Vârsta şcolară mijlocie (Preadolescenţa şi adolescenţa)

Este o perioada complexă caracterizată prin trecerea către maturitate şi integrarea

în societatea adultă cu solicitările ei familiale, profesionale, sociale, economice etc.
Cuprinde mai multe stadii:
1. pubertatea (10 -14 ani) - dominată de puseul de creştere şi dezvoltarea
sexuală, cu puternice implicaţii asupra dezvoltării psihice şi sociabilităţii
2. adolescenţa (14 - 18/20 ani) - dominată de adaptarea la starea de adult, de
procesul formării identităţii (cine sunt eu?) şi de intelectualizarea pregnantă a
conduitei
3. adolescenţa prelungită (18/20 - 24/25 ani) - dominată de integrarea
psihologică primară la cerinţele unei profesii, la condiţiile de independenţă şi
de opţiune maritală

Caracterizarea generală a stadiului

Tipul fundamental de activitate rămâne învăţarea dar, în raport cu perioada
anterioară, activitatea formativă se suplimentează cu activarea intereselor şi a
aptitudinilor devenind în mai mare măsură învăţare socială diferenţiată şi autoînvăţare.
Este un moment crucial pentru opţiunile şi deciziile privind viitorul şcolar şi
profesional ceea ce impune o coerentă orientare şcolară şi profesională.
În această perioadă apar contradicţii dramatice între comportamentele impregnate
de atitudini copilăreşti şi cerinţele de protecţie, pe de o parte, şi atitudinile şi conduitele
noi marcate de cerinţele de autonomie sau impuse de societate, pe de altă parte. Încep să
se contureze clar distanţa între ceea ce cere societatea de la tânăr şi ce poate el da pe de o
parte, şi între ce cere el de la societate şi ce poate aceasta să-i ofere pe de alta parte
Maturizarea este centrată în această perioadă pe realizarea identităţii de sine şi a
independenţei, începând cu detaşarea de sub tutela familiei.

2. Dezvoltarea fizică - se caracterizează prin:

• accelerarea şi intensificarea creşterii (puseul de creştere), uneori
impetuasă, însoţită de momente de oboseală, dureri de cap, iritabilitate;
creşterea este mai evidentă în înălţime dar nu are loc concomitent şi
proporţional pentru toate segmentele corpului (mai întâi se lungesc mâinile şi
picioarele, se măresc articulaţiile, apoi creşte trunchiul)
• se dezvoltă musculatura, creşte forţa şi puterea fizică
• fizionomia feţei suferă schimbări ce vor prefigura trăsăturile viitorului
adult; imaginea de sine suferă modificări; se instalează complexe uneori
dramatice şi ireversibile
• se produce maturizarea sexuală (apariţia pilozităţii, creşterea organelor
sexuale şi începutul funcţionării glandelor sexuale)
• se produce schimbarea vocii.
Momentul culminant al pubertăţii este tensionat şi încărcat de conflicte. Din punct
de vedere psihic, creşterea şi maturizarea crează numeroase stări de disconfort provocate
de durerile musculare la care se adaugă apariţia acneei, transpiraţia abundentă,
sensibilitatea emoţională a pielii (roşeaţa sau paloarea). Aceste dizarmonii fizice şi
psihice sunt trăite de adolescent ca o sursă de nelinişti şi tensiune care, în lipsa unui
suport afectiv şi moral din partea adulţilor, se pot acutiza devenind surse de reacţii
nevrotice sau violente (uneori infracţionale).

Dezvoltarea psihică
Sensibilitatea
• sensibilitatea vizuală evoluează în sensul lărgirii câmpului vizual, a
creşterii acuităţii vizuale, a dezvoltării simţului estetic şi a sensibilităţii la
culoare. Ea este dublată de creşterea capacităţii de a verbaliza şi a simboliza
impresiile vizuale prin diferite forme de expresie.
• sensibilitatea auditivă se relevă în creşterea potenţialului de orientare şi
semnificare a intonaţiilor verbale în diferite tipuri de comunicare; adolescentul
uzează de nuanţarea intonaţiilor pentru a da semnificaţii diferite vorbelor. Se
dezvolta capacitatea de a înţelege muzica, uneori ascultată foarte tare cu o
oarecare insensibilitate şi agresivitate auditivă
• se dezvoltă simţul odorific, sensibilitatea faţă de mirosuri plăcute şi
neplăcute; ca atare creşte atenţia faţă de rigorile igienei
• toate celelalte simţuri se dezvoltă şi capătă valoare de semnalizare –
postura, mersul, tactul - mai ales în contextul relaţiilor cu conţinut afectiv

Dezvoltarea cognitivă
Conform teoriei lui Piaget, de-a lungul adolescenţei, se înregistrează o trecere
progresivă de la nivelul operaţiilor concrete spre stadiul operaţiilor formale, adolescenţii
fiind capabili să opereze cu raţionamente ipotetico-deductive şi având o gândire
operaţională reversibilă. Ei pot evalua alternative, pot formula ipoteza şi pot anticipa
consecinţe. Comparativ cu copilul, care se comportă din punct de vedere cognitiv ca un
observator, adolescentul dobândeşte progresiv capacitatea reflexivă, care are la bază
raţionamentul ipotetico-deductiv. De asemenea, se dezvoltă gândirea propoziţională, care
constă în abilitatea de a utiliza şi evalua enunţuri verbale, fără a se susţine pe
circumstanţe concrete. Gândirea propoziţională furnizează adolescentului instrumentaţia
cognitivă care îi permite să acceadă la domenii de cunoaştere foarte abstracte, cum ar fi
matematica superioară.
Gândirea se caracterizează prin:
• reactivarea curiozităţii
• construirea logici formale; gândirea se desprinde tot mai mult de concret şi
operează în plan logic cu noţiuni, judecăţi, raţionamente
• dezvoltarea gândirii cauzale; înţelegerea noţiunii de lege ştiinţifică şi de
determinism, posibilitatea de a anticipa efectele
• se dezvolta capacitatea de a raţiona ipotetico-deductiv (emite ipoteze,
formulează concluzii, soluţii…)
Fiecare adolescent progresează în ritmul şi în maniera sa proprie în dezvoltarea
abilităţilor de a gândi formal. Deşi stimulările mediului sunt intense în această perioadă şi
joacă un rol important în dezvoltarea cognitivă, nu toţi indivizii sunt capabili de operaţii
formale, iar cei care sunt capabili, nu le utilizează întotdeauna, în ciuda afirmaţiilor lui
Piaget conform căruia parcurgerea acestor stadii urmează un pattern universal şi legic.
Metodele de studiu ale lui Piaget au fost clinice şi descriptive. Dacă unele din concluziile
acestor cercetări pot fi susţinute prin cercetări cantitative de tip corelaţional, alte aspecte
nu au putut fi testate pe această cale. Spre ex. Piaget consideră ca trecerea de la un stadiu
la alta este legică, în baza procesului de dezvoltare cognitivă. Studiile efectuate în culturi
vestice validează parcurgerea primelor trei stadii, senzorio-motor, preoperaţional şi al
operaţiilor concrete( Renner, Stafford, Lawson, McKinnon, Friot & Kellogg, 1976), dar
nu validează trecerea cu necesitate în stadiul operaţiilor formale. Cercetările realizate de
Kuhn, Langer, Kohlberg & Haan, 1977 afirmă că doar 30 - 35% dintre adolescenţii elevi
de liceu (high school) acced la stadiul operaţiilor formale. Pentru acest stadiu maturizarea
stabileşte bazele, dar este necesar un mediu special, cu stimulări specifice, pentru a
favoriza dezvoltarea operaţiilor formale.
(http://www.edpsycinteractive.org/topics/cogsys/piaget.html)

Limbajul
Limbajul adolescentului se îmbogăţeşte cu concepte abstracte şi cu moduri de
operare şi combinare noi, devenind, alături de alte sisteme de simboluri, principalul
instrument al gândirii formale. Se dezvoltă şi se diversifică vocabularul; exprimările
verbale devin tot mai complexe şi sofisticate.
În dorinţa de a se exprima pe sine şi de a fuziona cu grupul adolescentul foloseşte
adesea, alături de limbajul oficial, un limbaj specific, particular, uneori încărcat cu
expresii stridente

