Norma juridică

1. Conceptul de normă juridică şi trăsăturile acesteia.

2. Norma juridică şi dispoziţiile individuale.
3. Structura normei juridice.
4. Acţiunea actelor normative în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor
5. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

Conceptul de normă juridică şi trăsăturile acesteia.

Norma juridică este un element constitutiv al dreptului. Ea este o regulă de conduită instituită de puterea
publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a
statului. Scopul normei juridice este acela de a asigura convieţuirea socială în direcţia promovării şi
consolidării relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilor ce guvernează societatea respectivă. Prin
intermediul normelor juridice se reglementează în forme specifice dreptului relaţiile interumane. Norma
juridică este elementul constitutiv sau "celula de bază" a dreptului. Prin natura sa, norma juridică are
următoarea structură sau următoarele trăsături:

a) Un caracter general din care decurge şi conduita tipică. Norma juridică devine un criteriu unic de
îndrumare şi apreciere a conduitei oamenilor, un veritabil etalon sau standard în funcţie de care o anumită
conduită este definită ca fiind licită sau ilicită. Acest criteriu nu are un caracter abstract, ci el reprezintă o
unitate de măsură stabilită în conformitate cu concepţiile despre justiţie, dreptate, ordine, disciplină din
societatea dată. Dar cu tot conţinutul stabil şi peren, norma juridică cunoaşte o evoluţie, se poate schimba
de la o epocă la alta într-o legătură organică cu procesul dezvoltării istorice a ţării respective. Datorită
caracterului său general, norma juridică se aplică la un număr nelimitat de cazuri. Conduita prescrisă de
norma juridică trebuie urmată şi respectată ori de câte ori sunt prezente condiţiile şi împrejurările pe care
le are în vedere, iar dacă asemenea condiţii nu apar, ea nu se aplică.

b) Norma juridică este impersonală, ceea ce înseamnă că ea nu se adresează unor persoane anume, ci îi
vizează pe toţi oamenii sau o categorie de persoane, cum ar fi de exemplu funcţionarii publici, chiriaşii,
pensionarii etc.

Normele constituţionale care privesc drepturile omului şi libertăţile fundamentale se adresează tuturor
persoanelor fizice care trăiesc pe teritoriul unei ţări, atât autohtonilor cât şi străinilor sau apatrizilor.
Există norme juridice care se adresează unor categorii de cetăţeni în funcţie de statutul lor civil. De pildă
Codul familiei, Codul muncii sau normele care reglementează situaţia pensionarilor. Prin urmare există
grade diferite de generalitate a normelor juridice.

Un caracter general şi impersonal îl au de exemplu normele juridice care reglementează activitatea şi

structura organelor statului şi prevăd anumite competenţe pentru preşedintele ţării, pentru parlament şi
guvern, preşedinţii celor două camere sau pentru primul ministru. Parlamentul, Preşedintele României,
Guvernul sunt reglementate de Constituţie, ca instituţii, indiferent de alcătuirea lor nominală.

c) Normele juridice sunt obligatorii. Normele juridice nu sunt simple doleanţe sau indicaţii, ci reprezintă o
poruncă, un ordin, o dispoziţie obligatorie. Ele sunt un comandament impus de puterea publică, a cărui
putere devine obligatorie, ele fiind prescriptive şi nu descriptive. Ele asigură trecerea de la indicativ la
imperativ, de la "sein", adică de la ceea ce este, la "sollen", adică la ceea ce trebuie să fie. Fără caracterul
general obligatoriu, norma juridică şi-ar pierde chiar sensul existenţei sale ca normă socială distinctă, în
varietatea şi multitudinea normelor sociale. "Modul indicativ nu există în drept – scrie prof. G. del
Vecchio – şi când este folosit în coduri sau legi, el are în realitate un sens imperativ"

Norma juridică şi dispoziţiile individuale.

Pentru o mai bună înţelegere a conceptului de normă juridică este necesar să facem distincţia între norma
juridică şi actul juridic individual sau concret. Spre deosebire de norma juridică care are un caracter
general şi impersonal, actul juridic concret se referă la conduita într-o situaţie dată a unei anume persoane
fizice sau juridice identificate sau nominalizate. Exemplul cel mai elocvent de act juridic concret îl
constituie hotărârea judecătorească dată în soluţionarea unei cauze. De asemenea actul de numire într-o
funcţie a unei persoane sau actul prin care se acordă o autorizaţie de construcţie sunt tot acte concrete sau
individuale. Actul juridic este obligatoriu şi garantat, la nevoie, de forţa coercitivă a statului. Hotărârile
guvernului, de exemplu, pot fi atât generale (stabilesc reguli cu caracter general), cât şi concrete (cum ar
fi numirea cuiva într-o funcţie). Actele juridice concrete sunt date în baza şi în executarea actelor
normative. Actele juridice concrete se deosebesc calitativ de actele normative, dar sunt legate organic de
acestea, deoarece prin ele se realizează şi se traduc în viaţă prevederile normelor juridice. Actele juridice
concrete sunt modalităţi de aplicare a actelor normative, un fel de prelungire şi realizare a acestora în
viaţa socială.

În concluzie: norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită generală şi impersonală instituită de
puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare obligatorie este asigurată la nevoie de forţa
coercitivă a statului.

Structura normei juridice.

Norma juridică are o structură internă şi o structură externă. Structura internă este de fapt structura logico-
juridică normei, iar structura externă este structura tehnico-juridică a normei.

a) Structura internă sau logico-juridică este dată de cele trei elemente obligatorii prin care se organizează
în mod logic o normă juridică. Aceste elemente sunt: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

Sintetic vorbind, orice normă juridică prescrie în mod necesar o conduită (dispoziţia) care trebuie să arate
în acelaşi timp împrejurarea (ipoteza) în care se aplică acea conduită precum şi consecinţele nerespectării
acestei conduite (sancţiunea). Un exemplu concret va fi edificator pentru înţelegerea acestei componenţe
trihotomice şi anume articolul 33 din Legea 50/1991 care prevede că:

"Persoanele fizice şi juridice care beneficiază de teren în condiţiile prezentei legi (ipoteza) sunt obligate
să solicite emiterea autorizaţiei de construire şi să înceapă construcţia în termen de cel mult 1 an de la
data deţinerii actului de concesionare a terenului (dispoziţia). În caz de încălcare a obligaţiei prevăzute la
alin. 1, concesiunea îşi pierde valabilitatea (sancţiunea)."

Prin urmare: ipoteza stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se cere o anumită
conduită, precum şi categoria subiecţilor la care se referă prevederile dispoziţiei. Dispoziţia este acel
element al normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată în prezenţa ipotezei date, mai precis
care sunt drepturile şi obligaţiile corespunzătoare ale subiectelor vizate de norma juridică respectivă.
Sancţiunea indică urmările nerespectării dispoziţiei normei juridice. Sancţiunea este adusă la îndeplinire,
la nevoie, cu ajutorul puterii de stat. Sancţiunile sunt: penale, administrative, disciplinare şi civile. Există
şi alte clasificări, după alte criterii, ale sancţiunii, dar nu e cazul să le discutăm aici. De subliniat rămâne
faptul că sancţiunea este o latură foarte importantă a normei juridice, ea fiind aceea care asigură în ultimă
instanţă respectarea normei juridice, restabilirea ordinii juridice. Sancţiunea ţine de domeniul general al
constrângerii, dar ea nu trebuie identificată cu constrângerea statală. Aplicarea sancţiunilor reprezintă un
act de putere de mare răspundere şi într-un stat de drept ea trebuie făcută de organele competente cu
stricta respectare a prevederilor legale, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

b) Structura tehnico-juridică, spre deosebire de structura logică, se referă la forma exterioară de exprimare
a normei juridice, la redactarea ei care trebuie să fie clară, concisă, concretă. Aşadar, structura tehnico-
juridică are în vedere aspectul normativ, modul cum sunt enunţate normele juridice în cadrul actelor
normative!

Acţiunea actelor normative în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor

Stabilirea cadrului de acţiune în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor este deosebit de importantă.

În privinţa acţiunii normative în timp este deosebit de importantă stabilirea datei exacte a intrării în
vigoare şi a încetării sau ieşirii din vigoare a actului normativ. Existenţa actului normativ nu coincide cu
durata acţiunii sau cu faptul de a fi în vigoare, adică de a avea eficienţă juridică. Anunţarea intrării actului
normativ în vigoare se face prin publicarea acestuia într-o publicaţie oficială, cum este în ţara noastră
Monitorul Oficial. Dar actul normativ poate intra în vigoare şi din momentul adoptării lui, dacă organul
emitent prevede expres acest lucru. Un principiu fundamental al acţiunii legilor şi al altor acte normative
în timp este cel al neretroactivităţii lor. Acest principiu decurge din faptul că legea reglementează pentru
viitor, că ea se aplică conduitei şi relaţiilor sociale de la data intrării sale în vigoare, statul neputând
pretinde cetăţenilor să se supună unei legi ale cărei reglementări nu se cunosc, întrucât legea nu există.
"Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă", prevede Codul civil român în art. 1.

În legătură cu încetarea acţiunii legii sau a altor acte normative, ceea ce echivalează cu ieşirea lor din
vigoare, menţionăm că legea şi celelalte acte normative se adoptă pe o perioadă nedeterminată, urmând ca
ulterior să se decidă asupra încetării acţiunii lor. Conceptul prin care se exprimă încetarea acţiunii actului
normativ, scoaterea sa din vigoare, poartă denumirea de abrogare. Sunt cunoscute mai multe forme de
abrogare, ca de ex.: abrogarea expresă, abrogarea tacită sau implicită etc., fără a intra însă în detalii
privitoare la aceste aspecte ale aspectului temporal. Abrogarea este totdeauna opera organului emitent.

Abrogarea nu se confundã cu urmãtoarele modalitãti de încetare a aplicãrii normelor:

a) Derogarea reprezintă o reglementare diferită, o abatere sau o excepţie de la reglementarea existentă pe

care însă nu o abrogă, ci îi îngustează sfera de aplicare.

b) Căderea în desuetudine. Stările de lucruri care au determinat necesitatea adoptării unor acte normative
au încetat să mai existe, astfel încât acţiunea lor nu-şi mai are nici o justificare şi nici nu mai poate fi
susţinută, fiind depăşită de noile realităţi ale vieţii. Ea are loc şi nu poate fi evitată şi ignorată în perioada
revoluţionară de trecere de la dictatură la democraţie, pentru acele acte normative şi reglementări ale
vechiului regim, care fără să fi fost abrogate în mod expres, nu mai corespund nevoilor realităţii.

Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

Acţiunea actelor normative în spaţiu este condiţionată de competenţa teritorială a organului de stat
emitent. În ţara noastră, legea şi actele normative ale organelor centrale ale administraţiei de stat
acţionează în principiu pe întreg teritoriul statului. Prin teritoriul statului se are în vedere conceptul
general acceptat de teritoriu în ştiinţa juridică şi mai ales în dreptul internaţional. Codul penal român arată
că prin "teritoriul României" sau prin "teritoriul ţării" se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse
între frontiere cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian
al acesteia. De asemenea, se consideră ca săvârşită pe teritoriul ţării şi orice infracţiune comisă pe o navă
ori aeronavă română. Deosebit de complexă este acţiunea actelor normative în spaţiu şi cu privire la
persoane sub aspect internaţional. Locul încheierii unui act sau locul săvârşirii unei infracţiuni, calitatea
persoanei (străin, reprezentant diplomatic etc.) ridică probleme în legătură cu stabilirea legii care se
aplică: română sau străină.

Principiul teritorialităţii nu este însă unul absolut. Nevoia de a menţine şi dezvolta relaţii politice,
economice şi social-culturale între state a creat cu timpul anumite excepţii de la acest principiu, pe care le
numim excepţiile extrateritorialităţii, excepţii care nu afectează cu nimic principiul suveranităţii de stat şi
sunt menite să asigure dezvoltarea multilaterală a relaţiilor internaţionale contemporane. Se impune însă
condiţia ca aceste excepţii să se aplice cu respectarea principiilor democratice ale dreptului internaţional
şi al egalităţii suverane a statelor, al reciprocităţii şi al liberului lor consimţământ. Între excepţiile
extrateritorialităţii găsim următoarele situaţii:

a) imunitatea diplomatică şi regimul juridic al consulilor; b) regimul juridic al străinilor şi al

persoanelor fără cetăţenie; c) regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate; d) recunoaşterea efectului
juridic al unor acte săvârşite pe teritoriul unui alt stat sau aplicarea legii unor fapte săvârşite în străinătate.

Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului diplomatic şi a persoanelor asimilate de

la jurisdicţia statului de reşedinţă, constând în inviolabilitatea personală, inviolabilitatea clădirilor
reprezentanţei diplomatice şi a mijloacelor de transport. În cazul încălcării legilor ţării de reşedinţă,
reprezentantul diplomatic poate fi declarat persona non-grata, lucru care atrage după sine rechemarea sa
sau expulzarea.

Reprezentanţii consulari ai statelor străine sunt scutiţi de unele impozite, prestaţii, sau li se aplică
jurisdicţia instanţelor judecătoreşti a ţării de origine în cauzele privind infracţiunile lor de serviciu etc., iar
regimul juridic este stabilit pe bază de reciprocitate şi în conformitate cu normele dreptului internaţional.

Cetăţenii străini beneficiază de trei forme de regim: regimul special, regimul naţional şi regimul
clauzei naţiunii celei mai favorizate. În România, cetăţenii străini şi apatrizii au drepturile fundamentale
ale cetăţenilor români (excepţie: drepturi politice şi drepturi civile), precum şi orice alte drepturi
prevăzute prin lege sau prin acorduri internaţionale în care România este parte.

Bibliografie : http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/CarmenLazar/Norma-juridica.html