Anselm Grun Invitaţie la seninătatea inimii

( fragmente traduse din cartea : Anselm Grun- Invitation à la sérénité du coeur, Editura Albin Michel, Franta, 2002 ) Sa nu fugim de umbra noastra Cum sa gasim seninatatea astazi Meditatia Imprumutarea cailor corpului Dialogarea cu nelinistea noastra A pune ordine cu ajutorul ritualurilor Identificarea cauzelor nelinistii A acorda atentie A posti si a face liniste A face viata mai simpla A gasi odihna in Dumnezeu Pacea ca implinire a timpului Pacea ca intrerupere a timpului Pentru listare economica apasati aici Să nu fugim de umbra noastră(introducere) Unui om îi era frică de umbra corpului lui şi căpătase oroare de urmele paşilor lui. Pentru a scăpa de acestea a luat-o la fugă. Ori, cu cât făcea mai mulţi paşi, cu atât lăsa mai multe urme; cu cât fugea mai repede, cu atât mai puţin îl părăsea umbra lui. Imaginându-şi că mergea prea încet totuşi, nu se oprea din alergarea tot mai rapidă, fără să se odihnească. Ajuns la capătul

1

puterilor, a murit. El nu ştia că pentru a-şi suprima umbra ar fi fost îndeajuns să se aşeze la umbră şi că pentru a-şi opri urmele ar fi fost îndeajuns să stea liniştit. Ce culme a prostiei! Mulţi oameni, astăzi, nu mai au ideea simplă de a se aşeza la umbra unui arbore. Ei preferă să fugă, aşa cum făcea acel personaj din povestea lui Chuang Tsu. Totuşi, cel care fuge de umbra lui fuge spre pierderea lui. El nu află niciodată seninătatea. Aceşti contemporani care nu vor să-şi privească în faţă partea lor de umbră merg direct la moarte. Fugind de umbra lor, ei se instalează într-o nelinişte care se traduce prin probleme cardiace. Nu întâmplător maladiile inimii sunt în prezent una din principalele cauze de deces. Dacă inima nu-şi găseşte liniştea, ea se epuizează şi, după un timp, sfârşeşte prin a ceda. E cazul mai ales al oamenilor care sunt victimele maladiilor cardiace. Chiar şi cei care au o inimă sănătoasă se tem să nu-i lase inima. Problemele cardiace sunt legate adesea de frică: ne temem de ceva. Inima simbolizează înainte de toate sentimentele. Adesea emoţiile refulate, ca iubirea sau ura, sunt la originea problemelor cardiace. La unul este o dereglare a ritmului cardiac, la altul este o criză cardiacă. Pentru că fugim de emoţiile noastre, inima noastră ne cheamă la ordine şi ne constrânge să ne ocupăm de ea. Se vorbeşte chiar de o „nevroză a inimii” pentru cei care sunt obsedaţi de teama că inima i-ar putea lăsa. Bolnavii de inimă dau adesea impresia că sunt crispaţi, ei se aseamănă personajului lui Chuang Tsu. Ei nu ştiu să se odihnească şi să se bucure de viaţă. Ei nu ştiu să se aşeze la umbra unui arbore. Aceasta se aseamănă cu maladia tipică a unui manager: el are întotdeauna ceva important de făcut iar a se ocupa de umbra lui i se pare o copilărie ! De aceea preferă să se plângă de probleme cardiace. Calea care duce la seninătatea inimii, aşa cum a fost descrisă în special de către monahii primelor veacuri, îşi păstrează întreaga actualitate pentru că neliniştea a devenit o maladie a epocii noastre. Mulţi sunt cei care se plâng că nu-şi găsesc calmul. Pentru călugări, n-ar fi suficient să lucreze mai puţin pentru a accede la linişte. A găsi această seninătate presupune un drum lung care, trecând prin

2

cunoaşterea aprofundată de sine, conduce la Dumnezeu, singurul loc unde, potrivit lui Augustin, este posibil să găsim odihna. Cale exigentă şi în acelaşi timp angajantă pentru că ne permite să accedem, încă aici în această lume agitată, la sabatul divin. … În ultimul timp, am putut observa în activitatea mea pastorală această absenţă a seninătăţii la multe persoane. Mereu aceeaşi plângere: „Nu-mi pot găsi odihna ! Atâtea griji mă perturbă, inclusiv noaptea; mă îngrijorez pentru copiii mei care au probleme psihologice, care au ales o cale diferită de cea pe care o doream eu pentru ei.” Fără a pune la socoteală problemele financiare şi şomajul, cauze ale insomniei… Este cazul, înainte de toate, al celor care ocupă posturi de răspundere şi care se plâng că nu pot accede la seninătate. Se aşteaptă mereu ceva de la ei. Ei se întreabă dacă au luat decizia cea bună şi dacă aceasta va fi utilă pentru întreprindere… Pentru alţii, teama de inactivitate este cauza anxietăţii. În calm şi seninătate, ei se tem să facă faţă propriului lor adevăr. Dacă nu am nimic de ce să mă agăţ se poate ca toate decepţiile vieţii să urce la suprafaţă. Risc atunci să descopăr că nimic nu mai merge în existenţa mea şi că angajamentul meu faţă de alţii este zadarnic. Continui să înaintez pentru singurul scop de a-mi ascunde propria-mi disperare. Dar nu mai cred că ceea ce fac are un sens: totul devine gol şi tocmai de acest gol fug eu. Conştiinţa mea ar putea să-mi amintească şi să lase să vină la suprafaţă sentimente de culpabilitate: de frică fug de calm şi de linişte. Cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla ar fi să mă întâlnesc cu propriul meu adevăr ! Pentru că vreau să evit aceasta cu orice preţ, trebuie să fiu ocupat în permanenţă. Astfel, chiar şi timpul liber devine cauză de stres şi îl acopăr cu nenumărate activităţi. Oamenii care refuză să-şi privească în faţă propriul adevăr fug de ei înşişi. Ei se plâng astfel de un stres pe care îl provoacă ei înşişi. Ei nu pot accede la calm pentru că în adâncul inimii lor nu vor cu adevărat

3

aceasta: o frică, ancorată în profunzime, îi agită în permanenţă. În pofida acestei incapacităţi de a găsi calmul, omul de astăzi aspiră să se „desprindã”. Cursurile care promit odihna interioară umplu sălile. Se aşteaptă de la metodele psihologice sau de la tehnicile de relaxare găsirea acestui calm la care aspirăm. Totuşi, acest calm nu poate proveni de la tehnici pentru că el este rezultatul unui drum spiritual. Călugării primelor veacuri aveau drept scop să conducă omul la odihna în Dumnezeu. Hesychia a fost cuvântul cheie al monahismului timpuriu: de acolo a ieşit o şcoală de spiritualitate numită „isihasm”, începând cu secolul al III-lea: calea spre pacea interioară. Acest calm, această pace nu sunt cele care se găsesc în aburii alcoolului, în somnul beţiei, care sunt mai degrabă renunţare la realitate. Calmul monahilor este cel în care inima accede la pace, în care frica încetează, în care omul este regenerat şi realimentat. Acest calm este, la urma urmei, experienţa odihnei sabatice pe care ne-a rezervat-o Dumnezeu. Cel care simte prezenţa lui Dumnezeu în rugăciune şi meditaţie va găsi pacea în el şi în jurul lui. Se va regăsi şi va trăi în armonie cu el însuşi. Calea spirituală a monahilor este în acelaşi timp terapeutică. Înţelepciunea conţinută în sfaturile lor este redescoperită astăzi de mulţi psihologi. Această cale îşi regăseşte deplina sa actualitate doar dacă această înţelepciune se traduce în limbajul de astăzi. Această carte ar vrea să-i invite pe cititorii ei să se aşeze la umbra arborelui pe care Dumnezeu însuşi ni l-a dat. Dumnezeu ne-a invitat să ne „adăpostim sub acoperământul aripilor sale” [Psalm 60,5 (61,5)]. El este stânca la umbra căreia ne găsim pacea. În siguranţa iubirii divine, suntem capabili să suportăm, fără teamă, umbra noastră. „Acoperământul aripilor lui” îndepărtează tot ce poate fi ameninţător din umbra noastră. (pag.7-13) Cum să găsim seninătatea astăzi Tradiţia spirituală a dezvoltat numeroase metode pentru a ne ajuta să găsim pacea, seninătatea. Totuşi, scopul principal al acestor metode nu era pacea ci

4

rugăciunea. Preocuparea maeştrilor spirituali era cum să ne rugăm pentru a deveni una cu Dumnezeu. Pentru Evagrie, scopul cel mai înalt era de a se ruga fără a se lăsa distras. Pentru a reuşi trebuie ca pasiunile, dorinţele şi gândurile să nu ne mai tulbure. Dar aceasta nu se poate face printr-o simplă decizie a voinţei. Este necesar un lung proces spiritual pentru a accede la această stare de pace. Încă de la primii călugări era important să se aplice metode bune. Evagrie apreciază că cel care se luptă fără metodă se luptă în zadar. De aceea Părinţii spirituali au acordat atâta importanţă metodei. Ea trebuie să ia în considerare psihicul uman şi să-i cunoască legile. Desigur, de-a lungul secolelor, căi obscure au violentat fiinţa umană. Totuşi, adevărata tradiţie spirituală s-a axat pe căi care au condus omul la viaţă, la libertate şi la pace interioară. Chiar dacă există un mare număr de căi încercate de către tradiţie, nu are sens să le adoptăm pe toate deodată. Fiecare trebuie să-şi găsească pentru el însuşi calea care îi este cea mai potrivită la un moment dat. Trebuie totuşi să ne ferim să trecem de la o cale la alta pentru că nu ne putem atinge scopul decât urmând o cale de o manieră cu consecventă. Dar nu trebuie să ne hotărâm asupra unei sau alte metode pentru faptul că s-a dovedit a fi eficientă. Trebuie să avem intuiţia a ceea ce este bun pentru noi astăzi. Trebuie să căutăm în propria noastră tradiţie ca şi în viaţa noastră căile care duc la pace şi la Dumnezeu. Persoanei pe care o îndrum din punct de vedere spiritual îi cer întotdeauna să-mi spună unde şi în care moment s-a simţit cel mai bine în copilărie, în ce moment a putut să se bucure de clipă, uitând cu totul de sine. Reflectând, această persoană va putea să găsească calea care o va conduce astăzi spre ea însăşi, o va ajuta să ajungă la seninătate şi să se deschidă lui Dumnezeu. Trebuie ca cele două să se întâlnească, calea tradiţiei şi cea pe care o găsim noi înşine spontan. Meditaţia Calea clasică pentru a găsi pacea este meditaţia. Meditaţia creştină, practicată începând cu secolul al III-lea, leagă ritmul respiraţiei de un cuvânt. Atenţia acordată respiraţiei orientează conştiinţa spre viaţa interioară şi, astfel, face să 5

şi expirând: „Eu sunt cu tine”. Expirând ne putem imagina că dăm la o parte toate aceste preocupări şi după un timp ne găsim calmul. Misticii sunt convinşi că există în noi un spaţiu de tăcere unde locuieşte Dumnezeu. Suntem ancoraţi datorită acestui cuvânt legat de respiraţie. 6 . în profunzime. pasiunile şi rănile nu au acces acolo. La suprafaţă. Se poate ca cuvântul şi suflul să ne poarte o clipă acolo unde totul este linişte în noi. Altă cale constă în a nu acorda atenţie gândurilor noastre. suntem neliniştiţi: o sumedenie de gânduri se agită acolo. Este suficient să rostim aceste cuvinte fără a ne reprima gândurile sau sentimentele. noi rămânem calmi în faţa fluxului şi refluxului lor. Gândurile se transformă astfel şi îşi pierd capacitatea lor de hărţuire. Gândurile şi sentimentele. calmul există deja. Meditaţia este calea care ne conduce la calm. Ne lăsăm spiritul să coboare scara cuvântului până când atinge locul interior al liniştii. Atât timp cât rămânem în intelect. nu trebuie să-l creăm. Putem astfel să legăm respiraţia de o expresie: de exemplu. Cuvânt pe care Dumnezeu ni-l adresează aşa cum a făcut pentru Isaia. dar cu cât coborâm mai în adânc cu atât calmul este mai mare. gândurile să vagabondeze. Expresia „a-şi găsi calmul” vrea să spună că. În loc să ne rumegăm gândurile facem să intre în ele respiraţia şi cuvântul rostit.se nască calmul. proiecţiile şi reflectările. Meditaţia este o plonjare în calmul interior. Acest spaţiu de linişte(tăcere) nu este „de creat”. Ken Wilber compară meditaţia cu o plonjare submarină. marea rămâne agitată. Dar cel mai adesea noi suntem separaţi de el. acolo unde cugetările noastre găsesc calmul. Chiar dacă ele nu încetează să rămână la suprafaţă. îngropat în adâncul inimii noastre. Meditaţia ne ajută să reînnodăm legătura cu acest spaţiu interior. el preexistă în noi. acest loc interior. Capul poate continua să se agite. ci în a ne concentra spiritul asupra cuvântului. inspirând: „Priveşte”. dar. domneşte o pace în care ne putem lăsa să alunecăm. Pentru această meditaţie este inutil să ne concentrăm. Acest ancoraj protejează fragila ambarcaţiune a inimii noastre de asalturile la care o supun gândurile noastre. Ne punem în cuvânt şi expiraţie toată aspiraţia noastră spre odihna sabatică divină.

Prin aceste două metode încercăm să deplasăm conştiinţa spre corp. Suntem în mijlocul liniştii şi a păcii. dacă atingem profunzimile sufletului nostru datorită cuvântului şi respiraţiei. este mai bine să alungăm mai întâi neliniştea printr-o plimbare mai lungă sau printr-un raid prin pădure. dacă nu ne îngrijim de ele. Dacă. turul chiliei lui. inaccesibili. după o plimbare. Dumnezeu ne eliberează de nelinişte. Trainingul 7 . în noi. Gândurile continuă să ţâşnească. de judecarea altora. nu ajută la nimic să te aşezi să meditezi. de neatins. ne aşezăm pentru a medita. Sunt suficiente aceste câteva clipe. nu le putem opri mişcarea dar. Dacă în clipa următoare problemele reizbucnesc nimic nu ne va face să ne înfuriem. în timpul cărora simţim în noi acest spaţiu interior. În lumea noastră deosebit de stresantă avem nevoie de practici corporale pentru a alunga neliniştea. Pentru că ştim că în adâncul nostru există un spaţiu inaccesibil acestor probleme. Trebuie să ne abandonăm complet mişcării pentru că ea absoarbe acel du-te vino al gândurilor noastre. Meditaţia nu are nimic comun cu concentrarea. ne regăsim calmul mai uşor. Filozoful danez Soren Kierkegaard a putut să arate că nici o grijă nu rezistă mersului. este posibil să găsim pacea. în Dumnezeu. Simţim atunci că atingem însăşi esenţa noastră. Ei îl sfătuiau pe cel care este tulburat de către patimile lui să facă mai întâi. Împrumutarea căilor corpului Primii asceţi ştiau că. grădinăritul ne pot ajuta să ne detensionăm. pentru a crede în existenţa lui şi pentru a ne simţi protejaţi de agresiunile exterioare pentru restul zilei. Prin mersul pe jos ne putem elibera de ceea ce ne preocupă. de aşteptările şi de atacurile lor. un loc în care suntem cu adevărat. adesea. Dar mersul sau cursa practică pentru performanţă nu ne va elibera de preocupările noastre. jogging-ul. Atunci când suntem prea preocupaţi. Trainingul autogen şi eutonia conduc la calm adoptând şi căi care trec prin corp. Mersul pe jos. de mai multe ori.A medita nu înseamnă că trebuie să fim calmi în permanenţă dar că trebuie să evităm stresul. Suntem cu totul acolo.

între spirit şi instinct. cel al crucii. Prin acest gest. Lăsându-ne suflul să se răspândească până în părţile cele mai tensionate ale corpului nostru. este să-mi ridic mâinile în formă de cupă şi să-mi pun toată conştiinţa în mâinile mele. Atunci când merg. Pentru mine este o experienţă de mare profunzime. După gesturile mâinii se poate recunoaşte esenţa unei fiinţe umane. Prin „tensiunea bună” (eutonia) a corpului ajungem la echilibrul sufletului. cum braţul nostru drept este cald şi greu. Nu mai există separare în mine între cer şi pământ. a ceea ce mă tulbură. Pot aşadar intra în relaţie cu Dumnezeu prin acest gest al mâinilor deschise. vara după rugăciune. Nici o nevoie de a gândi sau rosti cuvinte pioase: eu nu sunt decât în gestul acesta. Ceea ce mă ajută. Am astfel sentimentul că Dumnezeu îl primeşte şi că sunt purtat de către el. pot cel puţin. atunci. cum corpul nostru devine greu şi. Adesea. înaintea lui Dumnezeu. Toată fiinţa mea este adunată în mâinile mele. eu pot întinde spre Dumnezeu tot ceea ce este în mine. constrângeri pe care ni le impunem. prin calmul adus corpului nostru. În eutonie luăm cunoştinţă de tensiunile care s-au acumulat în noi. punându-mi braţele în cruce. Dacă nu pot provoca această experienţă ca prin magie. trainingul autogen este un mijloc de a se „deconecta” de preocupările profesionale. crispări. sunt aşezat şi foarte neliniştit şi. Neliniştea cedează locul unei păci creatoare. Dacă sunt în întregime în gestul meu.autogen utilizează autosugestia. îmi pun braţele în cruce sub soarele ce se înalţă. în răcoarea dimineţii. presiuni. 8 . între spiritualitate şi sexualitate. Contracţiile corporale exprimă întotdeauna tensiuni psihice. de exemplu. Mă simt atunci una cu Creaţia. Ne imaginăm. cu mine însumi. agitaţia interioară încetează. să presimt adesea ce înseamnă să fii una cu toate. concentrându-mă asupra respiraţiei. Acest gest mă linişteşte pentru că mă îndepărtează de intelectul meu. Pentru mine. am dorinţa de a face un alt gest. cu Dumnezeu. putem să ne destindem. ajungem să ne liniştim neliniştea. Pentru mulţi. nu reuşesc să ajung la calm. Adesea. cu toţi oamenii. calea practicii corporale înseamnă şi exprimarea prin gesturi.

să ne apropiem de acest coleg şi să elucidăm cu el cauza acestui conflict.Dialogarea cu neliniştea noastră Unii. regretul pentru ceea ce nu am trăit. cã noi avem şi o latură superficială şi banală. Dacă ne facem c-o ignorăm. Alţii consideră că gândurile care apar în ei şi care îi împiedică să se roage cu adevărat sau să-şi găsească seninătatea nu au nici o importanţă. Ei cred că ele nu deranjează rugăciunea lor. Trebuie să o luăm în considerare fără a o judeca dar întrebând-o pentru a descoperi a cui mască este. accedem puţin câte puţin la calm şi putem astfel să ne rugăm. se plâng că nu reuşesc să ajungă la el. de exemplu. Dacă le luăm în considerare şi le punem în faţa lui Dumnezeu. Dacă izbucneşte animozitatea faţă de un coleg. Sau putem să luăm distanţă faţă de el pentru a nu ne mai tulbura cu probleme lui. Tot ceea ce iese la suprafaţă în tăcere are un sens. am putea să ne întrebăm pentru ce aceste lucruri au atâta importanţă pentru noi. Aceasta poate fi ceva foarte dureros dar numai traversând-o putem ajunge la pacea veritabilă. Am putea de asemenea să ne întrebăm să aflăm pe cine căutăm să evităm în această superficialitate. pentru ca. Uneori 9 . traversând-o. înseamnă că ea va fi imboldul care ne va conduce să schimbăm ceva în realitate. trebuie s-o luăm în considerare. Tradiţia monastică recomandă în acest caz să ne examinăm la modul profund aceste gânduri. să găsim calmul. Poate vom descoperi atunci ceea ce ne este atât de dezagreabil şi vom pune degetul pe adevărata noastră problemă. în pofida încercărilor de meditaţie. De exemplu. Ei ar vrea să se roage sau să mediteze dar se prăbuşesc sub asalturile gândurilor. Şi dacă ea persistă. pentru că ele sunt şi o parte din noi înşine. Dar este esenţial totuşi să percep. Dacă ne invadează tristeţea. putem încerca să analizăm această mânie. în pofida tuturor acestor gânduri superficiale. să ne concentrăm asupra lor pentru că ele sunt expresia propriilor noastre probleme. Pentru că ţinem la lucruri exterioare. Putem. deşi acordându-şi timp pentru a găsi calmul. această tristeţe ne va ajunge din urmă sau se va traduce printr-o insatisfacţie sau nelinişte difuză.

mai întâi. Acestea nu erau în fond decât o protecţie faţă de suferinţa unei vieţi netrăite. Aceste gânduri superficiale nu sunt poate decât capacul pe care îl punem deasupra vulcanului nostru interior în lipsa curajului de a-l înfrunta. Preocupările ei nu-i permiteau să ajungă să cunoască cu adevărat rădăcinile neliniştii ei. Un bărbat îmi povestea că el a reuşit să scape cu bine din aceasta fără a recurge la Dumnezeu. De multe ori aceste gânduri comune care nu urmăresc peste tot ascund o disperare profundă în privinţa absurdităţii vieţii. căuta un „truc” pentru a ajunge să se concentreze în rugăciune. adevăratele ei dorinţe şi toate lipsurile vieţii ei. Căutarea ei a durat mult timp până când a fost capabilă să recunoască. s-o accepte pentru a putea accede la un grad superior de pace. Ea poate însemna şi că n-am atins scopul şi că trebuie să căutăm o formă de rugăciune mai adecvată. Ea s-a eliberat în sfârşit de corsetul pe care îl îmbrăcase pentru a înainta spiritual. Dar o nelinişte persistentă l-a zguduit. Dar ei nu-şi pot atinge niciodată scopul astfel. Aceasta o împiedica să se roage şi atunci când şi-a privit în faţă propriul adevăr. dincolo de aceste gânduri superficiale. nu ni-l putem însuşi. timp de cincisprezece ani. ocupată cum era cu mii de treburi deşarte. Mulţi ar vrea să-şi combată neliniştea. se înfurie şi nu 10 . dar când simt fierberea lor interioară. Ea voia să se debaraseze de neliniştea ei dar a trebuit ca. O prietenă i-a spus: „Vei sfârşi într-un spital psihiatric!” Omul respectiv nu şi-a găsit calmul decât cu ocazia unui sejur într-o mănăstire unde a recunoscut că această angoasă ascundea de fapt o aspiraţie la Dumnezeu.neliniştea este semnul că acest mod de a medita nu ni se potriveşte. Ea voia ca acest „truc” să reziste judecăţii Supraeului ei. Angoasa care rezultă de aici nu ne lasă în pace. Sau poate indica. că multe din problemele noastre sunt departe de a fi reglate şi că trebuie să le examinăm. Cel mai mare duşman al seninătăţii este stresul pe care ni-l impunem. Ar vrea să se bucure de pace. disperare pe care refuzăm să o vedem. Dumnezeu nu îi lipsea. O femeie care mi se plângea că-şi pierde timpul când se roagă. rugăciunea şi viaţa ei au devenit mai autentice.

” Calmul ne este astfel acordat. prin ritualuri patologice. intrăm în tensiuni şi conflicte inutile. Nimeni nu vrea să fie deranjat şi cea mai mică remarcă tensionează atmosfera. în inima noastră. Ea nu locuieşte decât intelectul şi emoţiile noastre. Eul nostru nu este atins. Din contră. ceea ce este favorabil disputei. Ne sculăm în ultimul minut şi înghiţim repede micul dejun: ne pregătim o zi stresantă şi probleme superflue. satisfacţie şi recunoştinţă mai mari. Lăsându-le să ne traverseze. Adeseori. … Ritualurile care marchează sfârşitul zilei de lucru sunt decisive. să stea cu calm într-o biserică. noi suportăm constant asaltul gândurilor şi emoţiilor. în timpul pauzei de prânz. Va găsi astfel putere şi vigoare pentru tot restul zilei. La birou. este un grad prea ridicat pentru noi pentru că nu ne poate fi dat decât în moarte. începând ziua printr-un ritual benefic – o scurtă rugăciune prin care ne încredinţăm binecuvântării lui Dumnezeu – luându-ne timp ca să savurăm micul dejun. Lăsând să vină tot ceea ce apare în noi. În loc să se debaraseze de neliniştea lor. Sosesc apoi soţul/soţia şi copiii noştri prost dispuşi. Calmul absolut. Pentru că. Mulţi sunt cei care revin acasă stresaţi. o începem mai calm. în care nimeni nu-l interpelează şi se va bucura de a fi acolo şi numai acolo. cu conştiinţă. chiar şi la muncă.se mai pot suporta. pe care mulţi ar vrea să-l atingă dintr-odată prin metode de meditaţie. El va aprecia acest moment în care nu are nimic de făcut. A pune ordine cu ajutorul ritualurilor Noi ne începem rău ziua de multe ori. ei refuză să atingă calmul. În acest fel. Astfel. noi le relativizăm spunând: „Acum nu mă mai ocup de aceasta. ei ar trebui să o admită. noi ne putem retrage şi o putem abandona acolo unde este ea: în capul nostru. foarte 11 . Atât timp cât trăim. Dincolo de conştiinţă. în Eul nostru adevărat neliniştea nu mai are putere. noi rămânem calmi orice s-ar întâmpla. nu întreprindem decât un singur lucru odată. Un director de bancă va merge. de exemplu. Tot ceea ce este în noi are drept la existenţă. Neliniştea reapare mereu şi trebuie să o lăsăm să vină. Lăsându-i locul cuvenit. Soţia este fericită de întoarcerea acasă a soţului ei dar acesta nu este de fapt disponibil. ritualurile ne pot ajuta să combatem stresul.

Ar fi suficient poate să se aşeze câteva minute înainte de a părăsi lucrul. dar el se încruntă şi nu are chef să răspundă. la pacea sabatului. de exemplu cu ocazia pubertăţii sau a crizei de la mijlocul vieţii. să nu demareze imediat şi să se pregătească pentru întoarcerea în familie. Această sărbătoare ar putea fi atunci ocazia de a pune în cuvinte angoasa care ne nelinişteşte. Nu putem să trecem fără tranziţie de la agitaţie la calm. Ar fi bine ca un ritual să-l ajute să se „desprindă” de muncă şi să lase în urmă agitaţia întregii zile. Pentru că angoasa. Fiinţa umană trăieşte bulversări însoţite de angoasă. odată aşezat în maşină.preocupat cum încă este de grijile sale profesionale. Este cazul angoasei care ne cuprinde încă de dimineaţă când ne vin în minte tot ceea ce ne aşteaptă în ziua respectivă. Ritualurile constituie şi tranziţii pentru perioadele vieţii umane. cu orice preţ. Neliniştea este o parte a noastră înşine iar ritualurile ne ajută să o canalizăm. Aceste ritualuri traduc necesitatea neliniştii. În asemenea momente a fi fatal să vrem să considerăm. Pacea ne-ar expune riscului de a ne fixa într-o incapacitate de a evolua. Este şi cazul stresului pe care îl acumulăm de-a lungul întregii zile. Ritualul de trecere ne permite să ne descărcăm de acest stres şi să trecem de la muncă la timpul liber al serii. are raţiunea ei de a fi: ea pune în mişcare. Ritualurile de trecere ne pot ajuta în acest sens. în asemenea situaţii. patruzeci sau cincizeci de ani. Ritualurile sunt importante pentru că nu putem fi întotdeauna calmi. o frumoasă piatră care să exprime ceea ce celălalt ne aduce şi în acelaşi timp ceea ce noi îi urăm. După fazele de agitaţie ar trebui ritualuri de trecere care să ajute să înaintăm spre o mai mare stabilitate. confortabil şi să respire profund pentru a evacua stresul zilei. de exemplu optsprezece. Copiii îl aşteaptă. soţiei i-ar place să-i povestească ziua ei. Am putea de exemplu să oferim o carte care invită la pace. care scutură vechiul pentru a face să apară noul. Este posibil de asemenea ca. un curs de meditaţie pentru a înainta pe calea spirituală. Am putea trata cu solemnitate anumite aniversări. pacea ca cel mai mare bine. pentru că ea este creuzetul în care 12 . Lui i-ar place să-şi găsească pacea dar familia îi cere disponibilitatea.

