Sunteți pe pagina 1din 3

În mitologia greacă, Pandora (în limba greacă Πανδώρα) a fost prima femeie de pe

pământ. Zeus i-a ordonat lui Hefaistos, zeul meșteșugăritului, să o creeze și așa a și
făcut, folosind apă și pământ. Zeii au înzestrat-o cu multe talente; Afrodita i-a dat
frumusețe, Apollo talent muzical, Hermes putere de convingere și așa mai departe. De
aici și numele său: Pandora, "cu-toate-darurile". Zeus l-a pus pe Hefaistos sa creeze Cutia
Pandorei care să conțină toate relele depuse de zei: cruzimea (Ares), aroganța
(Poseidon), suferința/durerea (Hefaistos), vanitatea (Hermes), lăcomia și gelozia
Herei,pofta trupească (Afrodita), ura (Artemis), lăcomia (Atena), bolile (Apollo),
lenea(Dionis), tristețea(Demetra), teama, înșelăciunea și subjugarea muritorilor de către
zei (Zeus) și nu în cele din urmă, suferința și moartea (Hades). Speranța ar fi fost depusă
se pare de Hestia, dar cel mai probabil de Atena, fiind zeița înțelepciunii.

Când Prometeu a furat focul din Olimp, Zeus s-a răzbunat ducându-i-o pe Pandora lui
Epimetheus, fratele lui Prometeu. Pandora avea cu ea o cutie pe care nu trebuia să o
deschidă sub nici o formă. Împinsă de firea sa curioasă, Pandora a deschis cutia, și toate
relele din interior au scăpat și s-au împrăștiat pe tot pământul. S-a grăbit să îi pună
capacul, dar totul scăpase, excepție făcând un lucru care stătea la fundul cutiei, acesta
fiind Speranța.
Din surse accesibile, cunoştinţelor esenţiale legate de această sintagmă de sorginte
mitologică, care cu siguranţă nu-i sunt străine dlui inginer, le vom adăuga câteva
precizări şi detalii care l-ar putea interesa pe domnia sa, dar şi pe alţi cititori.

Legenda Pandorei (şi a cutiei sale) are variante. Cea mai răspândită o prezintă drept
prima femeie din lume, creată de Hefaistos, din pământ şi apă, la porunca lui Zeus. Atena
i-a dat viaţă, a dotat-o cu deprinderi manuale şi a îmbrăcat-o. La înzestrarea ei cu talente
şi calităţi au fost părtaşi şi alţi zei: Afrodita i-a dat frumuseţe, Apollo – talent muzical,
Hermes – putere de convingere (după unii, şi darul minciunii). După ce Prometeu a furat
focul din ceruri pentru a-l dărui oamenilor, Zeus a hotărât să-l pedepsească, iar Pandora a
devenit instrumentul sancţiunii divine. El i-a dăruit-o titanului răzvrătit, însă acesta a
respins-o. Cea dintâi femeie din lume l-a cucerit însă pe fratele lui Prometeu (Epimeteu),
care (mai puţin înţelept, după cum se zice că ar sugera şi numele) nu-şi ascultă fratele şi o
ia de soţie (în alte versiuni, Zeus i-a hărăzit-o lui de la început). Ca dar de nuntă, Pandora
a adus o cutie (un vas) în care zeii închiseseră toate relele şi, deşi i se interzisese s-o
deschidă, ea nu şi-a putut stăpâni curiozitatea şi a făcut gestul fatal: tot ce era înăuntru a
scăpat şi a umplut pământul. Punând în grabă capacul, a reuşit să păstreze în cutie doar
Speranţa. Conform unei alte versiuni, relele s-au întors în Olimp, muritorilor rămânându-
le doar Speranţa, care n-a mai apucat să iasă.

Aşadar, din mitologia greacă s-au răspândit expresii legate de acest mit, sensul cel mai
frecvent al conceptului cultural „a deschide cutia Pandorei” fiind cel care vizează riscul
de a elibera / declanşa, prin vorbe sau fapte, diverse răutăţi (adversităţi, pericole) cu
efecte dezastruoase asupra semenilor. Tot la nivelul înţelesurilor ar fi, probabil, de reţinut
ideea (incorectă politic, drept care legenda a fost considerată „o fabulă antifeministă”!) a
rolului de mijloc de pedepsire şi de sursă a răului destinat femeii (vezi şi, în Geneză,
căderea lui Adam şi a Evei), dar, pe de altă parte, şi cea a rolului de „administrator” al
Speranţei.

Ajungând, în sfârşit, la... vorbele propriu-zise, să ne aplecăm asupra câtorva.

Cuvântul vechi grecesc Pandora se poate traduce prin „cu-toate-darurile”, el evocând


înzestrarea excepţională a celei dintâi femei. Acelaşi nume propriu elen este tradus însă
(dacă se are în vedere posibila lui compunere din alte elemente lexicale apropiate formal)
şi prin „cea care e darul tuturor zeilor”, dar şi, într-o interpretare mai favorabilă
personajului, „atotdăruitoare”.

În ceea ce priveşte cutia sa, lucrurile sunt ceva mai complicate. Cele mai vechi referinţe –
spune tot Wikipedia – sunt cele din „Iliada” lui Homer (aproximativ secolele al X-lea – al
VIII-lea î.Hr.) şi din „Theogonia” şi poemul didactic „Munci şi zile” ale lui Hesiod (sec.
al VII-lea î.Hr.); numai că, acolo, cuvântul folosit era pithos, care – precizează specialiştii
– s-ar putea traduce prin „oală, amforă, urnă funerară”. În secolul al XVI-lea, Erasm din
Rotterdam, traducând în latină povestea lui Hesiod, a folosit cuvântul pyxis „cutie”,
variantă care a făcut apoi „carieră”, răspândindu-se în lume: fr. boîte de Pandore, engl.
Pandora’s box etc.
Ambiguităţile legendei înseşi şi ale cuvintelor sale cheie sunt sporite şi de interpretarea
Speranţei. Se pare că, în greaca veche, cuvântul Elpis însemna, deopotrivă, „aşteptare,
premoniţie a răului”, dar şi „a binelui”. S-a preferat, în traduceri şi interpretări, varianta
pozitivă.