Ion Antonescu (n. 2 iunie 1882, Piteşti — d.

1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar şi

om politic român, şeful secţiei Operaţii al Marelui Cartier General al Armatei în anii războiului
pentru reîntregire, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef
al Marelui Stat Major şi ministru de război. Din 4 septembrie 1940 până în ziua de 23 august
1944 a fost prim-ministru al României şi apoi conducător al statului. Antonescu a luat decizia de
intrare a României în cel de al doilea război mondial, descris sub numele de "Sfântul război
pentru reîntregirea teritorială", de partea Germaniei şi a Axei, singurele care au oferit României
garanţii în privinţa returnării teritoriilor anexate în 1940 de Uniunea Sovietică în urma pactului
Hitler-Stalin.

Proclamaţia gen. Ion Antonescu către armată (22 iunie 1941):

Regimul antonescian
Cedările teritoriale din vara anului 1940 au marcat declinul total al regimului carlist. În timpul
domniei lui Carol al II-lea, România pierduse 99 738 km² cu o populaţie de 6 821 000 locuitori,
reprezentând aproape 1/3 din teritoriul şi populaţia ţării. Acţiunile de protest împotriva Dictatului
de la Viena au devenit manifestări contra regelui Carol al II-lea, considerat principalul vinovat
pentru impasul în care ajunsese România. Dorind să iasă din acest impas şi să rămână în fruntea
statului, Carol al II-lea i-a încredinţat generalului Antonescu formarea guvernului la data de 4
septembrie 1940. A doua zi, 5 septembrie 1940, regele a suspendat Constituţia din 1938, a
dizolvat Parlamentul şi i-a acordat puteri depline lui Ion Antonescu, la cererea acestuia. În seara
aceleiaşi zile Ion Antonescu i-a cerut regelui să abdice şi să părăsească ţara. Carol al II-lea a
abdicat la 6 septembrie 1940 şi a cedat tronul fiului său Mihai I[necesită citare].

Dispunând de puteri depline, generalul Ion Antonescu şi-a transferat o parte din prerogativele
fostului suveran Carol al II-lea şi s-a proclamat "Conducător al Statului". Din această poziţie nu
răspundea în faţa unui for politic pentru actele sale şi conducea prin decrete-legi. Dorind să ţină
sub control instituţia monarhică, Ion Antonescu i-a redus drastic prerogativele, multe dintre ele
fiind simbolice: numirea primului ministru, comanda armatei, conferirea de distincţii, numirea de
ambasadori etc.

Generalul a încercat să atragă la guvernare cele două partide importante – P.N.Ţ. şi P.N.L. – însă
fără succes, deoarece acestea au refuzat să colaboreze cu un regim dictatorial. În consecinţă, la
14 septembrie 1940, Ion Antonescu formează un guvern de tehnicieni şi legionari în care el
deţinea preşedinţia Consiliului de Miniştri, iar Horia Sima – conducătorul legionarilor –
vicepreşedinţia. În aceeaşi zi, România se declara, prin decret, stat naţional-legionar.

Se instaura astfel un regim dictatorial cu caracteristicile de rigoare: anularea drepturilor şi

libertăţilor cetăţeneşti, eliminarea separării puterilor în stat, desfiinţarea instituţiilor democratice,
conducerea prin decrete-legi, încurajarea antisemitismului şi ultranaţionalismului.

De la început, legionarii au încercat prin toate mijloacele să preia controlul aparatului de stat. Au
folosit descinderile, maltratările, sechestrările de persoane, arestările ilegale. Promovând
vindicta, au asasinat în special pe acei oameni politici care se opuseseră ascensiunii lor, cum ar fi
Virgil Madgearu (fost ministru), Nicolae Iorga (consilier al regelui Carol al II-lea), Gheorghe
Argeşanu (fost prim-ministru), Victor Iamandi (fost ministru) şi mulţi alţii. Acţiunile criminale
au culminat cu asasinatul, în masă, de la închisoarea Jilava din noaptea 26/27 noiembrie 1940,
când au fost ucişi 64 de deţinuţi, toţi foşti demnitari. Tensiunea în ţară era în continuă creştere.

Ion Antonescu, adept al "ordinii legale" şi al "liniştii publice", a emis la 28 noiembrie 1940 un
decret-lege privind reprimarea infracţiunilor "în contra ordinei publice şi intereselor statului" şi
la 5 decembrie 1940 un alt decret, care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei care "instigau la
rebeliune".

Antonescu şi Hitler
La întâlnirea din 14 ianuarie 1941 cu Hitler, Ion Antonescu a solicitat acordul acestuia pentru
înlăturarea legionarilor de la guvernare şi controlul exclusiv al puterii politice. Întors în ţară, a
desfiinţat "comisiile de romanizare" – controlate de legionari –, l-a destituit pe ministrul de
interne, legionarul Constantin Petrovicescu, a înlocuit toţi prefecţii şi chestorii legionari. Aceste
măsuri au grăbit declanşarea rebeliunii legionare din 21 – 23 ianuarie 1941. Drept răspuns,
legionarii au iniţiat multiple acţiuni de asasinat, jafuri, masacre, au devastat instituţii, au provocat
distrugeri semnificative. Ion Antonescu, cu ajutorul armatei – profund ostilă "cămăşilor verzi" –
a intervenit şi înăbuşit rebeliunea. Aproximativ 8 000 de legionari au fost prinşi, judecaţi şi
condamnaţi la diferite pedepse, iar mişcarea legionară a fost înlăturată de la conducerea statului.

La 27 ianuarie 1941, Ion Antonescu a format un nou guvern, din militari şi tehnicieni, în care
postul de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri îl ocupa profesorul Mihai Antonescu, care nu
era rudă cu mareşalul, după ce prin decretul nr. 314 din 14 ianuarie 1941 a fost abrogată
denumirea de "stat naţional-legionar" şi orice activitate politică a fost interzisă.

În condiţiile excepţionale impuse de participarea României la război, guvernul Antonescu a

intensificat măsurile de reprimare a vieţii politice. Au avut loc arestări, deportări, au fost
înfiinţate lagărele de muncă, a fost interzisă activitatea sindicatelor.

Între anii 1941 – 1944 economia românească a fost obligată să facă faţă presiunilor germane. La
4 decembrie 1940 s-a încheiat Acordul economic româno-german pe 10 ani, însă cererile
repetate ale germanilor de a se creşte producţia de materii prime necesare susţinerii efortului de
război au întâmpinat opoziţia lui Ion Antonescu, iar pătrunderea capitalului german în economia
românească a fost limitată.

Pe plan politic, deşi activitatea partidelor a fost interzisă, Ion Antonescu a manifestat îngăduinţă
faţă de activitatea conducătorilor liberali şi naţional-ţărănişti.

Guvernul antonescian a promovat o politică antisemită, care a vizat izolarea cetăţenilor români
de origine evreiască în societate. Sub Ion Antonescu, în primele trei luni ale războiului, trupele
române au lichidat 19.000 de evrei, iar 20.000 au fost ucişi după cucerirea Odesei. [necesită
citare] Au fost deportaţi 147.000 de evrei din Basarabia şi Bucovina, din care 90.000 au murit
din cauza febrei tifoide, a foametei şi a frigului. Alţi 170.000 de evrei ucraineni au fost ucişi în
Transnistria. Bilanţul a fost de 300.000 de evrei a căror dispariţie este pusă pe seama regimului
antonescian. [1]

Pe plan extern, principalul obiectiv al lui Ion Antonescu a fost o alianţă fermă cu Germania. În
1940, Germania nazistă era singura putere europeană care putea sprijini România în faţa
ameninţărilor şi agresiunilor sovietice. Din acest motiv, în timpul vizitei sale în Germania, a
semnat la 23 noiembrie 1940 actul aderării României la Pactul Tripartit (sau Axa: Germania,
Italia, Japonia) şi a solicitat trimiterea unei misiuni militare germane în România.

Între noiembrie 1940 şi august 1944 pot fi deosebite două etape în ceea ce priveşte implicarea
României în politica Axei:
I. noiembrie 1940 – iunie 1941: aderarea la Axă fără participarea la război;
II. iunie 1941 – august 1944: beligeranţă alături de Axă.

Războiul împotriva U.R.S.S.

La 22 iunie 1941 România intra în război, participând, alături de Germania şi aliaţii săi, la atacul
contra U.R.S.S.. Era iniţiat un război considerat pe plan naţional ca "Războiul sfânt,
anticomunist, drept şi naţional", care s-a bucurat de o susţinere generală. România urmărea în
primul rând eliberarea provinciilor ocupate de sovietici – Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul
Herţa – în iunie 1940. Până la sfârşitul lunii iunie 1941 au fost eliberate Basarabia şi nordul
Bucovinei. În august 1941, generalul Ion Antonescu s-a avansat la gradul de mareşal.

De asemenea, prin decretele regale nr. 2240/7 august 1941 şi 2352 bis/21 august 1941, Ion
Antonescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a, respectiv clasa I.

Antonescu a optat pentru continuarea războiului dincolo de Nistru alături de Germania, deşi
armata română nu dispunea de echipament potrivit. Regimul antonescian spera să obţină
anularea Dictatului de la Viena. Armata română s-a angajat în bătălii deosebit de dificile la
Odessa, în Crimeea şi Caucaz, soldate cu pierderi grele. Numai în bătălia Stalingradului (iulie
1942 – februarie 1943) s-au înregistrat peste 180.000 de morţi, răniţi sau dispăruţi – pierderi
umane – şi 1 miliard de dolari (cursul anului 1938) – pierderi materiale.

Zona dintre Nistru şi Bug, numită Transnistria, a intrat sub administraţie românească, guvernator
fiind Gheorghe Alexianu. Hitler a oferit lui Antonescu, în schimbul teritoriilor cedate Bulgariei
şi Ungariei, Maramureşul de Nord şi Banatul Sârbesc. Mareşalul Antonescu s-a opus ocupării
acestor zone şi a pus condiţia ca administraţia Banatului Sârbesc să fie germană: