Sunteți pe pagina 1din 26

CURS IFR

ANUL III, SEMESTRUL I


Lect. Dr. Alina Pătru
Introducere

- Vom studia în acest an câteva tipologii religioase: religia Greciei Antice,


hinduismul, budismul şi islamul. Cu ajutorul reperelor obţinute prin studiul acestor
religii vom putea să înţelegem lumea religioasă în diversitatea ei
- În cazul fiecăreia dintre religii vom avea în primul rând o abordare istorică,
urmată de o parte doctrinară.
- În privinţa doctrinei ne vom concentra pe probleme legate de modul cum apare
sacrul în respectiva religie, şi pe modul cum e văzută relaţia dintre sacru şi lumea creată.
Această împărţire corespunde unei scheme clasice a dogmaticii ortodoxe. Învăţătura de
credinţă creştină e structurată în două părţi mari: teologia (învăţătura despre existenţa lui
Dumnezeu în sine, fiinţa şi atributele lui Dumnezeu, triadologia), şi iconomia (învăţătura
despre relaţiile dintre Dumnezeu şi lume: creaţia, antropologia, hristologia, soteriologia,
eclesiologia, sacramentologia, eshatologia).
− În cele ce urmează vom stabili unele concepte necesare pentru partea
doctrinară:

Problema sacrului

Sacrul este perceput de om in mai multe moduri. Sacrul e cel ce mă depaseste,


cel ce e dincolo de toate conceptele şi reprezentările mele, chiat dincolo de capacitatea
mea de a-l experia, dar in acelasi timp este cel care mi se adresează într-un mod
personal, cel care mă cheamă să relaţionez cu el şi cel pe care îl percep ca pe un vis-a-
vis. Ţinând cont de aceasta deosebim în sfera sacrului o dimensiune personală de una
nepersonală, suprapersonală sau nedefinită.
În acelaşi timp avem atât în Sf. Sriptură, cât şi în lumea exterioară argumente atât
pentru unicitatea, cât şi pentru multiplicitatea sacrului.
Unicitatea- apare cu frecvenţă in VT . Se constată în VT o direcţie monoteistă
clară. NT păstrează ideea unicităţii lui Dumnezeu (Ioan 10,30: Eu şi Tatăl Meu una
suntem).
Unicitatea sacrului e descoperită şi de reflexia umană autonomă (filosofia
presocraticilor) – Xenofan din Colofon (apare ideea caracterului absolut al lui
Dumnezeu, de aici necesitatea ca Dumnezeu să fie unic pentru că dacă ar exista două
fiinţe absolute ele s-ar relativiza una pe alta + absolutizarea include şi atotprezenţa – în
unul absout nu există şi al doilea – idei preluate de Sf Chiril al Alexandriei în Catehezele
baptismale).
Multiplicitatea – in VT avem mărturii implicite, nu explicite. - apariţia pluralului
Elohim - forme de plural (Facere 1,27) - arătări de tipul celei de la stejarul Mamvri Ele
vor fi interpretate ca mărturii ale unei pluralităţi în interiorul sacrului doar în lumina NT.
Iudeul nu se gândeşte la o pluralitate a sacrului. Abia în NT pluralitatea triadică a
sacrului apare în mod explicit.
D.p.d.v al reflexiei umane există un principiu logic, conform căruia, orice
element prezentat ca un efect trebuie să se găsească şi în cauză (ex: multiplicitatea lumii
create arată că există o multiplicitate şi în interiorul lui Dumnezeu).
Sintetizând cele de mai sus, avem trei moduri de fiinţare a sacrului, cunoscute
nouă, sau trei dimensiuni ale sacrului:
- Sacrul unic-personal
- Sacrul multiplu-personal
- Sacrul suprapersonal sau nedefinit.
Exista o complexitate neegalată a sacrului in creştinism; un echilibru perfect intre
toate aceste moduri de fiinţare a sacrului din care se poate extrage şi un argument
teologic al superiorităţii religiei creştine faţă de alte religii.
Simultaneitatea ontică a unului şi a multiplului este o realitate specifică doar
creştinismului. Dubla modalitate de fiinţare este o realitate afirmată azi în fizica
particulelor elementare, dar în perioada patristică reprezenta o serioasă piatră de
poticnire. Formularea dogmei Sfintei Treimi a reprezentat astfel un act extraordinar de
curaj şi smerenie intelectuală. Ea trebuie receptată într-un mod adecvat şi azi.
Toate celelalte religii accentuează una sau alta din dimensiunile sacrului, şi tind
ca pe celelalte să le treacă cu vederea. Ele nu sunt însă în nici o religie absente total, aşa
cum vom vedea pe parcursul analizei noastre. Ele sunt prezente în toate fenomenele
religioase şi nu pot lipsi niciodată complet.
Problema relaţiei dintre sacru şi mundan
Vom investiga aici modul apariţiei lumii, tipul de relaţie existent între sacru şi
mundan (panteism, trascendenţă absolută sau o variantă intermediară), cauzele
deteriorării raportului, aşa cum le imaginează religia respectivă, şi mai ales modalităţile
de restaurare a relaţiei dintre sacru si mundan.
Pentru restaurarea raportului avem mai multe căi: – interventia sacrului în scopul
restaurării, – eforturile umane (rugaciuni, eforturi ascetice, fapte bune), – actele cu
caracter mixt (actele de cult, care pe langa elementele de rugaciune au si implicatii din
partea sacrului).
Toate rugaciunile, jertfele, eforturile ascetice sunt mijloace de restaurare a
comuniunii sacru-mundan. Exista restaurari prin interventii punctuale ( hierofanii,
teofanii ) si prin asumarea continuă şi deplină a firii umane în Hristos. Din perspectivă
creştină, Întruparea Mantuitorului este singurul mod autentic şi deplinde restaurare a
comuniunii.
RELIGIA GRECIEI ANTICE

Este o religie politeista, aşadar una care pune accentul pe sacrul multiplu
personal, insa nici celalalte dimensiuni ale sacrului nu lipsesc cu desavarsire.
Exista religii care au luat nastere ca urmare a actiunii unui intemeietor si religii
de sinteza. Religia Greciei Antice ( RGA ) este o religie de sinteza.
Pentru formarea civilizatiei grecesti un criteriu de baza este invazia triburilor
indo-europene. Aceasta invazie are loc incepand cu anul 2000 i.Hr. si se continua
succesiv pana la 1200 i.Hr. S-au constatat pe baza unor studii lingvistice niste
similitudini intre limba sanscrita si intre limbile germanice, s-a observat ca radacina
unor cuvinte germanice e aceeasi cu a cuvintelor sanscrite. Max Müller, cercetător care a
trait in sec XIX, observa similitudini si in ceea ce priveste zeitatile. Comparatistica
dintre limbile germanice si sanscrita nu e doar la nivelul lexicului ci si in domeniul
sacrului. Studiind textele sanscrite, intre religiile vechilor germani si a vechilor indieni,
se constata ca divinitatile din aceste spatii sunt in corespondenta cu fenomenele naturii si
acopera aceleasi sectoare ale realitatii. Pe baza acestor observaţii se formează conceptul
de limbi indo-germanice şi cel de religii indo-germanice sau ariene. Cu timpul, analiza
lingvistică şi religioasă este extinsă, incluzând şi alte limbi şi religii din spaţiul
european. Se constată existenţa aceloraşi elemente comune. De acum se introduc în
limbaj noţiunile de limbi indo-europene şi religii şi culturi de tip indo-european.
In mileniul II i.Hr. atat in spatiul Iranului si al Indiei cat si al Europei au avut loc
invazii mari de triburi, aşa cum o dovedesc descoperirile arheologice de aici. Aceste
triburi migratoare vădesc similitudini culturale şi par a proveni din aceeaşi zonă. Ele
pătrund în Europa venind dinspre nord-est, şi în India şi Iran venind dinspre nord-vest.
Astfel arheologia vine în sprijinul teoriei indo-europenismului.
Se pune întrebarea: care e patria de origine a acestor triburi? Ea nu a putut fi
localizată cu ajutorul arheologiei. Se postuleaza ca triburile indo-europene au venit din
nordul Mării Caspice, din zona Volgai si a Muntilor Urali si de aici s-au indreptat atat
spre est cat si spre vest. Dar în zonele numite nu s-au gasit nici un fel de dovezi ale
existenţei lor aici. Teoria indo-europenismului are astfel unele aspecte rămase
neexplicate.

Indo europenii intalnesc in spatiul Greciei o cultura de un anumit tip, numită în


literatura de specialitate cultura preelenă. Ea reprezintă o structura a neoliticului,
perioadă care începe în zona Greciei în jurul anului 8000 i.Hr. Începutul neoliticului
coincide cu descoperirea agriculturii, cu aşa-numita revoluţie agrară. O dată cu aceasta
în existenţa oamenilor au loc schimbari majore, devin sedentari, valorizeaza altfel timpul
cosmic si relatia cu sacrul.
În neolitic, sacrul se transformă: o multime de zeitati feminine apar, sacrul capata
o amprenta feminina. În centrul existenţei stă obtinerea fertilitatii si succesiunea
ciclurilor de viata. Aceasta cultura ne este cunoscuta din descoperirile arheologice si din
izvoare scrise descoperite pe teritoriul Cretei.
CARACTERISTICILE CULTURII PRE-ELENE
- Societate de factura neolitica, agrara, avand in centru femeia
- Un tip de sacralitate axat in jurul zeiţelor fertilitatii
- Un rol central il joaca Marea Mama, ca zeita
- Religie care valorizeaza spatiul, timpul, ciclurile cosmice si care dezvolta o
societate de tip pasnic.
Indo-europenii dezvolta o societate de factura patriarhala cu o cultura pastorala,
avand o societate structurata pe clase: – preotii, – razboinicii ( aristocratia militara ), –
negustorii şi producătorii.
Spre deosebire de religiozitatea de tip neolitic, structura religioasa indo-
europeana e dominata de zei razboinici, puternici. Aici nu ritmurile ciclice ale existenţei
sunt importante, nu revenirea periodică a anotimpurilor, ci timpul are o direcţie liniară.
Păstorul nomad care se preumblă dintr-un spaţiu în altul întâlneşte mereu situaţii noi, el
e în permanenţă deschis pentru a face faţă caracterului surprinător al existenţei. Pentru
el, ziua de mâine nu reprezintă o repetiţie a unei situaţii trăite mereu la interval de un an,
ci ea constituie un novul absolut. Din perspectiva sacrului avem panteonuri complexe
dominate de zeitati masculine puternice, apte să îl apere pe acesta de pericolele
existenţei nomade şi de riscurile războaielor.
Întânlirea dintre cele două tipuri de civilizaţie se soldează cu victoria armată a
indoeuropenilor, mult mai versaţi în tehnici de luptă şi dotaţi cu arme mult mai
performante. Indo-europenii cunosc şi prelucrează bronzul, pe când preelenii sunt în
epoca pietrei.
Cele două tipuri de culturi se întâlnesc şi sunt nevoite să convieţiuască. Între cele
două forme de religiozitate se dezvoltă un proces de sinteză: panteonurile se lărgesc
acum pentru a cuprine zeii ambelor grupări, iar profilul zeilor se specializează. Zeul
puternic pe care îl adoră învingătorii şi zeiţa populaţiei cucerite trebuie să aibă amândoi
loc într-un sistem comun. Astfel încep să fie imaginate relaţii de rudenie între zeii celor
două grupări. De cele mai multe ori, zeul cuceritorilor devine soţul zeiţei, mai rar relaţia
ce se stabileşte între ei este de filiaţie sau de fraternitate.
Asemenea fenomene de sinteză religioasă au loc pe teritoriul întregii Elade.
Populaţia neolitică de pe aceste teritorii nu are o religiozitate unitară, ci există multe
zeiţe locale. Toate sunt relaţionate zeilor cuceritorilor, în special lui Zeus şi lui Poseidon.
Sistematizarea miturilor şi ordonarea lor într-un ansamblu unitar are loc abia în
sec. VIII-VII, fiind opera lui Homer şi a lui Hesiod. Atunci se trage linie şi se constată că
Zeus are în total 41 de soţii şi în jur de 90 de fii, iar Poseidon 45 de soţii şi în jur de 80
de fii. După ce Homer şi Hesiod au făcut ordine între mituri, unificând conţinuturile
RGA, au început să apară, o dată cu presocraticii, şi primele forme de critică la adresa
„imoralităţii” zeilor. Dar trebuie observat că acest caracter imoral e doar rezultatul
sistematizării ulterioare. Zeii nu au fost concepuţi de la început cu trăsături imorale.
Fiecare mit relatând despre vreuna din „aventurile” lui Zeus are ca sursă o altă tradiţie
culturală.
PERIODIZAREA RGA

Perioada pre-indo-europeana (8000-2000 î.Hr.)


Perioada migraţiei indo-europene (2000-1200 î.Hr.)
Sec XII-VIII, o perioada neagra in care lipsesc vestigiile, datorata ultimului val
de migratori, care au innabusit orice incercare de evolutie culturala.
În sec VIII – VII i.Hr, procesul de sinteza a miturilor este incheiat si faza mitica a
religiei GA ajunge la apogeu. S-a ajuns la o plinire a vremii, poporul elen îşi încheie
procesul de formare etnică, deci e timpul pentru ordine si sinteza şi intre diferitele
mitologii. Apar scrierile lui Homer si Hesiod care sintetizeaza miturile. Sec VIII – IV
reprezintă perioada arhaica a culturii GA, in care se sintetizeaza miturile, apar primele
speculatii filozofice, apar primele creatii literare, lirice si dramatice.
Sec VII, apar primii filozofi pre – socratici care inaugureaza o faza noua a RGA-
prin speculatiile lor de factura religioasa. Apare un nou mod de a aborda domeniul
religios, dintr-o perspectiva filozofica si se dezvoltă o maniera critica de a privi
modalitatea anterioara ( de factura mitologica ). Aceasta perioada ajunge la apogeu in
sec IV i.Hr in timpul lui Platon si Aristotel.
Urmatoarea perioada importanta a RGA este perioada secularizata, incepe in sec
IV i.Hr, in vremea lui Alexandru Macedon, si o regasim din plin in perioada imperiului
Roman, in timpul lui Octavian Augustus. Un excelent exponent îl reprezintă poetul
Publius Ovidius Naso. În ”Metamorfosele” sale, Ovidiu reia temele mitografilor, dar din
alta perspectiva, una literara. Nu crede in ele ci le redacteaza de dragul frumusetii
cuvintelor. Ovidiu se foloseşte de temele mitologice doar ca de un pretext, pentru că
scopul lui este acela de a produce artă pentru artă. El prezintă succesv mituri cu privire
la aparitia lumii; apoi se referă la perioada mitologica, eroica; urmată de perioada
istorica: Eneea, Razboiul Troiei; şi de perioada politic – istorica: Octavian Augustus, În
această succesiune se poate indentifica şi intenţia de glorificare a faptelor lui Augustus,
plasate într-un cadru mergând până la întemeierea lumii.

In fazele de secularizare a unei religii sunt prezente imprumuturile si


sincretismul, apar cultele de mistere. Exista diferite raportari la religios, şi toate acestea
sunt legitime. Secularismul este o formă de critica la adresa unei religii care s-a
anchilozat si care nu mai satisface toate nevoile.
În cazul RGA, etapa secularizată a fost urmată de o fază a dispariţiei acestei
forme de religiozitate. Conţinuturile religiei Greciei Antice ne-au fost transmise până
astăzi doar pentru valoarea lor culturală. Astăzi se înregistrează pe plan mondial unele
mişcări de revenire la o formă de neopăgânism. În acest curent se înscrie şi o mişcare
apărută în spaţiul grec, care îşi propune reînvierea RGA, reînălţarea de temple pentru cei
12 zei olimpieni şi restabilirea cultului politeist grec. Adepţii acestei mişcări sunt totuşi
foarte reduşi numeric.
In paralel cu elementele mentionate se dezvolta si un tip de religiozitate de
mistere, un sacru de tip mistic. Religiile de mistere reprezinta o alta forma de raportare
la sacru. Mistica e foarte libera cu privire la forma si schimbă aderenta, pune accent pe
trairile interioare. Un mistic poate usor trece de la o religiozitate la alta cand in cealalta
descopera idei mistice. In GA exista mai multe culte care isi dezvolta teorii proprii
( orfismul ) care sunt mai usor deschise spre sincretism.
IZVOARELE RELIGIEI GRECIEI ANTICE
- Miturile regasite în special la Homer si Hesiod
- Opera filozofica din antichitatea greaca
- Operele dramaturgilor si ale poetilor
- Istoriografia ( Herodot )
- Scrierile unora din Sfinţii Părinţi, în special apologeţii
- Izvoarele de factura arheologica.

DOCTRINA
Predomina sacrul multiplu personal, dar e prezent si sacrul unic personal ( vezi
Iliada, Cântul 8 ) si sacrul nedefinit ( in Teogonia lui Hesiod ).
Panteonul grecesc are 12 zei principali:
1. Zeus – Jupiter ( zeul cerului dar si zeul lumii locuite, stăpânul fulgerului ) –
conducătorul panteonului olimpian
2. Poseidon – Neptun ( zeul marilor ) – frate cu Zeus
3. Hades – Pluto ( zeul taramurilor subpamantene, al infernului ) – frate cu Zeus.
El nu este dintre cei 12, pentru că a ales să se izoleze de grup, supărat că prin sorţi i-au
revenit lui tocmai ţinuturile morţilor
4. Hera – Junona ( zeita casatoriei, a familiei ) – sora şi soţia lui Zeus
5. Ares – Marte ( zeul razboiului ) – fiul lui Zeus cu Hera
6. Afrodita – Venus (zeiţa frumuseţii şi a dragostei ) – se trage din Uranus, fiind
născută din spuma marii
7. Apollo – Apollo (zeul luminii soarelui şi al cântărilor alese, al armoniei, al
artelor, simbolizat cu lira in mână ) – din Zeus si Leto
8. Artemis – Diana ( zeita vanatorii, a Lunii, a tinerilor, zeiţă fecioară ) – din
Zeus si Leto
9. Hefaistos – Vulcan (faur în Olimp şi zeul prelucrării uneltelor) – Hera il naste
din gelozie, singură – dupa unii ar fi si din Zeus
10. Atena – Minerva ( zeita intelepciunii, zeita mestesugurilor, zeiţă fecioară ) – e
fiica lui Zeus cu Metis, se naşte din fruntea lui Zeus, pentru că acesta o înghiţise pe
Metis pe când era însărcinată
11. Hermes – Mercur ( zeul calatoriei, al negotului, al hoţiei şi al născocitorilor,
zeul mesager ) – fiul lui Zeus cu nimfa Maia
12. Demetra – Ceres ( zeita cerealelor, a agriculturii, prototip al mamei ) – soră
cu Zeus
13. Hestia – Vesta ( zeita focului sacru de pe altare sau din cămine, zeiţă
fecioară ) – soră cu Zeus
Unii zei sunt in legatura cu elementele inconjuratoare ale naturii, alţii exprima
stari sau sunt in legatura cu preocupari fundamentale umane. Diferitele fenomene care ii
dau omului senzatia ca ceea ce se întâmplă îl depaseste, nu e întru totul rezultatul
puterilor sale sau al acţiunilor sale, sunt asociate sacrului ( experientele umane ce
depasesc capacitatile reale ale omului sunt atribuite intervenţiei sacrului). Grecii
sesizeaza legatura dintre sacru si situatiile speciale din viata lor, iar acesta este legitim,
corect. Apar însă şi greşeli: antropomorfismul dus pana la extrem, omul isi imagineaza
în această situaţie un zeu sau o zeita cu trăsături umane, care influenteaza viata sa.
Datorită acestui fapt, religia GA este şi o religie de false valorizari, are un aspect de falsa
valorizare.
RELAŢIA OM – SACRU
Religia GA prezinta mai multe versiuni cu privire la aparitia omului.
Pentru declansarea procesului de deteriorare nu se da un raspuns exact, insa
ulterior e determinat de greselile oamenilor care nu implinesc dorintele zeilor si isi atrag
mania lor. Vina e intotdeauna de partea omului. Restaurarea relaţiei optime dintre om şi
sacru are loc prin toate mijloacele posibile:
1. Prin interventia sacrului
2. prin actiunea omului
3. acte de tip mixt.

1. Intervenţia sacrului poate fi evdenţiată de ex. atunci cand Zeus se casatoreste


cu o muritoare: copilul are trasaturi speciale, un destin special, traieste o forma de relaţie
restaurata.
2. Există multe exemple de restaurare prin supunerea omului la vointa zeului. O
situaţie, din Iliada: Apollo si preotul Crisis si fiica acestuia Criseis. Agamemnon o ia pe
Criseis prada si nu vrea sa o inapoieze tatalui sau cand acesta il roaga. Crisis face
rugaciuni catre Apollo iar Apollo trimite sageti de foc asupra vasului lui Agamemnon,
astfel incat multi din soldatii lui mor. Agamemnon se supune dorintei zeului si o
innapoiaza pe Criseis. Astfel relaţia dintre Agamemnon si Apollo e refacuta, iar efectele
deteriorării dispar.
3. Procedeele de restaurare cu caracter mixt presupun o actiune combinata de
catre om si sacru. E vorba de formele liturgice. Exemplificăm prin misterele eleusine.

MISTERELE ELEUSINE
Sunt atestate începând din sec XV i.Hr, şi au fost practicate pana in 396 d.Hr.,
cand are loc incendierea sanctuarului de la Eleusis.
Misterele au la bază mitul zeitelor Demetra si Persefona ( Kore ). Demetra ( zeita
agriculturii ) are o fiica numita Persefona care este rapita de Hades si este dusa in
locasurile mortii. Demetra o cauta cu disperare, apoi se retrage intr-o pestera si nu se mai
ocupa de agricultura. Consecintele sunt acelea ca soarele parjoleste pamantul si nu mai
creste nimic. Oamenii sunt disperati si-l roaga pe Zeus sa intervina. Zeus ii cere lui
Hades sa o elibereze pe Persefona. Hades se supune, dar inainte de a o elibera ii da sa
muste dintr-o rodie. Persefona musca din neglijenta, apoi scuipa si ii ramane un sambure
in gat, ceea ce inseamna ca este obligata sa se intoarca in acel tărâm. Solutia de
compromis a lui Zeus este ca Persefona trebuie sa petreaca 4 luni in infern alaturi de
sotul ei, iar celelalte 8 luni alaturi de mama sa. Acest lucru explica si succesiunea
anotimpurilor. Cand Persefona merge in infern, pamantul nu mai da roade, deci este
iarna.
Persefona este considerata zeita primaverii.
Misterele eleusine dezvoltă un ritual având ca suport acest mit. Ritualul se
desfăşura toamna, după următorul program:
Doritorii de initiere se adunau la Atena timp de 4 zile, aveau loc ritualuri de
purificare (băi rituale în mare, post). A 5-a zi avea loc pelerinajul spre templul lui
Eleusis. Aici participanţii vizitau pestera lui Pluto, intrarea în Hades. În interiorul
templului avea loc drama sacră. Initierea propriu zisa nu ne este cunoscuta, cunoastem
doar anumite tehnici de initiere ( rituri orgiastice, o inscenare sau o masa propriu zisa ).
Este posibil sa fie vorba de o inscenata intalnire intre Demetra si Persefona. In urma
participarii la ritual, initiatilor li se garanta o existenta vesnica fericita, si acest lucru
doar pe baza participarii la ritual. Faptul acesta este contestat de filozofi, ca doar aceste
initieri asigura viata vesnica fara alte fapte meritorii, caci este nedrept.
Se produce o identificare a participantilor cu personajele mitului:
- Persefona = omul cazut
- Demetra = cea care intervine pentru omul cazut
- Zeus = sacrul care rezolva situatia
- Hades = reprezentantul raului.

In 396 d.Hr sanctuarul de la Eleusis a fost incendiat. În creştinism sărbătoarea a


supravieţuit, schimbându-i-se sensul. A fost pusă în legatura cu Sf Dimitrie care este
pomenit tot toamna, care a substituit-o pe Demetra in spatiul Greciei. În satele din jurul
Atenei, o tradiţie populară păstrată până azi vorbeşte despre o aşa-numită Sf Demetra,
căreia un turc i-a răpit fiica şi a determinat-o să pornească în căutare. Astfel se păstrează
în tradiţia populară unele elemente din perioada precreştină.

ESHATOLOGIA RELIGIEI GRECIEI ANTICE


In perioada mitologica toti oamenii mergeau in hades ( este diferit de iadul
crestin ). Este o existenta de inconstienta, de umbra, centrul vietii este plasat in viata
terestra. Dupa aceasta parte principala a existenţei situată în viaţa terestră, omul nu mai
are capacitatea sa intretina relatii. Cei care devin dusmani zeilor ajung in Tartar, loc de
chinuri. Tartarul era imaginat precum si-l imaginau crestinii in evul mediu. Eroii şi cei
care s-au remarcat într-un mod ieşit din comun merg in campiile Elizee, ducand o
existenta pasnica dar lipsita de dinamism si prea multa implicare.
HINDUISMUL

INTRODUCERE

Nu este o religie, ci un conglomerat de religii.


Termenul de hiduism este atribuit cestui conglomerat de misonarii creştini
occidentali abia în secolul al XVIII-lea, pentru a numi toate credinţele la modul general
ale indienilor, şi ale deosebi astfel de celelalte două religii întâlnite în India, islamul şi
creştinismul.
Hinduşii nu pretind pentru ei apartenenţa la o religie, în sensul european al
termenului. Ei afirmă despre sine doar că ei sunt cei care respectă dharma. Dharma este
un concept complex, care desemneaza concomitent legea care sta la baza ordinii
cosmice, legea cosmică universală, dar si legea ce sta la baza organizării sociale
(incluzând şi sistemul castelor), si in acelasi timp legea individuala de existenţă pentru
fiecare om, menirea acestuia pe lume, în conformitate cu înzestrările sale.
Hinduismul nu a avut de-a lungul mileniilor preocupări de convertire a altora.
Eforturile de convertire apar doar acolo unde o religie este conştientă de identitatea sa.
El devine o religie misionară în sec al XIX-lea pt că intră în contact modul de
manifestare al creştinilor. Inspirat de misionarismul creştin, hinduismul caută şi el să îşi
găsească conotaţii universaliste, îşi dezvoltă valenţele universale.
Hinduismul este o religie dintre cele mai complexe, în care apar cât se poate de
pregnant cele două trăsături fundamentale ale sacrului, pe de o parte aspectul său
nedefinit, nestructurat, suprapersonal, iar pe de alta cel definit, personal, structurat şi în
felul acesta generator de structuri. În acelaşi timp el cunoaşte o simultaneitate enunţată a
unicităţii şi multiplicităţii la acelaşi nivel al sacrului, ceea ce îl apropie extrem de mult
de revelaţia creştină. Datorită acestor elemente şi a diferitelor modalităţi de realizare
concretă a comunicării credinciosului cu sacrul, printre altele ne referim aici în mod
special la posibilităţile de actualizare a potenţialităţilor umane prin intermediul unor
exerciţii psihofizice asociate termenului yoga, hinduismul a ajuns să fie una dintre cele
mai reprezentative religii a timpurilor noastre.
Scurtă prezentare istorică
Hinduismul este o religie de sinteză formată din religia unei populaţii locale şi
cea a indo – europenilor. Hinduismul apare ca o sinteză a două universuri religioase
distincte, după care urmează o serie de aprofundări şi diversificări semnificative pentru
profilul actual al acestei religii. Important de reţinut este faptul că în perspectivă hindusă
există o reală unitate între începuturi şi realitatea religioasă actuală, motiv pentru care
recursul la sursele primare este permanent. De reţinut este în orice caz că această religie
nu are un întemeietor.
În cele ce urmează vom indica doar principalele momente ale evoluţiei amintite
mai sus, fără a insista descriptiv asupra lor. Cele două universuri religioase la care ne
referim sunt de origine dravidiană şi ariană.
Dravidienii reprezintă o populaţie negroidă care a locuit în India înaintea
năvălirii arienilor în secolele 15 – 13 î.H., fără a fi însă şi cea mai veche populaţie a
acestui subcontinent. Ei au creat o civilizaţie materială importantă, asociată cu numele
localităţilor Mohenjo Daro şi Harappa, pe Valea Indusului, vechi de peste 4500 de ani.
Săpăturile arheologice efectuate în aceste localităţi nu au degajat doar un ansamblu
arhitectural extrem de funcţional şi bine păstrat, ci şi o serie de obiecte cu semnificaţie
religioasă, cum ar fi simboluri ale lui Shiva (lingam) şi ale Zeiţei Mamă, sau statuete în
posturi yoghine tipice. Multă vreme s-a crezut că Yoga reprezintă o creaţie specifică în
exclusivitate hinduismului, la fel ca şi simbolurile lui Shiva şi ale Zeiţei Mamă,
presupunere infirmată de descoperirile amintite. De aici a apărut ipoteza că şi alte
caracteristici ale Hinduismului, de pildă, legea karmică, transmigrarea sufletelor,
reflexiile asupra Fiinţei Absolute, şi-ar avea originea în cultura dravidiană.
Arienii. Termenul provine din sanscritul arya, nobil, şi se referă la o populaţie
indo-europeană care a pătruns în spaţiul actual al Indiei în valuri succesive vreme de mai
multe sute de ani în prima jumătate a mileniului doi î.H. Această populaţie a adus cu ea
nu doar o serie de divinităţi de tip indo-european – Dyaus Pitar (Cerul Tată), echivalent
al lui Zeus Pater şi Jupiter; Mithra, care corespunde lui Mitra al iranienilor); Varuna,
echivalent al lui Uranos din panteonul grec – ci şi un mod specific de interrelaţionare a
lor în interiorul unui panteon.
În urma contactului cu dravidienii se constituie societatea bazată pe caste, care
sunt expresia unui categoric etos religios. Sistemul castelor are o tradiţie vedică şi
cuprinde patru caste tradiţionale: brahmanii (preoţii), kşatriya (militarii, cavalerii),
vaisyas (negustori şi producători), sudras (sclavii, servitorii, de regulă nearieni). La
aceasta se adaugă paria sau panchamas, cei intangibili, cărora nu li se recunoaşte însă
apartenenţa la o castă oarecare. Între caste nu există nici un fel de legături posibile, nu se
poate trece de la una la alta. Unul dintre semnele clare de distincţie între caste este
accesul la învăţătură, categoric refuzat ultimelor două. Apartenenţa la o castă sau alta se
datorează naşterii individului şi are nu atît o relevanţă socio-economică, cît mai ales una
religioasă, asupra căreia vom mai reveni. Dorim să subliniem aici doar caracterul de
sinteză al acestei realităţi socio-religioase. Hinduismul nu trebuie înţeles doar ca o
formulă religioasă limitată, vizând în exclusivitate o anumită latură a existenţei umane,
separată de cea economică, socială şi politică, ci în primul rând ca o realitate
atotcuprinzătoare, în care sunt incluse toate cele amintite într-o sinteză care aduce
întotdeauna în prim-plan religiosul.
Periodizarea este una relativă, nu este exactă pentru că hinduşii au o gândire
anistorică, axată nu pe date precise, ci una ce avea în vedere doar conţinuturile, înţelese
într-o manieră atemporală. Textele sacre hinduse, unele dintre ele străvechi prin formă şi
conţinut, au fost transmise oral prin memorizare. Ele vor fi fixate în scris abia după sec.
I d.Hr – deci nici ele nu ne ajută să fixăm în timp evenimentele. Este aşadar imposibilă
datarea exactă a fenomenelor. Se cunoaşte doar succesiunea lor. Noi vom folosi o datare,
precizând de la bun început că este una cu totul aproximativă.
1. În perioada cea mai veche (mileniul II î.Hr.), religia hinduşilor poartă
denumirea de Vedism (de la textele sacre cele mai vechi, numite Vede). Vedele sunt
colecţii de imne, formule şi reglementări liturgice, rostite de către brahmani atunci când
se aduceau jertfe. În general Vedele au un conţinut liturgic şi bogat mitologic. În ele
apare deja în formă schiţată un mod particular de relaţie cu sacrul unic, specific nu doar
hinduismului, dar care apar aici cu mai multă pregnanţă şi despre care se va mai vorbi, şi
anume henoteismul. Tot aici întîlnim şi trimiteri la sacrul nedefinit, Brahman. În vede,
brahman, = nepieritorul, imuabilul, temelia pe care se susţine întreaga lume. Conceptul e
abstract şi încă insuficient precizat. Tot în Vede întâlnim şi bogate referiri la un sacru
multiplu, constituit într-un Panteon (= totalitatea divinităţilor dintr-o religie), prezentând
multe similitudini cu alte constructe de acest fel ale popoarelor indo-europene.
Vedismul este religia indoeuropenilor. Ea se caracterizează prin mulţimea de zei,
cărora brahmanii le aduc jertfe, susţinând prin intermediul jertfei întreg cosmosul în
existenţă.
2. Începând ca în jurul anului 1000 î.Hr. se face simţită nevoia de a se explica
în ce mod poate jertfa de pe altare să influenţeze existenţa umană sau pe cea cosmică.
Altfel există pericolul căderii într-un simplu formalism. O dată cu aceasta hinduismul
intră în cea de-a doua etapă a sa, şi anume brahmanismul. Apar pe rând următoarele
texte sacre:
− Brahmanele – comentarii speculative la Vede, accentuează rolul ontologic al
sacrificiului, reflectează asupra puterii misterioase ce ţine universul în existenţă şi asupra
legăturii dintre sacrificiu şi cosmos. Ele izvorăsc din mistica sacrificiului şi au un
caracter speculativ.
− Aranyaka (=scrieri silvane), rodul înţelepciunii acumulate de unii eremiţi
retraşi în pădure. Ele sunt o explicare a Brahmanelor şi în acelaşi timp un nou pas în
procesul de deplasare a accentului dinspre sacrificiu spre primatul cunoaşterii
metafizice, a înţelegerii sensului realiăţilor fundamentale.
− Upanişadele, probabil începând de prin 800-600 î.Hr., sunt texte ce au fost
comparate cu dialogurile lui Platon. Ele relatează controverse de idei între căutătorii
adevărului şi momente de dezvăluire a unor învăţături secrete, destinate doar celor care
au atins un anumit nivel de intensitate a căutării. Upanişadele devalorizează atotputerea
sacrificiului. Sunt prezente deja învăţătura despre karma (legea cauzalităţii) şi samsara
(ciclul reincarnărilor), dar efortul reflexiv al Upanishadelor vizează în mod special
coincidenţa dintre Fiinţa Absolută Brahman, cu sinele individual – atman.
Karman, la singular, desemna iniţial fapta prin excelenţă mântuitoare, jertfa.
Forma de plural a lui karman este karma, care a ajuns ulterior să desemneze totalitatea
faptelor unui om, însoţite de efectele acestora, manifestate ca un bagaj, ca o încrcătură
de condiţionări pe care omul respectiv e obligat să o poarte.
De ce fapta are efectul pe care îl are? Fapta are o importaţă şi o influenţă limitată
în timp. Niciodată efectul ei nu e absolut pt că nicio faptă nu are o putere universală.
Dacă fapta nu are impact veşnic atunci nici cei ce mor nu pot sta veşnic în iad sau
paradis, deci după o vreme vor trebui să se reîntoarcă. Pe de altă parte, efectul faptei e de
neînlăturat, şi el trebuie neapărat să se consume, fie în viaţa aceasta, fie dincolo de
moarte, fie într-o viaţă viitoare.
Brahmanismul e tot o religie a claselor superioare care sunt capabile de
speculaţie, joacă un rol important brahmanii ( preoţii ).
Din Upanişade se vor desprinde ulterior 6 direcţii (şcoli) filosofice, numite
darsane. Cele mai cunoscute dintre acestea sunt:
− sistemul Vedanta (sistem monist, există o singură realitate fundamentală,
prezentă în toate, se vorbeşte despre identitatea dintre atman şi brahman),
− sistemul Yoga (sistem filozofic dualist, urmărind eliberarea spiritului din
legăturile materiei).
3. Perioada Hinduismului clasic (după 200 î. Hr. ). E recunoscut şi acceptat şi
modul de raportare la sacru al claselor inferioare. Credinciosul din aceste clase se
presupune că nu putea să perceapă o reflexie speculativă, aceste populaţii îşi alegeau ca
protector un zeu căruia îi acordau toate atributele sacrului – HENOTEISM. Nu e vorba
doar de alegerea unui zeu şi uitare celorlalţi, ci de faptul că toate aspectele relaţiei cu
sacrul se concentrează spre această divinitate. Henoteismul este adorarea a tot ceea ce
ţine de sfera sacrului într-o singură divinitate.
Scrierile acestei perioade sunt marile epopei Ramayana şi Mahabharata, din care
cel mai important fragment îl constituie Bhagavad-Gita. Epopeile nu au valoarea de
sacralitate a scrierilor mai vechi, însă sunt mult mai acesibile păturilor largi. Pe lângă
acestea apar alte istorisiri epice mitografice mai mici, numite purane.
Forme de religiozitate henoteistă ale hinduismului clasic :
• Vişnuismul – cultul lui Vişnu, păstrătorul, zeul care se întrupează sub forma
unor avatari şi coboară pe pământ pentru a reface raporturile dintre om şi sacru,
• Shivaismul – cultul lui Shiva, zeul distrugerii şi al reînnoirii, anahoretul prin
excelenţă dar şi partenerul sexual, zeul extazelor de orice fel,
• Shaktismul – cultul zeiţei Shakti, sau Kali – are în centru principiul feminin,
matern, dinamica universală este înţeleasă în dmensiunea ei feminină,
• şi alte forme asemănătoare, cu o extensiune spaţială mult mai mică.
Conceptul de TRIMURTI a fost interpretat din punct de vedere creştin ca fiind o
reprezentare a Treimii. Brahma, Vişnu, Shiva nu sunt însă niciunde în hinduism veneraţi
împreună, ca o treime de persoane. Trimurti reprezintă succesiunea celor 3 momente ale
existenţei: creaţia, păstrarea şi distrugerea, iar acestea sunt asociate zeilor de mai sus.
Trimurti apare ca reprezentare statuară pe templele hinduse abia începând cu sec 8 d. Hr.
Hinduşii recunosc cele trei relaţii ale sacrului cu lumea: creaţia, păstrarea şi distrugerea,
dar nu o treime de persoane, aşa cum au crezut unii interpreţi creştini. Creaţia e
valorizată negativ, păstrarea e pozitivă, distrugerea e pozitivă şi negativă (e negativă pt
că pricinuieşte durerea şi e pozitivă pt că deschide perspectiva unui nou început).
Avatarul sau avatarele sunt formele de încarnare ale sacrului – întrupări, ceea ce
presupune existenţa unui zeu care se poate întrupa. Vişnu se întrupează când lumea e
periclitată, când e deteriorată ordinea lumii. Avem 10 întrupări clasice ale lui, în forme
animale şi umane (mistreţul , peştele, etc). Cei mai cunoscuţi avatari ai lui Vişnu sunt
Rama şi Krsna.
În interpretările moderne ale hinduismului, numărul avatarilor lui Vişnu se
lărgeşte. Chiar şi Iisus Hristos e receptat în hinduism ca fiind unul din avatarii moderni
ai lui Vişnu.
Shaktismul se dezvoltă în sec 7-8 d. Hr. este un curent ce pune în fruntea
panteonului şi în centrul cultului o figură feminină. Zeiţa e universală şi e partea
dinamică într-o relaţie, cum ar fi relaţia dintre ea şi Shiva. Shiva fără partenera sa nu ar
fi putut face nimic. Dinamica universului e personificată într-o formă feminină.
4. Din anul 1100 d. Hr. putem vorbi de un hinduism al sectelor, din cauza
fărâmiţării tot mai mari în culte individuale, funcţionând în paralel. Întâlnirea dintre
hinduism şi islam duce la noi formule religioase, şi chiar la apariţia unei religii noi –
sikhismul ( Sikh e întemeietorul, din sec al 16-lea). E o religie care preia din islam
conceptele monoteiste, ideile profetice şi soteriologice, iar din hinduism raportarea la
sacrul nedefinit şi unele practici care îl vizează pe acesta. Sikhismul nu mai e nici
hinduism nici islam.
5. Hinduismul modern (neohindiusmul) – începând din sec. al XIX-lea,
hinduismul dezvoltă curente misionare, care îşi adaptează mesajul pentru a face faţă şi în
alte cadre culturale. Acest lucru se petrece din cauza traumelor colonializării europene şi
ca reacţie la misiunea creştină îndreptată spre ei. Trebuie subliniat faptul că până astăzi
ceimai multi hinduşi nu sunt misionari, ci contestă mişcările noi, afirmând că idealul
religios nu trebuie să fie cel al cuceririlor exterioare, al extinderii teritoriale a religiei, ci
cel al interiorizării şi al experienţei personale.
A se remarca faptul că în cazul diferitelor perioade ale hinduismului a fost
precizat doar începutul lor în timp, niciodată însă şi încheierea lor. Aceasta deoarece ele
nu se încheie, ci coexistă în continuare, alături de formele mai noi. Astăzi impresia
generală pe care o are occidentalul e că hinduismul e religie compozită din care fiecare
poate să-şi aleagă ce vrea.

SACRUL ÎN HINDUISM
Fiecare din dimensiunile sacrului se bucură de atenţie egală în hinduism:
Conform filozofiei Vedantei, sacrul nedefinit se numeşte în hinduism Brahman.
Se consideră că acesta stă la baza întregii existenţe – aici viziunea hindusă e monistă,
cunoaşte o singură substanţă, o singură realitate absolută fundamentală. Brahman este, în
reflexia filozofico-religioasă, realitatea fundamentală a sacrului. El fiinţează în sine
însuşi, dincolo de orice concept sau experienţă umană, chiar dincolo de conceptul de
fiinţă. E simbolizat prin metafora apei, a oceanului cosmic. La un moment dat el iese din
sine, fără un motiv anume, pentru a duce o viaţă autonomă în cadrul lumii create, în
diferite forme. Se “sparge în bucăţi”, care se împrăştie şi se opresc la o distanţă mai
mare sau mai mică de centru, de brahman însuşi:
Cei mai apropiaţi de Brahman sunt zeii. Apoi urmează oamenii, pe caste: casta
brahmanilor – cavaleri – negustori şi producători – muncitori şi slugi – paria (aici intră şi
cei din alte religii, pentru că nu trăiesc conform dharmei). La cea mai mare distanţă se
află regnul animal şi cel vegetal, apoi cel mineral.
Se observă că în sfera sacrului, Brahman este şi sursă a celorlalte divinităţi, care
sunt astfel relativizate în raport cu acesta. Sacrul nedefinit este astfel mai bine cotat
decât formele personale ale sacrului.
Toate aceste entităţi, inclusiv zeii, sunt chemate să se reunească în Brahman
printr-o serie de reîncarnări sucesive, după care vor ajunge una cu el. Ele au nevoie de
aceste reîncarnări, în cursul cărora fiecare trebuie să îşi descopere atmanul (esenţa
proprie, sinele său cel mai profund), iar prin meditare (meditaţie) şi interiorizare să
recunoască intuitiv că acesta e identic cu Brahman.
Tot Vedanta vorbeşte despre maya – iluzia care te face să crezi că toate realităţile
sunt separate între ele şi diferite una de cealaltă. Dacă depăşeşti iluzia vei vedea că eşti
asemenea celui de lângă tine.
Sacrul personal apare sub formă multiplă atunci când vorbim de o mulţime de
zei. Panteonul hindus are câteva sute de mii de divinităţi. Se realizează astfel acoperirea
tutor zonelr realului. De fapt panteonul în sine formează o unitate cu lumea material-
iluzorie, care nu e niciodată singură, ci se află totdeauma sub cârmuirea sacrului.
Sacrul personal-unic apare în formulele henoteiste, specific hinduismului clasic,
atunci când un anumit zeu e înzestrat cu toate atributele sacrului. Conform gândirii
henoteiste, panteonul reuneşte mai multe manifestări ale aceluiaşi sacru, manifestări care
în fond toate se reduc la una, cea central. Reversul este dat de faptul că acest unu apare
în mod necesar sub o formă multiplă. Raportul dintre sacrul unic şi cel multiplu devine
astfel foarte complex.

Raportul dintre sacrul unic şi cel multiplu


Pentru înţelegerea acestui raport ne folosim de mituri din tradiţiile hinduismului
clasic:
1. Din vişnuism – un mit cosmogonic: Vişnu stă întins pe ape, pe oceanul
cosmic, sau pe şarpele cosmic, după o altă variantă, hotărât să înceapă un process de
creaţie. Oceanul, apa e asociată sacrului nedefinit, haosului şi lumii neorganizate.
Şarpele şi în general regnul ofidial apar associate în general apei, adâncurilor. Haosul
ţine de adâncuri, de smârcuri, de apele întunecoase.
Din ombilicul lui Vişnu (= centrul persoanei, dar şi al universulu) răsare un lotus
cu 1000 de petale de aur. El reprezintă prin numărul 1000 suma întregii creaţii, cu toate
componentele ei până la sfârşitul veacurilor. Aurul are menirea să arate perfecţiunea
iniţială a acestei creaţii, a existenţei în ansamblu. Din pericapul acestui lotus apare, stand
în poziţie lotus, Brahma creatorul, care nu este altceva decât un yoghin desăvârşit dintr-
un ciclu cosmic anterior. Acesta creează lumea fenomenală în multiplicitatea sa: întâi
întregul panteon, apoi lumea cu cele 3 nivele (văzduhuri, pământ, lumea
subpământeană), fiecare domeniu cu populaţia adecvată.
Mitul arată unitatea fundamental a sacrului cu profanul. Multiplicitatea ia naştere
din unicitate (din Vişnu). În unicitatea de la început avem atât sacrul unic nedefinit
reprezentat de oceanul cosmic cât şi sacrul unic definit, personal, care e Vişnu.
2. Un mit din shivaism arată modul de impunere a unităţii în cadrul
multiplicităţii. În cazul mitului lui Shiva e vorba de o secetă cumplită care pune în
pericol existenţa tuturor fiiţelor vii. Fenomenul e interpretat simbolic ca întrerupere a
comuniunii sacru-profan. Salvarea = restabilirea ei, tot în plan simbolic. Nimeni nu
cunoaşte soluţia problemei. Un ascet deosebit de înzestrat porneşte nişte exerciţii ascetic
foarte eficiente, iar în final, prin asceză, ajung să se întâlnească cu Brahma creatorul,
căruia îi cere o soluţie. Soluţia ar fi coborârea Gangelui cosmic pe pământ pe care îl
poate coborî doar Shiva. Yoghinul ajunge după altă perioadă de asceză la Shiva pa care
îl roagă să intervină şi să deschidă zăgazurile cerului din care să coboare Gangele şi cu
propria frunte preia sarcina apei ce cade pentru a nu distruge pământul. Seceta e oprită,
fiinţele vii vor fi salvate.
Mitul arată modul de impunere al unei divinităţi până atunci secundară/ modul de
impunere a unului în multiplu. Arată continuitatea dintre sacru şi profan prin intermediul
apei şi constituie temei pentru existenţa fluviilor sacre. Intervenţia sacrului în forţă poate
fi distrugătoare, dar sacrul însuşi e în stare să-şi administreze propria implicare.
3. Mitul din ciclul shaktist (Zeiţa Kali) – un monstru cosmic atacă universul şi
nici unul din zei nu îi poate veni de hac. Zeii se aşează într-un cerc, îşi întind mâinile
spre centru (suflă spre centrul cercului) şi din energia tuturor ia naştere zeiţa Kali – o
divinitate puternică, războinică, ce se dovedeşte în stare să-i vină de hac monstrului. Aici
multiplicitatea este temeiul unicităţii, fără a o putea înlocui – cele 2 forme ale sacrului
sunt correlative şi complementare.
Raportul dintre sacrul nedefinit şi cel definit
Cele două forme ale sacrului apar mereu împreună. Este vizibil în mitul despre
Vişnu întins pe oceanul cosmic, sau pe şarpe. Din punct de vedere hindus aceta e
reprezentarea firescului din existenţă, a coexistenţei permanente dintre sacrul definit şi
cel nedefinit.
Sacrul nedefinit e numit Nirguna Brahman (Brahman fără însuşiri). Sacrul definit
este numit Saguna Brahman (Brahman cu însuşiri)
Raportul dintre bine şi rău în hinduism
Hinduismul reuşete să exprime şi unitatea fundamentală a fiinţei, dincolo de bine
şi de rău. De exemplu există un mit care vorbeşte de zeul Krşna – o întrupare, un avatar
al lui Vişnu pe pământ. În copilărie, Krşna trăieşte pe lângă un râu unde apare un şarpe
mare ce pune în pericol copiii şi vieţuitoarele de acolo. Krşna se repede să-l omoare, iar
în clipa când e gata să-i ia viaţa, şarpele îl opreşte zicându-i: “de ce mă omori? Că tu m-
ai trimis. Eu sunt tu şi tu eşti eu.”
Bivalenţa aceasta, existenţa sparată a binelui şi a răului este o realitate doar în
maya, binele şi răul fiind totuna. Acest rău e o problemă de percepţie. Dincolo de maya,
atunci când se depăşeşte iluzia cosmică, realităţile sunt monovalente.
ASPECTE ALE RAPORTULUI DINTRE SACRU ŞI PROFAN IN
HINDUISM
Creaţia lumii. Deja în Vede se une întrebarea „de ce?”, însă ea rămâne fără
răspuns. In Rigveda ( imnul creatiei ) se pun intrebarile fundamentale, care raman fara
raspuns pana la sfarsit. Lumea este ciclic creata si distrusa intr-un joc nesfarsit, ca o
plictiseala a lui brahman. Nici miturile explica de ce-ul creatiei, ci doar o descriu.
Partializarea comuniunii se petrece: 1. Prin actiunea demonului, sau a unui
monstru, sau şarpe (ca in miturile amintite mai sus)
2. prin fapta umana – Karma, incarcatura de fapta pe parcursul vietii care duce la
reincarnare. Fapta odata facuta este definitiva, nu poate fi inlaturata. Efectele faptei sunt
însă limitate in timp ( fericirea si nefericirea nu pot fi vesnice ). Hinduismul e religia
prin excelenţă a faptei de neşters, cu relevanţă cosmică. Fapta personală e relevantă
pentru destinul persnal şi cel cosmic.
Diferitele fapte negative au repercursiuni asupra destinului fiecăruia şi asupra
legii morale cosmice, dharma. Aceasta se degradează încet, sub povara faptelor negative.
Fapta are deci capacitatea de a modifica legea universala a universului – dharma.
Dharma este un concept etern, sufera totusi o degradare in cursul existentei universului.
Acest fapt se petrece la anumite momente date, cand se acumulează o masă critică de
fapte negative.
Existenta universului este structurata ciclic in patru etape mari:
MAHA-YUGA reprezintă un ciclul cosmic complet, de la creerea universului
pana la sfarsit. Ea este formată din patru perioade numite YUGA:
1. KRITA-YUGA ( yuga creatiei ) – perioada de inceput in care dharma este
perfecta. Avem un zeu, o veda si un ritual. Cultul este unitar. Perioada este reprezentata
simbolic printr-o vaca cu 4 picioare. Sistemul castelor funcţionează bine, oamenii traiesc
conform dharmei, şi pot să îşi împlinească menirea de a deveni una cu brahman. Totuşi
unii fac si fapte negative, degradand dharma, iar când se acumuleaza foarte multe fapte
negative se produce o răsturnare calitativă: un sfert se pierde din dharma.
2. Perioada a II-a – in care dharma e diminuata cu un sfert. În spectrul religios
apar jertfele sangeroase, care nu sunt carcteristice şi perioadei dintru început.
Reprezentarea simbolica este o vaca cu 3 picioare. Si in aceasta parte se acumuleaza
fapte negative => la un momen dat se pierde inca un sfert din dharma.
3. Perioada a III-a – a rămas o jumătate din dharma. Aveda se împarte în 4, avem
4 ”vede”, pe care nimeni aproape ca nu le mai studiaza. Reprezentarea simbolica este o
vaca cu 2 picioare.
4. KALI-YUGA ( yuga cea neagra ) – a mai ramas un sfert din dharma. Perioada
este simbolizata printr-o vaca cu un picior. Apar o serie de teorii sofisticate, apar multe
dispute de idei si o multime de texte care oricum nu vor avea nici un efect ontologic
asupra oamenilor, nu vor reusi să îi facă mai uni şi să îi apropie de idealul soteriologic.
Domină bolile, suferinţele, disperarea. Noi trăim acum în această din urmă perioada,
trăim „zilele de apoi”. Kali-yuga a inceput in anul 3102 i.Hr, an considerat data mortii
lui Krsna, avatarul lui Vişnu. La sfârşitul perioadei a III-a şi inceputul acestei perioade
apar în număr mare avatari pe pământ, pentru a reface ceea ce se mai poate reface.
Kali-yuga durează 432 000 ani.
Perioada a III-a tine 2 x 432 000 ani.
Perioada a II-a tine 3 x 432 000 ani.
Perioada I tine 4 x 432 000 ani.
În total Mahayuga tine 10 x 432 000 = 4 320 000 ani.
La sfârşit, Visnu initiaza combustia cosmică, totul arde, iar în final rămâne numai
Visnu întins pe ape. Din această postură, creatia o va lua de la capat: din ombilicul lui
Visnu va iesi candva o noua floare de lotus, din care ia nastere un nou univers, ce va
trece exact prin aceleaşi cicluri… Fenomenul se repetă la nesfârşit…
Succesiunea existenţei a 1 000 de universuri, 1 000 x 4 320 000 ani = 1 zi din
viata lui Brahman.
MODALITATI DE RESTAURARE A COMUNIUNII
1. Jertfe aduse de brahmani
2. invocarea divinitatii de catre oameni (se produce o restaurare limitata in timp
si spatiu), intervenţia acestor divinităţi
3. intervenţia voluntară a divinităţilor, de ex. sub forma avatarilor
4. efortul ascetic, care în hinduism are efect ontologic
5. efortul filozofic de meditatie si intelegere a realităţilor fundamentale
RESTAURAREA PRIN ACTIUNEA SACRULUI
Exista situatii in care sacrul intervine in putere si restaureaza comuniunea pentru
un timp si un spatiu dat (vezi mitul cu zeita Kali).
O forma mai aparte de actiune a sacrului e intruparea prin avatari specifica lui
Visnu ( avem 10 avatari clasici a lui Visnu care fac parte din regnul animal şi cel uman:
peste, leu, mistret etc. ). Visnu se intrupeaza cand dharma se deterioreaza foarte puternic
spre finalul ciclurilor yuga. La sfarsitul celei de a treia yuga avem mai multe intrupari
ale lui Visnu, cele mai cunoscute sunt:
a saptea – intruparea ca Rama, care e un om ce se naşte la curtea regală şi va
duce o viaţă de erou, toate vicisitudinile existenţei umane şi în acelaşi timp normalitatea
acesteia prin dragostea pentru Sita, cu care se şi însoară. În numele Sitei se regăseşte
lexemul fiinţei, Sat = fiinţă, Sita = cea plină de fiinţă. Viaţa lui Rama e povestită în
epopeea Ramayana.
a opta – intruparea sub forma lui Krsna, avatar total, în care divinul şi umanul
sunt prezente în întregime. Moartea lui Krsna marcheaza inceputul perioadei Kali –
yuga. Unele relatări despre el sunt cprinse în epopeea Mahabharata.
intruparea a 9-a lui Vişnu este Buddha. Avem aici o incercare a hinduismului de a
integra în gândirea sa un sistem nou, cu care se va confrunta, si anume budismul.
Buddha este un avatar cu conotatii negative, a venit sa separe, sa aduca tulburare.
Buddha răspândeşte intenţionat doctrine pernicioase, nihiliste. Menirea acestul fapt e de
a separa spiritele, de a cerne grâul de neghină.
A 10 intrupare, Kalkin, este o asteptare eshatologica. El va veni la sfârşitul
perioadei kali-yuga.
Hinduismul – forme de yoga
1. Precizări preliminare:
- etim. „yuj” = a lega laolaltă, a ţine împreună.
- în sens larg, termenul desemnează orice mijloc sau metodă pentru a realiza
unificarea interioară, degajarea spiritului şi astfel a obţine eliberarea.
- Lucrare de referinţă în domeniu: M. Eliade, Yoga, nemurire şi libertate,
Humanitas, Bucureşti 2006.
2. Yoga în Bhagavad-Gita
Opera Bhagavad-Gita (~sec. II î.Hr.), o parte din Mahabharata, reprezintă un
moment de reformă interioară a hinduismului în urma crizei care a dus la apariţia
budismului şi a jainismului. Bhagavad-Gita e mărturia unui efort de integrare,
reinterpretare şi investire cu atribute soteriologice clare a celor 3 căi (marga) tradiţionale
pe care se manifestă existenţa religioasă hindusă:
- jnana-marga / jnana-yoga (a cunoaşterii) – similară eforturilor intelectuale ale
brahmanismului. În tradiţia jnana-yoga, pentru delimitarea de eul superficial se recurge
la tehnica înlocuirii persoanei I cu pers. a III-a în vorbirea curentă, rezultând un clivaj
între realitatea acţională umană şi eul profund.

- karma-marga / karma-yoga (a faptei). Fapta trebuie recunoscută ca


inconsistentă ontologic, aşa cum este de altfel orice situaţie umană, şi înfăptuită cu totală
detaşare faţă de roadele acesteia. Neurmărind să profite de pe urma rezultatelor acţiunii
sale, omul îşi transformă faptele în sacrificii aduse pentru menţinerea bunului mers al
universului. El îşi transcende astfel propria dimensiune acţională. În acest mod, chiar
omul născut într-o castă a cărei dharma îl obligă la acţiune se poate elibera de legăturile
faptei, de nucleele karmice pe care aceasta le creează în mod obişnuit, ajungând
nemijlocit la mântuire.

- bhakti-marga / bhakti-yoga (a devoţiunii) – considerată în Bhagavad-Gita şi în


hinduismul clasic cea mai înaltă formă de yoga; reprezintă concentrarea care are ca
obiect Fiinţa Supremă. Practicantul dezvoltă o relaţie de iubire cu zeul ales, prin graţia
căruia obţine eliberarea, concepută ca o stare de unire mistică cu sacrul personal. De
remarcat păstrarea identităţilor distincte, fără fuzionare. Formule specifice: „Atât de
mult te iubesc, încât nici nu mai vreau să mă contopesc cu tine.”

3. Yoga clasică – yoga în sens restrâns


- sistem filozofic dualist, urmărind eliberarea spiritului din legăturile materiei.
- sistematizat de Patanjali, în Yoga-Sutra (~sec. II d. Hr.) .
- cuprinde practica raja-yoga (yoga regală), program yoga complet, având 8
etape:
- înfrânările (yama): abţinerea absolută de la fapte sau imbolduri negative şi de la
practici sau tendinţe sexuale;
- disciplinele (niyama): respectarea strictă a unor reguli de curăţenie şi asceză;
- poziţiile corpului (asana): refuzul de a se risipi în mişcare necontenită şi sterilă;
- ritmul respiraţiei (pranayama): încetinirea ritmului respirator. Aceasta favori-
zează retragerea din conştiinţa diurnă, fragmentară, şi pătrunderea în stări de conştiinţă
proprii somnului, fără a pierde însă luciditatea;
- interiorizarea (pratyahara): retragerea simţurilor din obiecte, emanciparea
activităţii senzoriale de sub dominaţia obiectelor exterioare, obţinerea autonomiei faţă de
lume;
- concentrarea (dharana): fixarea spiritului într-un singur punct (ex: centrul
ombilicului, lotusul inimii, un adevăr intelectual, Fiinţa Supremă);
- meditaţia (dhyana): concentrarea devenită continuum;
- supraconştiinţa (samadhi): contemplarea unitivă, enstaza, identificarea
subiectului cu obiectul meditaţiei.

În funcţie de obiectul asupra căruia se concentrează spiritul în ultimele 3 trepte


(samyama), practican-tul capătă un anumit tip de puteri speciale. Ex: asupra ombilicului
=> cunoaşterea sistemului corpului; asupra cavităţii gâtului => dispariţia foamei şi a
setei; asupra inimii => cunoaşterea spiritului; asupra formei corpului => poate deveni
invizibil; asupra karmei care a început să dea roade => cunoaşterea momentului morţii;
asupra întipăririlor mentale (samskara) => cunoaşterea vieţilor anterioare; de ase-menea
poate obţine cunoaşterea gândurilor altora, a trecutului şi a viitorului, a graiurilor tuturor
fiinţe-lor etc. Orice obiect poate fi asimilat în meditaţie. Dar dobândirea acestor puteri
reprezintă o tentaţie care îl îndepărtează pe yogin de la adevăratul său scop: eliberarea de
condiţia umană, libertatea abso-lută, necondiţionatul. Eliberarea finală se produce atunci
când yoginul se concentrează asupra Sinelui sau a Fiinţei înseşi, unindu-se astfel cu
Fiinţa pură, ce reuneşte în sine totul. Atunci el regăseşte plenitudinea originară,
integrând toate nivelurile existenţei, îmbogăţite cu dimensiunile libertăţii şi ale
supraconştiinţei.
4. Tradiţii yoga mai târzii:
- Tantra-yoga, yoga experienţei totale, integrează niveluri de experienţă
eterogene (precum iconografia, sunetele mistice, gesturile, energiile corpului,
sexualitatea) într-o meditaţie şi o practică riguroasă, cu pronunţat caracter simbolic. Se
urmăreşte refacerea unităţii primordiale a spiritului pornind de la polaritatea
fundamentală cosmică a masculinului şi a femininului. Tantra-yoga e specifică kali-
yugăi, condiţiei carnale a existenţei. Acum, omul trebuie să pornească de la experienţele
fundamentale ale condiţiei sale, pentru a străbate cursul înapoi, spre cunoaşterea
adevărului şi realizarea unităţii. Este vorba însă despre o disciplină religioasă iniţiatică,
practicată numai sub îndrumarea atentă a unui guru, şi nu despre exaltarea dezordonată a
pornirilor trupeşti.
- Hatha-yoga îşi propune obţinerea eliberării în interiorul acestei lumi, iar aceasta
se realizează într-un corp desăvârşit. Se urmăreşte purificarea organismului de reziduri,
buna circulaţie a energiei prin canalele energetice şi prin chakre, dezvoltarea tuturor
potenţelor umanului. E o formă de yoga care poate fi detaşată de substratul religios
hindus, rămânând un simplu set de exerciţii destinate bunei funcţionări a organismului.
În această accepţiune a fost preluată de cercuri laice sau creştine din Occident.

HINDUISMUL MISIONAR SI YOGA IN OCCIDENT


In sec al XIX-lea hinduismul dezvolta curente misionare. Ele se dezvolta ca
reactie la misionarismul crestin (Romano-Catolic, Protestant si Anglican).
Misionarismul este în mod tradiţional contestat in sanul societatii indiene. Nu poti fi
hindus decat daca te nasti in acel spatiu. Hindusii din diaspora nu se organizeaza ca alte
societatii religioase din Occident. Viaţa religioasă hindusă se desfasoara in plan interior,
ea manifestă o lipsa de interes fata de structuri exterioare.
Aşramurile sunt comunităţi asemănătore cu manastirile noastre. In India exista
aşramuri hinduse, crestine, sincretiste Aşramurile se regasesc si in Biserica Ortodoxa din
India. Sunt niste comunitati care de multe ori au pe lângă ele institutii sociale ( scoli,
azile ).
Biserica Ortodoxa din India este foarte veche. Ea nu e atestată chiar din timpul
Sf. Ap. Toma, dar aproximativ din sec II – III. O biserica a brahmanilor – o biserica de
castă, prin sec XVII – XVIII misionarii occidentali au propovaduit crestinismul la toata
lumea.
In 1948 India a abolit prin lege sistemul castelor, dar el încă mai funcţionează de
facto. Exista pana la 3000 de sub – caste in India. Astazi datorită politicilor sociale din
India, cei din castele inferioare sunt privilegiati fata de cei din cele superioare (au
alocate locuri speciale la Universităţi, etc).
Yoga poate fi inteleasa in mai multe feluri. Astfel există:
- yoga hindusa, care pune accent pe idealurile hinduse. Aici, tehnicile yoga
reprezintă doar o cale de realizare a lor,
- yoga neutra, care este detasata de orice substrat religios. De exemplu la
Universităţile din Occident se oferă la Facultatea de Sport cursuri de yoga. Exista deci si
sportul yoga – nu se preiau din yoga decat tehnici, menite să dezvolte condiţia fizică a
practicantului.
- Există şi o yoga increstinata – de ex. Episcopia Romano-Catolica de Innsbruck,
Austria, are un instructor de yoga pentru episcopie. Acesta, Tommi Mullur, e un hindus
convertit la catolicism, care a studiat teologie catolică şi care afirmă că nu e suficient să
practici yoga ca pe un sport, detaşând-o de orice substrat spiritual. În acelaşi timp însă el
crede că nu e absolut necesar ca practica exerciţiilor yoga să fie însoţită de idei hinduse,
ci se poate asocia exercitiul psiho-fizic cu un gând creştin (o scurtă formulă de
rugăciune, sau o idee de provenienţă biblică).
Misionarii hinduşi în Occident urmăresc să transmită o yoga plină de conţinut
religios, chiar dacă nu o afirmă oficial. Diferitele asociaţii practicante de yoga cu
substrat religios hindus se afiliază la Federaţia Internaţională de Yoga. Organizaţiile
internaţionale specifice au ca numitor comun respectarea practicilor yoga în
conformitate cu originalul hindus.
PROBLEMA COMPATIBILITĂŢII YOGA CU FONDUL CRESTIN
Yoga însoţită de continut religios hindus este absolut incompatbilă cu
crestinismul.
Yoga ca simpla tehnica, detaşată de orice substrat religios oriental, se poate
accepta.
Riscul pentru credinciosul neavizat e acela al discernerii insuficiente. De aceea, o
atitudine prudentă reclamă abţinerea totală de la practicarea yoga, ca nu cumva să se
strecoare totuşi şi ceva din fondul ideatic hindus.
Atunci când în Biserică anumiţi preoţi se pronunţă împotriva yoga, fac acest
lucru dintr-o prudenţă pastorală de prim-plan.
Biserica s-a întâlnit mereu cu alte învăţături şi concepţii culturale şi a trebuit să
stabilească ce păstreză şi ce respinge. De aici s-a dezvoltat capacitatea de adaptare, de
multe ori prin găsirea de noi forme de exprimare a credinţei creştine. Adaptarea
presupune păstrarea nealterată a nucleului, a conţinuturilor religioase şi găsirea unor
formule de exprimare noi.
Spiritualitatea ortodoxă a dezvoltat tehnici proprii de înfăptuire a vieţii în
Hristos, şi ele influenţate de altele. De ex. şiragul de mătănii este de origine oriental, dar
a fost perfect asimilat. Este recomandabil ca tot creştinul să practice în primul rând acele
tehnici spirituale specifice tradiţiei noastre creştine ortodoxe. Acest lucru ne plasează
duhovnicieşte într-un circuit spiritual cuprinzător, pe traseul căruia întâlnim părinţi fraţi
duhovniceşti pe care nu-i ştim, dar care sunt alături de noi în duh. Astfel se creează o
profundă solidaritate duhovnicească. Creştinul ce practică metodele tradiţionale din
spaţiul creştin se solidarizează cu toţi creştinii care au practicat aceste metode de-a
lungul timpului. Tradiţia nu e doar un concept exterior, ci e comuniunea vie cu toţi cei
care le-au practicat de-a lungul timpului. Tradiţia este integrarea vie şi dinamică în
comuniunea sfinţilor.
Totuşi, acest lucru nu ne dă dreptul să adoptăm o atitudine exclusivistă. Când
întâlnim o persoană ce practică yoga şi afirmă că e creştin trebuie să manifestăm
deschidere pentru a-i accepta căutările. Nimeni nu trebuie să se simtă superior sau
inferior pentru că foloseşte o tehnică spirituală sau alta.
Dacă vom constata că persoana respectivă a preluat o dată cu tehnica şi idei
religioase orientale, iar în acest sens se solicită discernământul teologului pentru a
aprecia corect cum stau lucururile, atunci trebuie intervenit, însă cu multă grijă. În
primul rând omul Bisericii trebuie să îi arate acestuia cu delicateţe şi tact că îl acceptă
total şi că nu îi cere să renunţe la ceva cu care se identifică pentru a prelua ceva ce îi e
străin. Apoi el trebuie să îi deschidă o altă perspectivă. Trebuie aplicată metoda paşilor
mărunţi, chiar foarte mărunţi, pentru ca acesta să nu se simtă bruscat sufleteşte, ci să
poată să se apropie treptat de conţinuturile existenţei creştine, până când el însuşi va
constata că astfel i se îmbogăţeşte viaţa.
Precizări cu privire la evaluarea semestrială la Istoria şi filozofia religiilor

