sunt specifice
fiecărei legislaturi;
- imposibilitatea atribuirii acestei responsabilităţi unui departament al guvernului, autoritatea
monetară având o structură mult mai complexă decât cea a executivului;
- asigurarea imparţialităţii legate de relevanţa datelor, caz care nu ar putea fi asigurat în cazul
angajării politice.
În ceea ce priveşte aprecierea independenţei unei bănci centrale, aceasta este corelată cu rata
inflaţiei.
În ultimii ani, s-au adus nenumarate argumente potrivit cărora există o puternică legătură
între gradul de independenţă al băncilor centrale şi nivelul redus al ratei inflaţiei. Argumentul adus
se bazează pe mai multe aspecte teoretice şi practice. Argumentele pro şi contra independenţei
băncilor centrale sunt redate mai jos.
Argumente pro:
- sistemele politice democratice sunt inflaţioniste, deoarece nu ţin cont, în totalitate, de
costurile pe termen lung ale politicilor expansioniste adoptate, toate acestea deoarece:
• politicienii au în vedere maximizarea voturilor;
• electoratul consideră că politicile expansioniste conduc la reducerea şomajului;
• pe termen lung, legatura inflaţie – şomaj nu mai este validată.
- existenţa unei conduceri independente a băncilor centrale conduce la o creştere a
credibilităţii acestora, permiţând, astfel, o reducere a ratei inflaţiei;
- rezultatele empirice ale analizelor realizate la nivel internaţional vin să evidenţieze legătura
ce se stabileşte între gradul de independenţă al băncii centrale şi o rată scăzută a inflaţiei.

16
 Argumente contra:
- aparenta relaţie empirică existentă între independenţa băncii centrale şi nivelul inflaţiei poate
fi contestată, gradul de independenţă fiind influenţat şi de un ridicat grad de subiectivism;
- existenţa unei relaţii statistice între cele două nu poate explica cauzalitatea acestei relaţii,
deoarece există alţi factori care influenţează mult mai puternic (a se vedea aici cazul
Germaniei);
- băncile centrale nu pot controla efectiv oferta de monedă care este endogenă, motiv pentru
care băncile centrale independente cu greu pot valida politicile deflaţioniste.
Chiar dacă aceste argumente evidenţiază necesitatea independenţei băncii centrale, există şi
argumente care evidenţiază necesitatea manifestării unei colaborări cu autoritatea executivă:
necesitatea corelării politicii monetare cu politica macroeconomică elaborată de executiv.
Din aceste aspecte se desprind principalele elemente care determină orientarea independenţei
băncii centrale spre o latură sau alta:
- forma de proprietate asupra capitalului;
- atribuţiile legale ale băncii centrale;
- modalitatea de numire a conducerii băncii;
- reprezentarea guvernului în organele de conducere ale băncii şi invers;
- finanţarea statului de către banca centrală;
- repartizarea profiturilor.
Toate aceste elemente conduc la conturarea a câteva principii care ar trebui să reliefeze
relaţiile ce trebuie să se stabilească între banca centrală şi mediul economic în care acţionează
aceasta:
1) definirea clară a mandatului băncii centrale, cu cât mai puţine obiective;
2) autonomie în utilizarea ratei dobânzii şi a altor instrumente monetare pentru a se realiza
obiectivele propuse;
3) corelarea politicii cursului de schimb cu cea a ratei dobânzii;
4) renunţarea la finanţarea deficitului bugetar de către banca centrală;
5) realizarea unei politici monetare transparente;
Conceptul de independenţă a băncii centrale privit din punct de vedere al cerinţelor
prevederilor UE include mai multe tipuri de independenţă şi anume:
- independenţa funcţională;
- independenţa instituţională;
- independenţa personală;
17
 - independenţa financiară.
În prezent, B.N.R este o bancă diferită de celelalte, deoarece realizează operaţiuni de credit
numai cu instituţii financiare şi cu statul, reprezentând o organizaţie autonomă de gestiune a unor
fonduri publice, având atribuţii economice şi sociale specifice. În cazul României, B.N.R, chiar de la
înfiinţare, s-a bucurat de monopolul asupra emisiunii monetare, în ultima lege privind Statutul
B.N.R precizându-se: “Banca Naţională a României elaborează programul de emisiune a
bancnotelor şi a monedelor, astfel încât să se asigure necesarul de numerar în strictă concordanţă cu
nevoile reale ale circulaţiei băneşti”.

TREZORERIA PUBLICĂ

Conform DEX, trezoreria reprezintă oficiul unui stat în care se păstrează şi administrează
tezaurul public.
Pe baza dicţionarului enciclopedic, trezoreria reprezintă ansamblul de operaţiuni financiare
şi băneşti, bugetare şi extrabugetare pe care le face statul pentru procurarea mijloacelor băneşti care
îi sunt necesare şi pentru cheltuirea acestor mijloace sau "loc de păstrare şi administrare a tezaurului
statului.
Actul normativ cu cea mai bună rezonanţă în materie de definiţie este OUG 146/2002
conform căreia trezoria reprezintă ,,un sistem unitar şi integrat prin care statul asigură efectuarea
unor operaţiuni de încasări şi plăţi privind fondurile publice, inclusiv datoria publică şi alte
operaţiuni ale statului, în conformitate cu condiţiile de siguranţă din legile speciale în vigoare’’.
Avand în vedere că unele sectoare ale economiei nu beneficiază de suficiente resurse şi în
consecinţă bugetele, în special cele locale, erau dificil a fi echilibrate, s-a încercat şi găsit
introducerea unui mecanism nou, un instrument financiar numit Trezoreria Publică. Începand cu
anul 2000, controlul modului de echilibrare bugetară a devenit unul riguros şi datorită desfiinţării
sistemului de fonduri extrabugetare. Până în 1989, execuţia de casă a bugetului de stat era efectuată
prin sistemul bancar; în mod experimental s-a trecut la implementarea derularii prin trezorerie a
resurselor statului. O buna parte din operaţiuni, mai ales de natura instituţională, la nivel central au
continuat să fie realizate prin sistemul bancar. Cu timpul, s-a trecut de la executarea de casa dirijată
de B.N.R, la sistemul de trezorerie a statului, sistem integrat în Ministerul Finanţelor. În plan
reformator, câştigul a constat în o mai atentă supraveghere în constituirea resurselor şi urmarirea
alocărilor.

18
 Pentru ca sistemul să fie cu adevarat independent, era necesar ca Guvernul să beneficieze de
propria bancă pe care să o gestioneze după regulile dreptului public în sensul dispoziţiilor depline
asupra organizării şi funcţionării ei, dar totuşi să-i păstreze un anumit grad de dependenţă faţă de
Banca Centrală.
Principalele elemente definitorii ale trezoreriei publice:
Are menirea să gestioneze fondurile bugetare preponderent de natura fiscală, fonduri
speciale şi extrabugetare a împrumuturilor de pe piaţa internă şi externă a celor de la BNR, a
surselor constituite din privatizare, mai recent a unor disponibilităţi provenite de la persoane fizice şi
juridice.
Trezoreria publică efectuează încasările într-o anumită ordine în funcţie de natură şi
provenienţă, iar cheltuielile sunt realizate doar după un control prealabil privind destinaţia acestora,
în funcţie de natură şi categorie, adică realizează şi un criteriu de eficienţă în gestionarea fondurilor
publice la nivel teritorial.
În varianta în care încasările nu acoperă plăţile, statul îi încredinţează sarcina de a-şi procura
necesarul de resurse, respectiv posibilităţile de plasare a excedentului pe criterii strict economice.
Ca şi în Franţa, deşi mult mai timid, statul îi încredinţează o serie de obiective de finanţare
sau refinanţare ori de creditare a agenţilor economici, inclusiv persoane fizice. Şi în Franţa această
ultimă posibilitate s-a estompat datorită volumului ridicat de muncă şi deci a costurilor înalte în
raport cu profitul câştigat. Tot trezoreriei publice îi revine sarcina eliberării unor autorizaţii, a
unor ,,scrisori de confirmare” pentru producătorii de interes naţional, subvenţionării unor cheltuieli
importante cum ar fi cele privind amenajarea teritoriului, avansuri pentru progresul tehnic, susţinerii
pe cale nerambursabilă a unor ramuri (industria aeronautica), restructurării unor ramuri economice.
Înfiintarea Trezoreriei Publice a completat cadrul legislativ nou şi modern din Romania
garantand controlul utilizării banului public, separarea banului public de cel privat materializat
îndeosebi în contracţia inflaţiei şi în controlul permanent exercitat de organul legislativ asupra
îndeplinirii strategiilor şi planurilor de dezvoltare.

19
 Asemănări şi deosebiri din punct de vedere conceptual şi al obiectului de
activitate dintre trezoreria publică şi băncile comerciale

Referitor la beneficiarii serviciilor delimitarea e clară, beneficiarii sunt instituţiile publice

în cazul Trezoreriei Publice, iar în cazul băncilor sfera agenţilor e mult mai largă. Excepţii de la
această delimitare se întâlnesc, dar ele nu schimbă fondul problemei, în sensul că regiile autonome
la nivel naţional sau local sunt obligate să-şi deruleze operaţiile prin Trezorerie, în baza resurselor
primite de la stat, spre deosebire de agenţii comerciali care au obligativitatea pentru operaţiunile
comerciale cu instituţiile publice să îşi ruleze disponibilităţile prin Trezorerie. Sub acest aspect
există diferenţe între sistemul din România şi sistemul din alte ţări. În România sarcinile Trezoreriei
sunt mai restrânse, lucru explicabil prin tradiţie, dar mai ales prin situaţia de fapt şi de drept după
1990, în care sistemul bancar a preluat gestionarea masei monetare, devenind titular al politicii
monetare.
Referitor la natura depozitelor - Trezoreria Publică - acestea au în marea majoritate o
provenienţă din fonduri publice, în timp ce depozitele băncilor sunt mult mai variate. Din punct de
vedere al utilizării resurselor, băncile comerciale pot acorda credite conform reglementărilor proprii
corelate la restricţiile B.N.R pentru un număr nelimitat de beneficiari, în timp ce Trezoreria Publică
nu practică acelaşi sistem din lipsă de resurse sau îl practică pe o scară foarte redusă. Creditele
acordate de Trezorerie Publică în România, actualmente, sunt cele pentru efectuarea unor
plasamente pe termen scurt, împrumuturi temporare pentru acoperirea deficitului bugetului de stat,
pentru acoperirea unor goluri temporare la nivel de bugete locale.
Trezoreria Publică ca şi băncile comerciale, prin politicile proprii, prin modul în care îşi
organizează încasările şi plăţile poate influenţa politica Băncii Centrale, în special în ceea ce
priveşte organizarea şi funcţionarea sistemului monetar.
Necesitatea organizarii Trezoreriei Publice în România poate fi sintetizată ca:
- asigurarea de resurse financiare şi materiale a căror procurare e o problemă dificilă când se doreşte
o fiscalitate şi o politică bugetară corectă;
- conceperea sistemului bancar pe 2 paliere cu atribuţii şi sarcini diferite, altele decât ale perioadei
precedente prin apariţia a 2 legi noi: Statutul B.N.R şi al băncilor comerciale în care s-a renuntat la
subordonarea Băncii Centrale faţă de guvern, căpătând noi atribuţii şi completări;
- o urmarire analitică pe plătitori la principalele venituri ale bugetului, prin grija organelor locale
centralizate ineficiente;

20
- autonomia locală, descentralizarea a pus în operă noi instrumente bugetare pe diferite nivele ori
realizarea executărilor implică mecanisme financiare adecvate, o organizare în plan teritorial mai
eficientă, dar ale cărei performanţe nu au fost atinse în totalitate de unde şi încercarile ce au utilizat
canalele sistemului bancar, mai mult încercarea de colectare a resurselor prin casa de economii şi
conturile poştale: a dus la rezultatul scontat (comisioanele);
- denaturarea înregistrarilor din conturile de execuţie bugetară ce a determinat ridicarea unor semne
de întrebare cu privire la formele de conturi şi persoanele antrenate în realizarea sa (noi organisme :
Curtea de conturi, auditul intern - noi forme). Sub acest aspect există şi interpretarea că Treyoreria
Publică ar fi rezultatul unei activităţi ineficiente în gestionarea banului public aflat sub jurisdicţie
bancară până în 1990. De aceea, noul instrument, Trezoreria Publică pare a fi formula care să
sprijine reforma şi să asigure echilibrul monetar, valutar, financiar, deşi nu îi revine explicit această
sarcină.
Relatia dintre Trezoreria statului si B.N.R
Trezoreria, inclusiv unităţile teritoriale, are cont deschis la B.N.R astfel :
- directia generala a Trezoreriei statului e titulara unui cont curent general al Trezoreriei
statului deschis la B.N.R;
- direcţiile judeţene au conturi curente deschise la sucursalele judetene ale B.N.R;
- Trezorerii operative: municipale, orăşeneşti, comunale au deschise conturi corespondente la
Trezorerii judeţene şi a municipiului Bucureşti.
Contul curent general al Trezoreriei Publice deschis la B.N.R are rol de:
a) agent pentru efectuarea unor operaţiuni gen plasamament din disponibilităţi în contul general
al Trezoreriei;
b) de administrator al contului curent general al Trezoreriei;
c) pentru ca asigura evidenţierea unor tranzacţii ale sumelor derulate prin acest cont şi
informează periodic titularul contului.
Conturile curente sunt deschise pe seama Ministerului Finanţelor Publice şi a unităţilor
Trezoreriei din cadrul direcţiilor generale. Scopul lor e de a asigura derularea operaţiunilor de
încasare şi plăţi în limita disponibilităţilor existente în cont. Acest cont curent general se
consolidează zilnic la nivelul central al Băncii Centrale, disponibilităţile contului curent general
pot avea ca destinaţie finanţarea temporară a unor deficite:
a) ale bugetului de stat provenit din anii precedenţi nefinanţaţi prin împrumut de stat;
b) bugetele asigurărilor sociale provenind din anii precedenţi pănâ la alocarea sumelor
necesare;

21
 c) bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale, bugetul Trezoreriei din anul curent.
Disponibilităţile din contul curent general rămase după ce a avut loc operaţiunea de
finanţare a acestor deficite sunt utilizate pentru:
• acordarea împrumuturilor de răscumparare la scadenţă sau înainte a titlurilor de stat emise
pentru finanţarea sau refinanţarea datoriei publice cu condiţia să fie asigurate disponibilităţile
necesare pentru efectuarea cheltuielilor în baza destinaţiei legale;
• acoperirea unor goluri temporare de casă, ocazionate de decalajele veniturilor, cheltuielilor
din bugetele derulate prin Trezorerie sau a fondurilor speciale cu termen de rambursare în
acelaşi exerciţiu financiar;
• efectuarea unor operaţiuni de plasament prin instituţii specializate în astfel de operaţiuni
garantate cu titluri de stat deţinute de ele sau prin soldul creditor al contului de valută liber
convertibil;
• acordarea unor împrumuturi prin hotărâri de guvern;
• efectuarea de plasamente în titluri de valoare cu risc 0 în condiţiile pieţei.
Pentru disponibilităţile rămase în contul curent general la sfarşitul zilei B.N.R acorda o dobândă
al cărui nivel e situat cel puţin la nivelul mediu al dobânzii atrase. Dobânzile încasate reprezintă
pentru Trezorerie un venit.

INDEPENDENŢA SISTEMULUI JUDICIAR

La scurt timp după Decembrie 1989 şi instanţele judecătoreşti au intrat în rândul

evenimentelor ce au marcat schimbarea. Însă această schimbare nu a fost pe deplin cea aşteptată.
Totuşi, sistemul instanţelor a cunoscut şi anumite schimbări: reînfiinţarea curţilor de apel,
dezvoltarea şi extinderea reţelei judecătoriilor, înfiinţarea completelor ori a instanţelor specializate.
Numărul instanţelor din ţară este stabilit prin Legea privind organizarea judiciară, pornindu-
se de la anumite date statistice care reflectă necesitatea înfiinţării unei judecatorii într-o anumită
comunitate, prin raportare şi la numărul şi frecvenţa litigiilor din comunitatea respectivă.
Lipsind o politică clară în privinţa organizării judiciare, în anul 2003 s-a pus în discuţie
problema reducerii numărului curţilor de apel din ţară, ăn urma abordării conceptului de
regionalizare. Discuţia a fost abandonată însă şi după cateva luni modificarea normelor de
competenţă a determinat, dimpotrivă, completarea schemelor de personal şi în cadrul acestor
instanţe. Au urmat apoi succesive modificări, adaugiri şi reveniri la competenţele anterioare care au

22
bulversat întreg sistemul judiciar cu consecinţe grave asupra sistemului în ansamblul său, asupra
justiţiabililor şi, nu în ultimul rând, al societăţii în general.
Instanţele judecătoreşti sunt organizate într-un sistem propriu iar totalitatea instanţelor
judecatoreşti alcătuiesc autoritatea judecătorească care işi desfaşoara activitatea pe baza unor
principii democratice menite a contribui la realizarea unei justiţii imparţiale.
Inamovibilitatea judecătorilor, delimitarea atribuţiilor ce revin legislativului şi executivului
garantează autonomia instanţelor judecătoreşti dar pentru a fi reală ea trebuie sa beneficieze de
structuri organizatorice funcţionale, organe proprii de conducere administrative precum şi de
structuri administrative adecvate.
Independenţa justiţiei
Independenţa justiţiei îi priveşte doar pe judecători. În condiţiile în care aceştia se bucură de
inamovibilitate, ei au dreptul (de ce nu, chiar obligaţia) de a demasca public tentativele de deturnare
a mersului unui proces. Cum astfel de demascări nu au avut loc, înţelegem fie că manifestările
respective nu au existat, fie că judecătorii sunt caracterizaţi prin frică şi atunci nu merită să exercite
această înăltă funcţie. Sigur, este de preferat ca nici cu privire la procurori - care nu fac însă justiţie -
să nu existe asemenea încercări. Totul trebuie să fie astfel reglementat (legislativ sau consacrat prin
practici) încât oamenii să înţeleagă că orice discuţie despre proces trebuie să se desfaşoare în faţa
organului judiciar, cu care trebuie să colaboreze întru totul pentru a ajuta la aflarea adevarului.
Într-o ţară în care suspiciunile de corupţie sunt acute şi neîncrederea în justiţie este mare, o
astfel de decizie nu a facut decât să creeze convingerea că deşi se spune că suntem egali în faţa legii,
unii sunt totusi mai egali decât alţii. S-au înregistrat aprecieri generale negative din partea unor
miniştri sau chiar a preşedintelui ţării cu privire la funcţionarea sistemului juridic. Se consideră că,
în anumite limite, asemenea aprecieri sunt necesare: clasa politică, cel puţin acum, manifestă interes
pentru funcţionarea sistemului juridic într-un mod obiectiv, există voinţa politică de reformă.
Discursul politic face parte din instrumentarul politicianului, dar atragem atenţia asupra principiilor
care trebuie promovate în astfel de discursuri: calitatea actelor procesuale, necesitatea încrederii
populaţiei în sistem, independenţa decizională, termenul rezonabil de soluţionare a dosarelor.
Pe de altă parte, este adevarat că nu trebuie să se ajungă la extrema cealalta:
iresponsabilitatea. "Independenţa justiţiei nu înseamnă impunitatea magistratilor", spunea recent un
înalt comisar european. Nu trebuie să uităm că magistratul se supune legii, iar legea trebuie aplicată
în litera şi spiritul ei de către toţi magistraţii în egală măsură - doar astfel se va ajunge şi la aplicarea
unitară a legii. Pe de altă parte, instanţele disciplinare şi morale ale magistraturii - Consiliul Suprem
al Magistraturii şi asociaţiile de magistraţi - trebuie să funcţioneze nu în scopul de a proteja
23
magistraţii, de a nu se afla carenţele caracterului sau pregatirii lor, ci pentru a proteja populaţia de
posibile abuzuri sau greşeli. La urma urmei, independenţa nu este un privilegiu al magistratului, ci
un beneficiu al cetăţeanului.
Independenţa judecătorilor este un principiu care derivă din separaţia puterilor în stat.
Importanţa principiului se adevereşte pe un plan mai general, al necesităţii unui echilibru
între autorităţile care exercită puterea în stat, şi pe un plan mai restrâns, care priveşte raporturile
dintre instituţiile puterii judecătoreşti şi cetăţeni.
Independenţa şi neutralitatea judecătorilor sunt garanţii fundamentale pentru justiţiabil.
Acestea îi asigură judecătorului, atunci când ia o decizie, aplicarea normei juridice fără a fi
influenţat de presiunile exterioare şi mai ales de presiunile politice sau de propriile sale opinii sau
prejudecăţi.
Independenţa justiţiei se constituie, într-o garanţie fundamentală a exercitării drepturilor
omului. Datorită importanţei deosebite, principiul independenţei judecătorilor este inserat în textul
art. II - 47 din Constituţia Europeană, alături de alte principii definitorii ale activităţii judiciare.
Principiul independenţei judecătorilor îşi găseşte aplicabilitatea numai în activitatea de
judecată. Sub aspect organizatoric şi administrativ, judecătorii sunt subordonaţi organelor de
conducere judiciară. Importanţa principiului independenţei judecătorilor este puternic subliniată prin
inserarea în textul art. 152 (1) - limitele revizuirii, alături de forma de guvernământ, de integritatea
teritorială, de pluralismul politic, de limba oficială, a principiului independenţei justiţiei:
„Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al
statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei,
pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.”
Legea nu exclude un control asupra calităţii activităţii profesionale a judecătorilor, deci în
nici o împrejurare verificările efectuate nu pot conduce la imixtiuni în desfăşurarea proceselor în
curs sau la repunerea în discuţie a ceea ce a fost deja judecat.
Justiţia este independentă de puterea legiuitoare în sensul că nu este subordonată
Parlamentului şi nici nu este supusă controlului parlamentar. Aplicarea de către instanţele
judecătoreşti a legilor constituie un act de „supunere” a acestora faţă de legi, iar nu faţă de
autoritatea de la care legile emană.
Organul legiuitor nu poate interveni în soluţionarea unui caz concret aflat pe rolul unei
instanţe de judecată pe calea unei legi date anume în acest scop deoarece, pe de o parte, legea nu
poate fi decât de aplicare generală, iar pe de altă parte, legea nu dispune decât pentru viitor.

24
 Parlamentul poate influenţa mersul justiţiei prin legi de procedură, care sunt de imediată
aplicare şi prin legi interpretative. Asemenea demersuri efectuate în limitele competenţei puterii
legiuitoare nu pot fi caracterizate însă ca imixtiuni în sfera puterii judecătoreşti.
Justiţia este independentă de autorităţile administrative, care nu pot sub nici o formă să
determine sau să influenţeze activitatea instanţelor judecătoreşti.
Instituţiile puterii judecătoreşti sunt independente între ele. Organizarea instanţelor pe grade
de jurisdicţie şi controlul judiciar ce se exercită de instanţele care soluţionează căile de atac asupra
instanţelor care au pronunţat hotărârile atacate nu au semnificaţia unei limitări a acestora din urmă.
Controlul judiciar este întotdeauna posterior, el nu are posibilitatea de a-l influenţa pe judecătorul
care a pronunţat hotărârea supusă controlului judiciar.
Conform prevederilor art. 73 lit. L, organizarea instituţiilor puterii judecătoreşti, a
Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti şi a ministerului public este
reglementată prin legi organice. Aceasta se prezintă ca o primă şi fundamentală garanţie a
independenţei instituţiilor puterii judecătoreşti prin aceea că se consacră organizarea şi funcţionarea
acestor instituţii prin acte normative ale căror materii nu pot face obiectul delegării legislative. Deci,
Guvernul nu poate reglementa prin ordonanţe organizarea, competenţa instituţiilor puterii
judecătoreşti şi nici funcţionarea acestora.
Prin art. 40 alin. 3 din Constituţie se interzice magistraţilor să facă parte din partide politice
şi să fie aleşi în Parlament, în organele locale sau în funcţia de Preşedinte al României. Această
prohibiţie are drept scop protejarea magistraţilor şi implicit a instituţiilor puterii judecătoreşti de
orice dependenţă ori imixtiune politică. Tot ca o garanţie a independenţei judecătorilor putem
menţiona prevederile art.125 (3) din Constituţie, care stipulează că funcţia de judecător este
incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din
învăţământul superior.
Cea mai importantă garanţie a independenţei instituţiilor puterii judecătoreşti o constituie
inamovibilitatea judecătorilor consacrată de Constituţie în art. 125 (1) şi (2). De asemenea Consiliul
Superior al Magistraturii este, aşa cum rezultă din prevederile art. 133 din Constituţie, „garantul
independenţei justiţiei”. În acest sens, Legea 303/2004 prevede în art.74 (2) că magistratul care
consideră că independenţa şi imparţialitatea îi sunt afectate în orice mod prin acte de imixtiune în
activitatea judiciară sau de influenţare a evoluţiei sale profesionale se poate adresa Consiliului
Superior al Magistraturii, pentru a dispune măsurile necesare, conform legii.
O ultimă garanţie a independenţei justiţiei o constituie asigurarea secretului deliberării, după
cu rezultă din prevederile art. 256(1) C.Pr.Civ. Principiul independenţei este reglementat şi în
25
legislaţiile altor state. Astfel, în Franţa acest principiu este consacrat în Constituţia celei de a V - a
Republici din 4 octombrie 1958 şi în legea organică privind statutul magistraţilor care reafirmă acest
lucru. Prevederi similare întâlnim şi în legislaţia belgiană.
Putem concluziona că principiul independenţei judecătorilor reprezintă în practică faptul că
nici un organ al administraţiei de stat, inclusiv organele de conducere judiciară şi nici chiar un
judecător de la instanţa superioară, nu are dreptul să oblige sau să dea sugestii judecătorului atunci
când acesta trebuie să pronunţe hotărârea sau să ia dispoziţii într-o anumită cauză, cum trebuie să
dea această hotărâre.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
Curtea Constituţională a apărut ca necesitate a garantării libertăţii individuale prin
posibilitatea de control şi corectură a legislaţiei, legislaţie ce trebuie să se pună de acord cu actul
juridic fundamental al ţării, Constituţia (actul ce reglementează atât raporturile dintre cele trei puteri
ale statului modern, cât şi libertăţile individuale). Astfel, deşi Curtea Constituţională nu poate
modifica textele legislative ce contravin Constituţiei, odată constatată neconstituţionalitatea unui act,
acesta îşi încetează efectele juridice în 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii, în acest interval de
timp fiind „suspendat de drept”.
Înfiinţată în anul 1992, Curtea Constituţională a fost considerată drept o instituţie fără de
care bunul mers al statului ar fi puternic afectat, populaţia fiind lipsită de o posibilitate de punere de
acord a legislaţiei ţării cu actul fundamental, Constituţia. De-a lungul timpului, legalitatea Curţii a
fost contestată, dreptul de a impune o anumită interpretare unor acte normative fiind considerat o
formă de legiferare, legiferare ce poate fi realizată doar de către Parlament, „organul reprezentativ
suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”.
Luând în considerare atribuţiile Curţii, metodele de tranşare a problemelor apărute şi nevoia
de echilibru în stat (echilibru ce nu mai poate fi garantat doar de separarea tradiţională a puterilor),
Curtea Constituţională devine unul dintre cele mai importante şi independente organe statale,
poziţionându-se în afara tradiţionalelor puteri statale, dar aflându-se într-o foarte strânsă relaţie atât
cu puterea legislativă (6 judecători fiind numiţi de Parlament), cât şi cu puterea executivă (3
judecători fiind numiţi de către Preşedinte). Astfel, locul Curţii Constituţionale în sistemul de
organizare a puterii românesc este la graniţa dintre cele trei puteri statale, fiind un mijloc de
realizare a echilibrului în statul de drept.

26
 Independenţa faţă de cadrul politic a Curţii Constituţionale
La o primă vedere, judecătorii Curţii Constituţionale par a fi complet dependenţi de mediul
politic, ei fiind numiţi de către Parlament şi Preşedinţie. Astfel, deşi „respectarea Constituţiei, a
supremaţiei sale şi a legilor sale este obligatorie” iar „Curtea Constituţională este garantul
supremaţiei Constituţiei”, totuşi, „unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România” pare o
unealtă a legislativului (care numeşte 6 judecători), o simplă exensie menită să confirme deciziile
Parlamentului. Dar scopul acestei instituţii a fost de a crea echilibru între puterile statului, iar o
instituţie dependentă nu are mijloacele de a decide astfel încât fiecare parte a unui posibil conflict să
fie convinsă de faptul că decizia a fost luată fără influenţe din sfera politicului. Independenţa faţă de
Parlament şi Preşedinţie a Curţii Constitzţionale reiese atât din Constituţie, cât şi din Articolul 5 al
Legii privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. O altă garanţie a independenţei
Curţii Constituţionale este statuată în Articolul 1, alineatul 3 din Legea nr. 47/1992 republicată în
temeiul dispoziţiilor art.III din Legea nr.232/2004. Astfel „Curtea Constituţională este independentă
faţă de orice autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi prezentei legi”. Exprimarea
independenţei nu generează automat această situaţie, însă numeşte modul în care Curtea ar trebui să
ia deciziile. Însă exprimarea independenţei şi atribuirea unui buget propriu, aprobat de către Plenul
Curţii Constituţionale, induce ideea unei relative independenţe atât faţă de Parlament, cât şi faţă de
Preşedinte.
Importanţa Curţii Constituţionale devine evidentă doar în momentele cheie, de instabilitate a
structurii statale bazată pe Constituţie (separarea puterilor în stat devenind astfel ineficientă datorită
unei delimitări deficitare a prerogativelor celor trei puteri). Legea fundamentală a statului poate
deveni insuficientă, iar o decizie provenind de la o instituţie independentă şi calificată pentru a
decide în domeniul conflictelor constituţionale devine o urgenţă pentru menţinerea echilibrului între
prerogativele puterilor statului. Deşi dreptul de a da decizii în care se impune o anumită interpretare
a legii a fost aspru criticat iar Curtea Constituţională a fost definită drept o instituţie profund
neconstituţională datorită faptului că magistraţii nu sunt aleşi de către popor, dar impun decizii prin
care înţelesul originar al Constituţiei poate fi alterat, din imaginea de ansamblu a sistemului de
guvernământ românesc reiese nevoia de o instituție independentă ce poate tempera orgoliile politice.
În concluzie, Curtea Constituţională se cristalizează ca o instituţie independentă (atât
financiar, cât şi politic) şi necesară în obţinerea echilibrului între cele trei puteri ale statului definite
de Montesquieu în Spiritul Legilor (legslativă, executivă şi judecătorească), transformându-se într-
un pilon de susţinere a statului democratic modern ce trebuie să facă faţă nevoii de a legifera în

27
domenii noi (frauda informatică, protejarea proprietăţii intelectuale etc) și necesităţii de a
interacţiona tot mai mult cu alte state prin uniuni internaţionale (NATO, Uniunea Europeană).

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În decursul timpului, necesitatea scoaterii justiţiei de sub influenţa guvernelor şi

parlamentelor politice, a impus, ca acesteia, să i se acorde, prin lege, o cât mai mare independenţă.
Dar, independenţa ar fi rămas iluzorie dacă, după numirea în funcţie, magistratul ar fi fost
lăsat în seama organelor executive sau legislative, dacă menţinerea sa în funcţie, avansarea,
transferarea, eventual sancţionarea şi, într-o anumită măsură, chiar direcţionarea administrativă a
activităţii sale jurisdicţionale ar fi atârnat de voinţa celorlalte autorităţi constituţionale ale statului.
Măsurile privind formarea şi menţinerea corpului magistraţilor cer, deci, neapărat, prevederi
constituţionale care să garanteze şi să facă posibilă exercitarea, în mod independent a funcţiei,
măsuri corespunzătoare în chiar însăşi organizarea interioară a acestuia.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către
celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.
Conform art. 18 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, în România funcţionează o singură instanţă supremă,
denumită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu personalitate juridică şi cu sediul în capitala ţării.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa supremă în ierarhia instanţelor judecătoreşti din
România şi are, în principal, competenţa de a judeca recursul în casaţie şi de a asigura interpretarea
şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.
În temeiul Legii privind organizarea judiciară, nr. 304/2004, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie este organizată în: Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Secţia Penală, Secţia
Comercială, Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, Completul de 9 Judecători şi Secţiile
Unite. Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor
pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, iar Secţia penală judecă
şi în primă instanţă procesele şi cererile date prin lege în competenţa de primă instanţă a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie. Totodată, secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu competenţa
fiecăreia, soluţionează:
- cererile de strămutare, pentru motivele prevăzute în codurile de procedură;
- conflictele de competenţă, în cazurile prevăzute de lege;

28
 - recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice
natură, care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de
apel;
- orice alte cereri prevăzute de lege.
Completul de 9 judecători soluţionează recursurile şi cererile în cauzele judecate în primă
instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi alte cauze date în competenţa sa prin
lege, precum şi ca instanţă disciplinară. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constituie în Secţii
Unite pentru:
- judecarea recursurilor în interesul legii;
- soluţionarea, în condiţiile prevăzute de lege, a sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
- sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de
promulgare.
Conform Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul acesteia
funcţionează următoarele compartimente: Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică
juridică, Cancelaria, Departamentul economico-financiar şi administrativ, Biroul de informare şi
relaţii publice, Biroul relaţii internaţionale, Compartimentul de audit public intern, Compartimentul
de protecţie a muncii.
Conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se asigură de către preşedinte, vicepreşedinte,
colegiul de conducere.
În cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adunarea generală a judecătorilor se întruneşte
pentru:
- aprobarea raportului anual de activitate, care se dă publicităţii;
- aprobarea bugetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu avizul consultativ al Ministerului
Finanţelor Publice;
- alegerea celor 2 membri pentru Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii.

29
 AVOCATUL POPORULUI, PUTERE MORALĂ ÎN ECHILIBRUL
CELOR TREI PUTERI ÎN STAT

Instituţia Avocatul Poporului este autoritatea publică autonomă şi independentă faţă de orice
altă autoritate publică, în conditiile legii. Avocatul Poporului nu poate fi obligat de nimeni să se
supună instrucţiunilor sau dispoziţiilor sale. Activitatea Avocatului Poporului, a adjuncţilor săi şi
salariaţilor care lucrează sub autoritatea acestora are caracter public. Avocatul Poporului poate
decide asupra caracterului confidenţial al activităţii sale.
Creată prin Constituţia din 1991, ca o noutate în viaţa juridico – statală instituţia Avocatul
Poporului (Ombudsmanul), instituţie de inspiraţie vest-europeană, a fost înfiinţată practic şi a
început să funcţioneze după adoptarea legii sale organice, Legea nr. 35/1997.
Încă de la început, instituţia a avut şi are un mare prieten, şi anume, Parlamentul României.
Parlamentarii români, indiferent de culoarea lor politică au sprijinit şi sprijină instituţia. Acest sprijin
a permis ca Avocatul Poporului să cunoască o permanentă consolidare constituţională şi legală,
lucru exprimat prin modificările legii sale de organizare şi funcţionare, şi, mai ales, prin
completările de substanţă aduse dispoziţiilor constituţionale. Aceste modificări, au privit nu numai
aspecte de organizare şi funcţionare, ci au creat căi noi în rolul Avocatului Poporului de apărare a
drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice.
Experienţa acumulată, dar şi raportarea la exigenţele ombudsmanului european au implicat
unele modificări constituţionale. Astfel, în anul 2003 Parlamentul României, ca putere constituantă,
a adus unele perfecţionări şi anume: stabilirea dreptului Avocatului Poporului de a sesiza Curtea
Constituţională să se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora;
înscrierea dreptului Avocatului Poporului de a ridica direct în faţa Curţii Constituţionale excepţii de
neconstituţionalitate; stabilirea de adjuncţi specializaţi pe domenii de activitate; alegerea Avocatului
Poporului, în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, pentru un mandat de 5 ani, măsuri
care au consolidat autonomia instituţiei.

30
 RAPORTUL DINTRE INSTITUŢIA AVOCATUL POPORULUI ŞI PUTERILE
STATULUI
Prin insăşi menirea sa, instituţia Avocatul Poporului se afla în strânse raporturi cu celelealte
instituţii ale statului şi, în egală masură, şi cu structurile societăţii civile. Natura acestor raporturi
variaza in functie de activitatea desfasurata de respective institutie sau structura, putand fi de
colaborare, de sprijin efectiv, de control sau doar de informare.
De altfel chiar reusita institutiei depinde in buna masura de acceptarea sa de catre populatie,
de gradul sau de integritate in cultura politica a tarii.
Pentru a defini pozitia sa in ansamblul structurilor statale, legea organica prevede ca
Avocatul Poporului este independent fata de orice autoritate publica. Independenta sa fata de
organismele publice care cad sub incidenta preocuparilor sale si acesul liber al cetateanului la
serviciile oferite publicului sunt trasturi specifice in general Ombudsman-ului, ca si faptul ca el nu
se poate substitui autoritatilor publice controlate atunci cand isi exercita atributile.
De aceea Avocatul poporului poate emite doar recomandari si rapoarte, iar nu decizii
susceptibile de a fi investite cu forta juridical obligatorie
1. Raportul dintre legislativ şi instituţia Avocatul Poporului
Din punct de vedere organic fiind o institutie de sorginte parlamentara, intre Avocatul
Poporului si Parlament exista raporturi privilegiate, in nici un moment nepunandu-se problema
subordonarii.
Legarea ,,nasterii’’ Avocatului Poporului de Parlament a parut drept firesc in conditile in
care ea este o institutie a statului destinata sa controleze administratia publica prin mijloace
necontencioase: institutia nu putea depinde in formarea sa nici de autoritatea executive si nici de cea
judecatoreasca.
Avand in vedere configuratia initiala a institutiei, precum si efectele juridice ale
activitatii sale, Avocatul Poporului apare totusi ca o forma specializata de control indirect pe
care Parlamentul o exercita asupra activitatii autoritatilor executive si administrative.
In urma celor expuse mai sus putem trage concluzia ca raporturile Avocatului Poporului cu
Parlamentul se caracterizeaza prin prin urmatoarele aspecte :
- Parlamentul are dreptul de a numi conducatorul institutiei Avocatul Poporului;
- Senatul si Birolurile Permanente ale Camerei Deputatilor au dreptul de a numi adjunctii
Avocatului poporului;
- Parlamentul are dreptul de a vota legea organica a institutiei;

31
 - Birourile permanente ale Camerei Deputatilor si Senatului au dreptul de a aproba
Regulamentul de organizare si functionare a institutiei;
- Parlamentul are dreptul de a asculta si a se pronunta asupra rapoartelor Avocatului
Poporului.

2. Raportul dintre executiv şi instituţia Avocatul Poporului.

Menirea generala pentru care a fost create institutia Avocatul Poporului este aceea de
imbunatatirii a activitatii administratiei publice. Principalul sau scop imediat este insa acela de a
pune fata in fata administratia publica cu cetatenii care se considera lezati in drepturile lor de
autoritati care ar trebui sa ii serveasca si nu sa le produca prejudicii. Iar aceasta activitate de mediere
se realizeaza in concret nu prin ,, solutionarea unor raporturi sociala’’, ci prin sesizarea altor organe
ce ar putea oferi astfel de solutii. Prin instituirea Avocatului Poporului s-a inceracat o sporire a
garantiilor juridice conferite drepturilor si libertatilor cetatenestisi, totdeauna, protectie mai active a
acestor drepturi din partea statului.
Este normal deci ca raporturile pe care Avocatul Poporului le are cu executivul sa fie mai
degraba definite ca raporturi de control si colaborare, fara ca prin aceasta sa existe posibilitatea unor
imixturi reciproce in activitate. Aceasta institutie a fost create tocmai pentru a stopa abuzurile
administratiei publice in raport cu cetatenii, ea insa nu se poate substitui autoritatii controlate, ci are
doar posibilitatea de a ii solicita acesteia, cu autoritatea specifica unei institutii statale si nu doar de
pe pozitia unui simplu cetatean, sa isi manifeste in mod concret, complet si in cadrul termenelor
stabilite de lege atributiile care ii revin.
De asemenea Avocatul Poporului nu poate aplica sanctiuni. Practic, sanctiunile sunt aplicate
tot de autoritatile din sistemul organelor administratiei publice. Tocmai de aceea, raporturile
Avocatului Poporului cu autoritatile executive si administartive sunt de natura complexa, in nici un
caz de subordonare.
Avocatul Poporului nu poate amenda functionarii sau autoritatile, nu poate dispune
revocarea functionarilor, nu ii poate actiona in judecata.
Deci am putea caracteriza raporturile Avocatului poporului cu executivul si autoritatile
administratiei publice.
Avocatul Poporului are dreptul de a solicita acestora masuri ce se cuvin pentru apararea
drepturilor si libertatilor persoanelor fizice.
Avocatul Poporului are dreptul de a reclama autoritatilor ierarhic superioare lipsa de reactie a
celor somatic sa ia masuri necesare.
32
 3. Raportul dintre autoritatea judecătorească şi instituţia Avocatul Poporului.

Curtea Constituţională
Daca fata de Parlament si autoritatile executive si administrative, cu care raporturile sale sunt
unele speciale si complexe aceasta independenta se manifesta atat la nivel organic cat si functional,
fata de autoritatea judecatoreasca, ce beneficiaza ea insusi de un statut de toata independenta, pozitia
Avocatului Poporului este una de autonomie totala.
Avocatul Poporului nu dispune de mijloacele obisnuite ale unui aparator in instanta, insa
dispune de o putere mult mai mare, aceea de a sensibiliza autoritatile ierarhice superioare din
sistemul administratiei publice, Parlamentul si opinia publica cu privire la eventualele fenomene
ilegale ce s-ar petrece in interiorul uneia din puterile statului.
Ori de cate ori Avocatul poporului este sesizat cu privire la o ilegalitate aflata pe rolul
instantelor judecatoresti rolul sau se reduce la acela de antena de retransmisie a deciziei
organuluijudecatoresc.
Paralelismele care se poate stabili cu institutia contenciosului administrative sau cu unele
proceduri de arbitraj nu fac decat sa sublinieze distanta intre doua structuri care au acelasi scop,
protectia drepturilor si libertatilor cetatenesti se realizeaza prin mijloace net diferite:
- una prin acte juridice obligatorii si executori,la nevoie cu concursul fortei e constrangere
a statului.
- cealalta prin acte juridice cu character de recomandar, dar a caror eficienta rezulta din
forta sanctiunilor morale.
Raporturile Avocatului Poporului cu Curtea Constitutionala sunt cu totul specifice , asa cum
rezulta din prezenta implicare a acestuia in controlul de constitutionalitatea.
Atributiile Avocatului Poporului scot in evidenta raporturile pe care aceasta institutie le are
cu Curtea Constitutionala si anume:
- avocatul poporului formuleaza puncte de vedere la cererea Curtii Constitutionale;
- poate sesiza curtea Constitutionala cu privire la neconstitutionalitatii legilor, inainte de
promulgarea acestora;
- poate sesiza direct Curtea Constitutionala cu exceptie de neconstitutionalitate a legilor si
ordonantelor.
Mai mult art. 146 lit a) din Constitutie prevede ca Curtea Constitutionala are printre atributii
si pe aceea de a se pronunta asupra constitutionalitati legilor, inainte de promulgare acestora la
sesizarea Presedintelui Romaniei, a unuia dintre presedintii celor doua Camere, a Guvernului, a

33
Inaltei Curti de Casatie si Justitie a Avocatului poporului, a unui numar de cel putin 50 de deputati
sau cel putin 25 de senatori, precum si din oficiu, asupra initiativelor de revizuire a Constitutiei.
Avand in vedere cele expuse putem spune ca raportul dintre institutia Avocatul poporului si
Curtea Constitutionala este unul de colaborare ca si in cazul celorlalte institutii ale statului si nu un
raport de subordonare.
Raportul dintre institutiei Avocatul Poporului si Curtea Constitutionala priveste doar de
aspectul legat de controlul constitutionalitatii legilor.

34
 BIBLIOGRAFIE

1. Cochinescu Nicolae - Organizarea puterii judecătoreşti în România. Instanţele judecătoreşti.

Ministerul Public. Jurisdicţiile speciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997.
2. Ionescu Luminiţa - Contabilitatea instituţiilor din administraţia publică, Editura Economică,
Bucureşti, 2001.
3. Moşteanu Tatiana - Buget şi Trezorerie Publică, Editura DuStyle, Bucureşti, 2000.
4. Tănăsescu Elena Simina - Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, Editura CH
Beck, Bucureşti, 2009.
Legislaţie:
Constituţia României
Legea 303/2004 privind statutul magistraţilor
Legea 304/2004 privind organizarea judiciară
Legea 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României

35