Memoria şi învăţarea
Memoria logică devine forma centrală de învăţare; creşte gradul de organizare şi
raţionalizare a materialului. Se formează stilul propriu de memorare (scheme, efort de
sinteză). Creşte posibilitatea de memorare a informaţiilor abstracte, ceea ce duce la
creşterea volumului conceptelor şi la dezvoltarea calitativă a operaţiilor mintale
Din perspectiva teoriilor procesării informaţiei, dezvoltarea cognitivă a
adolescentului se caracterizează prin dezvoltarea atenţiei, creşterea capacităţii de
concentrare, dezvoltarea unor strategii cognitive mai eficiente de rezolvare a problemelor,
automatizarea unor astfel de strategii de succes, dezvoltarea unor abilităţi metacognitive
David Elkind face referire la o oarecare imaturitate a gândirii adolescentului, care
rezultă din faptul că o insuficientă maturizare a creierului adolescentului permite
emoţiilor să interfereze cu gândirea raţională. Elkind susţine că pattern-urile imature ale
gândirii adolescentului rezultă din lipsa sa de experienţă în utilizarea gândirii formale.
Aceste pattern-uri includ: o abordare idealistă, un insuficient spirit critic, tendinţe
argumentative, indecizie şi sentimentul invulnerabilităţii asociat cu o relativă ipocrizie,
rezultat al unui proces de raţionalizare (mie nu mi se poate întâmpla, eu sunt prea bun
etc).
Elkind descrie egocentrismul adolescentului ca fiind fiind caracteristica Ego-ului
adolescentului tipic de a acţiona în scopul obţinerii unei gratificaţii imediate, în virtutea
unor expectaţii nerealiste şi a unui pattern de gândire imatur. Adolescenţii işi exprimă
dorinţele în manieră imperativă, atunci când vor şi aşa cum vor ei, având adesea
dificultăţi în evaluarea perspectivei altei persoane. Deoarece patternurile de gândire sunt
încă insificient dezvoltate, ei au dificultăţi în anticiparea consecinţelor unui
comportament. (Sims B., Preston P. (2006) - The Handbook of Juvenile Justice: Theory
and Practice, Taylor & Francis Group, pg. 203
 Identitatea adolescentului se construieşte în acest context, fapt ce explică de ce
adolescentul este într-o permanentă cătare şi experimentare de identităţi. Azi poate fi un
tip jucăuş şi glumeţ, mâine poate fi sobru şi intelectualizat. “El se reinventează pe sine în
minte şi în faţa unei audienţe imaginare” pg. 203
Caracteristica cea mai pregnantă a adolescenţei este mitul invincibilităţii. Cei mai
mulţi adolescenţi consideră că viaţa şi sănătatea sunt investiţii pe termen lung şi că,
indiferent ce ar face, nimic rău nu li se poate întâmpla, deaorece ei sunt mult prea deştepţi
sau prea norocoşi. Nevoia de a-şi demonstra resursele şi potenţele, de a-şi explora
limitele, combinată cu sentimentul invincibilităţii definesc atitudinea faţă de risc a
adolescenţilor

Autoevaluare
TEST GRILĂ

1. În stadiul operaţiilor formale, adolescenţii:

A. devin capabili de gândire abstractă
B. încep să ânţeleagă perspectiva altora

2. Analiza unei teorii, a tuturor factorilor care o infleunţează, deducerea unor ipoteze în
urma acestei analize şi testarea lor mintală reprezintă:
A. Un raţionament ipotetică deductiv
B. Gândire propoziţională

3. Una din caracteristicile stadiului operaţiilor formale, care constă în capacitatea de a

evalua enunţuri verbale, în absenţa unor evidenţe concrete este:
A. Reversibilitatea prin reciprocitate
B. Gândirea propoziţională

4. Conform lui Piaget, gândirea formală reclamă:

A. Un limbaj şi alte sisteme simbolice care nu se bazează pe concret
B. Experienţă în acţiunea cu obiectele

5. Conform studiilor, un anumit procent dintre adolescenţi eşuează în gândirea formală.

Este vorba despre:
A. 10-20 %
B. 40-60 %

6. Calculatorul lui Andrei nu mai porneşte. Andrei încearcă să rezolve problema, luând în
considerare şi evaluând pe rând fiecare posibilă cauză: defect la priză, sursa de curent a
calculatorului, cablurile de legătură, hard-ul. Demersul cognitiv al lui Andrei pune în
evidenţă:
A) abordarea logică
B) raţionamentul ipotetico-deductiv
C) raţionamentul inductive
D) gândirea propoziţională
APLICAŢIE:

1. Daţi un exemplu referitor la limbajul personalizat al adolescentului

2. Daţi câte un exemplu referitor la idealismul adolescentului, tendinţele argumentative şi
indecizie. Analizaţi modul în care aceste caracteristici influenţează comportamentul
adolescentului.

Dezvoltarea socioemoţională a adolescentului

Afectivitatea
• experienţa afectivă se nuanţează datorită implicării în diverse situaţii de
viaţă; se structurează şi se nuanţează relaţiile cu sexul opus
• creşte mobilitatea mimică, expresivitatea, emotivitatea internă
• mai ales în preadolescenţă, dar şi ulterior, se manifestă o excitabilitate
crescută şi o hipersensibilitate cu fluctuaţii de dispoziţii şi treceri rapide de la o
stare la alta, care generează o oarecare inconsecvenţă în manifestări şi conduce
la unele dificultăţi în reglarea actelor voluntare, deciziile fiind luate adesea sub
impulsul unor factori emoţionali
• sub influenţa factorilor emoţionali, adesea reacţiile cresc în intensitate mai
ales atunci când adultul, ignorând dezvoltarea adolescentului, continuă să îl
trateze ca pe un copil, într-un regim de tutelă excesivă, cu critici şi
constrângeri permanente.
• Spiritul critic, mai dezvoltat decât cel autocritic, este asociat cu un
radicalism moral, care, pe fondul nevoii acute de independenţă, sporeşte
tensiunile dintre preadolescent şi adulţi şi crează premisele apariţiei unor
manifestări de tipul:
• critica vehementă a atitudinilor nesincere (simulate) ale adulţilor şi
a comportamentelor convenţionale asociate acestora
• susceptibilitate crescută faţă de adulţi
• refuzul de a se supune (supunerea este considerată semn de
slăbiciune)
• zâmbetul batjocoritor (părerile enunţate de adult sunt considerate
ridicole)
• manifestări de bravadă (priviri şi replici obraznice)
• originalitate cu orice preţ (vestimentară, verbală, de conduită) etc.
Sociabilitatea
• nevoia de asociere şi comunicare orientează tânărul adolescent către
grupuri cu parteneri de aceeaşi vârstă, unde se crează condiţiile pentru
cunoaşterea de sine şi a celorlalţi; în grup se dezvoltă sociabilitatea, se
exersează opiniile, opţiunile şi deciziile şi se joacă diferite roluri, care îl
pregătesc pe adolescent pentru viitoarele roluri de adult.
• inserţia în grup are în general efecte pozitive, dar există şi unele riscuri,
datorită imaturităţii sociale a preadolescenţilor, marii lor sugestibilităţi, nevoii
 de independenţă şi originalitate, care face ca uneori grupul să iasă din spaţiul
normalităţii, ceea ce impune o supraveghere discretă din partea adulţilor,
pentru a preîntâmpina alunecarea grupului spre delicvenţă juvenilă şi
infracţionalitate.

Dezvoltarea personalităţii
Din perspectiva teoriei lui Erikson, adolescentul se confruntă cu o criză a
identităţii, pe care o poate rezolva intr-o manieră pozitivă, în sensul dobândirii şi
consolidării identităţii sau poate eşua într-o confuzie de rol.
Imaginea de sine, aflată la periferia conştiinţei în copilărie, devine din ce în ce
mai centrală, încorporându-se în conştiinţa de sine; pe baza ei se poate realiza
identificarea
• Identitatea se construieşte pe mai multe planuri:
• identitate fizică
• identitate sexuală (incorporarea rolului sexual)
• identitate intelectuală
• identitate socială
În acesta perioadă, adolescentul caută să-şi formeze şi să-şi dezvolte o
identitate personală şi vocaţională, încearcă să se identifice cu un rol profesional. În
acelaşi timp se formează comportamente specifice rolului sexual; este o perioada de
tatonare a comportamentului sexual în care baieţii, de exemplu, se dau cu gel, iar fetele se
machiază şi încearcă să se pună în evidenţă printr-o vestimentaţie cât mai sumară. Pentru
a ajunge la un simţ clar şi coerent al identităţii, adolescenţii se implică în diverse roluri,
fără a se ancora concret în vreunul.
În acest stadiu apare confuzia de roluri şi întrebarea frecventă a adolescentului:
"Cine sunt eu?". Adolescentul manifestă totodată şi un comportament indezirabil, prin
însuşi conflictul interior prin care trece. Indeciziile de tipul "oare să am curajul să fac
cutare lucru?" sunt frecvente. Pe de o parte, adolescentul îşi doreşte să aibă iniţiativă într-
o acţiune, pe de alta parte este inhibat de părinţi, care îi dirijează şi limitează fiecare
acţiune. Eşecul în dobândirea unei identităţi clare, durabile are ca rezultat difuziunea
rolului, confuzia dintre ceea ce este şi ceea ce doreşte să fie. Scopul educaţional în
această etapă este de formare a copilului autonom prin acordarea unei anumite
independenţe, ţinând cont de faptul că un eşec la această vârstă se va repercuta asupra
întregii existenţe a individului. Adler spunea că: "orice copil problemă este un părinte
problemă".
Erikson, ca de altfel majoritatea psihologilor, considera că adolescenţa reprezintă
criza centrală a întregii dezvoltări. Criza de identitate este considerată ca fiind singurul
conflict puternic pe care o persoană îl are de înfruntat în această viaţă, iar depăşirea într-
un mod satisfăcător se poate realiza în condiţiile în care şi celelalte stadii au avut o
rezolvare pozitivă.
Efecte pozitive:
• Capacitatea de a se percepe ca o persoană consecventă, cu o identitate personală
puternică.
Efecte negative
• Confuzie în legătură cu cine este şi ce reprezintă, incapacitatea de a lua decizii şi a
alege în mod special în privinţa vocatiei, a orientării sexuale.
 Presiunile puternice din partea părinţilor sau a societăţii pot determina
dezorientarea şi disperarea adolescentului; acestea au ca rezultat înstrăinarea fizică sau
psihică de mediile normale, iar în cazurile extreme ale difuziunii rolului, tânărul poate
adopta o identitate negativă. Spre deosebire de băieţi, fetele se dezvoltă diferit privind
dezvoltarea identităţii, acestea manifestând tendinţa de amânare a dezvoltării identităţii
până la găsirea partenerului de viaţă, care are un rol important în determinarea statutului
lor.
"Stabilirea identităţii în adolescenţă reprezintă elementul-cheie în realizarea
ulterioară a unor relaţii intime adecvate”, considera Erikson. Această afirmaţie a lui
Erikson a fost întărită şi de studiile altor cercetători printre care Kahn şi colaboratorii săi,
în 1985. Ei au calculat, în 1963, scorurile obţinute de un lot de adolescenţi la scalele de
identitate, care au fost puse în relaţie peste 20 de ani, cu statutul lor marital. Astfel, s-au
inregistrat diferenţe semnificative: femeile care înregistraseră valori scăzute la scalele de
identitate în adolescenţă erau în cea mai mare parte necăsătorite sau divorţate; bărbaţii cu
scoruri scăzute erau în cea mai mare parte necăsătoriţi.

James Marcia, în baza unei cercetări, a dezvoltat teoria lui Erikson. Potrivit lui
Marcia şi colegilor lui, echilibrul dintre identitate şi confuzie se realizează prin asumarea
unui angajament. Marcia a identificat patru ipostaze diferite ale identităţii, aflate la
intersecţia a două axe, şi anume: existenţa sau non-existenţa crizei, asumarea sau
neasumarea unui angajament, în raport cu o anumită identitate. Cele patru ipostaze sunt:
1. Realizarea identităţii - se petrece în momentul când individul a explorat diferite
identităţi şi a făcut o opţiune pentru una singură, asumându-şi un angajament ferm
în raport cu această opţiune. Persoanele din această categorie sunt mai mature, au
un nivel mai ridicat de dezvoltare a Eului, raţionamentul moral este mai eficient,
stima de sine este ridicată. . Părinţii încurajează autonomia adolescentului iar
acesta devine din ce în ce mai eficient în relaţiile cu ceilalţi. Punctele forte ale
adolescentului în această ipostază sunt: este gânditor şi reflexiv, dar nu inactiv,
are simţul umorului, reacţionează bine la stres, este capabil de relaţii intime, îşi
fixează standarde înalte, este deschis la nou.
2. Moratoriul (criza fără angajament) este acea ipostază în dezvoltarea identităţii în
care persoana este implicată activ în explorarea diferitelor identităţi, dar nu şi-a
asumat încă un angajament faţă de o anumită identitate. Adolescentul trăieşte
criza în mod tumultuos, se confruntă cu părinţii şi cu diversele situaţii decizionale.
Este relativ ambivalent, fiind, când scrupuloş şi încrezător în forţele proprii, când
anxios şi temător. Persoana are o stimă de sine ridicată, un nivel inalt de
dezvoltare a Eului şi a raţionametului moral, dar este incă anxios şi temător. Este
probabil ca în viitor să rezolve criza şi să-şi asume un angajament stabil.
3. Ipostaza de executant (Foreclosure) - (angajament în afara crizei) – se produce
atunci când o persoană alege o identitate, nu ca rezultat al unei crize, ceea ce ar
presupune explorarea unor opţiuni diferite, ci acceptând planurile altora privitoare
la propria sa persoană şi la viaţa sa. În cazul acestei ipostaze părinţii sunt excesiv
de implicaţi şi adesea autoritari. Persoana consideră că ştie ce trebuie să facă în
viaţă fără a explora posibile opţiuni personale, se simte satisfăcută, are un nivel
scăzut de anxietate, dar devine rigidă şi dogmatică atunci când i se cere opinia. Se
supune întotdeauna autorităţii.
 4. Difuzia identităţii este acea ipostază a dezvoltării adolescentului când nu există
nici o criză de identitate, nici un angajament faţă de o anumită identitate. Persoana
nu explorează diferite opţiuni şi evită angajamentele, este nesigură, sovăitoare, are
un nivel scăzut de dezvoltare a Eului şi a raţionamentului moral şi un nivel ridicat
de anxietate. Întâmpină dificultăţi în construirea relaţiilor intime, care sunt adesea
superficiale
APLICATIE
Pe baza informaţiei din acest suport de curs şi a consultării bibliografiei suplimentare ( 8,
9 ), răspundeţi la următoarele întrebări:
1. De ce credeţi că se acutizează conflictul între generaţii la vârsta adolescenţei ?
2. Cum se explică receptivitatea şi apetenţa adolescentului pentru trăirea unor experienţe
riscante ?
3. Care sunt resorturile psihologice ale “revoltei” adolescentului împotriva autorităţii
adultului ?
4. Formulaţi 5 condiţii cu caracter de principii de care trebuie să ţină seama profesorii
care lucrează cu adolescenţii, pentru a asigura eficienţa activităţii educative şi a
stimula dezvoltarea personalităţii acestora.

CARACTERISTICI ALE PROCESULUI EDUCATIV ÎN ADOLESCENŢĂ

Problematica adolescenţei, cu inconsecvenţa ei, cu incertitudinea mascată de
afişarea siguranţei de sine şi a reacţiei de rezistenţă, cu instabilitatea, susceptibilitatea şi
nonconformismul specific vârstei, impune adecvarea actului educaţional şi a atitudinii
pedagogice. Munca cu adolescenţii nu este uşoară. Ea impune mult tact şi sensibilitate,
deschiderea spre un dialog sincer şi onest, acceptare şi înţelegere.
Câteva reguli cu valoare de principiu în abordarea adolescentului:
1. Adolescentul trebuie luat în serios şi tratat, nu ca un copil (care nu mai este),
nici ca un adult (nu este încă), ci ca un adolescent, deci ca ceea ce este;
2. Adolescentul trebuie tratat diferenţiat şi individualizat în funcţie de
specificitatea problematicii şi a comportamentului său şi nu ca un adolescent în
general;
3. Adolescentului trebuie să i se asigure libertatea de mişcare, evitându-se atât
atitudinea hiperprotectoare (a-l feri de orice greutate) sau excesiv de permisivă
(a-l lăsa să descurce singur), cât şi atitudinea hiperautoritară bazată pe
constrângeri (a-i limita iniţiativele, a-i interzice prietenii etc.). El trebuie
considerat un partener de dialog. Intervenţia adultului trebuie să se centreze pe
comunicare şi să asigure analiza tuturor alternativelor de decizie într-o situaţie
dată şi a consecinţelor posibile, dar actul decizional trebuie să aparţină
adolescentului.
4. Adolescentului trebuie să i se acorde respect şi încredere, altfel el refuză
comunicarea adoptând un comportament de circumstanţă sau rebel.