Cursul va fi evaluat prin examen scris.


În cadrul examenului se va urmări înţelegerea conceptelor de bază ale
religiilor studiate, capacitatea de a opera cu ele, de a stabili corelaţii şi de a
interpreta fenomene, şi nu memorizarea simplă a unui ansamblu de date. Din acest
motiv, cerinţele obligatorii pentru pregătirea examenului nu includ parcurgerea
unor liste bibliografice ample. Noţiunile predate la orele de curs constituie un set de
repere fundamentale, suficiente scopului examenului. Studenţii sunt însă invitaţi şi
chiar încurajaţi să recurgă în tratarea subiectelor la tot bagajul suplimentar de
cunoştinţe referitoate la religiile studiate pe care îl deţin (de. ex. din cadrul orelor
de seminar sau din alte lecturi sau experienţe proprii), conferind astfel un plus de
valoare lucrării lor. Obiectivul studentului aflat în faţa foii de examen trebuie să fie
acela de a dovedi că înţelege coordonatele unui spaţiu religios diferit de cel propriu,
manifestând în acelaşi timp gândire critică, libertate în redactarea subiectelor.
Se recomandă cu insistenţă abţinerea desăvârşită de la folosirea oricărei
tehnici de fraudare a examenului. Recursul la mijloace ilicite menite sa faciliteze
obţinerea unei note este absolut incompatibil cu calitatea de student teolog. Pentru
studentul teolog examenul, ca şi orice situaţie de viaţă, este în primul rând o
realitate trăită în credinţă, un act al comuniunii cu Dumnezeu. Tentaţia de a obţine
o notă prin copiere sau folosind ca sursă de inspiraţie gândirea unui coleg relevă o
personalitate secularizată, care tinde să îşi rezolve problemele prin mijloace
proprii, facile, uitând să lase loc pentru lucrarea lui Dumnezeu în viaţa sa. În
această atitudine secularizată rezidă adevărata gravitate a copiatului la examen.
Traseul de formare ca teolog trebuie să includă preocuparea permanentă pentru
creşterea în relaţia cu Dumnezeu, independent de acţiunile corecte sau false ale
celor din jur, şi pentru debarasarea de obiceiuri care nu sunt numai necreştine, ci
chiar străine existenţei religioase în general.
Pentru studenţii aflaţi în imposibilitatea îndeplinirii standardului solicitat
mai sus, rămâne posibilitatea de a repeta examenul în sesiuni consecutive de câte
ori va fi necesar, până când vor ajunge la nivelul cerut de maturitate în Hristos.
- Bibliografie selectivă -
Istoria religiilor (lucrări generale):
• Bouquet, A. C., Sacred Books of the World, Harmonsworth, Middlesex 1955.
• Bowker, John, Das Oxford-Lexikon der Weltreligionen, Frankfurt am Main
2003.
• Comte, Fernand, Cărţile sfinte,Bucureşti 1994.
• Davy, Marie Madeleine, Enciclopedia doctrinelor mistice, vol I-IV, Timişoara
1998.
• Delumeau, Jean, Religiile lumii, Bucureşti 1996.
- Grădina desfătărilor. O istorie a Paradisului, Bucureşti 1997.
• Dumezil, George, Mit şi epopee, vol. I-III, Bucureşti 1983.
• Eerdman’s Handbook to the World’s Religions, Michigan 1994.
• Eliade, Mircea, Arta de a muri. Antologie, Cluj-Napoca 2006.
- Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Bucureşti 1999.
- Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Vol. IV, Iaşi 1997.
• Eliade, Mircea/ Culianu, Ioan P. Dicţionar al religiilor, Bucureşti 1993.
• Figl, Johann, Handbuch der Religionswissenschaft, Innsbruck 2003.
• Filoramo, Giovanni/ Massenzio, Marcello/, Raveri, Massimo/ Scarpi, Paolo,
Manual de istorie a religiilor, Bucureşti 2003.
• Frenschkowski, Marco, Heilige Schriften der Weltreligionen und religiösen
Bewegungen, Wiesbaden 2007.
• Glasenapp, Helmuth von, Die fünf Weltreligionen, München 2005.
• Gaudin, Philippe (coord.), Marile religii, Bucureşti 1995.
• Grabner-Haider, Anton/ Prenner, Karl, Religionen und Kulturen der Erde, Viena
2004.
• Hutter, Manfred, Die Weltreligionen, München 2005
• Kernbach, Viktor, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti 1969.
• Rus, Remus, Concepţia despre om în marile religii, Bucureşti 1978.
• Stan, Alexandru/ Rus, Remus, Istoria religiilor, Bucureşti 1991.
• Vasilescu, Emilian, Istoria religiilor, ed. a 3-a, Bucureşti 1998.
• Vertemont, Jean, Dicţionar al mitologiilor indo-europene, Timişoara 2000.

Religia Greciei Antice:


(Vezi şi operele dramaturgilor, poeţilor şi filozofilor antici greci.)
• Hesiod, Theogonia, în Opere, Bucureşti 1973.
• Hesiod, Munci şi zile, în Opere, Bucureşti 1973.
• Homer, Iliada, Bucureşti 2006
• Homer, Odiseea, Bucureşti 2006.
• Ovidiu, Metamorfoze, Bucureşti 1992.

• Ferrari, Anna, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Iaşi 2003.


• Oancea, Dorin, Unitatea şi multiplicitatea sacrului în religia vechilor greci, în
M. Păcurariu/ A. Jivi (ed.), Teologie, slujire, ecumenism, Omagiu ÎPS Dr. Antonie
Plămădeală (RT 3-4/1996), Sibiu 1996.
• Ranke-Graves, Robert von, Griechische Mythologie.Quelle und Deutung,
Reinbek/ Hamburg, 1960.
• Ungureanu, Dan, Originile greceşti ale culturii europene, Timişoara 1999.

Hinduismul:
(Pt. izvoare hinduse în lb. română vezi apariţiile Editurii Herald, Bucureşti.)
• Advaita-Vedanta, Bucureşti 2002.
• Bercea, Radu, Cele mai vechi upanişade, Bucureşti 1993.
• Bhagavad-Gita, Bucureşti 2002.
• Filosofia indiană în texte, Bhagavd-Gita, Bucureşti 1971.
• Patanjali, Yoga-Sutra, Bucureşti 2006.
• Samkhya – Karika. Tarka – Samgraha, Bucureşti 2001.
• Sankaracarya, Compendiul filozofiilor indiene, Bucureşti 2002.
• Upanişad, Bucureşti 2006.
• Upanishaden. Die Geheimlehre des Veda, Wiesbaden 2006.

• Coomaraswamy, Ananda, Hinduism şi Buddhism, Bucureşti 2006.


• Dasgupta, S. N., Filosofia Yoga în relaţie cu alte sisteme de gândire indiană,
Bucureşti 2006.
• Deussen, Paul, Filosofia Upanişadelor, Bucureşti 2007.
• Eliade, Mircea, Psihologia meditaţiei indiene, Bucureşti 1992.
- Yoga, nemurire şi libertate, Bucureşti 2006.
• Filliozat, Jean, Filozofiile Indiei, Bucureşti 1993.
• Grimes, John, Dicţionar de filozofie indiană, Bucureşti 1999.
• Knott, Kim, Hinduismul. Foarte scurtă introducere, Bucureşti 2002.
• Michaels, Axel, Der Hinduismus. Geschichte und Gegenwart, München 1998.
• Simenschi, Theofil, Cultură şi filosofie indiană în texte şi studii, Bucureşti
1978.
• Zimmer, Heinrich, Filozofiile Indiei, Bucureşti 1997.
- Mituri şi simboluri în civilizaţia indiană, Bucureşti 1994.