Această angoasă este. Nu trebuie să ne indispunem dacă. Adeseori. Dar simţim nevoia de a menţine lucrurile de teamă că ne-ar putea scăpa. să nu ne retragem prea repede în repaus.apare noul. nu am găsi niciodată ceea ce căutăm cu adevărat. trebuie să chestionăm această nelinişte care nu are decât cauze externe. seara. Această paralizie este. în acelaşi timp. Identificarea cauzelor neliniştii Prea adesea ne plângem că nu găsim calmul fără a căuta cauzele. pentru câţiva ani. Dacă vrem cu adevărat să ajungem la calm. Încercaţi să păstraţi pumnul strâns şi veţi vedea ce înseamnă să ţii lucrurile în mână. în faţa căruia nu crede să-şi aibă locul lui. avem nevoie de un mediu calm pentru ca angoasa noastră să se exprime. Pentru a nu avea de resimţit această angoasă. Recursul la o retragere pentru reculegere destul de lungă poate fi ocazia de a ne asculta pe noi înşine. în timpul cărora lucrurile se pot stabiliza. Această fugă îl fereşte. sub dominaţia neliniştii. întrebându-se dacă toată lumea este mulţumită de el. poate. de a-şi pune adevăratele probleme. El îşi 13 . în absenţa cărora. dirijată şi împotriva lui Dumnezeu. Sau prea perfecţionist pentru că îşi pune neîncetat întrebarea dacă ceea ce a făcut este bine făcut. Suntem purtaţi astfel spre a fi crispaţi. el fuge în agitaţie. Aceasta seamănă mai mult cu paralizia decât cu calmul. fără îndoială. Un asemenea om va fi stresat pentru că îi este frică să privească în faţă relaţia pe care o are cu soţia sa. o fixare de angoasă asupra a ceea ce poate. Ea ne împinge să continuăm să creştem. nu ştim ce vrem cu adevărat şi trecem de la o idee la alta. Se poate să luăm cunoştinţă atunci de faptul că ceea ce trăim nu ni se mai potriveşte. Sau prea anxios pentru că îşi provoacă suferinţă. de munca lui este poate prea sigur de importanţa lui. Dar nu astfel o vom surmonta căci în stăpânire suntem tensionaţi. Cel care nu ajunge să se „desprindă”. scăpându-ne. Am vrea să stăpânim neliniştea care ne zbuciumă. să ne pună în pericol. Nimic nu mai încetează şi noi nu găsim odihna. Avem nevoie şi de perioade calme. să trăim cu adevărat. Neliniştea este şi o parte a vieţii noastre.

să fim atenţi la angoasa noastră pentru a o descifra. ar fi zadarnic să le combaţi. 14 . De aceea trebuie. Am putea să ne rugăm pentru familie sau prieteni şi astfel veghea noastră ar căpăta sens. În ceea ce mă priveşte pe mine. Nevoind să te laşi în voii sorţii pentru a dormi. să se abandoneze. să fie în mâna lui Dumnezeu pur şi simplu. Trezirea lor se datorează poate unui vis important pe care ar trebui să încerce să-l interpreteze. Alţii adorm fără probleme dar se trezesc în mijlocul nopţii fără a putea să readoarmă. Ei ar trebui să se întrebe ce vrea Dumnezeu să le spună prin aceasta. Cum să reacţionăm în faţa acestei insomnii? Pentru că problemele somnului exprimă o incapacitate de a te lăsa „în voia sorţii”. Sau poate că Dumnezeu le dă astfel ocazia de a reflecta cu privire la viaţa lor pentru că în cursul zilei nu-şi fac timp pentru aceasta. Dar voind să controlezi totul ajungi să-ţi pierzi controlul propriei vieţi. acest stres îi este un refugiu pentru a se deroba de la problemele dezagreabile. E mai bine să încerci să te destinzi prin training autogen sau eutonie. Nu să căutăm să adormim cu orice preţ. Am putea de exemplu să ne sculăm şi să citim până picăm de somn. pentru a ajunge la calm. Alţii nu reuşesc să adoarmă şi luptă împotriva insomniei cu ajutorul medicamentelor. ajungi să te prăbuşeşti. El justifică acest stres spunând că este gata să se sacrifice pentru familia lui. recitarea rozariului mă ajută să mă abandonez somnului.ascunde problemele de cuplu în spatele acestui stres. Se tem să piardă control asupra lor înşişi şi ar vrea să păstreze mânuirea vieţii lor. În realitate. ai nervilor tăi şi te privezi de somn. Ei nu ştiu „să lase lucrurile în voia sorţii”. Somnul va veni în plus. Aceasta nu este decât o soluţie de urgenţă pentru că insomnia este legată de incapacitatea de a lăsa lucrurile aşa cum sunt. În loc să se revolte împotriva acestei veghe forţate ar trebui să o privească ca pe o şansă. prin aceste metode: destinderea este ceea ce contează.

Ea poate fi şi expresia dorinţelor refulate sau a rănilor necicatrizate. că făcuse totul pentru a fi „băiat bun”. din simplă grijă pentru alţii. În el. din cauza bunului plasament al banilor noştri şi a cursului dolarului nu poate decât să ne tulbure somnul şi rămâne inutilă pentru că nu putem schimba nimic acolo. Neliniştea indică adesea că situaţia în care trăim ar trebui schimbată. Fără a 15 . Numai abandonându-ne lui Dumnezeu vom găsi somnul. care au de luat decizii care implică multă lume. pot ajunge să neglijeze grija de ei înşişi şi liniştea lor. care nu sunt neapărat cele mai bune. odată luate deciziile. să se dovedească benefice. Este necesar atunci ca ei să „dialogheze” cu neliniştea lor: „Ce vrei tu să ne spui? Încotro vrei să ne antrenezi? Asupra a ce vrei să ne atragi atenţia?” Astfel se ridică adesea la suprafaţă imagini. Şi chiar pentru îndrumătorul lor spiritual nu este uşor să ghicit. noi trebuie să ne încredinţăm lui Dumnezeu. el simţea în fondul acestei nelinişti că ar fi vrut să fie cu totul altul. S-a putut întâmpla în trecut să ajungem la impas cu privire la mai multe lucruri care acum ne ajung din urmă. Îmi amintesc de un om care nu conştientizase niciodată că până atunci nu făcuse decât să se adapteze. Cauza neliniştii şi a insomniei poate fi şi mai profundă. Trebuie bineînţeles să reflectăm îndelung înainte de a lua decizii dar. Angoasa ne obligă să privim în faţă problemele nerezolvate. se pot întreba îndelung pentru a şti dacă au luat deciziile cele bune. Neliniştea. ceva se revolta dintr-odată împotriva acestui rol cu care se prea obişnuise. Unii nu întrevăd cauza tulburărilor lor. Această chestionare le pare justificată. de exemplu. Această nelinişte îl invita să-şi analizeze viaţa şi să-şi înfrunte problemele nerezolvate: nu putea deci decât să fie recunoscător pentru aceasta. Cei care au responsabilităţi. Dumnezeu va face poate ca aceste decizii. Ar trebui să ne desfacem de obsesia lucrului şi să avem încredere în ajutorul lui Dumnezeu.Abandonarea de sine este legată de încredere. amintiri din copilărie care ne umplu de mânie sau de tristeţe. Ei se neliniştesc pentru cei implicaţi dar. Fără a putea să le exprime exact.

Neliniştea va trece atunci de la sine. Şi ne răzvrătim faţă de Dumnezeu. care nu sunt adesea decât vise copilăreşti de măreţie. că ar trebui să schimbăm serviciul sau măcar postul în aceeaşi unitate. Neliniştea ne împinge să facem să explodeze acest corset şi să ne punem pe calea libertăţii. privind mai îndeaproape însă am putea descoperi în final că meseria nu ni se mai potriveşte. Poate că situaţia noastră familială nu mai poate dura astfel: ar trebui să abordăm în sfârşit dificultăţile de cuplu sau problemele pe care le întâlnim cu copiii noştri. Ar fi o eroare deci să vrei să o controlezi ferm. În permanenţă fiind sub presiunea de a trebui să facă mai bine decât ei. Trebuie să vedem mai întâi unde vrea ea să ne conducă. În loc de a contra neliniştea ar trebui să utilizăm energia care este în ea. Neliniştea vehiculează o energie.înţelege exact ce ne agită. că a rivalizat cu fraţii lui de-a lungul copilăriei lui. de exemplu. Sau dacă ea ne face incapabili să fim prezenţi clipei. Noi am evitat cu adevărat să privim problemele în faţă de-a lungul anilor. Ea ne semnalează că viaţa noastră nu este încă ceea ce ar trebui să fie. Neliniştea poate exprima o insatisfacţie pe toate planurile. Nu mai avem nevoie de ea. În fond. dacă ea ne împiedică să vedem ceea ce este cel mai necesar: această nelinişte nu face decât să ne sfâşie şi nu duce la nimic. că noi nu suntem în acord cu imaginea singulară pe care şi-a făcut-o Dumnezeu despre noi. Cineva va descoperi. dându-ne imboldul spre noi căi. dacă ne face să înaintăm pe calea devenirii umane şi a metamorfozei. Dar neliniştea ne constrânge acum să privim adevărul în faţă. Numai luând cunoştinţă şi acceptând rivalitatea care l-a animat întotdeauna va putea să o relativizeze pe aceasta. a istoriei noastre. Această lipsă de dorinţă călugării o numeau akedia. noi ne revoltăm împotriva vieţii noastre. a naturii noastre. Ne agăţăm de iluziile noastre. el n-a cunoscut răgaz. Angoasa sfârşeşte prin a ne constrânge să 16 . ea este mai degrabă semnul unei rupturi interioare. ea îşi va fi îndeplinit sarcina. Noi ne-am forţat să îmbrăcăm un corset prea strâmt pentru noi. Nu înţelegem spre ce ne împinge această nelinişte. Trebuie să analizăm îndeaproape neliniştea pentru a şti dacă ea este salutară.

Ele pot semnala şi faptul că ne contrariem fiinţa noastră cea mai profundă. ne ajuta să ne simţim bine şi să fim în acord cu noi înşine pentru că aceasta era şi o experienţă spirituală. Neliniştea nu face decât să crească astfel şi să le dea dureri de cap. reticenţa noastră faţă de pietate. abandonează astfel meditaţia sau încearcă să se constrâng la calm. Eu îi sfătuiesc întotdeauna să urmeze propria lor cale spirituală. Dacă neliniştea lor. Nu mai luptăm atunci împotriva neliniştii. dezamăgirea şi rebeliunea noastră împotriva lui Dumnezeu. în fiecare clipă. Alţii simt nelinişte chiar în clipa în care se aşează pentru a medita sau a se ruga. Poate că încă nu am găsit calea spirituală potrivită. neliniştea este o invitaţie să aducem înaintea lui Dumnezeu lucruri care nu sunt neapărat agreabile. Decepţionaţi. care este cu totul altfel şi pe care. să ne acceptăm şi să spunem da vieţii aşa cum se prezintă ea. Poate că am ales meditaţia pur şi simplu la recomandarea cuiva şi gândindu-ne că ea este remediul tuturor relelor noastre. înseamnă că ei încă nu au găsit această cale. Da acestei lumi care este în mod natural imperfectă şi în final da lui Dumnezeu care nu ne urmează în reprezentările noastre eronate. atunci când vor să mediteze. ci o trăim 17 . atenţia asupra a ceea ce este. Şi aici. Ne rămâne atunci să descoperim calea spirituală care ne conduce la viaţa în Dumnezeu. în copilăria noastră. să nu ne încredem în dispoziţiile noastre. Ar fi mai bine să căutăm ceea ce. Suntem în acord cu noi înşine atunci când facem una cu Dumnezeu. Ei sunt astfel obligaţi să lupte neîncetat împotriva propriilor lor rezistenţe. Trebuie să ne luăm rezistenţele noastre în serios. ne este dificil să-l înţelegem. adesea. persistă.abandonăm aceste iluzii. A acorda atenţie Putem trece de la nelinişte(îngrijorare) la calm concentrându-ne. Ele sunt semnul că ar trebui să fim mai consecvenţi. Decât să ne încăpăţânăm la o pietate imediată. În experienţa mea de îndrumător spiritual întâlnesc cu regularitate persoane care încearcă să-şi însuşească metode preluate de la alţii. latura noastră „athee”. ar fi mai bine să-l auzim în noi pe omul puţin credincios. ci în vocea noastră interioară.

Nesatisfăcuţi de noi înşine şi de lume fiind. ajungem să rămânem calmi în mijlocul furtunii. Percepem ceea ce se mişcă în noi. în timp ce am putea lăsa lucrurile aşa cum 18 . Stabilim o relaţie de prietenie cu ea iar aceasta o linişteşte mult mai bine decât dacă am combate-o violent. al timpului. Cuvântul „atenţie” vine din latinul attentio. Ne este dificil. derivat din attendere care vrea să însemne „a tinde cu spiritul spre”. fie că ţinem un instrument. Mergem fiind cu totul în mersul nostru. acţionăm cu toate simţurile deşteptate. Suntem în simţurile noastre. Totuşi. Această privire atenţionată transformă deja neliniştea noastră. se naşte în noi o nelinişte difuză. apoi se atenuează. Corp şi spirit sunt convocate în aceeaşi calitate în acţiune. Trebuie să observăm cum se traduce această nelinişte în gândurile şi în corpul nostru. să nu ne judecăm! A percepe fără a judeca conduce la calm. Ar însemna să ni se ceară prea mult. fără teama de a recunoaşte acolo un semn de maladie. să fim conştienţi în fiecare clipă. în corpul nostru. Prin ea realizăm cât de neatenţi suntem adesea. Cauza neliniştii noastre provine adesea din judecata pe care o aplicăm asupra a tot ceea ce facem. Îi dăm dreptul să existe dar ea nu mai are primul loc. Acordăm astfel atenţie la ceea ce se petrece în noi atunci când suntem neliniştiţi. mergând simţind vântul şi soarele. A fi atent înseamnă că sunt prezent fiecărei clipe. Astfel.în toată conştienţa. Suntem în deplină conştienţă în ceea ce facem. cum se intensifică. al vieţii. suntem pe deplin în ceea ce facem. O lăsăm să vină fără să o combatem: neliniştea este prezentă fără a ne domina. un stilou sau o cheie în mână. natural. Dar este un bun exerciţiu acela de a trăi în fiecare zi câteva clipe în această conştienţă. conştientă. Atenţia ar putea deveni astfel un ritual: de exemplu ieşind din casă inspirăm aerul. În cea mai mare parte a timpului nu ne simţim la înălţimea aşteptărilor noastre. bucurându-ne de fiecare pas. conştienţi de mişcările noastre. de muşchii şi de pielea noastră. cum creşte. Punctul de unde privim neliniştea noastră nu mai este contaminat de ea. Percepem astfel secretul clipei. În atenţie acţionăm de o manieră reflectată. Dar această atenţie nu trebuie să devină o nouă performanţă.

îşi extinde grija. Percepând în cel mai mare calm neliniştea noastră simţim multe lucruri mişcându-se în noi dar Eul care simte toate acestea nu este el însuşi în nelinişte. Sinele personal de care vorbeşte psihologia transpersonală. concentrarea. El revine astăzi în considerare. Cel care este „împreună” cu el însuşi. Ne facem una cu noi înşine şi cu tot ceea ce îndeplinim. se serveşte de aceasta cu „blândeţe” (sanft). Cel care este lângă cel pe care-l întâlneşte nu poate fi dur sau grosolan. Nu mai suportăm stresul care ne dă „vertij”( schwindel. Astfel. ea se transformă în atenţie fără ca noi să fim constrânşi să folosim o metodă complicată. Dacă nu ne contrariem pentru neatenţia noastră. El rămâne în pace chiar dacă sufletul este clătinat de vijelii. este pe deplin treaz. de exemplu. chiar dacă mediul înconjurător încă este agitat. pentru că ele se vor transforma de la ele însele. El este observatorul exterior. zusammen (împreună) şi sanft (blând). din agitaţie şi ne conduce la o acţionare readunată (gesammelt). este „blând” cu el însuşi şi trăieşte în pace cu propriile sale contradicţii. cu dorinţele lui cele mai diverse. Rădăcina sam a dat Sammlung. A posti timp de o săptămână. face ca mişcările noastre să se domolească. reculegere) conţine rădăcina sam pe care o regăsim în Achtsamkeit (atenţie) ca şi în Behutsamkeit (precauţie). reculegerea ne scoate di dispersie. Cel care este „împreună” (zusammen) cu ceea ce atinge. Nu ne lăsăm distraşi de activităţile cele mai variate. concentrare. O altă lecţie de a fi atent este reculegerea. cu patimile şi cu emoţiile lui. din divertisment. fără a ne simţi obligaţi să le schimbăm. A fi blând. cel care este „împreună” cu celălalt îl abordează de o manieră „blândă”. A posti şi a face linişte Postul este una din căile concrete care conduc la calm. ce 19 .sunt. Cel care acordă atenţie este precaut. veghează asupra a tot ceea ce face. În germană Sammlung (colecţie. atentă (achtsam) şi blândă (sanft). înseamnă a şti să fii împreună cu oamenii şi cu lucrurile în pace. În reculegere. adunăm ceea ce este diferit şi dispersat.

arătându-ne că ea este. Noi nu ajungem la odihnă decât atunci când inima noastră se întoarce complet spre Dumnezeu şi când Dumnezeu însuşi linişteşte foamea noastră de iubire şi de prezenţă. călugării cântă Psalmul 62. în linişte. Ea se adresează. experienţa că Dumnezeu poate să-l calmeze în felul în care mama îşi linişteşte copilul alăptându-l. evocat mai sus.2). singurul. incapabili cum suntem să ne privim. lui Dumnezeu şi sufletului meu. Expresia „a-şi calma foamea” exprimă bine acest mecanism care ne este familiar. dorinţa de a iubi şi de a fi iubit. Postul invită la a căuta alte căi. eu leg întotdeauna postul de linişte pentru că are o semnificaţie religioasă. El ne linişteşte mergând până la capătul foamei noastre. în mod obişnuit. A rezista foamei întrerupe acest mecanism arhaic. Ne „înşelăm” pe noi înşine. În practica mea. la urma urmei. Luăam astfel cunoştinţă de maniera în care le reprimăm. poate linişti foamea noastră. El mă deschide. Iar aceasta ne conduce la a depăşi această lume. nu numai hrana îi calmează foamea ci şi atenţia iubitoare pe care mama i-o poartă. Postul „calmează” foamea noastră de o altă manieră. de pace şi de plenitudine. noi renunţăm la saţietate. mâncând. La începutul postului. Psalmul 131 evocă un om pios în rugăciune: „Îmi ţin sufletul în pace şi în linişte. Cu ocazia slujbelor de miercuri.2: „Numai în Dumnezeu se odihneşte sufletul meu. Iubirea lui Dumnezeu poate linişti foamea 20 . fără îndoială. ca un copilaş alături de mama lui” (Psalm 131. de la El vine salvarea mea”. Când mama îşi linişteşte copilaşul alăptându-l. Mama îşi calmează sugarul dându-i sân. ne întoarcem cu iubire spre aspiraţia noastră profundă. În post. Alimentele ne servesc la colmatarea breşelor prin care ţâşnesc aceste gânduri şi sentimente negative. Acest închinător a făcut. înşelătorie”) dar putem să lucrăm mult şi bine. Nu mâncând ajungem să ne liniştim pentru totdeauna. la a ne calma adevărata noastră foame. În mod normal ne „calmăm” foamea mâncând. dorinţa de împlinire şi de plenitudine. suntem totuşi confruntaţi cu numeroase gânduri şi sentimente diverse pe care mânia şi decepţia ne-au făcut să le refulăm.vrea să însemne „escrocherie. de fapt. lui Dumnezeu care.

Întorcându-ne inima spre Dumnezeu. cu ceva timp în urmă. Ele constituie poveri pe care le tragem după noi. Tot ceea ce am „adunat” astfel nu ne ajută să ne reculegem ci ne încurcă mai mult. noi lăsăm să urce la suprafaţă dorinţele noastre şi ne întrebăm la ce aspirăm. Ea estima că multe lucruri pe care le păstrăm. atunci vom descoperi în noi un loc de pace. numai Dumnezeu o poate satisface. „trucuri” pentru a ne ajuta să facem vid în viaţa noastră. În asceză trebuie să ne limităm şi să renunţăm. Ele ne invită la activitate acolo unde am putea să ne bucurăm de timpul liber care ne este oferit. trebuie să ne punem neîncetat întrebarea: „Care este aspiraţia mea cea mai profundă?” În post. atunci când încetăm să o potolim provizoriu. pentru a avea suficient spaţiu de a trăi şi pentru a ne bucura de calm. să o „colmatăm” pentru a nu o mai resimţi. aceasta fie acasă. un loc în care domneşte calmul absolut pentru că Dumnezeu însuşi potoleşte această imensă nostalgie. Prea-plinul nu invită la calm. Dar trebuie totuşi trecute prin sită răspunsurile noastre pentru a verifica. în magazinul Psychologie heute (Psihologia astăzi). Pentru a ajunge la calm ar trebui să ne debarasăm de toate cele de care nu avem cu adevărat nevoie. Prezenţa obiectelor devine constrângătoare împingându-ne să le găsim o utilitate pentru a nu avea impresia de a le fi cumpărat fără rost. Atunci ne dăm seama că această dorinţă. Multe cărţi apar astăzi pe această temă: a face viaţa mai simplă. Ursula Nuber dădea. 21 . care din ele corespunde cu adevărat dorinţei noastre cele mai profunde. A face viaţa mai simplă Agitaţia noastră vine adesea din faptul că vrem să facem prea multe lucruri în acelaşi timp şi pentru că suntem înconjuraţi de prea multe obiecte. aflăm pacea în care foamea noastră este potolită. Cumpărăm cutare sau cutare aparat electromenajer gândindu-ne că ne este util dar de fapt nu-l folosim decât de două sau trei ori. Este ceea ce altădată se chema asceză. ne sunt utile rar.noastră cea mai mare şi ne poate duce la o odihnă adevărată. Pentru a ajunge la acel loc. Atunci când luăm în considerare foamea noastră în toată amploarea ei. fie la birou.

A se limita nu este doar dovada unui Eu puternic dar contribuie şi la întărirea lui. potrivit căruia Isus ne oferă viaţa veşnică. El crede că poate ajunge la calm posedând. A găsi odihna în Dumnezeu Biblia ne promite că ne vom găsi odihna în Isus Cristos şi că Dumnezeu ne va introduce în odihna sabatului. El aude mesajul eliberator al evanghelistului Ioan potrivit căruia suntem. în această lume dar nu din această lume. Dar în capitolul al treisprezecelea tonul Evangheliei se schimbă. să menţinem neliniştea noastră. o viaţă asupra căreia această lume nu mai are putere. desigur. dar dacă credem că suntem ancoraţi în Dumnezeu şi nu în lume. Noi nu putem să dominăm. ne sustragem acesteia. Dar o nevoie trezeşte o altă nevoie. le spală picioarele şi le vorbeşte. Renunţând la ceea ce toţi ceilalţi posedă. chiar şi Patima şi crucificarea sa îşi pierd pentru el caracterul 22 . tradiţia monastică spune că numai Dumnezeu poate metamorfoza neliniştea în pace: aceasta corespunde şi cu ceea ce pot experimenta multe persoane astăzi. Cuvintele de rămas bun ale lui Isus sunt pline de o pace profundă care vine de dincolo. descopăr tot mai mult propria mea identitate. Isus este singur cu ucenicii săi. Cel care îşi găseşte centrul în Dumnezeu află că lumea nu mai are putere asupra lui. Cel care are un Eu slab are nevoie de multe obiecte pentru a-şi umple vidul interior. Putem să o observăm dintr-un loc exterior lumii. Sunt re-centrat pe mine însumi şi nu absorbit de obiecte care ar fi trebuit să satisfacă nevoile mele. Cel care adoptă calea spirituală constată că se detaşează de plasele stresului. Pentru că el vede totul pornind de la Tatăl său pe care îl va întâlni în moarte. Isus nu conteneşte să se explice cu adversarii săi. În prima parte.Renunţarea presupune un Eu puternic. pornind de la Dumnezeu cu care suntem una în credinţă. Cu cât mai mult mă apropii de mine cu atât mai mult găsesc pacea. Toate problemele şi toată agitaţia lumii îl ating direct. El vede stresul mai apoi ca şi cum ar fi pe altă planetă. Evanghelia după Ioan reflectă această experienţă a calmului în mijlocul agitaţiei. Faptul că eu nu mai am nevoie de toate acestea măreşte sentimentul că am eu.

neînţeleşi şi răniţi. în rugăciunea care-i precede Patima. Această unire îl smulge din agitaţia lumii. când animus şi anima sunt una. între masculin şi feminin. noi trebuie să strângem în noi cerul şi pământul. Acestei aspiraţii îi răspunde Isus. spiritul şi materia. totalitate. Dumnezeu este Una în sine. În Patimă. Isus ne indică o cale pentru a ne păstra calmul în mijlocul turbulenţelor vieţii. suntem. în sufletul nostru. forma prin care Dumnezeu s-a manifestat în lume.23). Când contradicţiile nu se mai confruntă în noi. Astfel. Când omul a devenit una. Cuvintele pe care le spune Isus lui Pilat sunt valabile şi pentru noi: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. Pentru Greci. Isus este una cu Tatăl. Dumnezeu şi omul. nucleul divin şi carnea umană. Tulburarea mulţimii nu îl atinge. omul grec aspiră la unitate. între divinitate şi umanitate. cere această unitate pentru ucenicii săi. Ceea ce se petrece acolo este de o cu totul altă importanţă: este revelaţia lui Dumnezeu în inima lumii noastre dezbinate. Cei care cred în el trebuie să fie una cu el aşa cum el este una cu Tatăl. El este una cu Fiul său coborât pe pământ. terminare). profund liniştiţi. Isus cere deci ca ucenicii lui să fie iniţiaţi în taina misterul unităţii. Ea este şi condiţia adevăratei păci. Nici o încercare nu ne atinge dacă ne-am reunificat natura noastră divină cu natura noastră umană. Isus îşi traversează Patima calm şi suveran. lumina şi obscuritatea. ca Isus şi Tatăl. În chiar mijlocul Patimii sale.36) În 23 . el leagă din nou în el cerul şi pământul. În greacă teteleiomenoi (perfecţi) vine de la telos (ţintă. Rănirile. (Ioan 18. El voia să regăsească unitatea originară. Acest cuvânt este folosit şi în limbajul misterelor şi înseamnă atunci iniţiere în misterul lui Dumnezeu. în misterul lui Dumnezeu. înălţimea şi profunzimea. ironiile nu ne pot smulge nicidecum din această unire cu Dumnezeu. el reflectă măreţia lui Dumnezeu în lume. Isus. Această unitate este în doxa. dezbinarea constituia tragedia fiinţei umane.tragic. A face experienţa lui Dumnezeu semnifică deci a regăsi propria unitate. calomniile. să fie „perfecţi în unitate” (Ioan 17. Sfâşiat între cer şi pământ. exact în momentul în care suntem agresaţi.

În Dumnezeu. cea a sabatului pe care ni l-a promis. 24 . în timp ce discordia poate fi”. agitaţia ne atinge tot mai puţin. dar ea nu mai atinge spaţiul interior locuit de Dumnezeu. Pe măsură ce Dumnezeu umple inima noastră. Din pacea şi unirea cu Dumnezeu nimeni nu ne poate alunga. Rugăciunea lui Isus mă pune. turbulenţele sufletului nostru se liniştesc. Din rugăciunea lui Isus. vreau ca . Isus ne arată cum să ajungem la unitatea adevărată: „Tată. această rugăciune rezumă toată Evanghelia. Nu mai sunt clătinat dintr-o parte în alta. O percepem. în relaţie cu mine însumi. contradicţiile noastre se rezolvă. Atunci când. sunt în acord cu tot ceea ce este.24) Prin rugăciune suntem aproape de Cristos. Ea mă face să simt unitatea cu Dumnezeu în mijlocul agitaţiei cotidiene. agitaţia care ne înconjoară nu ne mai atinge. Cristos locuieşte astfel toate „încăperile” corpului şi sufletului meu. reconciliez contradicţiile în mine. de treizeci de ani . rostesc cuvintele: „Doamne Isuse” iar. pe expiraţie: „Fiul lui Dumnezeu. întotdeauna şi peste tot. Ea mă însoţeşte nu doar cu ocazia meditaţiei de dimineaţă ci pe tot parcursul zilei. şi pacea nu poate fi distrusă. În ce mă priveşte. cei pe care Tu mi i-ai dat. deschide pentru unirea cu Tatăl. Simt o pace profundă. ai milă de mine!” sunt acolo unde este Cristos. când ne găsim sursa noastră în Dumnezeu. Când suntem una cu Dumnezeu. Biserica din Răsărit a făcut un mijloc pentru a ne impregna tot mai mult de spiritul lui Cristos. suntem invulnerabili şi suverani. Întâlnirea cu Dumnezeu este însoţită întotdeauna de o profundă pace interioară. Îl simt astfel pe Cristos coborând în străfundurile sufletului meu. În rugăciunea sa. unit cu Cristos şi cu oamenii.acolo unde sunt Eu. să fie şi ei cu Mine. Ea leagă Spiritul cu Cristos şi. prin Cristos. pe inspiraţie.am făcut din rugăciunea lui Isus o cale de meditaţie. prezent momentului în Dumnezeu. sunt pe deplin aici. Pentru ea.” (Ioan 17. desigur. Pentru Nicolas de Flue „pacea este totdeauna în Dumnezeu căci Dumnezeu este pacea. În Dumnezeu este adevărata odihnă.acest spaţiu în care singur Dumnezeu locuieşte. inclusiv în cotloanele pe care i le interzic.

am devenit deja puţin mai 25 . Acestea nu sunt simple tehnici care ne pot ajuta să surmontăm neliniştea noastră: căile care duc într-adevăr la pace trec prin experienţa propriului nostru adevăr. Intrăm atunci în pacea sabatului divin. prin botez. cea de-a opta zi se confundă cu prima şi astfel viaţa originară nu se adevereşte ca fiind trecută ci înzestrată cu pecetea eternităţii. La urma urmei este calea rugăciunii şi a meditaţiei care. cea de-a opta zi este ziua care nu cunoaşte seară. este şi cea în care timpul şi eternitatea coincid. după un ocol prin propriul nostru adevăr. dintre cer şi pământ dispare. Augustin o evocă deja atunci când se gândeşte la pacea celei de a opta zi. cea a învierii. Faţă de momentul în care am început să vorbim. prin întâlnirea cu Dumnezeu. unele pleacă. Această pace veritabilă ne face să atingem eternitatea. altele vin. în Dumnezeu. Cea de-a opta zi este cea în care participăm la pacea eternă a sabatului divin. niciuna nu rămâne. Din acest motiv. Căci această pace eternă continuă cea de-a opta zi şi nu se opreşte cu ea. suntem scufundaţi în viaţă eternă a lui Dumnezeu. altfel nu ar fi eternă. ne conduce până la Dumnezeu şi ne oferă. zilele trec. pentru Augustin. Chiar şi momentele în care vorbim se succed unele după altele. Cristelniţele baptisteriului erau octogonale pentru că. Toată aspiraţia lui tinde să aibă parte de eternitate în mijlocul timpului. pentru un al treilea o plimbare.Orice cale care ne apropie de comuniunea cu Dumnezeu ne apropie de pace. o partea din pacea divină. pentru altul euharistia. Dar în această lume. Căile care ne pot conduce la unirea cu Dumnezeu sunt numeroase. Opt este cifra eternităţii. prima silabă pentru ca să poată răsuna următoarea. Pentru unul aceasta va fi meditaţia. Cea de-a opta zi. (Augustin – Confesiuni). Pacea ca împlinire a timpului Timpul şi eternitatea sunt una atunci când opoziţia dintre Dumnezeu şi om.

unit cu draga eternitate. Când suntem numai privire nu mai există diferenţă între cel care priveşte şi obiectul privit. Când suntem absorbiţi de un eveniment uităm timpul şi nu mai suntem decât momente pure.) Augustin aspiră la pacea în care . Dumnezeu l-a trimis pe Fiul. Timpul şi eternitatea coincid în clipa prezentă. timpul se opreşte. Aceasta ni 26 .” (Maitre Eckhart – Traites et Sermons). când suntem absorbiţi de ascultare. Pentru Meister Eckhart. Atunci timpul se opreşte. Pentru aceasta trebuie să-l iubim pe Cel prin care au survenit timpurile pentru a fi eliberaţi din timp şi ancoraţi în eternitate. Fiecare a simţit fascinaţia produsă de un apus de soare: atunci uităm că timpul trece. atunci când suntem numai auz şi când nimic nu ne poate distrage. Astfel. în care timpul şi eternitatea coincid. În comentariul epistolei către Galateni (4.bătrâni şi. a unui peisaj. Toţi misticii vorbesc despre acest prezent pur în care fac ei experienţa lui Dumnezeu. fără îndoială. Mai putem presimţi această pace atunci când ascultăm o frază de Bach sau Mozart.” Eckhart vorbeşte aici despre plenitudinea timpului. născut sub Lege”.4): „Dar când a venit plenitudinea timpului. omul. nimic nu rămâne stabil. Această experienţă. eternitatea este deja prezentă. depăşeşte orice timp şi participă deja la eternitate: „Ţelul [este de a găsi locul] în care spiritul se menţine în odihnă. Atunci când suntem cu totul prezenţi. ne-am pus inima în eternitate. (Augustin – Confesiuni. a unui tablou. acolo unde timpul nu mai este instabil. în timp fiind. acum sunt mai bătrân decât azi dimineaţă. nimic nu rămâne ancorat în timp. când toate lucrurile temporare au murit în noi. în chiar sânul timpului. el scrie: Când este plenitudinea timpului? – Când nu mai este timp. Când. în care timpul şi eternitatea coincid. prezent pur. în unire cu Dumnezeu. atunci este plenitudinea timpului. Avem atunci intuiţia odihnei eterne la care participăm deja. născut din femeie. o putem face atunci când suntem absorbiţi în contemplarea unei flori.

ne tulburăm în noi reproşându-ne că nu am ştiut să 27 . Ele m-au pus în relaţie cu adâncul inimii mele. Ne întoarcem împotriva noastră cuvintele producătoare de răni. Când suntem cu totul în meditaţie. ci în ascultare. coincidenţa dintre timp şi eternitate trece prin simţuri. agitaţia spiritului încetează. Cuvintele mă conduc la misterul lui Dumnezeu. Dacă este bine citit. Nu mai îmi amintesc. puteam deja să ghicesc ce urma să spună. dincolo de cuvinte. Gândurile care se agitau în mine tăceau. dacă suntem complet concentraţi asupra pielii noastre. Plonjaţi în lectura noastră. totul în mine devenea calm. într-un mod salvator. Ascultându-l vorbind. Pacea ca întrerupere a timpului Teologul Johann Baptist Metz a dat cea mai scurtă definiţie posibilă a religiei: o întrerupere (a timpului). Paradoxul provine din aceea că. pe urmă. Aceasta mi se întâmplă adesea atunci când aud un pasaj din Bibie. Odihna sabatică a lui Dumnezeu întrerupe lucrarea sabatică a omului. adesea. Pentru mine ascultarea este o experienţă importantă. În anii şaptezeci. Astfel simţim unitatea: spiritul şi simţurile sunt una. Abandonându-ne soarelui. rugăciunea suspendă. Experienţa spiritului ne este dată prin materie. La capătul câtorva conferinţe. Nimeni nu poate trăi mereu şi peste tot în calm interior. şi atunci când citim. Dar nu aceasta era important pentru că din cuvântul lui emana ceva ce mă liniştea. dacă cel care citeşte este pe deplin în cuvântul pe care-l citeşte. cineva ne contrariază. ce am auzit. stresul cotidian. ceva ne mişcă şi nu mai putem să citim. în ele. dar cuvintele m-au liniştit.se poate întâmpla . în acelaşi fel ca şi timpul şi eternitatea. cea a infinitului prin spaţiu şi cea a eternităţii prin timp. am mers adesea la Rutte. îi simţim căldura pătrunzându-ne şi. mă pot lăsa absorbit cu totul în ascultare. Ele dau acces la odihna eternă a sabatului divin. unde totul este calm şi unde locuieşte Dumnezeu. la Karlfried Graf Durckheim. Spiritul se lasă absorbit prin simţuri şi parvine. Un conflict ne acaparează. nu mai eram în analizare şi reflexie. la odihnă. şi imediat mecanismul prin care ne rănim pe noi înşine se pune în mişcare. suntem şi pe deplin prezenţi şi simţim pacea absolută.

reacţionăm mai bine. Sărbătoarea se caracterizează prin „uşurinţă” şi „lejeritate”. se deosebeşte de 28 . Ea se situează în afara timpului şi ne smulge din tot ceea ce are viaţa ca funcţional şi din rutina cotidiană. Platon credea că zeii avuseră milă de oameni. fermecător”. dacă o luăm în considerare ca pe o creaţie divină şi dacă îl lăudăm pe Dumnezeu pentru aceasta. cult şi odihnă. dacă acest da în faţa vieţii nu este rostit – aşa cum Dumnezeu îl aşteaptă de la noi – atunci aceste sărbători sunt artificiale. O dies festus. viaţa noastră în Dumnezeu şi să o liniştim. Josef Piper spune că noi suntem incapabili să celebrăm cu adevărat sărbătorile pentru că nu mai vedem legătura dintre sărbătoare.” Dacă noi spunem da acestei lumi. Aceasta din urmă este incursiunea eternităţii în timp. Hotărârile pe care le-am luat de a ne păstra pacea interioară nu ne mai sunt acum de nici un folos. le luăm pe toate în considerare pornind de la Dumnezeu. din nou. Prin această distanţă sănătoasă ne eliberăm de tulburare şi de griji. Adjectivele festus şi festivus semnifică „festiv. atunci putem celebra o sărbătoare care. ”Festivitate” vine din latinul festum. aceste „pseudosărbători” potrivit lui Piper. Dacă acest acord faţă de lume nu este dat. a profitului. Rugăciunea ne aduce la calm chiar în mijlocul tulburării. „A celebra o sărbătoare înseamnă a exprima acordul nostru complet faţă de lume de o manieră excepţională. a calculului. pentru a le alina durerea. Rugăciunea cotidiană ne garantează că nu ne vom lăsa înşfăcaţi de stres mai mult de opt ore şi ne oferă balize pentru a lua recul ca să ancorăm. zi festivă. Întreruperea salvatoare a religiei se revelează. „întoarcerea zilelor de cult de sărbătoare şi ca tovarăşi de sărbătoare Muzele şi pe zeii Apolon şi Dionisos”. nu sunt „decât o formă şi mai extenuantă de lucru”. Ea este suspendare a lucrului. acordându-le. suspendăm procesul care ne conduce de la jignirea îndurată la cea pe care ne-o aplicăm noi înşine. Şi. solemn. mai mult chiar decât în rugăciune. În rugăciune. ne retragem pentru moment din tot ceea ce ne acaparează.” dar şi „agreabil. atunci când începem să ne rugăm înaintea lui Dumnezeu. suspendând cotidianul. ne ajută să participăm la Adevărat. în sărbătoare.

Ziua de sărbătoare se caracterizează printr-o organizare precisă a timpului. starea sa depresivă a revenit. Aceasta este revelaţia pe care a avut-o Henri Nouwen cu ocazia sejurului său la călugării trapişti. spiritual sau psihologic. Nu trebuie deci să căutăm să gestionăm fricile şi stările noastre depresive. Noi căutăm să rezolvăm. celebrează întotdeauna acţiunea lui Dumnezeu în noi. Dar curând. viitorul. zile consacrate odihnei. generează. prin celebrarea unui ritual. am vrea să surmontăm frica noastră. Această odihnă a sabatului nu este inactivitate ci bucuria lumii. altfel şi mai pline. La început. El a recunoscut atunci că „o mănăstire nu este făcută pentru a rezolva problemele. la rândul ei. prin jocuri şi muzică. Sărbătoarea. ci să ne reconciliem cu ele şi să facem din ele. frica de a pierde controlul. Voinţa de a stăpâni. Potrivit lui Clement din Alexandria. o sărbătoare celebrată cu Dumnezeu. printr-o masă solemnă. nu mai avem nevoie de zile de sărbătoare.feriae. Munca nu este o sarcină ci o plăcere. Dacă avem conştienţa de a trăi fiecare zi în apropierea binefăcătoare şi iubitoare a lui Dumnezeu şi de a acţiona prin harul său suntem astfel în mâna lui Dumnezeu şi putem celebra munca noastră ca pe sărbătoare a creaţiei. este celebrare a vieţii noastre care devine demnă de a fi trăită pentru că este transformată şi salvată de Dumnezeu. în sărbătoare. stările noastre depresive dar nu prin dominare ajungem la pace. Viaţa noastră cotidiană nu mai este dominată atunci de stres ci de pace. depăşindu-le. patimile şi emoţiile noastre. suportul unei laude aduse lui Dumnezeu. Ea constă într-o laudă adusă lui Dumnezeu. Noi sărbătorim odihna sabatului veşnic al lui Dumnezeu. Sărbătoarea corespunde unei suspendări în cotidian. Dacă îl lăudăm 29 . unui prisos de viaţă pentru că Dumnezeu însuşi face irupţie în viaţa noastră. în care inima omului îşi găseşte seninătatea. cale a păcii. decât activismul distracţiilor. ea ne acordă o odihnă şi o recreaţie. de „a lua în mâini”. credea că se poate desface de problemele lui găsindu-şi pacea într-o mănăstire. avem parte de realitatea lui Dumnezeu. ci pentru a-l lăuda pe Domnul în pofida lor". în acelaşi timp. problemele noastre. Sărbătoarea ne leagă din nou cu originea şi anticipează. Pentru că. pentru că viaţa este o sărbătoare continuă.

Dacă vom celebra în deplină conştienţă sărbătorile ca pe nişte întreruperi benefice.pe Dumnezeu chiar în mijlocul întâmplărilor vieţii noastre. că viaţa noastră este o sărbătoare perpetuă. scăpăm de sub puterea lor şi aflăm calmul şi destinderea. împreună cu Clement din Alexandria. Am rămâne închişi în cercul vicios al conflictelor. (pag.Invitation à la sérénité du coeur. a conflictelor nerezolvate. Dacă am aştepta ca toate problemele să fie rezolvate n-am putea niciodată să celebrăm sărbători. Sărbătoarea este aşadar o suspendare salutară(salvatoare). VJ) 30 . Editura Albin Michel. vom putea spune. Traducerea îmi apartine. lăudându-l ca şi Creator. Franta. Sărbătoarea este expresia acestei destinderi în mijlocul unei lumi în care atâtea probleme sunt în aşteptarea soluţiilor.112-161) (fragmente traduse din cartea: Anselm Grun.2002. Dar nu vom trăi seninătatea pe care o oferă sărbătoarea decât dacă îl lăsăm pe Dumnezeu să intre în viaţa noastră.

Anselm Grun Credinţă şi psihologie "Brutalitatea oamenilor pioşi mă înspăimântă" "Îngrijirea sufletului” reclamă astăzi din ce în ce mai mult competenţa psihologiei. consultarea unui psihoterapeut personal este un fapt foarte obişnuit. după dumneavoastră. Dar la noi această practică se răspândeşte. Se pare chiar că psihologia îşi asumă sarcina care revine teologiei şi pastoraţiei Bisericii. incapacităţii Bisericii de a propune omului contemporan un ajutor. într-un mod inteligibil. sau această practică are raţiuni mai profunde? Să spunem mai întâi că vizita regulată la terapeut este cu siguranţă un fapt foarte american. Ea s-a îngrijit foarte puţin de sufletul individual prin faptul că n-a reflectat suficient la structura acestuia pentru a-l putea ajuta într-un mod adecvat în evoluţia umanizării lui. Biserica ar trebui să înveţe din nou înţelepciunea Părinţilor deşertului care. omul avea ocazia să vorbească mult cu 31 . Ea se înrădăcinează în faptul că s-a pierdut sensul relaţiilor interpersonale. în rezolvarea problemelor interioare? Este sigur că Biserica şi-a pierdut competenţa în domeniul pastoraţiei. Aceasta se datorează . erau adevăraţi terapeuţi pentru oamenii în căutare. de o modă. Altădată. pe vremea lor. În Statele Unite astăzi. Este vorba de o practică tipic americană.

Ar trebui să găsim noi forme de confesiune(de exemplu o confesiune în cursul unei discuţii). pentru mulţi oameni. şi astăzi. După părerea dumneavoastră.prietenul sau cu prietena lui sau chiar cu un preot într-o discuţie pastorală sau în confesiune. Pentru o confesiune autentică dialogul este indispensabil. Cum consideraţi această confesiune şi cum să se schimbe concret modul de a ne confesa? Maniera de a ne confesa în ultimele veacuri a fost extrem de formală. ei ar putea astfel face experienţa a ceea ce înseamnă. Cu siguranţă nu atât de des ca acum o sută de ani. o primire necondiţionată din partea lui Dumnezeu. primind absolvirea. pe care o recunosc chiar şi unii psihoterapeuţi. Ar fi bună de asemenea redescoperirea planului psihoterapeutic al sacramentului reconcilierii. Această problemă s-a pus de secole. Oamenii ar veni mai des să-şi întâlnească confesorul. dar totuşi în momentele în care au nevoie în mod real. Dar atunci când se efectuează confesiuni în masă. Examenul de conştiinţă oferă un ajutor sigur cu condiţia să nu fie de un formalism fără judecată. Pentru că penitenţii caută oameni apţi să-i înţeleagă şi să-i ajute pe calea lor spirituală. pentru ei. N-ar trebui să fie vorba decât de simple sugestii destinate examenului de conştiinţă. Astăzi. a fost neglijenţa Bisericii? Mulţi credincioşi nu văd în sacramentul confesiunii decât împlinirea unei prescripţii religioase? Noi am lăsat confesiunea să se degradeze într-un ritual vid. Chiar dacă existau suficient de mulţi preoţi totuşi confesiunea era o formalitate. Până în ultima vreme se utilizau ceea ce se numeşte examene de conştiinţă care se bazau pe o listă de păcate grave sau venale. aceasta nu mai merge de la sine: lipseşte din ce în ce mai mult timpul pentru pastoraţie. Cu toate acestea confesiunea rămâne o ofertă salvatoare importantă din partea Bisericii. lipseşte timpul pentru o discuţie. 32 . psihologii l-au înlocuit pe confesor. dar şi să promovăm formarea psihologică a confesorilor. Confesiunea ar fi cu siguranţă pentru mulţi. un bun mijloc de a vorbi de partea lor de umbră şi de culpabilitatea lor. Astăzi.

Ele mi-au arătat că drumul meu spiritual mă conducea la o sănătate psihică dând sens vieţii mele. în zilele noastre. nevroze. Adeseori întâlnesc persoane de o mare pietate care sunt incapabile să-i prezinte lui Dumnezeu rănile înscrise în profunzimea fiinţei lor. Într-adevăr. Există în zilele noastre posibilităţi de rezolvare. Psihologia are deci o funcţie critică a religiei. asupra concepţiilor infantile. Dar cunoaşterea spirituală trebuie să fie asociată astăzi cu psihologia pentru a putea lua în considerare omul aşa cum este el. Ea mă ajută să iau cunoştinţă de globalitatea existenţei mele. pentru asistenţă spirituală. asistă spiritual persoane fără cunoştinţe psihologice – descoperind de exemplu prea târziu aspecte patologice.În cărţile dumneavoastră asociaţi adeseori privirea credinţei cu cea a psihologiei. relaţia mea cu Dumnezeu nu poate fi pe deplin vie decât dacă sunt capabil să-i să-i prezint tot ceea ce se află ascuns în mine. asupra fugii din faţa realităţii fiinţei noastre. În consecinţă. Avantajul psihologiei rezidă în aceea că putem percepe sufletul omenesc ca pe un tot. Să o recunoaştem: tradiţia spirituală a dobândit un capital de înţelepciune plecând de la relaţia sa cu psihicul omului. raportul lor cu Dumnezeu nu poate fi plenar. fără cunoştinţe de psihologie modernă? A asista spiritual pe cineva implică o cunoaştere a sufletului omenesc. Psihologia mă ajută deci să-mi identific propriile răni fără a putea totuşi să dea un sens vieţii mele. ceea ce poate face numai credinţa. Şi mai exact psihologia lui Jung şi psihologia transpersonală sunt cele care mi-au dat încredere pe calea mea spirituală. În ce anume vedeţi aportul principal al psihologiei în rezolvarea problemelor religioase? Ce poate oferi psihologia credinţei? Psihologia nu pune în ordine problemele religioase. Dar trebuie mai întâi ca eu să încep prin a recunoaşte toate problemele mele 33 .. Dar ea ne incită să ne întrebăm asupra credinţei noastre. poate chiar să le angajeze pe căi fără ieşire. Cel care. răni interne sau fale reprezentări .

în privinţa vieţii spirituale.pentru a le putea prezenta lui Dumnezeu. Ea poate să-mi arate dacă. adeseori influenţată de propriile noastre răni şi temeri. cu perfidie) la o rană interioară… Cu toată înţelegerea noastră pentru atitudinea noastră. şi cu aceasta trebuie să venim la Dumnezeu. Credinţa depăşeşte psihologia. Un anumit număr de păcate se raportează disimulat(făţarnic. deja evocat. Atunci numai îmi este posibil să parvin la o transformare interioară şi la o vindecare. la pacea inimii şi la armonia cu sine. din punct de vedere psihologic. Dar nu este aptă să o elimine nici să o ierte. Unde sunt limitele pentru ca psihologia să nu înlocuiască credinţa? Psihologia nu trebuie să fie norma ultimă a credinţei. Dar scopul credinţei nu este în primul rând sănătatea psihică(şi deci ceva important ar putea să-i scape). 34 . există o culpabilitate reală pe care o recunoaşte şi psihologia. la libertate interioară. Ne întrebăm cu privire la raţiunea pentru care omul. Atunci când spiritualitatea devine un mijloc pentru a-mi permite să elimin problemele mele sau să le evit. se poate scuza pe sine de ceva fără ca apoi. prin intermediul spiritualităţii. Ea trebuie doar să se confrunte cu psihologia. Unii credincioşi atenţionează contra pericolului psihologizării credinţei. Psihologia deci îmi oferă un criteriu important pentru a judeca autenticitatea credinţei: acolo unde credinţa şi viaţa spirituală mă conduc la trezirea vieţii. ci deschiderea spre Dumnezeu şi împlinirea dorinţei sale umane în Dumnezeu. Psihologia ne poate ajuta să atenuăm apăsarea noastră. din punct de vedere spiritual. să poată numi corect lucrurile. o asemenea practică spirituală(sau chiar o reprezentare a lui Dumnezeu) poate deveni un drog. nu cumva caut doar să-mi croiesc propria mea cale. Mai mult. este pentru că este vorba de o cale bună. psihologia are un rol critic.

ei au probleme diferite şi au o altă mentalitate decât cea a generaţiei dumneavoastră. Există în zilele noastre mulţi tineri care nu manifestă nici un interes pentru credinţă. Eu cred că tinerii sunt deschişi chestiunilor credinţei cu condiţia să ne străduim să le oferim un discurs care să-i atingă şi să le mişte inimile. Ori. Aceşti tineri refuză pur şi simplu formele insipide. De asemenea este capital să li se comunice tinerilor o experienţă spirituală autentică. Ei caută acolo o realitate autentică şi nu o integrare. Este astăzi mai dificil să captivezi tinerii sau să-i faci interesaţi de o viaţa spirituală? Practic pastoraţia tinerilor de douăzeci şi cinci de ani. aţi întâlnit mari dificultăţi personale. În ce sens? Atunci când am intrat în mănăstire voiam. Mă încredeam în forţa voinţei mele proprii şi mă gândeam: e suficient să vrei ca să reuşeşti. Dar n-am acordat destulă atenţie adevăratelor mele aspiraţii şi dorinţe. depăşite sau convenţionale. cea a îndurării. Atunci Dumnezeu mi-a arătat o altă cale. Aţi amintit că la începutul studiilor de teologie. Aceasta ţine mai mult de o influenţă exterioară care acţionează asupra lor decât de o indiferenţă reală. ci doar o rutină. 35 . Am învăţat să evaluez dorinţa spirituală a tinerilor. Ce v-a ajutat cel mai mult? Întâlnirea cu psihologia şi practica meditaţiei care au contribuit la eliberarea mea interioară. în spatele cărora ei nu simt nici o viaţă autentică.Vorbeam de faptul că mulţi tineri vă citesc cărţile. Am eşuat evident căci lipsurile şi slăbiciunile m-au ajuns din urmă.ca şi regele din parabola lui Isus. Şi ceea ce m-a clarificat cel mai mult a fost să vorbesc despre această situaţie cu confraţii mei şi să iau împreună cu ei o cale comună care a condus la libertate şi vitalitate. În acest caz vor veni bucuroşi. să plec la război cu zece mii de soldaţi contra tuturor defectelor şi slăbiciunilor mele.

Şi. Dacă numai negatorii vieţii ar intra în mănăstire nu ar ieşi din ea nici o viaţă. înseamnă a găsi adevăratul sine. De fiecare dată când spiritualitatea îl face pe om bolnav sau plin de emfază este pentru că ea nu corespunde spiritului lui Isus. am învăţat de la Jung să acord atenţie efectului pe care-l produce spiritualitatea asupra oamenilor. ci o imagine de Dumnezeu auto-fabricat.2). Aţi mai spus că nu ar trebui să intre în mănăstire decât oamenii care au gustul vieţii. cu părţile ei de umbră. Psihologia lui Jung m-a învăţat că religia aparţine în mod esenţial omului. Am învăţat că nu era vorba de a reflecta ci de a exista pur şi simplu în clipa prezentă şi de a căuta calea care conduce la centrul meu intim. în acelaşi timp. Evanghelia lui Ioan spune despre Isus: „În El era viaţa”(Ioan 1. Se poate spune chiar: numai cel care caută viaţa o va găsi din abundenţă. Nu ar mai fi vestit Cristos. Unii tineri visează să „trăiască în cer” cât mai repede posibil: adică să devină un om spiritual. Ei au fugit de viaţă. Cel care intră în mănăstire pentru a se eschiva de la problemele lui de viaţă şi găseşte acolo o cale liniştită poate să-l găsească pe Dumnezeu cu mare dificultate. Frecventarea lui Jung m-a încurajat să reinterpretez şi să înţeleg simbolurile liturghiei şi imaginile din Biblie. Spiritualitatea este întotdeauna legată de procesul de dezvoltare a oamenilor. Ei urmăresc adeseori acest ideal într-un mod foarte radical. A pleca la drum spre spiritualitate. el provocatorul vieţii. Pentru ce este această realitate aşa de importantă? Pe parcursul întâlnirilor(lecţiilor) pe care le ţin la mănăstire remarc că numeroşi preoţi şi călugări nu şi-au ales calea spirituală pentru că ar fi căutat bucuria vieţii. Numai cel care caută viaţa o va găsi. trebuie ca fiecare să-şi vadă cu exactitate şi să-şi lucreze realitatea sa proprie.Ce v-a învăţat concret meditaţia zen şi psihologia jungiană? Am învăţat de la meditaţia zen să mă aşez în linişte şi ea m-a învăţat poziţia asiză.1) şi în prima epistolă a lui Ioan se poate citi: „În Cristos a fost arătată viaţa” (1Ioan 1. 36 . Însă pe acest drum.

să amintim încă un pericol menţionat deja mai sus: în cazul în care mă văd prea ideal. opunându-mă lor şi condamnându-i. despre obiceiurile lor cotidiene: „Când te scoli? Cum reuşeşti în munca ta? Cum merg studiile tale? Cum sunt relaţiile tale?” Insist asupra vieţii lor concrete pentru ca ei să nu desprindă ci să integreze spiritualitatea lor în cotidian. Ea s-a ocupat prea mult de reprimarea 37 . ea poate deruta oamenii. Sprijinindu-mă pe propria mea experienţă pastorală pe lângă preoţi. Unele persoane spirituale trăiesc sexualitatea lor ca pe o putere proprie care le perturbă ideile spirituale şi le dezechilibrează. Dar refularea sexualităţii îşi are cauza şi într-o frică profundă de sexualitate aşa cum a fost ea considerată de secole de către morala sexuală a Bisericii catolice romane. La unii tineri instabili care sunt în căutare de spiritualitate percep pericolul de a se vrea interesanţi şi de a se ocupa prea mult de ei înşişi. Pentru ce motive sunt credincioşii mai neliniştiţi şi traumatizaţi de sexualitate. în timp ce pofta de câştig sau orgoliul religios sunt mult mai periculoase pentru salvarea oamenilor? În toate culturile sexualitatea este percepută ca ceva fascinant. voi respinge şi voi refula tot ceea ce nu corespunde acestei imagini ideale. Dar în acelaşi timp îi întreb despre viaţa lor concretă. Altfel spiritualitatea lor nu este decât o fugă din faţa vieţii cotidiene.Când tinerii sunt numai „spirituali” şi încep să vorbească cu euforie despre experienţele lor spirituale. dar în acelaşi timp. eu îi ascult întotdeauna cu seriozitate. riscând să se învârtă întrun mod narcisic în jurul lor înşişi. călugări şi laici credincioşi. Aceste particularităţi negative reprimate vor izbucni totuşi într-o zi sau alta şi le voi proiecta asupra altor oameni. În afară de aceasta. Dificultatea constă în aceea că noi folosim toată energia noastră vitală ca să refulăm sau să reprimăm aceste forţe puternice în timp ce rezultatul este extrem de aleatoriu. am constatat că există în viaţa umană două forţe fundamentale care se opun idealului pe care ni l-am făcut despre persoana noastră şi pe care încercăm să-l refulăm: agresivitatea şi sexualitatea.

a lua ceva în mână. Cum poate tânărul să dobândească o noţiune sănătoasă despre sexualitate în Biserică sau în familie când acest subiect este tabu. se poate presimţi şiiubirea infinită a lui Dumnezeu. şi dacă păcatul în acest domeniu este „supraestimat”? Este esenţial ca tânărul să-şi trateze sexualitatea în bucurie şi să o considere ca dar de la Dumnezeu. ceea ce mistica a făcut întotdeauna. Să nu uităm că misticii şi-au exprimat experienţa lor cu Dumnezeu recurgând la un limbaj erotic. Totul îmi este permis dar înţeleg să nu mă las dominat de nimic!” (1 Co 6. Dar în acelaşi timp.12).> Să evocăm cea de-a doua forţă care este agresivitatea. este vorba de a-şi abandona propriul eu şi de a se uita pe sine. eu caut această experienţă cu Dumnezeu. adică unirea cu Dumnezeu. el trebuie să înveţe să rămână liber vis-a-vis de sexualitatea lui şi să înveţe că nu trebuie să se lase determinat de ea. Altfel ea mă poate domina şi dezorienta. Sexualitatea este bună. a apuca ceva. cum apare adesea în forme agresive de pietate şi nu trebuie nici să se întoarcă împotriva altuia.sexualităţii în loc să se ocupe de transformarea ei. cum este cazul adeseori. Dar ea nu trebuie să mă influenţeze. Agresivitatea nu trebuie în nici un caz să devină agresiune de sine. 38 . pentru că acesta poate cel mai bine descrie ceea ce dă Dumnezeu omului atunci când este una cu El. dar nu totul îmi este profitabil. Aţi putea fi mai concret? Pentru mulţi oameni legătura dintre sexualitate şi mistică este de neconceput! În mistică ca şi în sexualitate se vizează un extaz. Agresiunea înseamnă: a se apropia de ceva. În mistică. O putem întâlni şi în Biserică? Mai întâi trebuie să spunem că agresiunea este forţa care clarifică raportul de proximitate şi de distanţă. În sexualitate se abandonează propriul eu în iubirea pentru un alt om. Pavel spune despre sexualitate: „Totul îmi este permis. dar în această iubire umană. N-a văzut sexualitatea ca pe o sursă de spiritualitate.

în rugăciunea sa. provin de obicei din experienţa singurătăţii interioare. El este deci o fiinţă comportând slăbiciuni şi o parte de umbră. Mulţi oameni v-ar replica în acest context. Este inuman. marcat de Duhul lui 39 . el participă la viaţa lui Dumnezeu. face experienţa misterului lui Dumnezeu. el este om. El arată mai degrabă că omul care a făcut experienţa. cu tot ce se află în el. nu numai rugăciunea. o experienţă veritabilă a lui Dumnezeu conduce la o reînnoire în atitudine şi acţiune. numai atunci poate să se transforme şi să urmeze calea sa interioară. Şi comportându-se de o nouă manieră. în care omul este foarte agresiv împotriva sa – şi. Isus nu vizează omul perfect. făcând referinţă la cuvântul lui Isus: „Fiţi desăvârşiţi ca şi tatăl vostru!” Cuvântul grec folosit de Matei(5. Defectele vor genera o forţă contrară atât de intensă încât omul se va afla dezarmat în faţa lor sau din ce în ce mai feroce împotriva sa şi aceasta va conduce la o duritate faţă de sine şi mai mare şi. şi împotriva altuia. orientat spre un ţel. Dar perfecţionismul nu este o anume formă de agresivitate contra sine însuşi? Perfecţionistul ar vrea să facă eradicarea cu violenţă a tuturor defectelor sale. Căci omul nu este Dumnezeu. Ei sunt agresivi şi distructivi contra lor înşişi pentru că este singura lor manieră de a se simţi pe ei înşişi. Isus nu vizează omul lipsit de greşeli. foarte adesea. Aceasta vrea să însemne „desăvârşit. ci şi comportamentul conduce la experienţa lui Dumnezeu. a statutului său de fii şi fiice ale lui Dumnezeu este capabil să adopte o nouă atitudine. ci omul nou.48) este teleios. Cel care luptă împotriva tuturor defectelor sale face o fixaţie asupra lor şi nu va putea să scape de ele. împotriva altuia -. Numai când omul se acceptă pe el însuşi. complet în întregime ”. în consecinţă. Şi invers. în numele lui Dumnezeu. Deci. Oameni care nu s-au simţit bine veniţi ca şi copii îşi dirijează ura pe care o simt contra părinţilor împotriva lor înşişi.Care sunt cauzele acestor forme degradate ale agresivităţii în viaţa spirituală? Rădăcinile acestor atitudini .

El va găsi întotdeauna ordinea exagerată. Aţi scris că pasiunile reprimate conduc la duritate care se disimulează în conştiinţă. un terapeut elveţian. Şi cel care n-a cunoscut un tată care să-l sprijine va căuta un substitut de coloană vertebrală în normele rigide. Aceasta este valabil înainte de toate pentru reprimarea sexualităţii. Cauza comportamentului agresiv în viaţa spirituală nu se găseşte în caracterul sever şi unilateral al educaţiei sau în faptul că în familie lipsea un model masculin? Una din cauzele agresivităţii în viaţa spirituală este cu siguranţă de găsit în privarea de tată. ci şi cu alţii. Îi va lipsi supleţea şi va fi crispat. Din contra. este important să se adreseze acestei persoane auto-agresive cu bunăvoinţă pentru a-i indica căile care-i vor permite să se reconcilieze cu tatăl său şi să se asume pe sine însuşi. Furrer. există şi o conştiinţă anxioasă sau scrupuloasă. capabil să iubească şi pe vrăjmaşul lui şi capabil să vindece falia care traversează societatea oamenilor. Puteţi să dezvoltaţi această idee? Este o lege psihologică: agresivitatea cu care lupt contra pasiunilor mele se fixează în conştiinţă. Este vorba de aceeaşi problemă? 40 . nu numai cu ei înşişi. Pe lângă conştiinţa austeră.” Ne lovim des de această problemă chiar între creştini: este vorba de brutalitatea oamenilor pioşi. Dacă se doreşte să fie ajutat. care trăiesc refularea sexualităţii lor luptând brutal contra altuia şi insultându-i ca pe nişte laxişti moral. în consecinţă. Numeroşi fundamentalişti acţionează foarte violent vis-a-vis de creştinii care nu împărtăşesc vederile lor sau care trăiesc puţin altfel de cum şi-ar imagina aceşti oameni pioşi. Persoane care luptă într-un mod agresiv contra sexualităţii lor nici nu remarcă cum conştiinţa lor a devenit un judecător agresiv nemilos. a putut să spună: „Brutalitatea este întotdeauna o sexualitate reprimată.Dumnezeu şi. Cel care n-a trăit experienţa tatălui ca pe o forţă organizaţională nu găseşte nici un sens unei ordini salvatoare. nu se va putea interveni direct contra agresivităţii lui.

Ei se învinuiesc pentru că au. De ce întâlnim atât de des o spiritualitate rigidă la oameni foarte spirituali la care totuşi cunoştinţele spirituale nu lipsesc şi care ştiu de asemenea că Dumnezeu este plin de îndurare( milostiv. conştiinţa scrupuloasă este o formă de agresivitate.trad. cunoştinţele teologice nu au adesea nici putere. În mod conştient noi credem în general în îndurarea divină. Dar în inconştientul nostru se găsesc şi imaginile din copilăria noastră: imaginea unui Dumnezeu judecător şi sever. el are sentimentul că Dumnezeu se opune arbitrar dorinţelor lui. Ne puteţi da un exemplu de o asemenea proiecţie? Aşa cum v-am menţionat deja. Căci în inima lui. Cea mai mare parte a oamenilor scrupuloşi pe care i-am cunoscut se învârt mereu în jurul sexualităţii lor. omul manifestă neîncredere faţă de Dumnezeu. 41 . omul proiectează asupra lui Dumnezeu experienţa pe care a avut-o cu tatăl şi cu mama sa. Aceste proiecţiuni maladive nu se pot vindeca decât prin întoarcere la sursă care este cea a experienţei copilăriei. Avem nevoie de agresivitate pentru a da afară din suflet aceste imagini negatoare ale vieţii. halucinaţii sexuale vis-a-vis de preotul care le dă împărtăşania. Şi contra acestei trăiri ale experienţei primitive. Când tatăl nu i-a inspirat încredere. în franceză „misericorde” n. Aceste imagini divine au cauza lor nu mai întâi în educaţia religioasă. Îşi trăiesc inconştient sexualitatea crezându-e obligaţi să meargă să se confeseze frecvent iar preoţii lor sunt adeseori iritaţi de aceasta repetare neîncetată de acuzaţii pe tema sexualităţii. ci în experienţa pe care am trăt-o cu tatăl şi cu mama noastră. imaginea unui Dumnezeu arbitrar. împărtăşindu-se. Numai astfel se poate regăsi terenul pentru a primi imaginile biblice salvatoare.Da.)? Trebuie să facem distincţie între imaginile noastre despre Dumnezeu conştiente şi cele inconştiente. imaginea unui Dumnezeu contabil. refuzându-i totul. Respectivul se judecă în mod constant pe sine. Trebuie să se trăiască din nou aceste experienţe pentru a putea apoi scăpa din ele.

în inconştientul lor. Biserica n-a dat înapoi în faţa acestei tentaţii. Cunosc un mare număr de preoţi care au învăţat o teologie solidă. Este adevărat că unii preoţi au răspândit o falsă imagine a lui Dumnezeu. de exemplu. există un număr ridicat de răi predicatori ai Cuvântului lui Dumnezeu care insuflă frica sau care abuzează de această imagine a lui Dumnezeu pur şi simplu pentru a cuceri puterea asupra altuia. există în noi o imagine arhetipică a lui Dumnezeu care traversează experienţa noastră individuală. Imaginile salvatoare ale Bibliei ni-l prezintă pe Dumnezeu. Se spune adesea că. Ne este prezentat ca un tată plin de îndurare care îşi îmbrăţişează fiul şi care aşteaptă cu răbdare până când omul se întoarce spre el. acest om a transmis o imagine falsă despre Dumnezeu. în Psalmi şi Profeţi. Biserica însăşi. care au dobândit cunoştinţe pe această temă şi care au crezut în teorie în îndurarea lui Dumnezeu. n-a creat niciodată o imagine a lui Dumnezeu. pacea şi patria. Acestea sunt întotdeauna persoane concrete. Dar în 42 . Cel care seamănă o conştiinţă rea exercită într-un mod subtil o putere asupra oamenilor. când ca pe o mamă care ne oferă refugiu şi siguranţă. A răspândi frica înseamnă a-şi asigura putere asupra oamenilor. căci cineva căruia îi este frică de el va transmite si el această idee. în globalitatea ei. Din nefericire. Biblia ne arată aspectele salvatoare ale acestei imagini a lui Dumnezeu. s-au temut că şi Dumnezeu ar putea fi tiranic.Care sunt aceste imagini salvatoare pe care i le propune Biblia? Pe lângă experienţa deja menţionată a tatălui şi a mamei. este că Biserica a susţinut aceste imagini false despre Dumnezeu într-o teologie la baza căreia există mai multă frică decât încredere. în pofida unei teologii corecte. în trecut. Într-un asemenea caz. Dumnezeu depăşeşte toate valorile părinţilor noştri pământeşti. dar care totuşi. În Vechiul Testament există. Pe de altă parte. când ca pe un tată care dă copiilor lui ceea ce au nevoie. imagini care anunţă iubirea maternă a lui Dumnezeu care iartă întregul popor şi pe fiecare în parte. Biserica a contribuit ea însăşi la crearea acestor reprezentări despre Dumnezeu false şi generatoare de anxietate? Trebuie să distingem corect. Mai mult. Apoi. ceea ce este adevărat.

Unele comunităţi monastice care au primit numai membri rigorişti se dezagregă în puţin timp. de cruce etc. Aceste imagini false coincid adesea cu o severitate exagerată în chestiunile morale. în final. de umilinţă. pentru că oamenii rigorişti au dificultate în crearea unei comunităţi. Denunţând cauzele rigorismului. Biserica este în mod esenţial o comunitate. A se trata 43 . Ori. A fi milostiv înseamnă a se trata bine pe sine. slăbiciune şi lipsă. de post. avem în vedere. Rigorismul conduce la divizare în Biserică şi societate. unde se află pericolul rigorismului în viaţa spirituală? Rigorismul face omul bolnav pentru că îl înfundă la a fi hărţuit în multe domenii. Aceasta ar fi o atitudine de slăbiciune. şi ea nu poate închide ochii asupra acestei chestiuni.general se poate spune că prima cauză a ideilor generatoare de anxietate despre Dumnezeu se găseşte în educaţia primită în primii ani de copilărie. Dar nu auzim adesea în Biserică această invitaţie care ne vorbeşte mai degrabă de negarea de sine. viitorul Bisericii. atât la Matei („Milă voiesc şi nu jertfe”) cât şi la Luca caracterizează persoana lui Isus şi care trebuie să fie şi atitudinea creştinului. Isus spune: „Fiţi milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv!” (Lc 6. dedându-se la lupte de tranşee. De ce este necesar să fim buni cu noi înşine? În Evanghelia Sfântului Luca. Dar care este semnificaţia concretă a acestei expresii „a se trata bine pe sine”? Cu siguranţă nu a ceda la toate aspiraţiile şi la toate dorinţele personale. a avea în sine o inimă pentru mizerie(nevoie).36). După părerea dumneavoastră. A se trata bine pe sine înseamnă în mod fundamental: a-şi accepta propria sa existenţă. A se trata bine pe sine este o altă expresie a milei care. Isus spune: „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Nu pot iubi pe altul dacă nu mă iubesc pe mine însumi. Această singură condiţie este suficientă pentru ca omul să se schimbe şi să facă să se dezvolte în sine ceva. Cel care trebuie să aibă satisfacţia imediată a oricărei dorinţe nu va putea niciodată să construiască în el un „eu” puternic. Titlul uneia din cărţile dumneavoastră este Tratează-te bine pe tine însuţi.

Şi aceasta mă sperie adeseori să văd că preoţi care timp de zeci de ani au proclamat mila lui Dumnezeu sunt nesatisfăcuţi şi nefericiţi lăuntric. Există printre ei şi preoţi care. În acest sens. eu am încredere că se descoperă tot mai mult fondul de bunătate care este în mine. Carl Gustav Jung a scris mult pe tema acestei „acceptări de sine”. Adeseori întâlnesc şi oameni hărţuiţi interior şi care răspândesc această tulburare în anturajul lor. Cel care se mulţumeşte să abordeze pe altul.bine pe sine nu înseamnă că acel cineva să se instaleze în inactivitate. la punctul de a le simţi ca deziluzii şi amărăciune. Continuaţi să constataţi că în rândurile preoţilor şi ale călugărilor se găsesc întotdeauna persoane hărţuite şi nereconciliate lăuntric? Da. sunt pline de amărăciune. Întâlnesc şi călugăriţe care s-au consacrat îngrijirii celor bolnavi şi care. divizează comunitatea lor parohială. ajunse la bătrâneţe. Aceasta arată că ele n-au ştiut să se trateze bine pe ele însele şi nici să facă dreptate aspiraţiilor lor. Dar pentru a ajunge acolo trebuie ca eu să-mi fixez limite precise. Sunteţi de acord cu Jung? Acceptarea de sine este cu certitudine aspectul psihologic al iubirii de sine aşa cum o cere Isus. Alteori ceea ce mă sperie sunt persoanele care nu sunt lipsite de milă dar care sunt incapabile să aibă o atitudine de compasiune sau de înţelegere faţă de ele însele sau vis-a-vis de altul. Oare o persoană inaptă să lege relaţii umane normale ar trebui să se orienteze spre sacerdoţiu? 44 . aceasta este una din formele de imitare a lui Cristos.în acest fel. ceea ce nu presupune ca eu să fiu nemilos cu mine însumi. neglijând propriile sale aspiraţii vede că aceste dorinţe reprimate îl ajung din urmă într-o zi sau alta şi îl surprind prin intensitatea lor. Sunt de acord cu Jung deci. Din contra. După el. Şi dintr-odată el este mai egocentric decât toţi cei pe care îi măsoară de la înălţimea spiritualităţii lui. Jung a tradus una din exigenţele importante ale lui Isus în limbaj psihologic.

dumneavoastră admiteţi că agresivitatea are şi un rol pozitiv. Spuneaţi că aţi fost înspăimântat să întâlniţi oameni pioşi care erau în acelaşi timp nemiloşi. Este teribil tot ceea ce au trebuit să reprime în ei pentru a se dovedi atât de duri! Aţi scris cândva: „A-l spiona pe celălalt la punctul de a vedea dacă viaţa lui corespunde normelor exterioare cum au făcut fariseii.Ar fi fatal dacă numai tinerii inapţi să lege relaţii umane normale s-ar angaja să îmbrăţişeze o vocaţie sacerdotală. tinerii care vor să devină preoţi nu sunt obligaţi să fie deja maturi. înseamnă a-l omorî!” Aceste cuvinte sunt foarte dure! Isus însuşi pune această întrebare fariseilor care-l pândesc să vadă dacă el ar vindeca în ziua sabatului: „Este permis în ziua sabatului să faci bine sau să faci rău. Nu poate trăi acest celibat pentru împărăţie decât cel care este capabil să lege şi să provoace relaţii. Atunci mă întreb ce agresivitate se poate camufla în această pietate.4). Isus este deci încredinţat că cel pentru care normele sunt mai importante decât vindecarea unui om face răul şi că în finalul acestei atitudini. Ei ar idealiza incapacitatea lor relaţională alegând celibatul. Dar nu acesta este sensul celibatului pentru împărăţia cerurilor (cf.12) aşa cum îl înţelege Isus. Într-un climat de legalitate absolută. Desigur. Pot aceşti oameni să creadă în Dumnezeu când ei doresc ca cel mai mare număr posibil să ajungă în infern? Există ceva eronat în acest comportament. Mt 19. se lâncezeşte şi se moare. Sau când primesc scrisori de la persoane care îmi urează să mă duc în infern. În ce fel este ea utilă creştinilor? 45 . să salvezi o viaţă sau să o pierzi?” (Mc 3. Dar trebuie ca ei să fie apţi pentru a se angaja pe calea maturităţii. evident nu se poate trăi. Unde întâlniţi asemenea oameni? Adesea când aud oratori care judecă nemilos pe altul. îl omoară. Pe de altă parte.

” Pentru ca eu chiar să gândesc sincer aceste cuvinte sau altele asemănătoare. Agresivitatea nu se raportează numai la iertare. Dar este problema ta. A ierta înseamnă: „Tu ai dreptul de a fi cel care eşti. eu trebuie şi să-l iert. nu se găseşte la începutul reconcilierii ci la capătul ei. Atitudinea ta mi-a făcut rău. Iertarea.Aşa cum am spus. într-adevăr. Cel care se angajează cu pasiune în slujba Bisericii. agresivitatea are drept funcţie clarificarea raportului de proximitate şi de distanţă. Dacă eu devin amar trebuie să văd în aceasta un avertisment. Nu ar trebui să-l iert imediat? Creştinismul nu vesteşte agresivitatea ci iertarea? Este adevărat. În acest fel toate sentimentele negative vis-avis de cel care m-a rănit îşi pierd din puterea lor asupra mea. atunci când cuţitul lui încă se învârte în rana mea. A ierta înseamnă că renunţăm la atitudinea vătămătoare a celuilalt şi încetăm să ne mai raportăm la ea. Fără agresivitate ei n-ar fi putut să se devoteze cauzei oamenilor şi Împărăţiei lui Dumnezeu. a fericirii umanităţii. Trebuie să mă examinez cu regularitate pentru a şti dacă sunt 46 . Agresivitatea este adesea un mijloc care îmi permite să ajung la iertare. Agresivitatea mă ajută să îndepărtez de mine pe cel care m-a rănit pentru a mă distanţa. Doresc să-ţi găseşti pacea. Nu-ţi fac nici un reproş. eu trebuie să iau o anumită distanţă faţă de celălalt. Este forţa care îmi permite să iau o anumită distanţă în raport cu altul pentru a decide în privinţa influenţei pe care acesta trebuie s-o aibă în viaţa mea. îşi trăieşte pozitiv agresivitatea sa. pentru pace şi pentru dreptate. Aţi putea să ne daţi un alt exemplu în care un creştin îşi poate manifesta agresivitatea? Mulţi sfinţi şi-au trăit agresivitatea lor. Este dificil să iert pe cineva chiar în clipa în care mă răneşte. Însă trebuie să fim foarte atenţi să nu ne prăbuşim în amărăciune. Agresivitatea este un impuls permanent în a nu mă relaxa în angajamentul meu. Odată ce am luat o distanţă suficientă în raport cu cel care m-a rănit. Dar nu trebuie ca eu să mă opresc la agresivitate. căci agresivitatea se poate întoarce împotriva mea.

Eu trebuie şi să fiu capabil să accept să primesc. în consecinţă. Undeva se spune: „omul trebuie să-şi găsească propria sa valoare personală. Eu nu sunt Dumnezeu şi. Aceasta este. îşi compensa complexul de inferioritate câştigând mulţi bani. Cum să facem distincţie între terapia creştină şi terapia pur psihologică?Aceasta din urmă vizează adesea acceptarea de sine fără altă ambiţie şi fără altă evaluare. în consecinţă. Dacă am bucurie să fiu aici pentru altul în ideea de a-i veni în ajutor este bine. arătându-i „consideraţie”. Vedem aceasta în cazul lui Zacheu care era de talie mică şi care. Aceasta l-a condus să dea jumătate din averea sa săracilor. nu pot numai să dau fără măsură.atent la persoanele contra cărora trebuie să lupt pentru a instaura structuri de dreptate şi dacă le iubesc cu adevărat. Am nevoie de timp pentru a intra în contact cu sursa care ţâşneşte în mine.” Pierderea sentimentului de stimă de sine este problemă numai a epocii noastre? Din toate timpurile oamenii au suferit de lipsă de stimă de sine. Faptul că îmi impun mie însumi propriile limite nu este semnul egoismului meu ci semnul iubirii mele de aproapele. Să ne amintim că Isus nu a ajutat pe toată lumea. El s-a îngrijit şi de el însuşi. este o descoperire importantă pentru mine. Unele şcoli psihologice cer să te cunoşti bine pe tine însuţi şi să te accepţi. Trebuie s-o acceptăm aşa cum este. Dar al doilea pas constă în aceasta: în care perspectivă vreau eu să mă dezvolt? Şi în această a doua etapă idealurile creştine joacă un mare rol. încerc să-mi fixez limite pentru a fi capabil să dau mereu. În viaţa mea eu trebuie să devin din ce în ce mai mult imaginea unică 47 . Voi cita un al doilea exemplu pentru a ilustra în ce fel agresivitatea îmi oferă un spaţiu vital. inclusiv în limitele şi deficienţele tale. Altfel agresivitatea mea va deveni destructivă. Isus l-a vindecat acceptându-l necondiţionat. Cu siguranţă este esenţial să privim orice lucru în noi fără a face imediat evaluare. Dar dacă simt în mine o anumită asprime şi o anumită amărăciune ţine de responsabilitatea mea să-mi apăr propriile limite.

pur şi simplu preocupat de a mă trata bine şi de a mă simţi în formă. pentru a avea sens de ambele părţi? 48 . lăsând o urmă originală în lume. a iertării? Cel care a trăit într-un fel necondiţionat această acceptare din partea părinţilor săi va avea mai multă facilitate în a ierta decât cel care s-a simţit în permanenţă respins. Mă întreb cu privire la misiunea mea: care este misiunea mea. Ce amploare trebuie să ia iertarea. După mine. Trebuie ca eu să iradiez(exprim) un aspect al lui Dumnezeu pe care numai eu singur sunt în măsură să-l propag. Trebuie ca eu să mă dezvolt traversând grijile şi conflictele acestui timp pentru a intra în starea(doxa) pe care Dumnezeu a gândit-o pentru mine. Sensul terapiei creştine este ca o persoană să se dezvolte în imaginea originară şi nealterată pe care şi-a făcut-o Dumnezeu în mine despre el. pentru că exercită o mare influenţă asupra sănătăţii sufletului meu. o caracteristică a terapiei creştine este de a nu rămâne acolo.26). Să mai rămânem la iertare. trăită în propria mea familie.pe care şi-a făcut-o Dumnezeu despre mine. Însă relaţia mea cu Isus cere de la mine ca eu să cresc şi să mă transform. Şi eu trebuie să exprim ceva din mentalitatea lui Isus fără a încerca să-l copiez în mod nechibzuit. În ce măsură această capacitate de a ierta depinde de evenimentele din propria mea copilărie. de exemplu de experienţa. de exemplu într-o familie. Viaţa mea trebuie să devină fecundă. Ceea ce contează în primul rând pentru această urmă individuală nu este o performanţă. Aş putea exprima aceasta reluând cuvântul lui Cristos: „Nu trebuia ca Mesia să îndure aceste suferinţe pentru a intra în slavă [doxa] (Lc 24. vocaţia mea în această lume? Ce sarcină am eu de îndeplinit? Aceasta mă obligă să ies din mine însumi. Nu suntem determinaţi pe viaţă de copilăria noastră. Totuşi iertarea se învaţă.

în ochii lui. soţia a venit să-l caute pe soţul ei pentru a-i cere să o ierte imediat în numele lui Cristos. Pentru celălalt este o invitaţie. În cursul celei de-a treia etape eu trebuie să înţeleg corect pentru ce raţiune a acţionat celălalt astfel. era un gest total neadecvat. natural. Dacă nu pot să-l iert pe cel care m-a rănit eu sunt legat mereu de el. Eu sunt astfel reconciliat cu existenţa mea. Celălalt are nevoie de timp şi spaţiu pentru a lăsa mânia să izbucnească. unii oameni nu se pot ierta pe ei înşişi. Ei vin să se confeseze pentru a simţi iertarea lui Dumnezeu. De cum s-a terminat ultima ceartă. aşa încât ei se „înăcresc” unul pe altul. doi soţi au venit la mine pentru că aveau mereu dispute între ei. dar în adâncul inimii lor ei nu încetează să-şi facă reproşuri. Adesea nu se poate începe imediat pentru că convorbirea imediată pe tema în discuţie ar provoca alte răni. Soţul a văzut roşu. Şi abia în cursul celei de-a patra etape se produce iertarea efectivă prin care renunţ la atitudinea vătămătoare a celuilalt şi astfel mă eliberez lăuntric. A te ierta pe tine însuţi implică renunţarea la iluzia că eşti perfect. Trebuie ca eu să iau în serios sentimentele mele. La a doua etapă deja îmi recunosc mânia datorită căreia am luat distanţă faţă de ofensatorul meu. Dar în iertare trebuie de asemenea găsite căi rezonabile. Se întâmplă ca unele persoane să aibă despre ele însele o imagine prea ideală şi nu se pot 49 . Aceşti soţi procedează de o manieră avizată. Unele persoane nu vor fi deci niciodată vindecate pentru că ele nu pot ierta. Această mânie creează o distanţă bună faţă de celălalt. De asemenea prima etapă a iertării este să iau distanţă faţă de ofensatorul meu. cea ce mă duce la sesizarea motivelor acţiunii sale. Altă familie mi-a povestit că ei au lăsat pe masă lumânarea de nuntă. Cum se poate omul ierta pe sine însuşi? Cum putem rupe cercul vicios al autorănirii? Aşa este. Când ei se ceartă şi nu sunt în măsură să-şi vorbească. suferinţa ca şi mânia mea. Ar trebui apoi continuat cu o rugăciune pentru celălalt pentru ca el să regăsească pacea. pentru că.Voi repeta probabil ceea ce am spus deja răspunzând la problema referitoare la agresivitate. Odată. unul din ei merge să caute lumânarea şi o aprinde. Aceasta cere şi umilinţă. Iertarea este salvatoare înainte de toate pentru mine căci mă eliberează de ceea ce mi-a făcut celălalt. Multe vătămări se produc datorită faptului că bărbatul şi femeia nu păstrează între ei o distanţă suficientă şi că se produce o confuzie în emoţiile lor.

Eu pot afirma de asemenea că Dumnezeu îşi trimite îngerii în vis pentru a-i învăţa pe oameni. de exemplu. Ele preferă să ţină la ideile lor şi. Unele vise îmi indică de asemenea demersurile de împlinit în viaţa spirituală. Pentru tradiţia creştină ascultarea viselor a fost capitală pentru că Dumnezeu vrea să lumineze profunzimile sufletului şi să le transforme. Alte vise sunt pline de promisiuni. altfel ei ar putea să-şi proiecteze agresiunile lor inconştiente asupra 50 . sau în simboluri(de exemplu în simbolurile Bisericii sau în cuvinte pe care le aud dintr-odată). că ne-am domina mai bine agresivitatea dacă ne-am asculta mai mult propria conştiinţă? În zilele noastre există mai mulţi specialişti care au un acces la inconştient. Singura condiţie care îmi permite să mă iert este credinţa în iertarea lui Dumnezeu şi experienţa acesteia. În ele eu fac experienţa apropierii salvatoare a lui Dumnezeu ca lumină. Altfel nu crezi cu adevărat în iertarea lui Dumnezeu!” A se ierta pe sine presupune ca omul să-şi îngroape sentimentele lui de culpabilitate. în consecinţă. ele îmi descoperă realitatea mea şi înainte de toate aspectele mele inconştiente. Eu ţin de exemplu cursuri pentru industriaşi şi aceştia ştiu bine că trebuie să soluţioneze cu inconştientul lor.ierta pentru că ar trebui să renunţe la această iluzie. Ei cerceteazã visele. Şi există şi vise religioase care îmi reconfortează credinţa. ceea ce nu era cazul altădată. să-şi abandoneze reproşurile pe care şi le adresează şi să se accepte ca cel care şi-a asumat responsabilitatea sau ca cel care a devenit aşa cum este în prezent. sunt incapabile de a se schimba. visele sunt limbajul lui Dumnezeu. Într-una din cărţile dumneavoastră trataţi subiectul: rolul viselor în viaţa spirituală. şi tu trebuie să te ierţi. Putem spune. Până la ce punct trebuie să ţină cont creştinul de visele sale? Îi sunt cu ceva de folos? În Biblie. psihologia şi alte lucruri de acelaşi tip. Însă eu spun multor penitenţi care vin să se confeseze: „Dacă Dumnezeu te iartă. Când visez un copil de exemplu este semn că ceva creşte în mine. Ele îmi dezvăluie că sunt mai avansat decât credeam pe drumul meu. Visele îmi arată ceea ce sunt.

Dar o agresiune care se manifestă în exterior răneşte în acelaşi timp şi sufletul propriu al celui care reacţionează astfel. de emoţiile lor şi totuşi nu pot trăi cu adevărat decât dacă îşi transpun în fapt instinctul lor de distrugere. Există totuşi o mulţime de oameni care se eliberează de inconştientul lor.colaboratorilor lor. 51 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful