Anselm Grun Invitaţie la seninătatea inimii

( fragmente traduse din cartea : Anselm Grun- Invitation à la sérénité du coeur, Editura Albin Michel, Franta, 2002 ) Sa nu fugim de umbra noastra Cum sa gasim seninatatea astazi Meditatia Imprumutarea cailor corpului Dialogarea cu nelinistea noastra A pune ordine cu ajutorul ritualurilor Identificarea cauzelor nelinistii A acorda atentie A posti si a face liniste A face viata mai simpla A gasi odihna in Dumnezeu Pacea ca implinire a timpului Pacea ca intrerupere a timpului Pentru listare economica apasati aici Să nu fugim de umbra noastră(introducere) Unui om îi era frică de umbra corpului lui şi căpătase oroare de urmele paşilor lui. Pentru a scăpa de acestea a luat-o la fugă. Ori, cu cât făcea mai mulţi paşi, cu atât lăsa mai multe urme; cu cât fugea mai repede, cu atât mai puţin îl părăsea umbra lui. Imaginându-şi că mergea prea încet totuşi, nu se oprea din alergarea tot mai rapidă, fără să se odihnească. Ajuns la capătul

1

puterilor, a murit. El nu ştia că pentru a-şi suprima umbra ar fi fost îndeajuns să se aşeze la umbră şi că pentru a-şi opri urmele ar fi fost îndeajuns să stea liniştit. Ce culme a prostiei! Mulţi oameni, astăzi, nu mai au ideea simplă de a se aşeza la umbra unui arbore. Ei preferă să fugă, aşa cum făcea acel personaj din povestea lui Chuang Tsu. Totuşi, cel care fuge de umbra lui fuge spre pierderea lui. El nu află niciodată seninătatea. Aceşti contemporani care nu vor să-şi privească în faţă partea lor de umbră merg direct la moarte. Fugind de umbra lor, ei se instalează într-o nelinişte care se traduce prin probleme cardiace. Nu întâmplător maladiile inimii sunt în prezent una din principalele cauze de deces. Dacă inima nu-şi găseşte liniştea, ea se epuizează şi, după un timp, sfârşeşte prin a ceda. E cazul mai ales al oamenilor care sunt victimele maladiilor cardiace. Chiar şi cei care au o inimă sănătoasă se tem să nu-i lase inima. Problemele cardiace sunt legate adesea de frică: ne temem de ceva. Inima simbolizează înainte de toate sentimentele. Adesea emoţiile refulate, ca iubirea sau ura, sunt la originea problemelor cardiace. La unul este o dereglare a ritmului cardiac, la altul este o criză cardiacă. Pentru că fugim de emoţiile noastre, inima noastră ne cheamă la ordine şi ne constrânge să ne ocupăm de ea. Se vorbeşte chiar de o „nevroză a inimii” pentru cei care sunt obsedaţi de teama că inima i-ar putea lăsa. Bolnavii de inimă dau adesea impresia că sunt crispaţi, ei se aseamănă personajului lui Chuang Tsu. Ei nu ştiu să se odihnească şi să se bucure de viaţă. Ei nu ştiu să se aşeze la umbra unui arbore. Aceasta se aseamănă cu maladia tipică a unui manager: el are întotdeauna ceva important de făcut iar a se ocupa de umbra lui i se pare o copilărie ! De aceea preferă să se plângă de probleme cardiace. Calea care duce la seninătatea inimii, aşa cum a fost descrisă în special de către monahii primelor veacuri, îşi păstrează întreaga actualitate pentru că neliniştea a devenit o maladie a epocii noastre. Mulţi sunt cei care se plâng că nu-şi găsesc calmul. Pentru călugări, n-ar fi suficient să lucreze mai puţin pentru a accede la linişte. A găsi această seninătate presupune un drum lung care, trecând prin

2

cunoaşterea aprofundată de sine, conduce la Dumnezeu, singurul loc unde, potrivit lui Augustin, este posibil să găsim odihna. Cale exigentă şi în acelaşi timp angajantă pentru că ne permite să accedem, încă aici în această lume agitată, la sabatul divin. … În ultimul timp, am putut observa în activitatea mea pastorală această absenţă a seninătăţii la multe persoane. Mereu aceeaşi plângere: „Nu-mi pot găsi odihna ! Atâtea griji mă perturbă, inclusiv noaptea; mă îngrijorez pentru copiii mei care au probleme psihologice, care au ales o cale diferită de cea pe care o doream eu pentru ei.” Fără a pune la socoteală problemele financiare şi şomajul, cauze ale insomniei… Este cazul, înainte de toate, al celor care ocupă posturi de răspundere şi care se plâng că nu pot accede la seninătate. Se aşteaptă mereu ceva de la ei. Ei se întreabă dacă au luat decizia cea bună şi dacă aceasta va fi utilă pentru întreprindere… Pentru alţii, teama de inactivitate este cauza anxietăţii. În calm şi seninătate, ei se tem să facă faţă propriului lor adevăr. Dacă nu am nimic de ce să mă agăţ se poate ca toate decepţiile vieţii să urce la suprafaţă. Risc atunci să descopăr că nimic nu mai merge în existenţa mea şi că angajamentul meu faţă de alţii este zadarnic. Continui să înaintez pentru singurul scop de a-mi ascunde propria-mi disperare. Dar nu mai cred că ceea ce fac are un sens: totul devine gol şi tocmai de acest gol fug eu. Conştiinţa mea ar putea să-mi amintească şi să lase să vină la suprafaţă sentimente de culpabilitate: de frică fug de calm şi de linişte. Cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla ar fi să mă întâlnesc cu propriul meu adevăr ! Pentru că vreau să evit aceasta cu orice preţ, trebuie să fiu ocupat în permanenţă. Astfel, chiar şi timpul liber devine cauză de stres şi îl acopăr cu nenumărate activităţi. Oamenii care refuză să-şi privească în faţă propriul adevăr fug de ei înşişi. Ei se plâng astfel de un stres pe care îl provoacă ei înşişi. Ei nu pot accede la calm pentru că în adâncul inimii lor nu vor cu adevărat

3

aceasta: o frică, ancorată în profunzime, îi agită în permanenţă. În pofida acestei incapacităţi de a găsi calmul, omul de astăzi aspiră să se „desprindã”. Cursurile care promit odihna interioară umplu sălile. Se aşteaptă de la metodele psihologice sau de la tehnicile de relaxare găsirea acestui calm la care aspirăm. Totuşi, acest calm nu poate proveni de la tehnici pentru că el este rezultatul unui drum spiritual. Călugării primelor veacuri aveau drept scop să conducă omul la odihna în Dumnezeu. Hesychia a fost cuvântul cheie al monahismului timpuriu: de acolo a ieşit o şcoală de spiritualitate numită „isihasm”, începând cu secolul al III-lea: calea spre pacea interioară. Acest calm, această pace nu sunt cele care se găsesc în aburii alcoolului, în somnul beţiei, care sunt mai degrabă renunţare la realitate. Calmul monahilor este cel în care inima accede la pace, în care frica încetează, în care omul este regenerat şi realimentat. Acest calm este, la urma urmei, experienţa odihnei sabatice pe care ne-a rezervat-o Dumnezeu. Cel care simte prezenţa lui Dumnezeu în rugăciune şi meditaţie va găsi pacea în el şi în jurul lui. Se va regăsi şi va trăi în armonie cu el însuşi. Calea spirituală a monahilor este în acelaşi timp terapeutică. Înţelepciunea conţinută în sfaturile lor este redescoperită astăzi de mulţi psihologi. Această cale îşi regăseşte deplina sa actualitate doar dacă această înţelepciune se traduce în limbajul de astăzi. Această carte ar vrea să-i invite pe cititorii ei să se aşeze la umbra arborelui pe care Dumnezeu însuşi ni l-a dat. Dumnezeu ne-a invitat să ne „adăpostim sub acoperământul aripilor sale” [Psalm 60,5 (61,5)]. El este stânca la umbra căreia ne găsim pacea. În siguranţa iubirii divine, suntem capabili să suportăm, fără teamă, umbra noastră. „Acoperământul aripilor lui” îndepărtează tot ce poate fi ameninţător din umbra noastră. (pag.7-13) Cum să găsim seninătatea astăzi Tradiţia spirituală a dezvoltat numeroase metode pentru a ne ajuta să găsim pacea, seninătatea. Totuşi, scopul principal al acestor metode nu era pacea ci

4

rugăciunea. Preocuparea maeştrilor spirituali era cum să ne rugăm pentru a deveni una cu Dumnezeu. Pentru Evagrie, scopul cel mai înalt era de a se ruga fără a se lăsa distras. Pentru a reuşi trebuie ca pasiunile, dorinţele şi gândurile să nu ne mai tulbure. Dar aceasta nu se poate face printr-o simplă decizie a voinţei. Este necesar un lung proces spiritual pentru a accede la această stare de pace. Încă de la primii călugări era important să se aplice metode bune. Evagrie apreciază că cel care se luptă fără metodă se luptă în zadar. De aceea Părinţii spirituali au acordat atâta importanţă metodei. Ea trebuie să ia în considerare psihicul uman şi să-i cunoască legile. Desigur, de-a lungul secolelor, căi obscure au violentat fiinţa umană. Totuşi, adevărata tradiţie spirituală s-a axat pe căi care au condus omul la viaţă, la libertate şi la pace interioară. Chiar dacă există un mare număr de căi încercate de către tradiţie, nu are sens să le adoptăm pe toate deodată. Fiecare trebuie să-şi găsească pentru el însuşi calea care îi este cea mai potrivită la un moment dat. Trebuie totuşi să ne ferim să trecem de la o cale la alta pentru că nu ne putem atinge scopul decât urmând o cale de o manieră cu consecventă. Dar nu trebuie să ne hotărâm asupra unei sau alte metode pentru faptul că s-a dovedit a fi eficientă. Trebuie să avem intuiţia a ceea ce este bun pentru noi astăzi. Trebuie să căutăm în propria noastră tradiţie ca şi în viaţa noastră căile care duc la pace şi la Dumnezeu. Persoanei pe care o îndrum din punct de vedere spiritual îi cer întotdeauna să-mi spună unde şi în care moment s-a simţit cel mai bine în copilărie, în ce moment a putut să se bucure de clipă, uitând cu totul de sine. Reflectând, această persoană va putea să găsească calea care o va conduce astăzi spre ea însăşi, o va ajuta să ajungă la seninătate şi să se deschidă lui Dumnezeu. Trebuie ca cele două să se întâlnească, calea tradiţiei şi cea pe care o găsim noi înşine spontan. Meditaţia Calea clasică pentru a găsi pacea este meditaţia. Meditaţia creştină, practicată începând cu secolul al III-lea, leagă ritmul respiraţiei de un cuvânt. Atenţia acordată respiraţiei orientează conştiinţa spre viaţa interioară şi, astfel, face să 5

inspirând: „Priveşte”. Ne punem în cuvânt şi expiraţie toată aspiraţia noastră spre odihna sabatică divină. Putem astfel să legăm respiraţia de o expresie: de exemplu. Suntem ancoraţi datorită acestui cuvânt legat de respiraţie. La suprafaţă. Meditaţia este calea care ne conduce la calm. Gândurile şi sentimentele. noi rămânem calmi în faţa fluxului şi refluxului lor. Acest ancoraj protejează fragila ambarcaţiune a inimii noastre de asalturile la care o supun gândurile noastre. Misticii sunt convinşi că există în noi un spaţiu de tăcere unde locuieşte Dumnezeu. Ne lăsăm spiritul să coboare scara cuvântului până când atinge locul interior al liniştii. Expresia „a-şi găsi calmul” vrea să spună că. Dar cel mai adesea noi suntem separaţi de el. proiecţiile şi reflectările. acolo unde cugetările noastre găsesc calmul. gândurile să vagabondeze. el preexistă în noi. nu trebuie să-l creăm. dar. Altă cale constă în a nu acorda atenţie gândurilor noastre. Chiar dacă ele nu încetează să rămână la suprafaţă. marea rămâne agitată. Expirând ne putem imagina că dăm la o parte toate aceste preocupări şi după un timp ne găsim calmul. şi expirând: „Eu sunt cu tine”. ci în a ne concentra spiritul asupra cuvântului. Acest spaţiu de linişte(tăcere) nu este „de creat”. Meditaţia ne ajută să reînnodăm legătura cu acest spaţiu interior. Pentru această meditaţie este inutil să ne concentrăm. În loc să ne rumegăm gândurile facem să intre în ele respiraţia şi cuvântul rostit.se nască calmul. Cuvânt pe care Dumnezeu ni-l adresează aşa cum a făcut pentru Isaia. Meditaţia este o plonjare în calmul interior. Capul poate continua să se agite. îngropat în adâncul inimii noastre. Atât timp cât rămânem în intelect. dar cu cât coborâm mai în adânc cu atât calmul este mai mare. calmul există deja. pasiunile şi rănile nu au acces acolo. în profunzime. suntem neliniştiţi: o sumedenie de gânduri se agită acolo. Este suficient să rostim aceste cuvinte fără a ne reprima gândurile sau sentimentele. Se poate ca cuvântul şi suflul să ne poarte o clipă acolo unde totul este linişte în noi. Ken Wilber compară meditaţia cu o plonjare submarină. 6 . Gândurile se transformă astfel şi îşi pierd capacitatea lor de hărţuire. domneşte o pace în care ne putem lăsa să alunecăm. acest loc interior.

În lumea noastră deosebit de stresantă avem nevoie de practici corporale pentru a alunga neliniştea. în timpul cărora simţim în noi acest spaţiu interior.A medita nu înseamnă că trebuie să fim calmi în permanenţă dar că trebuie să evităm stresul. este mai bine să alungăm mai întâi neliniştea printr-o plimbare mai lungă sau printr-un raid prin pădure. Filozoful danez Soren Kierkegaard a putut să arate că nici o grijă nu rezistă mersului. ne aşezăm pentru a medita. Meditaţia nu are nimic comun cu concentrarea. în noi. în Dumnezeu. Dacă în clipa următoare problemele reizbucnesc nimic nu ne va face să ne înfuriem. Împrumutarea căilor corpului Primii asceţi ştiau că. pentru a crede în existenţa lui şi pentru a ne simţi protejaţi de agresiunile exterioare pentru restul zilei. de aşteptările şi de atacurile lor. un loc în care suntem cu adevărat. nu le putem opri mişcarea dar. dacă atingem profunzimile sufletului nostru datorită cuvântului şi respiraţiei. Gândurile continuă să ţâşnească. Dar mersul sau cursa practică pentru performanţă nu ne va elibera de preocupările noastre. Trebuie să ne abandonăm complet mişcării pentru că ea absoarbe acel du-te vino al gândurilor noastre. Mersul pe jos. Pentru că ştim că în adâncul nostru există un spaţiu inaccesibil acestor probleme. dacă nu ne îngrijim de ele. jogging-ul. de mai multe ori. de neatins. nu ajută la nimic să te aşezi să meditezi. grădinăritul ne pot ajuta să ne detensionăm. adesea. de judecarea altora. Trainingul autogen şi eutonia conduc la calm adoptând şi căi care trec prin corp. Trainingul 7 . Dumnezeu ne eliberează de nelinişte. inaccesibili. este posibil să găsim pacea. Suntem în mijlocul liniştii şi a păcii. Prin aceste două metode încercăm să deplasăm conştiinţa spre corp. Suntem cu totul acolo. Prin mersul pe jos ne putem elibera de ceea ce ne preocupă. după o plimbare. Simţim atunci că atingem însăşi esenţa noastră. Dacă. ne regăsim calmul mai uşor. turul chiliei lui. Sunt suficiente aceste câteva clipe. Ei îl sfătuiau pe cel care este tulburat de către patimile lui să facă mai întâi. Atunci când suntem prea preocupaţi.

în răcoarea dimineţii. cu toţi oamenii. Mă simt atunci una cu Creaţia. cel al crucii. de exemplu. Contracţiile corporale exprimă întotdeauna tensiuni psihice. să presimt adesea ce înseamnă să fii una cu toate. am dorinţa de a face un alt gest. Lăsându-ne suflul să se răspândească până în părţile cele mai tensionate ale corpului nostru. îmi pun braţele în cruce sub soarele ce se înalţă. Ceea ce mă ajută. Dacă nu pot provoca această experienţă ca prin magie. a ceea ce mă tulbură. cum braţul nostru drept este cald şi greu. Prin acest gest. După gesturile mâinii se poate recunoaşte esenţa unei fiinţe umane. presiuni. calea practicii corporale înseamnă şi exprimarea prin gesturi. crispări. punându-mi braţele în cruce. cum corpul nostru devine greu şi. atunci. eu pot întinde spre Dumnezeu tot ceea ce este în mine. agitaţia interioară încetează. constrângeri pe care ni le impunem. Pot aşadar intra în relaţie cu Dumnezeu prin acest gest al mâinilor deschise. pot cel puţin. sunt aşezat şi foarte neliniştit şi. vara după rugăciune. concentrându-mă asupra respiraţiei. ajungem să ne liniştim neliniştea. În eutonie luăm cunoştinţă de tensiunile care s-au acumulat în noi. Nu mai există separare în mine între cer şi pământ. Nici o nevoie de a gândi sau rosti cuvinte pioase: eu nu sunt decât în gestul acesta. între spiritualitate şi sexualitate. Pentru mulţi.autogen utilizează autosugestia. înaintea lui Dumnezeu. cu Dumnezeu. Toată fiinţa mea este adunată în mâinile mele. Adesea. prin calmul adus corpului nostru. cu mine însumi. între spirit şi instinct. Dacă sunt în întregime în gestul meu. putem să ne destindem. Pentru mine este o experienţă de mare profunzime. Acest gest mă linişteşte pentru că mă îndepărtează de intelectul meu. Prin „tensiunea bună” (eutonia) a corpului ajungem la echilibrul sufletului. trainingul autogen este un mijloc de a se „deconecta” de preocupările profesionale. Adesea. Pentru mine. este să-mi ridic mâinile în formă de cupă şi să-mi pun toată conştiinţa în mâinile mele. 8 . nu reuşesc să ajung la calm. Ne imaginăm. Atunci când merg. Neliniştea cedează locul unei păci creatoare. Am astfel sentimentul că Dumnezeu îl primeşte şi că sunt purtat de către el.

Trebuie să o luăm în considerare fără a o judeca dar întrebând-o pentru a descoperi a cui mască este. am putea să ne întrebăm pentru ce aceste lucruri au atâta importanţă pentru noi.Dialogarea cu neliniştea noastră Unii. Dacă ne invadează tristeţea. Ei cred că ele nu deranjează rugăciunea lor. Putem. Am putea de asemenea să ne întrebăm să aflăm pe cine căutăm să evităm în această superficialitate. în pofida tuturor acestor gânduri superficiale. Aceasta poate fi ceva foarte dureros dar numai traversând-o putem ajunge la pacea veritabilă. trebuie s-o luăm în considerare. Dacă le luăm în considerare şi le punem în faţa lui Dumnezeu. De exemplu. Dacă izbucneşte animozitatea faţă de un coleg. în pofida încercărilor de meditaţie. Şi dacă ea persistă. această tristeţe ne va ajunge din urmă sau se va traduce printr-o insatisfacţie sau nelinişte difuză. Tot ceea ce iese la suprafaţă în tăcere are un sens. pentru că ele sunt şi o parte din noi înşine. accedem puţin câte puţin la calm şi putem astfel să ne rugăm. înseamnă că ea va fi imboldul care ne va conduce să schimbăm ceva în realitate. să găsim calmul. Dar este esenţial totuşi să percep. deşi acordându-şi timp pentru a găsi calmul. Poate vom descoperi atunci ceea ce ne este atât de dezagreabil şi vom pune degetul pe adevărata noastră problemă. Sau putem să luăm distanţă faţă de el pentru a nu ne mai tulbura cu probleme lui. se plâng că nu reuşesc să ajungă la el. cã noi avem şi o latură superficială şi banală. Alţii consideră că gândurile care apar în ei şi care îi împiedică să se roage cu adevărat sau să-şi găsească seninătatea nu au nici o importanţă. Pentru că ţinem la lucruri exterioare. Dacă ne facem c-o ignorăm. traversând-o. pentru ca. regretul pentru ceea ce nu am trăit. Ei ar vrea să se roage sau să mediteze dar se prăbuşesc sub asalturile gândurilor. putem încerca să analizăm această mânie. să ne apropiem de acest coleg şi să elucidăm cu el cauza acestui conflict. Uneori 9 . Tradiţia monastică recomandă în acest caz să ne examinăm la modul profund aceste gânduri. de exemplu. să ne concentrăm asupra lor pentru că ele sunt expresia propriilor noastre probleme.

Aceasta o împiedica să se roage şi atunci când şi-a privit în faţă propriul adevăr. Ea voia să se debaraseze de neliniştea ei dar a trebuit ca. căuta un „truc” pentru a ajunge să se concentreze în rugăciune.neliniştea este semnul că acest mod de a medita nu ni se potriveşte. că multe din problemele noastre sunt departe de a fi reglate şi că trebuie să le examinăm. rugăciunea şi viaţa ei au devenit mai autentice. nu ni-l putem însuşi. Căutarea ei a durat mult timp până când a fost capabilă să recunoască. Acestea nu erau în fond decât o protecţie faţă de suferinţa unei vieţi netrăite. dar când simt fierberea lor interioară. Angoasa care rezultă de aici nu ne lasă în pace. Dar o nelinişte persistentă l-a zguduit. Un bărbat îmi povestea că el a reuşit să scape cu bine din aceasta fără a recurge la Dumnezeu. adevăratele ei dorinţe şi toate lipsurile vieţii ei. Mulţi ar vrea să-şi combată neliniştea. Cel mai mare duşman al seninătăţii este stresul pe care ni-l impunem. disperare pe care refuzăm să o vedem. ocupată cum era cu mii de treburi deşarte. Ea s-a eliberat în sfârşit de corsetul pe care îl îmbrăcase pentru a înainta spiritual. Dar ei nu-şi pot atinge niciodată scopul astfel. Preocupările ei nu-i permiteau să ajungă să cunoască cu adevărat rădăcinile neliniştii ei. Aceste gânduri superficiale nu sunt poate decât capacul pe care îl punem deasupra vulcanului nostru interior în lipsa curajului de a-l înfrunta. De multe ori aceste gânduri comune care nu urmăresc peste tot ascund o disperare profundă în privinţa absurdităţii vieţii. se înfurie şi nu 10 . Ea voia ca acest „truc” să reziste judecăţii Supraeului ei. O prietenă i-a spus: „Vei sfârşi într-un spital psihiatric!” Omul respectiv nu şi-a găsit calmul decât cu ocazia unui sejur într-o mănăstire unde a recunoscut că această angoasă ascundea de fapt o aspiraţie la Dumnezeu. Sau poate indica. dincolo de aceste gânduri superficiale. O femeie care mi se plângea că-şi pierde timpul când se roagă. mai întâi. Ar vrea să se bucure de pace. Ea poate însemna şi că n-am atins scopul şi că trebuie să căutăm o formă de rugăciune mai adecvată. Dumnezeu nu îi lipsea. s-o accepte pentru a putea accede la un grad superior de pace. timp de cincisprezece ani.

cu conştiinţă.se mai pot suporta. Adeseori. nu întreprindem decât un singur lucru odată. Soţia este fericită de întoarcerea acasă a soţului ei dar acesta nu este de fapt disponibil. Lăsând să vină tot ceea ce apare în noi. Nimeni nu vrea să fie deranjat şi cea mai mică remarcă tensionează atmosfera. La birou. noi rămânem calmi orice s-ar întâmpla. noi suportăm constant asaltul gândurilor şi emoţiilor. noi le relativizăm spunând: „Acum nu mă mai ocup de aceasta. este un grad prea ridicat pentru noi pentru că nu ne poate fi dat decât în moarte. … Ritualurile care marchează sfârşitul zilei de lucru sunt decisive. Va găsi astfel putere şi vigoare pentru tot restul zilei. ritualurile ne pot ajuta să combatem stresul. în Eul nostru adevărat neliniştea nu mai are putere. prin ritualuri patologice. în timpul pauzei de prânz. intrăm în tensiuni şi conflicte inutile. Mulţi sunt cei care revin acasă stresaţi. În loc să se debaraseze de neliniştea lor. Tot ceea ce este în noi are drept la existenţă. Dincolo de conştiinţă. noi ne putem retrage şi o putem abandona acolo unde este ea: în capul nostru. Lăsându-i locul cuvenit. El va aprecia acest moment în care nu are nimic de făcut. Calmul absolut. începând ziua printr-un ritual benefic – o scurtă rugăciune prin care ne încredinţăm binecuvântării lui Dumnezeu – luându-ne timp ca să savurăm micul dejun. de exemplu. Neliniştea reapare mereu şi trebuie să o lăsăm să vină. Ne sculăm în ultimul minut şi înghiţim repede micul dejun: ne pregătim o zi stresantă şi probleme superflue. în care nimeni nu-l interpelează şi se va bucura de a fi acolo şi numai acolo. Sosesc apoi soţul/soţia şi copiii noştri prost dispuşi. Atât timp cât trăim. chiar şi la muncă. Din contră. în inima noastră. În acest fel. pe care mulţi ar vrea să-l atingă dintr-odată prin metode de meditaţie. ei ar trebui să o admită. foarte 11 .” Calmul ne este astfel acordat. A pune ordine cu ajutorul ritualurilor Noi ne începem rău ziua de multe ori. ei refuză să atingă calmul. Ea nu locuieşte decât intelectul şi emoţiile noastre. Astfel. satisfacţie şi recunoştinţă mai mari. să stea cu calm într-o biserică. Pentru că. ceea ce este favorabil disputei. Eul nostru nu este atins. Lăsându-le să ne traverseze. o începem mai calm. Un director de bancă va merge.

dar el se încruntă şi nu are chef să răspundă. Este şi cazul stresului pe care îl acumulăm de-a lungul întregii zile. de exemplu cu ocazia pubertăţii sau a crizei de la mijlocul vieţii. Ritualul de trecere ne permite să ne descărcăm de acest stres şi să trecem de la muncă la timpul liber al serii. Am putea de exemplu să oferim o carte care invită la pace. pacea ca cel mai mare bine. În asemenea momente a fi fatal să vrem să considerăm. Lui i-ar place să-şi găsească pacea dar familia îi cere disponibilitatea. Nu putem să trecem fără tranziţie de la agitaţie la calm. Ar fi suficient poate să se aşeze câteva minute înainte de a părăsi lucrul. cu orice preţ. are raţiunea ei de a fi: ea pune în mişcare. Ritualurile sunt importante pentru că nu putem fi întotdeauna calmi. de exemplu optsprezece. Pentru că angoasa. Copiii îl aşteaptă. După fazele de agitaţie ar trebui ritualuri de trecere care să ajute să înaintăm spre o mai mare stabilitate.preocupat cum încă este de grijile sale profesionale. Această sărbătoare ar putea fi atunci ocazia de a pune în cuvinte angoasa care ne nelinişteşte. un curs de meditaţie pentru a înainta pe calea spirituală. Este posibil de asemenea ca. Ritualurile de trecere ne pot ajuta în acest sens. să nu demareze imediat şi să se pregătească pentru întoarcerea în familie. în asemenea situaţii. Am putea trata cu solemnitate anumite aniversări. care scutură vechiul pentru a face să apară noul. Ar fi bine ca un ritual să-l ajute să se „desprindă” de muncă şi să lase în urmă agitaţia întregii zile. soţiei i-ar place să-i povestească ziua ei. Fiinţa umană trăieşte bulversări însoţite de angoasă. pentru că ea este creuzetul în care 12 . o frumoasă piatră care să exprime ceea ce celălalt ne aduce şi în acelaşi timp ceea ce noi îi urăm. odată aşezat în maşină. Neliniştea este o parte a noastră înşine iar ritualurile ne ajută să o canalizăm. confortabil şi să respire profund pentru a evacua stresul zilei. Este cazul angoasei care ne cuprinde încă de dimineaţă când ne vin în minte tot ceea ce ne aşteaptă în ziua respectivă. la pacea sabatului. patruzeci sau cincizeci de ani. Ritualurile constituie şi tranziţii pentru perioadele vieţii umane. Pacea ne-ar expune riscului de a ne fixa într-o incapacitate de a evolua. Aceste ritualuri traduc necesitatea neliniştii.

Se poate să luăm cunoştinţă atunci de faptul că ceea ce trăim nu ni se mai potriveşte.apare noul. seara. sub dominaţia neliniştii. fără îndoială. Pentru a nu avea de resimţit această angoasă. în timpul cărora lucrurile se pot stabiliza. o fixare de angoasă asupra a ceea ce poate. Această paralizie este. în faţa căruia nu crede să-şi aibă locul lui. Ea ne împinge să continuăm să creştem. El îşi 13 . Am vrea să stăpânim neliniştea care ne zbuciumă. Această fugă îl fereşte. nu ştim ce vrem cu adevărat şi trecem de la o idee la alta. să ne pună în pericol. trebuie să chestionăm această nelinişte care nu are decât cauze externe. scăpându-ne. în acelaşi timp. întrebându-se dacă toată lumea este mulţumită de el. Aceasta seamănă mai mult cu paralizia decât cu calmul. Un asemenea om va fi stresat pentru că îi este frică să privească în faţă relaţia pe care o are cu soţia sa. Neliniştea este şi o parte a vieţii noastre. Recursul la o retragere pentru reculegere destul de lungă poate fi ocazia de a ne asculta pe noi înşine. Nu trebuie să ne indispunem dacă. Dar nu astfel o vom surmonta căci în stăpânire suntem tensionaţi. pentru câţiva ani. Suntem purtaţi astfel spre a fi crispaţi. Adeseori. Această angoasă este. Avem nevoie şi de perioade calme. Cel care nu ajunge să se „desprindă”. Sau prea anxios pentru că îşi provoacă suferinţă. să trăim cu adevărat. nu am găsi niciodată ceea ce căutăm cu adevărat. Nimic nu mai încetează şi noi nu găsim odihna. dirijată şi împotriva lui Dumnezeu. el fuge în agitaţie. Dacă vrem cu adevărat să ajungem la calm. Sau prea perfecţionist pentru că îşi pune neîncetat întrebarea dacă ceea ce a făcut este bine făcut. în absenţa cărora. Dar simţim nevoia de a menţine lucrurile de teamă că ne-ar putea scăpa. avem nevoie de un mediu calm pentru ca angoasa noastră să se exprime. Identificarea cauzelor neliniştii Prea adesea ne plângem că nu găsim calmul fără a căuta cauzele. să nu ne retragem prea repede în repaus. de a-şi pune adevăratele probleme. de munca lui este poate prea sigur de importanţa lui. Încercaţi să păstraţi pumnul strâns şi veţi vedea ce înseamnă să ţii lucrurile în mână. poate.

În ceea ce mă priveşte pe mine. Am putea de exemplu să ne sculăm şi să citim până picăm de somn. Trezirea lor se datorează poate unui vis important pe care ar trebui să încerce să-l interpreteze. E mai bine să încerci să te destinzi prin training autogen sau eutonie. să fie în mâna lui Dumnezeu pur şi simplu. El justifică acest stres spunând că este gata să se sacrifice pentru familia lui. să se abandoneze. În loc să se revolte împotriva acestei veghe forţate ar trebui să o privească ca pe o şansă. Alţii nu reuşesc să adoarmă şi luptă împotriva insomniei cu ajutorul medicamentelor. Aceasta nu este decât o soluţie de urgenţă pentru că insomnia este legată de incapacitatea de a lăsa lucrurile aşa cum sunt. De aceea trebuie. prin aceste metode: destinderea este ceea ce contează. Nevoind să te laşi în voii sorţii pentru a dormi. În realitate. pentru a ajunge la calm. Cum să reacţionăm în faţa acestei insomnii? Pentru că problemele somnului exprimă o incapacitate de a te lăsa „în voia sorţii”. Se tem să piardă control asupra lor înşişi şi ar vrea să păstreze mânuirea vieţii lor.ascunde problemele de cuplu în spatele acestui stres. să fim atenţi la angoasa noastră pentru a o descifra. ai nervilor tăi şi te privezi de somn. Am putea să ne rugăm pentru familie sau prieteni şi astfel veghea noastră ar căpăta sens. ajungi să te prăbuşeşti. recitarea rozariului mă ajută să mă abandonez somnului. Nu să căutăm să adormim cu orice preţ. ar fi zadarnic să le combaţi. acest stres îi este un refugiu pentru a se deroba de la problemele dezagreabile. 14 . Ei nu ştiu „să lase lucrurile în voia sorţii”. Somnul va veni în plus. Ei ar trebui să se întrebe ce vrea Dumnezeu să le spună prin aceasta. Sau poate că Dumnezeu le dă astfel ocazia de a reflecta cu privire la viaţa lor pentru că în cursul zilei nu-şi fac timp pentru aceasta. Dar voind să controlezi totul ajungi să-ţi pierzi controlul propriei vieţi. Alţii adorm fără probleme dar se trezesc în mijlocul nopţii fără a putea să readoarmă.

Neliniştea indică adesea că situaţia în care trăim ar trebui schimbată. el simţea în fondul acestei nelinişti că ar fi vrut să fie cu totul altul. noi trebuie să ne încredinţăm lui Dumnezeu. Dumnezeu va face poate ca aceste decizii. se pot întreba îndelung pentru a şti dacă au luat deciziile cele bune. Ei se neliniştesc pentru cei implicaţi dar. S-a putut întâmpla în trecut să ajungem la impas cu privire la mai multe lucruri care acum ne ajung din urmă. Ea poate fi şi expresia dorinţelor refulate sau a rănilor necicatrizate. Cei care au responsabilităţi. Această chestionare le pare justificată. Îmi amintesc de un om care nu conştientizase niciodată că până atunci nu făcuse decât să se adapteze. să se dovedească benefice. Ar trebui să ne desfacem de obsesia lucrului şi să avem încredere în ajutorul lui Dumnezeu. Angoasa ne obligă să privim în faţă problemele nerezolvate. Numai abandonându-ne lui Dumnezeu vom găsi somnul. amintiri din copilărie care ne umplu de mânie sau de tristeţe. În el.Abandonarea de sine este legată de încredere. că făcuse totul pentru a fi „băiat bun”. din cauza bunului plasament al banilor noştri şi a cursului dolarului nu poate decât să ne tulbure somnul şi rămâne inutilă pentru că nu putem schimba nimic acolo. Cauza neliniştii şi a insomniei poate fi şi mai profundă. Şi chiar pentru îndrumătorul lor spiritual nu este uşor să ghicit. de exemplu. Unii nu întrevăd cauza tulburărilor lor. care au de luat decizii care implică multă lume. care nu sunt neapărat cele mai bune. Trebuie bineînţeles să reflectăm îndelung înainte de a lua decizii dar. Neliniştea. Fără a 15 . odată luate deciziile. pot ajunge să neglijeze grija de ei înşişi şi liniştea lor. din simplă grijă pentru alţii. Această nelinişte îl invita să-şi analizeze viaţa şi să-şi înfrunte problemele nerezolvate: nu putea deci decât să fie recunoscător pentru aceasta. ceva se revolta dintr-odată împotriva acestui rol cu care se prea obişnuise. Fără a putea să le exprime exact. Este necesar atunci ca ei să „dialogheze” cu neliniştea lor: „Ce vrei tu să ne spui? Încotro vrei să ne antrenezi? Asupra a ce vrei să ne atragi atenţia?” Astfel se ridică adesea la suprafaţă imagini.

Sau dacă ea ne face incapabili să fim prezenţi clipei. privind mai îndeaproape însă am putea descoperi în final că meseria nu ni se mai potriveşte. În fond. a istoriei noastre. Noi ne-am forţat să îmbrăcăm un corset prea strâmt pentru noi. Dar neliniştea ne constrânge acum să privim adevărul în faţă. a naturii noastre. dacă ea ne împiedică să vedem ceea ce este cel mai necesar: această nelinişte nu face decât să ne sfâşie şi nu duce la nimic. Ne agăţăm de iluziile noastre. ea îşi va fi îndeplinit sarcina. Cineva va descoperi. Ea ne semnalează că viaţa noastră nu este încă ceea ce ar trebui să fie. că noi nu suntem în acord cu imaginea singulară pe care şi-a făcut-o Dumnezeu despre noi. Nu înţelegem spre ce ne împinge această nelinişte. În loc de a contra neliniştea ar trebui să utilizăm energia care este în ea. el n-a cunoscut răgaz. de exemplu. ea este mai degrabă semnul unei rupturi interioare. Neliniştea va trece atunci de la sine. Trebuie să analizăm îndeaproape neliniştea pentru a şti dacă ea este salutară. dacă ne face să înaintăm pe calea devenirii umane şi a metamorfozei. Poate că situaţia noastră familială nu mai poate dura astfel: ar trebui să abordăm în sfârşit dificultăţile de cuplu sau problemele pe care le întâlnim cu copiii noştri. În permanenţă fiind sub presiunea de a trebui să facă mai bine decât ei. Angoasa sfârşeşte prin a ne constrânge să 16 . Şi ne răzvrătim faţă de Dumnezeu. Ar fi o eroare deci să vrei să o controlezi ferm. Această lipsă de dorinţă călugării o numeau akedia. Neliniştea vehiculează o energie. dându-ne imboldul spre noi căi. Neliniştea poate exprima o insatisfacţie pe toate planurile. Trebuie să vedem mai întâi unde vrea ea să ne conducă.înţelege exact ce ne agită. care nu sunt adesea decât vise copilăreşti de măreţie. noi ne revoltăm împotriva vieţii noastre. că a rivalizat cu fraţii lui de-a lungul copilăriei lui. Neliniştea ne împinge să facem să explodeze acest corset şi să ne punem pe calea libertăţii. Numai luând cunoştinţă şi acceptând rivalitatea care l-a animat întotdeauna va putea să o relativizeze pe aceasta. că ar trebui să schimbăm serviciul sau măcar postul în aceeaşi unitate. Nu mai avem nevoie de ea. Noi am evitat cu adevărat să privim problemele în faţă de-a lungul anilor.

În experienţa mea de îndrumător spiritual întâlnesc cu regularitate persoane care încearcă să-şi însuşească metode preluate de la alţii. Eu îi sfătuiesc întotdeauna să urmeze propria lor cale spirituală. Ei sunt astfel obligaţi să lupte neîncetat împotriva propriilor lor rezistenţe. latura noastră „athee”. Ele sunt semnul că ar trebui să fim mai consecvenţi. în copilăria noastră. atenţia asupra a ceea ce este. persistă. ci o trăim 17 . Da acestei lumi care este în mod natural imperfectă şi în final da lui Dumnezeu care nu ne urmează în reprezentările noastre eronate. Poate că încă nu am găsit calea spirituală potrivită. ne este dificil să-l înţelegem. Alţii simt nelinişte chiar în clipa în care se aşează pentru a medita sau a se ruga. Dacă neliniştea lor. înseamnă că ei încă nu au găsit această cale. Neliniştea nu face decât să crească astfel şi să le dea dureri de cap. Ele pot semnala şi faptul că ne contrariem fiinţa noastră cea mai profundă. să nu ne încredem în dispoziţiile noastre. care este cu totul altfel şi pe care. ci în vocea noastră interioară. Poate că am ales meditaţia pur şi simplu la recomandarea cuiva şi gândindu-ne că ea este remediul tuturor relelor noastre. atunci când vor să mediteze. Ne rămâne atunci să descoperim calea spirituală care ne conduce la viaţa în Dumnezeu. ne ajuta să ne simţim bine şi să fim în acord cu noi înşine pentru că aceasta era şi o experienţă spirituală. Nu mai luptăm atunci împotriva neliniştii. Decepţionaţi. să ne acceptăm şi să spunem da vieţii aşa cum se prezintă ea. Suntem în acord cu noi înşine atunci când facem una cu Dumnezeu. Şi aici. reticenţa noastră faţă de pietate.abandonăm aceste iluzii. neliniştea este o invitaţie să aducem înaintea lui Dumnezeu lucruri care nu sunt neapărat agreabile. adesea. Decât să ne încăpăţânăm la o pietate imediată. dezamăgirea şi rebeliunea noastră împotriva lui Dumnezeu. în fiecare clipă. ar fi mai bine să-l auzim în noi pe omul puţin credincios. Trebuie să ne luăm rezistenţele noastre în serios. Ar fi mai bine să căutăm ceea ce. abandonează astfel meditaţia sau încearcă să se constrâng la calm. A acorda atenţie Putem trece de la nelinişte(îngrijorare) la calm concentrându-ne.

mergând simţind vântul şi soarele. al vieţii. Percepem astfel secretul clipei. derivat din attendere care vrea să însemne „a tinde cu spiritul spre”. Acordăm astfel atenţie la ceea ce se petrece în noi atunci când suntem neliniştiţi. Cauza neliniştii noastre provine adesea din judecata pe care o aplicăm asupra a tot ceea ce facem. Îi dăm dreptul să existe dar ea nu mai are primul loc. acţionăm cu toate simţurile deşteptate. Punctul de unde privim neliniştea noastră nu mai este contaminat de ea. Suntem în deplină conştienţă în ceea ce facem. să nu ne judecăm! A percepe fără a judeca conduce la calm. Ne este dificil. suntem pe deplin în ceea ce facem. Dar această atenţie nu trebuie să devină o nouă performanţă. Suntem în simţurile noastre. se naşte în noi o nelinişte difuză. fie că ţinem un instrument. O lăsăm să vină fără să o combatem: neliniştea este prezentă fără a ne domina. Ar însemna să ni se ceară prea mult. al timpului. Atenţia ar putea deveni astfel un ritual: de exemplu ieşind din casă inspirăm aerul. Astfel. de muşchii şi de pielea noastră. un stilou sau o cheie în mână. Această privire atenţionată transformă deja neliniştea noastră. Prin ea realizăm cât de neatenţi suntem adesea. În cea mai mare parte a timpului nu ne simţim la înălţimea aşteptărilor noastre. bucurându-ne de fiecare pas. Totuşi. ajungem să rămânem calmi în mijlocul furtunii. natural. Cuvântul „atenţie” vine din latinul attentio. în corpul nostru. cum se intensifică. fără teama de a recunoaşte acolo un semn de maladie. A fi atent înseamnă că sunt prezent fiecărei clipe.în toată conştienţa. Mergem fiind cu totul în mersul nostru. Nesatisfăcuţi de noi înşine şi de lume fiind. În atenţie acţionăm de o manieră reflectată. apoi se atenuează. conştientă. Stabilim o relaţie de prietenie cu ea iar aceasta o linişteşte mult mai bine decât dacă am combate-o violent. Corp şi spirit sunt convocate în aceeaşi calitate în acţiune. Trebuie să observăm cum se traduce această nelinişte în gândurile şi în corpul nostru. în timp ce am putea lăsa lucrurile aşa cum 18 . să fim conştienţi în fiecare clipă. Percepem ceea ce se mişcă în noi. conştienţi de mişcările noastre. Dar este un bun exerciţiu acela de a trăi în fiecare zi câteva clipe în această conştienţă. cum creşte.

este „blând” cu el însuşi şi trăieşte în pace cu propriile sale contradicţii. atentă (achtsam) şi blândă (sanft). face ca mişcările noastre să se domolească. cel care este „împreună” cu celălalt îl abordează de o manieră „blândă”. Nu mai suportăm stresul care ne dă „vertij”( schwindel. cu dorinţele lui cele mai diverse. Cel care este „împreună” (zusammen) cu ceea ce atinge. ea se transformă în atenţie fără ca noi să fim constrânşi să folosim o metodă complicată. pentru că ele se vor transforma de la ele însele. din divertisment. El este observatorul exterior. Rădăcina sam a dat Sammlung. este pe deplin treaz. Nu ne lăsăm distraşi de activităţile cele mai variate. din agitaţie şi ne conduce la o acţionare readunată (gesammelt). A fi blând.sunt. Percepând în cel mai mare calm neliniştea noastră simţim multe lucruri mişcându-se în noi dar Eul care simte toate acestea nu este el însuşi în nelinişte. de exemplu. adunăm ceea ce este diferit şi dispersat. În germană Sammlung (colecţie. reculegerea ne scoate di dispersie. Dacă nu ne contrariem pentru neatenţia noastră. ce 19 . Cel care este lângă cel pe care-l întâlneşte nu poate fi dur sau grosolan. A posti timp de o săptămână. cu patimile şi cu emoţiile lui. chiar dacă mediul înconjurător încă este agitat. veghează asupra a tot ceea ce face. concentrarea. Cel care este „împreună” cu el însuşi. O altă lecţie de a fi atent este reculegerea. El rămâne în pace chiar dacă sufletul este clătinat de vijelii. Astfel. A posti şi a face linişte Postul este una din căile concrete care conduc la calm. El revine astăzi în considerare. înseamnă a şti să fii împreună cu oamenii şi cu lucrurile în pace. fără a ne simţi obligaţi să le schimbăm. În reculegere. îşi extinde grija. concentrare. zusammen (împreună) şi sanft (blând). se serveşte de aceasta cu „blândeţe” (sanft). Ne facem una cu noi înşine şi cu tot ceea ce îndeplinim. Sinele personal de care vorbeşte psihologia transpersonală. Cel care acordă atenţie este precaut. reculegere) conţine rădăcina sam pe care o regăsim în Achtsamkeit (atenţie) ca şi în Behutsamkeit (precauţie).

ca un copilaş alături de mama lui” (Psalm 131. Nu mâncând ajungem să ne liniştim pentru totdeauna.2: „Numai în Dumnezeu se odihneşte sufletul meu. În post. Postul „calmează” foamea noastră de o altă manieră. Noi nu ajungem la odihnă decât atunci când inima noastră se întoarce complet spre Dumnezeu şi când Dumnezeu însuşi linişteşte foamea noastră de iubire şi de prezenţă. mâncând. Alimentele ne servesc la colmatarea breşelor prin care ţâşnesc aceste gânduri şi sentimente negative. în mod obişnuit. poate linişti foamea noastră. Acest închinător a făcut. eu leg întotdeauna postul de linişte pentru că are o semnificaţie religioasă. de pace şi de plenitudine. Postul invită la a căuta alte căi. evocat mai sus. călugării cântă Psalmul 62. El ne linişteşte mergând până la capătul foamei noastre. Cu ocazia slujbelor de miercuri. de la El vine salvarea mea”. dorinţa de a iubi şi de a fi iubit. În mod normal ne „calmăm” foamea mâncând. Ea se adresează. La începutul postului. Iar aceasta ne conduce la a depăşi această lume. arătându-ne că ea este. Expresia „a-şi calma foamea” exprimă bine acest mecanism care ne este familiar. Iubirea lui Dumnezeu poate linişti foamea 20 . suntem totuşi confruntaţi cu numeroase gânduri şi sentimente diverse pe care mânia şi decepţia ne-au făcut să le refulăm. noi renunţăm la saţietate. Ne „înşelăm” pe noi înşine. lui Dumnezeu şi sufletului meu. experienţa că Dumnezeu poate să-l calmeze în felul în care mama îşi linişteşte copilul alăptându-l. Când mama îşi linişteşte copilaşul alăptându-l. lui Dumnezeu care. ne întoarcem cu iubire spre aspiraţia noastră profundă. dorinţa de împlinire şi de plenitudine. la a ne calma adevărata noastră foame.2). În practica mea. A rezista foamei întrerupe acest mecanism arhaic. la urma urmei. Mama îşi calmează sugarul dându-i sân. Psalmul 131 evocă un om pios în rugăciune: „Îmi ţin sufletul în pace şi în linişte.vrea să însemne „escrocherie. incapabili cum suntem să ne privim. înşelătorie”) dar putem să lucrăm mult şi bine. singurul. nu numai hrana îi calmează foamea ci şi atenţia iubitoare pe care mama i-o poartă. fără îndoială. de fapt. El mă deschide. în linişte. Luăam astfel cunoştinţă de maniera în care le reprimăm.

fie la birou. pentru a avea suficient spaţiu de a trăi şi pentru a ne bucura de calm. Cumpărăm cutare sau cutare aparat electromenajer gândindu-ne că ne este util dar de fapt nu-l folosim decât de două sau trei ori. să o „colmatăm” pentru a nu o mai resimţi. atunci vom descoperi în noi un loc de pace. Ele constituie poveri pe care le tragem după noi. Prea-plinul nu invită la calm. Tot ceea ce am „adunat” astfel nu ne ajută să ne reculegem ci ne încurcă mai mult. „trucuri” pentru a ne ajuta să facem vid în viaţa noastră. în magazinul Psychologie heute (Psihologia astăzi). un loc în care domneşte calmul absolut pentru că Dumnezeu însuşi potoleşte această imensă nostalgie. Este ceea ce altădată se chema asceză. Ele ne invită la activitate acolo unde am putea să ne bucurăm de timpul liber care ne este oferit. aceasta fie acasă. Pentru a ajunge la calm ar trebui să ne debarasăm de toate cele de care nu avem cu adevărat nevoie. 21 . trebuie să ne punem neîncetat întrebarea: „Care este aspiraţia mea cea mai profundă?” În post. Dar trebuie totuşi trecute prin sită răspunsurile noastre pentru a verifica. cu ceva timp în urmă. care din ele corespunde cu adevărat dorinţei noastre cele mai profunde. Atunci când luăm în considerare foamea noastră în toată amploarea ei. Pentru a ajunge la acel loc. Ea estima că multe lucruri pe care le păstrăm. Întorcându-ne inima spre Dumnezeu. Prezenţa obiectelor devine constrângătoare împingându-ne să le găsim o utilitate pentru a nu avea impresia de a le fi cumpărat fără rost. noi lăsăm să urce la suprafaţă dorinţele noastre şi ne întrebăm la ce aspirăm. numai Dumnezeu o poate satisface. Atunci ne dăm seama că această dorinţă. aflăm pacea în care foamea noastră este potolită.noastră cea mai mare şi ne poate duce la o odihnă adevărată. Ursula Nuber dădea. A face viaţa mai simplă Agitaţia noastră vine adesea din faptul că vrem să facem prea multe lucruri în acelaşi timp şi pentru că suntem înconjuraţi de prea multe obiecte. Multe cărţi apar astăzi pe această temă: a face viaţa mai simplă. În asceză trebuie să ne limităm şi să renunţăm. atunci când încetăm să o potolim provizoriu. ne sunt utile rar.

Sunt re-centrat pe mine însumi şi nu absorbit de obiecte care ar fi trebuit să satisfacă nevoile mele. A găsi odihna în Dumnezeu Biblia ne promite că ne vom găsi odihna în Isus Cristos şi că Dumnezeu ne va introduce în odihna sabatului. Cuvintele de rămas bun ale lui Isus sunt pline de o pace profundă care vine de dincolo. El aude mesajul eliberator al evanghelistului Ioan potrivit căruia suntem. pornind de la Dumnezeu cu care suntem una în credinţă. Dar în capitolul al treisprezecelea tonul Evangheliei se schimbă. A se limita nu este doar dovada unui Eu puternic dar contribuie şi la întărirea lui. Isus este singur cu ucenicii săi. ne sustragem acesteia. Cu cât mai mult mă apropii de mine cu atât mai mult găsesc pacea. Evanghelia după Ioan reflectă această experienţă a calmului în mijlocul agitaţiei. tradiţia monastică spune că numai Dumnezeu poate metamorfoza neliniştea în pace: aceasta corespunde şi cu ceea ce pot experimenta multe persoane astăzi. descopăr tot mai mult propria mea identitate. Renunţând la ceea ce toţi ceilalţi posedă. desigur. le spală picioarele şi le vorbeşte. Isus nu conteneşte să se explice cu adversarii săi. în această lume dar nu din această lume. să menţinem neliniştea noastră. Cel care adoptă calea spirituală constată că se detaşează de plasele stresului. Putem să o observăm dintr-un loc exterior lumii. Noi nu putem să dominăm. El crede că poate ajunge la calm posedând. potrivit căruia Isus ne oferă viaţa veşnică. Pentru că el vede totul pornind de la Tatăl său pe care îl va întâlni în moarte. dar dacă credem că suntem ancoraţi în Dumnezeu şi nu în lume. Toate problemele şi toată agitaţia lumii îl ating direct.Renunţarea presupune un Eu puternic. Cel care îşi găseşte centrul în Dumnezeu află că lumea nu mai are putere asupra lui. Faptul că eu nu mai am nevoie de toate acestea măreşte sentimentul că am eu. Dar o nevoie trezeşte o altă nevoie. În prima parte. o viaţă asupra căreia această lume nu mai are putere. Cel care are un Eu slab are nevoie de multe obiecte pentru a-şi umple vidul interior. chiar şi Patima şi crucificarea sa îşi pierd pentru el caracterul 22 . El vede stresul mai apoi ca şi cum ar fi pe altă planetă.

Sfâşiat între cer şi pământ. între masculin şi feminin.23). Această unire îl smulge din agitaţia lumii. Ceea ce se petrece acolo este de o cu totul altă importanţă: este revelaţia lui Dumnezeu în inima lumii noastre dezbinate. neînţeleşi şi răniţi. înălţimea şi profunzimea. în misterul lui Dumnezeu. în rugăciunea care-i precede Patima. omul grec aspiră la unitate. ironiile nu ne pot smulge nicidecum din această unire cu Dumnezeu. A face experienţa lui Dumnezeu semnifică deci a regăsi propria unitate.36) În 23 . Acest cuvânt este folosit şi în limbajul misterelor şi înseamnă atunci iniţiere în misterul lui Dumnezeu. Isus. Când omul a devenit una. profund liniştiţi. Rănirile. terminare). când animus şi anima sunt una. Nici o încercare nu ne atinge dacă ne-am reunificat natura noastră divină cu natura noastră umană. el reflectă măreţia lui Dumnezeu în lume. cere această unitate pentru ucenicii săi. lumina şi obscuritatea. suntem. ca Isus şi Tatăl. În greacă teteleiomenoi (perfecţi) vine de la telos (ţintă. calomniile. exact în momentul în care suntem agresaţi. Pentru Greci. Astfel. Cei care cred în el trebuie să fie una cu el aşa cum el este una cu Tatăl. forma prin care Dumnezeu s-a manifestat în lume. Isus îşi traversează Patima calm şi suveran. Isus cere deci ca ucenicii lui să fie iniţiaţi în taina misterul unităţii. Când contradicţiile nu se mai confruntă în noi. între divinitate şi umanitate. dezbinarea constituia tragedia fiinţei umane. Isus este una cu Tatăl. Dumnezeu şi omul. Ea este şi condiţia adevăratei păci. Tulburarea mulţimii nu îl atinge. Isus ne indică o cale pentru a ne păstra calmul în mijlocul turbulenţelor vieţii. nucleul divin şi carnea umană. să fie „perfecţi în unitate” (Ioan 17. El este una cu Fiul său coborât pe pământ. în sufletul nostru. Dumnezeu este Una în sine. (Ioan 18. totalitate. El voia să regăsească unitatea originară. spiritul şi materia. Acestei aspiraţii îi răspunde Isus. el leagă din nou în el cerul şi pământul.tragic. noi trebuie să strângem în noi cerul şi pământul. Cuvintele pe care le spune Isus lui Pilat sunt valabile şi pentru noi: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. În Patimă. Această unitate este în doxa. În chiar mijlocul Patimii sale.

reconciliez contradicţiile în mine.” (Ioan 17. Nu mai sunt clătinat dintr-o parte în alta. Atunci când. întotdeauna şi peste tot. Pe măsură ce Dumnezeu umple inima noastră.acest spaţiu în care singur Dumnezeu locuieşte. Simt o pace profundă. unit cu Cristos şi cu oamenii. sunt în acord cu tot ceea ce este. Când suntem una cu Dumnezeu. În Dumnezeu. turbulenţele sufletului nostru se liniştesc. să fie şi ei cu Mine. contradicţiile noastre se rezolvă. Rugăciunea lui Isus mă pune. această rugăciune rezumă toată Evanghelia. Pentru ea. prezent momentului în Dumnezeu. Din pacea şi unirea cu Dumnezeu nimeni nu ne poate alunga. Întâlnirea cu Dumnezeu este însoţită întotdeauna de o profundă pace interioară. 24 . Ea leagă Spiritul cu Cristos şi. şi pacea nu poate fi distrusă.acolo unde sunt Eu. agitaţia care ne înconjoară nu ne mai atinge. O percepem. suntem invulnerabili şi suverani. rostesc cuvintele: „Doamne Isuse” iar. Biserica din Răsărit a făcut un mijloc pentru a ne impregna tot mai mult de spiritul lui Cristos. pe inspiraţie. agitaţia ne atinge tot mai puţin. inclusiv în cotloanele pe care i le interzic. Pentru Nicolas de Flue „pacea este totdeauna în Dumnezeu căci Dumnezeu este pacea. pe expiraţie: „Fiul lui Dumnezeu. în relaţie cu mine însumi. Din rugăciunea lui Isus. Ea mă însoţeşte nu doar cu ocazia meditaţiei de dimineaţă ci pe tot parcursul zilei. prin Cristos. în timp ce discordia poate fi”. ai milă de mine!” sunt acolo unde este Cristos. Ea mă face să simt unitatea cu Dumnezeu în mijlocul agitaţiei cotidiene. cei pe care Tu mi i-ai dat.24) Prin rugăciune suntem aproape de Cristos. vreau ca . când ne găsim sursa noastră în Dumnezeu.am făcut din rugăciunea lui Isus o cale de meditaţie. În Dumnezeu este adevărata odihnă. dar ea nu mai atinge spaţiul interior locuit de Dumnezeu. cea a sabatului pe care ni l-a promis. Îl simt astfel pe Cristos coborând în străfundurile sufletului meu. sunt pe deplin aici. Isus ne arată cum să ajungem la unitatea adevărată: „Tată. Cristos locuieşte astfel toate „încăperile” corpului şi sufletului meu. desigur. În rugăciunea sa. de treizeci de ani . deschide pentru unirea cu Tatăl. În ce mă priveşte.

altele vin. La urma urmei este calea rugăciunii şi a meditaţiei care. pentru altul euharistia. cea de-a opta zi este ziua care nu cunoaşte seară. Opt este cifra eternităţii. Augustin o evocă deja atunci când se gândeşte la pacea celei de a opta zi. Toată aspiraţia lui tinde să aibă parte de eternitate în mijlocul timpului. prima silabă pentru ca să poată răsuna următoarea. o partea din pacea divină. Cristelniţele baptisteriului erau octogonale pentru că. pentru Augustin. zilele trec. Cea de-a opta zi. cea a învierii.Orice cale care ne apropie de comuniunea cu Dumnezeu ne apropie de pace. este şi cea în care timpul şi eternitatea coincid. Pentru unul aceasta va fi meditaţia. Faţă de momentul în care am început să vorbim. unele pleacă. Chiar şi momentele în care vorbim se succed unele după altele. Cea de-a opta zi este cea în care participăm la pacea eternă a sabatului divin. Acestea nu sunt simple tehnici care ne pot ajuta să surmontăm neliniştea noastră: căile care duc într-adevăr la pace trec prin experienţa propriului nostru adevăr. prin botez. ne conduce până la Dumnezeu şi ne oferă. Intrăm atunci în pacea sabatului divin. prin întâlnirea cu Dumnezeu. în Dumnezeu. Din acest motiv. pentru un al treilea o plimbare. niciuna nu rămâne. Căile care ne pot conduce la unirea cu Dumnezeu sunt numeroase. Căci această pace eternă continuă cea de-a opta zi şi nu se opreşte cu ea. altfel nu ar fi eternă. Această pace veritabilă ne face să atingem eternitatea. cea de-a opta zi se confundă cu prima şi astfel viaţa originară nu se adevereşte ca fiind trecută ci înzestrată cu pecetea eternităţii. (Augustin – Confesiuni). am devenit deja puţin mai 25 . suntem scufundaţi în viaţă eternă a lui Dumnezeu. dintre cer şi pământ dispare. Dar în această lume. Pacea ca împlinire a timpului Timpul şi eternitatea sunt una atunci când opoziţia dintre Dumnezeu şi om. după un ocol prin propriul nostru adevăr.

a unui peisaj.” (Maitre Eckhart – Traites et Sermons). Atunci timpul se opreşte. timpul se opreşte. depăşeşte orice timp şi participă deja la eternitate: „Ţelul [este de a găsi locul] în care spiritul se menţine în odihnă. ne-am pus inima în eternitate. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul. nimic nu rămâne ancorat în timp.) Augustin aspiră la pacea în care . Mai putem presimţi această pace atunci când ascultăm o frază de Bach sau Mozart.4): „Dar când a venit plenitudinea timpului. născut sub Lege”. fără îndoială.bătrâni şi. Pentru aceasta trebuie să-l iubim pe Cel prin care au survenit timpurile pentru a fi eliberaţi din timp şi ancoraţi în eternitate. născut din femeie. omul. atunci când suntem numai auz şi când nimic nu ne poate distrage. Această experienţă. când suntem absorbiţi de ascultare. când toate lucrurile temporare au murit în noi. prezent pur. Fiecare a simţit fascinaţia produsă de un apus de soare: atunci uităm că timpul trece. unit cu draga eternitate. nimic nu rămâne stabil. Toţi misticii vorbesc despre acest prezent pur în care fac ei experienţa lui Dumnezeu. o putem face atunci când suntem absorbiţi în contemplarea unei flori. acum sunt mai bătrân decât azi dimineaţă. eternitatea este deja prezentă. (Augustin – Confesiuni. în care timpul şi eternitatea coincid. în care timpul şi eternitatea coincid. Pentru Meister Eckhart. Când. în timp fiind.” Eckhart vorbeşte aici despre plenitudinea timpului. Când suntem absorbiţi de un eveniment uităm timpul şi nu mai suntem decât momente pure. el scrie: Când este plenitudinea timpului? – Când nu mai este timp. Aceasta ni 26 . În comentariul epistolei către Galateni (4. atunci este plenitudinea timpului. în chiar sânul timpului. în unire cu Dumnezeu. Astfel. a unui tablou. Timpul şi eternitatea coincid în clipa prezentă. Când suntem numai privire nu mai există diferenţă între cel care priveşte şi obiectul privit. Avem atunci intuiţia odihnei eterne la care participăm deja. Atunci când suntem cu totul prezenţi. acolo unde timpul nu mai este instabil.

dar cuvintele m-au liniştit. Experienţa spiritului ne este dată prin materie. Nu mai îmi amintesc. agitaţia spiritului încetează. Spiritul se lasă absorbit prin simţuri şi parvine. La capătul câtorva conferinţe. mă pot lăsa absorbit cu totul în ascultare. şi imediat mecanismul prin care ne rănim pe noi înşine se pune în mişcare. dacă suntem complet concentraţi asupra pielii noastre. Gândurile care se agitau în mine tăceau. Dacă este bine citit. la Karlfried Graf Durckheim. Ele dau acces la odihna eternă a sabatului divin. Pentru mine ascultarea este o experienţă importantă. ceva ne mişcă şi nu mai putem să citim. stresul cotidian. Abandonându-ne soarelui. Pacea ca întrerupere a timpului Teologul Johann Baptist Metz a dat cea mai scurtă definiţie posibilă a religiei: o întrerupere (a timpului). Un conflict ne acaparează. am mers adesea la Rutte. Ascultându-l vorbind. în ele. totul în mine devenea calm. Plonjaţi în lectura noastră. unde totul este calm şi unde locuieşte Dumnezeu. Când suntem cu totul în meditaţie. pe urmă. Astfel simţim unitatea: spiritul şi simţurile sunt una. dacă cel care citeşte este pe deplin în cuvântul pe care-l citeşte. Odihna sabatică a lui Dumnezeu întrerupe lucrarea sabatică a omului. Cuvintele mă conduc la misterul lui Dumnezeu.se poate întâmpla . la odihnă. ne tulburăm în noi reproşându-ne că nu am ştiut să 27 . nu mai eram în analizare şi reflexie. coincidenţa dintre timp şi eternitate trece prin simţuri. într-un mod salvator. Aceasta mi se întâmplă adesea atunci când aud un pasaj din Bibie. dincolo de cuvinte. Nimeni nu poate trăi mereu şi peste tot în calm interior. adesea. cineva ne contrariază. rugăciunea suspendă. şi atunci când citim. Ele m-au pus în relaţie cu adâncul inimii mele. în acelaşi fel ca şi timpul şi eternitatea. cea a infinitului prin spaţiu şi cea a eternităţii prin timp. ce am auzit. îi simţim căldura pătrunzându-ne şi. puteam deja să ghicesc ce urma să spună. Ne întoarcem împotriva noastră cuvintele producătoare de răni. Dar nu aceasta era important pentru că din cuvântul lui emana ceva ce mă liniştea. În anii şaptezeci. suntem şi pe deplin prezenţi şi simţim pacea absolută. ci în ascultare. Paradoxul provine din aceea că.

din nou. atunci putem celebra o sărbătoare care. pentru a le alina durerea. Rugăciunea cotidiană ne garantează că nu ne vom lăsa înşfăcaţi de stres mai mult de opt ore şi ne oferă balize pentru a lua recul ca să ancorăm. dacă acest da în faţa vieţii nu este rostit – aşa cum Dumnezeu îl aşteaptă de la noi – atunci aceste sărbători sunt artificiale. Josef Piper spune că noi suntem incapabili să celebrăm cu adevărat sărbătorile pentru că nu mai vedem legătura dintre sărbătoare. fermecător”. acordându-le. cult şi odihnă. O dies festus. ne retragem pentru moment din tot ceea ce ne acaparează. suspendând cotidianul. viaţa noastră în Dumnezeu şi să o liniştim. Aceasta din urmă este incursiunea eternităţii în timp. mai mult chiar decât în rugăciune. dacă o luăm în considerare ca pe o creaţie divină şi dacă îl lăudăm pe Dumnezeu pentru aceasta. solemn. ”Festivitate” vine din latinul festum. aceste „pseudosărbători” potrivit lui Piper. „A celebra o sărbătoare înseamnă a exprima acordul nostru complet faţă de lume de o manieră excepţională. atunci când începem să ne rugăm înaintea lui Dumnezeu. „întoarcerea zilelor de cult de sărbătoare şi ca tovarăşi de sărbătoare Muzele şi pe zeii Apolon şi Dionisos”. În rugăciune. Rugăciunea ne aduce la calm chiar în mijlocul tulburării. Platon credea că zeii avuseră milă de oameni. ne ajută să participăm la Adevărat. a profitului. Adjectivele festus şi festivus semnifică „festiv.reacţionăm mai bine. Întreruperea salvatoare a religiei se revelează. se deosebeşte de 28 . zi festivă. Dacă acest acord faţă de lume nu este dat. nu sunt „decât o formă şi mai extenuantă de lucru”. a calculului. Şi. Prin această distanţă sănătoasă ne eliberăm de tulburare şi de griji. Ea se situează în afara timpului şi ne smulge din tot ceea ce are viaţa ca funcţional şi din rutina cotidiană.” dar şi „agreabil. le luăm pe toate în considerare pornind de la Dumnezeu. Hotărârile pe care le-am luat de a ne păstra pacea interioară nu ne mai sunt acum de nici un folos. Ea este suspendare a lucrului. suspendăm procesul care ne conduce de la jignirea îndurată la cea pe care ne-o aplicăm noi înşine. în sărbătoare. Sărbătoarea se caracterizează prin „uşurinţă” şi „lejeritate”.” Dacă noi spunem da acestei lumi.

Dacă îl lăudăm 29 . depăşindu-le. viitorul. ci să ne reconciliem cu ele şi să facem din ele. Voinţa de a stăpâni. de „a lua în mâini”. Sărbătoarea corespunde unei suspendări în cotidian. Munca nu este o sarcină ci o plăcere. Ziua de sărbătoare se caracterizează printr-o organizare precisă a timpului. generează. ci pentru a-l lăuda pe Domnul în pofida lor". Potrivit lui Clement din Alexandria. în acelaşi timp. prin jocuri şi muzică. Această odihnă a sabatului nu este inactivitate ci bucuria lumii. avem parte de realitatea lui Dumnezeu. ea ne acordă o odihnă şi o recreaţie.feriae. altfel şi mai pline. printr-o masă solemnă. Viaţa noastră cotidiană nu mai este dominată atunci de stres ci de pace. patimile şi emoţiile noastre. decât activismul distracţiilor. Dacă avem conştienţa de a trăi fiecare zi în apropierea binefăcătoare şi iubitoare a lui Dumnezeu şi de a acţiona prin harul său suntem astfel în mâna lui Dumnezeu şi putem celebra munca noastră ca pe sărbătoare a creaţiei. La început. am vrea să surmontăm frica noastră. la rândul ei. este celebrare a vieţii noastre care devine demnă de a fi trăită pentru că este transformată şi salvată de Dumnezeu. Noi sărbătorim odihna sabatului veşnic al lui Dumnezeu. Pentru că. starea sa depresivă a revenit. credea că se poate desface de problemele lui găsindu-şi pacea într-o mănăstire. în sărbătoare. nu mai avem nevoie de zile de sărbătoare. în care inima omului îşi găseşte seninătatea. Ea constă într-o laudă adusă lui Dumnezeu. Aceasta este revelaţia pe care a avut-o Henri Nouwen cu ocazia sejurului său la călugării trapişti. El a recunoscut atunci că „o mănăstire nu este făcută pentru a rezolva problemele. stările noastre depresive dar nu prin dominare ajungem la pace. Sărbătoarea. frica de a pierde controlul. Dar curând. spiritual sau psihologic. Nu trebuie deci să căutăm să gestionăm fricile şi stările noastre depresive. cale a păcii. suportul unei laude aduse lui Dumnezeu. unui prisos de viaţă pentru că Dumnezeu însuşi face irupţie în viaţa noastră. celebrează întotdeauna acţiunea lui Dumnezeu în noi. problemele noastre. Noi căutăm să rezolvăm. prin celebrarea unui ritual. pentru că viaţa este o sărbătoare continuă. o sărbătoare celebrată cu Dumnezeu. zile consacrate odihnei. Sărbătoarea ne leagă din nou cu originea şi anticipează.

vom putea spune. Dacă am aştepta ca toate problemele să fie rezolvate n-am putea niciodată să celebrăm sărbători. Traducerea îmi apartine.Invitation à la sérénité du coeur. împreună cu Clement din Alexandria.pe Dumnezeu chiar în mijlocul întâmplărilor vieţii noastre. lăudându-l ca şi Creator. VJ) 30 . a conflictelor nerezolvate. Sărbătoarea este aşadar o suspendare salutară(salvatoare). Am rămâne închişi în cercul vicios al conflictelor.112-161) (fragmente traduse din cartea: Anselm Grun. (pag. scăpăm de sub puterea lor şi aflăm calmul şi destinderea. Franta. Sărbătoarea este expresia acestei destinderi în mijlocul unei lumi în care atâtea probleme sunt în aşteptarea soluţiilor. Editura Albin Michel. Dar nu vom trăi seninătatea pe care o oferă sărbătoarea decât dacă îl lăsăm pe Dumnezeu să intre în viaţa noastră. Dacă vom celebra în deplină conştienţă sărbătorile ca pe nişte întreruperi benefice. că viaţa noastră este o sărbătoare perpetuă.2002.

erau adevăraţi terapeuţi pentru oamenii în căutare. sau această practică are raţiuni mai profunde? Să spunem mai întâi că vizita regulată la terapeut este cu siguranţă un fapt foarte american. omul avea ocazia să vorbească mult cu 31 . pe vremea lor. de o modă.Anselm Grun Credinţă şi psihologie "Brutalitatea oamenilor pioşi mă înspăimântă" "Îngrijirea sufletului” reclamă astăzi din ce în ce mai mult competenţa psihologiei. după dumneavoastră. Ea se înrădăcinează în faptul că s-a pierdut sensul relaţiilor interpersonale. Ea s-a îngrijit foarte puţin de sufletul individual prin faptul că n-a reflectat suficient la structura acestuia pentru a-l putea ajuta într-un mod adecvat în evoluţia umanizării lui. Altădată. Dar la noi această practică se răspândeşte. într-un mod inteligibil. Este vorba de o practică tipic americană. Se pare chiar că psihologia îşi asumă sarcina care revine teologiei şi pastoraţiei Bisericii. În Statele Unite astăzi. consultarea unui psihoterapeut personal este un fapt foarte obişnuit. Biserica ar trebui să înveţe din nou înţelepciunea Părinţilor deşertului care. în rezolvarea problemelor interioare? Este sigur că Biserica şi-a pierdut competenţa în domeniul pastoraţiei. Aceasta se datorează . incapacităţii Bisericii de a propune omului contemporan un ajutor.

Pentru că penitenţii caută oameni apţi să-i înţeleagă şi să-i ajute pe calea lor spirituală. pe care o recunosc chiar şi unii psihoterapeuţi.prietenul sau cu prietena lui sau chiar cu un preot într-o discuţie pastorală sau în confesiune. Astăzi. Dar atunci când se efectuează confesiuni în masă. şi astăzi. Oamenii ar veni mai des să-şi întâlnească confesorul. Confesiunea ar fi cu siguranţă pentru mulţi. Cum consideraţi această confesiune şi cum să se schimbe concret modul de a ne confesa? Maniera de a ne confesa în ultimele veacuri a fost extrem de formală. psihologii l-au înlocuit pe confesor. ei ar putea astfel face experienţa a ceea ce înseamnă. dar totuşi în momentele în care au nevoie în mod real. Examenul de conştiinţă oferă un ajutor sigur cu condiţia să nu fie de un formalism fără judecată. 32 . Chiar dacă existau suficient de mulţi preoţi totuşi confesiunea era o formalitate. Astăzi. pentru mulţi oameni. N-ar trebui să fie vorba decât de simple sugestii destinate examenului de conştiinţă. După părerea dumneavoastră. Această problemă s-a pus de secole. o primire necondiţionată din partea lui Dumnezeu. a fost neglijenţa Bisericii? Mulţi credincioşi nu văd în sacramentul confesiunii decât împlinirea unei prescripţii religioase? Noi am lăsat confesiunea să se degradeze într-un ritual vid. dar şi să promovăm formarea psihologică a confesorilor. Ar trebui să găsim noi forme de confesiune(de exemplu o confesiune în cursul unei discuţii). Ar fi bună de asemenea redescoperirea planului psihoterapeutic al sacramentului reconcilierii. Cu siguranţă nu atât de des ca acum o sută de ani. lipseşte timpul pentru o discuţie. pentru ei. primind absolvirea. Cu toate acestea confesiunea rămâne o ofertă salvatoare importantă din partea Bisericii. un bun mijloc de a vorbi de partea lor de umbră şi de culpabilitatea lor. Până în ultima vreme se utilizau ceea ce se numeşte examene de conştiinţă care se bazau pe o listă de păcate grave sau venale. aceasta nu mai merge de la sine: lipseşte din ce în ce mai mult timpul pentru pastoraţie. Pentru o confesiune autentică dialogul este indispensabil.

pentru asistenţă spirituală. asupra fugii din faţa realităţii fiinţei noastre. Să o recunoaştem: tradiţia spirituală a dobândit un capital de înţelepciune plecând de la relaţia sa cu psihicul omului. în zilele noastre. Avantajul psihologiei rezidă în aceea că putem percepe sufletul omenesc ca pe un tot. raportul lor cu Dumnezeu nu poate fi plenar.. Şi mai exact psihologia lui Jung şi psihologia transpersonală sunt cele care mi-au dat încredere pe calea mea spirituală. asupra concepţiilor infantile. Dar cunoaşterea spirituală trebuie să fie asociată astăzi cu psihologia pentru a putea lua în considerare omul aşa cum este el. relaţia mea cu Dumnezeu nu poate fi pe deplin vie decât dacă sunt capabil să-i să-i prezint tot ceea ce se află ascuns în mine. răni interne sau fale reprezentări . nevroze. poate chiar să le angajeze pe căi fără ieşire. fără cunoştinţe de psihologie modernă? A asista spiritual pe cineva implică o cunoaştere a sufletului omenesc. În ce anume vedeţi aportul principal al psihologiei în rezolvarea problemelor religioase? Ce poate oferi psihologia credinţei? Psihologia nu pune în ordine problemele religioase. Într-adevăr. Dar trebuie mai întâi ca eu să încep prin a recunoaşte toate problemele mele 33 .În cărţile dumneavoastră asociaţi adeseori privirea credinţei cu cea a psihologiei. Adeseori întâlnesc persoane de o mare pietate care sunt incapabile să-i prezinte lui Dumnezeu rănile înscrise în profunzimea fiinţei lor. Ele mi-au arătat că drumul meu spiritual mă conducea la o sănătate psihică dând sens vieţii mele. Dar ea ne incită să ne întrebăm asupra credinţei noastre. Psihologia are deci o funcţie critică a religiei. Există în zilele noastre posibilităţi de rezolvare. Psihologia mă ajută deci să-mi identific propriile răni fără a putea totuşi să dea un sens vieţii mele. Ea mă ajută să iau cunoştinţă de globalitatea existenţei mele. ceea ce poate face numai credinţa. În consecinţă. Cel care. asistă spiritual persoane fără cunoştinţe psihologice – descoperind de exemplu prea târziu aspecte patologice.

şi cu aceasta trebuie să venim la Dumnezeu.pentru a le putea prezenta lui Dumnezeu. Dar nu este aptă să o elimine nici să o ierte. adeseori influenţată de propriile noastre răni şi temeri. cu perfidie) la o rană interioară… Cu toată înţelegerea noastră pentru atitudinea noastră. Un anumit număr de păcate se raportează disimulat(făţarnic. deja evocat. prin intermediul spiritualităţii. psihologia are un rol critic. există o culpabilitate reală pe care o recunoaşte şi psihologia. să poată numi corect lucrurile. în privinţa vieţii spirituale. Atunci numai îmi este posibil să parvin la o transformare interioară şi la o vindecare. este pentru că este vorba de o cale bună. nu cumva caut doar să-mi croiesc propria mea cale. Dar scopul credinţei nu este în primul rând sănătatea psihică(şi deci ceva important ar putea să-i scape). Psihologia ne poate ajuta să atenuăm apăsarea noastră. Ea trebuie doar să se confrunte cu psihologia. o asemenea practică spirituală(sau chiar o reprezentare a lui Dumnezeu) poate deveni un drog. din punct de vedere psihologic. la libertate interioară. Ea poate să-mi arate dacă. Ne întrebăm cu privire la raţiunea pentru care omul. Atunci când spiritualitatea devine un mijloc pentru a-mi permite să elimin problemele mele sau să le evit. la pacea inimii şi la armonia cu sine. 34 . ci deschiderea spre Dumnezeu şi împlinirea dorinţei sale umane în Dumnezeu. Mai mult. Unii credincioşi atenţionează contra pericolului psihologizării credinţei. din punct de vedere spiritual. Unde sunt limitele pentru ca psihologia să nu înlocuiască credinţa? Psihologia nu trebuie să fie norma ultimă a credinţei. Psihologia deci îmi oferă un criteriu important pentru a judeca autenticitatea credinţei: acolo unde credinţa şi viaţa spirituală mă conduc la trezirea vieţii. se poate scuza pe sine de ceva fără ca apoi. Credinţa depăşeşte psihologia.

Aţi amintit că la începutul studiilor de teologie. în spatele cărora ei nu simt nici o viaţă autentică. Aceasta ţine mai mult de o influenţă exterioară care acţionează asupra lor decât de o indiferenţă reală. Aceşti tineri refuză pur şi simplu formele insipide. ei au probleme diferite şi au o altă mentalitate decât cea a generaţiei dumneavoastră. Mă încredeam în forţa voinţei mele proprii şi mă gândeam: e suficient să vrei ca să reuşeşti. cea a îndurării.Vorbeam de faptul că mulţi tineri vă citesc cărţile. De asemenea este capital să li se comunice tinerilor o experienţă spirituală autentică. Şi ceea ce m-a clarificat cel mai mult a fost să vorbesc despre această situaţie cu confraţii mei şi să iau împreună cu ei o cale comună care a condus la libertate şi vitalitate. 35 . În ce sens? Atunci când am intrat în mănăstire voiam. să plec la război cu zece mii de soldaţi contra tuturor defectelor şi slăbiciunilor mele. ci doar o rutină. Am învăţat să evaluez dorinţa spirituală a tinerilor. Atunci Dumnezeu mi-a arătat o altă cale.ca şi regele din parabola lui Isus. Ei caută acolo o realitate autentică şi nu o integrare. Este astăzi mai dificil să captivezi tinerii sau să-i faci interesaţi de o viaţa spirituală? Practic pastoraţia tinerilor de douăzeci şi cinci de ani. Ori. În acest caz vor veni bucuroşi. aţi întâlnit mari dificultăţi personale. Eu cred că tinerii sunt deschişi chestiunilor credinţei cu condiţia să ne străduim să le oferim un discurs care să-i atingă şi să le mişte inimile. Ce v-a ajutat cel mai mult? Întâlnirea cu psihologia şi practica meditaţiei care au contribuit la eliberarea mea interioară. depăşite sau convenţionale. Am eşuat evident căci lipsurile şi slăbiciunile m-au ajuns din urmă. Există în zilele noastre mulţi tineri care nu manifestă nici un interes pentru credinţă. Dar n-am acordat destulă atenţie adevăratelor mele aspiraţii şi dorinţe.

cu părţile ei de umbră.Ce v-a învăţat concret meditaţia zen şi psihologia jungiană? Am învăţat de la meditaţia zen să mă aşez în linişte şi ea m-a învăţat poziţia asiză. Se poate spune chiar: numai cel care caută viaţa o va găsi din abundenţă. 36 . Unii tineri visează să „trăiască în cer” cât mai repede posibil: adică să devină un om spiritual. Evanghelia lui Ioan spune despre Isus: „În El era viaţa”(Ioan 1. în acelaşi timp. Am învăţat că nu era vorba de a reflecta ci de a exista pur şi simplu în clipa prezentă şi de a căuta calea care conduce la centrul meu intim. ci o imagine de Dumnezeu auto-fabricat. trebuie ca fiecare să-şi vadă cu exactitate şi să-şi lucreze realitatea sa proprie. A pleca la drum spre spiritualitate. Însă pe acest drum. Spiritualitatea este întotdeauna legată de procesul de dezvoltare a oamenilor. Psihologia lui Jung m-a învăţat că religia aparţine în mod esenţial omului. De fiecare dată când spiritualitatea îl face pe om bolnav sau plin de emfază este pentru că ea nu corespunde spiritului lui Isus. am învăţat de la Jung să acord atenţie efectului pe care-l produce spiritualitatea asupra oamenilor. Cel care intră în mănăstire pentru a se eschiva de la problemele lui de viaţă şi găseşte acolo o cale liniştită poate să-l găsească pe Dumnezeu cu mare dificultate.2).1) şi în prima epistolă a lui Ioan se poate citi: „În Cristos a fost arătată viaţa” (1Ioan 1. Aţi mai spus că nu ar trebui să intre în mănăstire decât oamenii care au gustul vieţii. Ei au fugit de viaţă. înseamnă a găsi adevăratul sine. Nu ar mai fi vestit Cristos. Numai cel care caută viaţa o va găsi. Dacă numai negatorii vieţii ar intra în mănăstire nu ar ieşi din ea nici o viaţă. Frecventarea lui Jung m-a încurajat să reinterpretez şi să înţeleg simbolurile liturghiei şi imaginile din Biblie. Şi. Ei urmăresc adeseori acest ideal într-un mod foarte radical. Pentru ce este această realitate aşa de importantă? Pe parcursul întâlnirilor(lecţiilor) pe care le ţin la mănăstire remarc că numeroşi preoţi şi călugări nu şi-au ales calea spirituală pentru că ar fi căutat bucuria vieţii. el provocatorul vieţii.

am constatat că există în viaţa umană două forţe fundamentale care se opun idealului pe care ni l-am făcut despre persoana noastră şi pe care încercăm să-l refulăm: agresivitatea şi sexualitatea. Unele persoane spirituale trăiesc sexualitatea lor ca pe o putere proprie care le perturbă ideile spirituale şi le dezechilibrează. În afară de aceasta. La unii tineri instabili care sunt în căutare de spiritualitate percep pericolul de a se vrea interesanţi şi de a se ocupa prea mult de ei înşişi. Pentru ce motive sunt credincioşii mai neliniştiţi şi traumatizaţi de sexualitate.Când tinerii sunt numai „spirituali” şi încep să vorbească cu euforie despre experienţele lor spirituale. să amintim încă un pericol menţionat deja mai sus: în cazul în care mă văd prea ideal. opunându-mă lor şi condamnându-i. voi respinge şi voi refula tot ceea ce nu corespunde acestei imagini ideale. Altfel spiritualitatea lor nu este decât o fugă din faţa vieţii cotidiene. despre obiceiurile lor cotidiene: „Când te scoli? Cum reuşeşti în munca ta? Cum merg studiile tale? Cum sunt relaţiile tale?” Insist asupra vieţii lor concrete pentru ca ei să nu desprindă ci să integreze spiritualitatea lor în cotidian. în timp ce pofta de câştig sau orgoliul religios sunt mult mai periculoase pentru salvarea oamenilor? În toate culturile sexualitatea este percepută ca ceva fascinant. Dificultatea constă în aceea că noi folosim toată energia noastră vitală ca să refulăm sau să reprimăm aceste forţe puternice în timp ce rezultatul este extrem de aleatoriu. riscând să se învârtă întrun mod narcisic în jurul lor înşişi. Ea s-a ocupat prea mult de reprimarea 37 . Dar în acelaşi timp îi întreb despre viaţa lor concretă. Dar refularea sexualităţii îşi are cauza şi într-o frică profundă de sexualitate aşa cum a fost ea considerată de secole de către morala sexuală a Bisericii catolice romane. Aceste particularităţi negative reprimate vor izbucni totuşi într-o zi sau alta şi le voi proiecta asupra altor oameni. ea poate deruta oamenii. Sprijinindu-mă pe propria mea experienţă pastorală pe lângă preoţi. călugări şi laici credincioşi. eu îi ascult întotdeauna cu seriozitate. dar în acelaşi timp.

a lua ceva în mână. O putem întâlni şi în Biserică? Mai întâi trebuie să spunem că agresiunea este forţa care clarifică raportul de proximitate şi de distanţă. cum apare adesea în forme agresive de pietate şi nu trebuie nici să se întoarcă împotriva altuia. cum este cazul adeseori. Sexualitatea este bună. Agresivitatea nu trebuie în nici un caz să devină agresiune de sine. În sexualitate se abandonează propriul eu în iubirea pentru un alt om. şi dacă păcatul în acest domeniu este „supraestimat”? Este esenţial ca tânărul să-şi trateze sexualitatea în bucurie şi să o considere ca dar de la Dumnezeu. ceea ce mistica a făcut întotdeauna.12).> Să evocăm cea de-a doua forţă care este agresivitatea. adică unirea cu Dumnezeu. 38 .sexualităţii în loc să se ocupe de transformarea ei. Dar în acelaşi timp. este vorba de a-şi abandona propriul eu şi de a se uita pe sine. Cum poate tânărul să dobândească o noţiune sănătoasă despre sexualitate în Biserică sau în familie când acest subiect este tabu. Altfel ea mă poate domina şi dezorienta. dar nu totul îmi este profitabil. pentru că acesta poate cel mai bine descrie ceea ce dă Dumnezeu omului atunci când este una cu El. se poate presimţi şiiubirea infinită a lui Dumnezeu. Aţi putea fi mai concret? Pentru mulţi oameni legătura dintre sexualitate şi mistică este de neconceput! În mistică ca şi în sexualitate se vizează un extaz. Să nu uităm că misticii şi-au exprimat experienţa lor cu Dumnezeu recurgând la un limbaj erotic. el trebuie să înveţe să rămână liber vis-a-vis de sexualitatea lui şi să înveţe că nu trebuie să se lase determinat de ea. Dar ea nu trebuie să mă influenţeze. a apuca ceva. Pavel spune despre sexualitate: „Totul îmi este permis. Agresiunea înseamnă: a se apropia de ceva. În mistică. eu caut această experienţă cu Dumnezeu. dar în această iubire umană. Totul îmi este permis dar înţeleg să nu mă las dominat de nimic!” (1 Co 6. N-a văzut sexualitatea ca pe o sursă de spiritualitate.

cu tot ce se află în el. Aceasta vrea să însemne „desăvârşit. a statutului său de fii şi fiice ale lui Dumnezeu este capabil să adopte o nouă atitudine. Numai când omul se acceptă pe el însuşi. Oameni care nu s-au simţit bine veniţi ca şi copii îşi dirijează ura pe care o simt contra părinţilor împotriva lor înşişi. o experienţă veritabilă a lui Dumnezeu conduce la o reînnoire în atitudine şi acţiune. în numele lui Dumnezeu. Cel care luptă împotriva tuturor defectelor sale face o fixaţie asupra lor şi nu va putea să scape de ele.48) este teleios. Şi invers. împotriva altuia -. complet în întregime ”. marcat de Duhul lui 39 . el este om.Care sunt cauzele acestor forme degradate ale agresivităţii în viaţa spirituală? Rădăcinile acestor atitudini . provin de obicei din experienţa singurătăţii interioare. ci omul nou. El arată mai degrabă că omul care a făcut experienţa. Şi comportându-se de o nouă manieră. orientat spre un ţel. în rugăciunea sa. Dar perfecţionismul nu este o anume formă de agresivitate contra sine însuşi? Perfecţionistul ar vrea să facă eradicarea cu violenţă a tuturor defectelor sale. foarte adesea. Isus nu vizează omul perfect. ci şi comportamentul conduce la experienţa lui Dumnezeu. şi împotriva altuia. în care omul este foarte agresiv împotriva sa – şi. face experienţa misterului lui Dumnezeu. Mulţi oameni v-ar replica în acest context. Isus nu vizează omul lipsit de greşeli. nu numai rugăciunea. Căci omul nu este Dumnezeu. Este inuman. Ei sunt agresivi şi distructivi contra lor înşişi pentru că este singura lor manieră de a se simţi pe ei înşişi. în consecinţă. numai atunci poate să se transforme şi să urmeze calea sa interioară. făcând referinţă la cuvântul lui Isus: „Fiţi desăvârşiţi ca şi tatăl vostru!” Cuvântul grec folosit de Matei(5. Deci. Defectele vor genera o forţă contrară atât de intensă încât omul se va afla dezarmat în faţa lor sau din ce în ce mai feroce împotriva sa şi aceasta va conduce la o duritate faţă de sine şi mai mare şi. el participă la viaţa lui Dumnezeu. El este deci o fiinţă comportând slăbiciuni şi o parte de umbră.

nu numai cu ei înşişi. Este vorba de aceeaşi problemă? 40 . El va găsi întotdeauna ordinea exagerată. un terapeut elveţian. este important să se adreseze acestei persoane auto-agresive cu bunăvoinţă pentru a-i indica căile care-i vor permite să se reconcilieze cu tatăl său şi să se asume pe sine însuşi. Persoane care luptă într-un mod agresiv contra sexualităţii lor nici nu remarcă cum conştiinţa lor a devenit un judecător agresiv nemilos. a putut să spună: „Brutalitatea este întotdeauna o sexualitate reprimată. capabil să iubească şi pe vrăjmaşul lui şi capabil să vindece falia care traversează societatea oamenilor. Cauza comportamentului agresiv în viaţa spirituală nu se găseşte în caracterul sever şi unilateral al educaţiei sau în faptul că în familie lipsea un model masculin? Una din cauzele agresivităţii în viaţa spirituală este cu siguranţă de găsit în privarea de tată. Aceasta este valabil înainte de toate pentru reprimarea sexualităţii. Şi cel care n-a cunoscut un tată care să-l sprijine va căuta un substitut de coloană vertebrală în normele rigide. Cel care n-a trăit experienţa tatălui ca pe o forţă organizaţională nu găseşte nici un sens unei ordini salvatoare. nu se va putea interveni direct contra agresivităţii lui. există şi o conştiinţă anxioasă sau scrupuloasă. Din contra. Îi va lipsi supleţea şi va fi crispat. Puteţi să dezvoltaţi această idee? Este o lege psihologică: agresivitatea cu care lupt contra pasiunilor mele se fixează în conştiinţă. Numeroşi fundamentalişti acţionează foarte violent vis-a-vis de creştinii care nu împărtăşesc vederile lor sau care trăiesc puţin altfel de cum şi-ar imagina aceşti oameni pioşi. Pe lângă conştiinţa austeră. Furrer. în consecinţă. Dacă se doreşte să fie ajutat. care trăiesc refularea sexualităţii lor luptând brutal contra altuia şi insultându-i ca pe nişte laxişti moral.” Ne lovim des de această problemă chiar între creştini: este vorba de brutalitatea oamenilor pioşi. Aţi scris că pasiunile reprimate conduc la duritate care se disimulează în conştiinţă. ci şi cu alţii.Dumnezeu şi.

în franceză „misericorde” n. imaginea unui Dumnezeu contabil. Îşi trăiesc inconştient sexualitatea crezându-e obligaţi să meargă să se confeseze frecvent iar preoţii lor sunt adeseori iritaţi de aceasta repetare neîncetată de acuzaţii pe tema sexualităţii. În mod conştient noi credem în general în îndurarea divină. Aceste proiecţiuni maladive nu se pot vindeca decât prin întoarcere la sursă care este cea a experienţei copilăriei. Avem nevoie de agresivitate pentru a da afară din suflet aceste imagini negatoare ale vieţii. Şi contra acestei trăiri ale experienţei primitive. Respectivul se judecă în mod constant pe sine. Ei se învinuiesc pentru că au. Trebuie să se trăiască din nou aceste experienţe pentru a putea apoi scăpa din ele. imaginea unui Dumnezeu arbitrar. Cea mai mare parte a oamenilor scrupuloşi pe care i-am cunoscut se învârt mereu în jurul sexualităţii lor. De ce întâlnim atât de des o spiritualitate rigidă la oameni foarte spirituali la care totuşi cunoştinţele spirituale nu lipsesc şi care ştiu de asemenea că Dumnezeu este plin de îndurare( milostiv. conştiinţa scrupuloasă este o formă de agresivitate. Când tatăl nu i-a inspirat încredere. Ne puteţi da un exemplu de o asemenea proiecţie? Aşa cum v-am menţionat deja. cunoştinţele teologice nu au adesea nici putere. ci în experienţa pe care am trăt-o cu tatăl şi cu mama noastră. omul manifestă neîncredere faţă de Dumnezeu. Dar în inconştientul nostru se găsesc şi imaginile din copilăria noastră: imaginea unui Dumnezeu judecător şi sever. omul proiectează asupra lui Dumnezeu experienţa pe care a avut-o cu tatăl şi cu mama sa.)? Trebuie să facem distincţie între imaginile noastre despre Dumnezeu conştiente şi cele inconştiente. halucinaţii sexuale vis-a-vis de preotul care le dă împărtăşania. 41 . împărtăşindu-se. el are sentimentul că Dumnezeu se opune arbitrar dorinţelor lui.Da. refuzându-i totul. Căci în inima lui. Aceste imagini divine au cauza lor nu mai întâi în educaţia religioasă.trad. Numai astfel se poate regăsi terenul pentru a primi imaginile biblice salvatoare.

Se spune adesea că. este că Biserica a susţinut aceste imagini false despre Dumnezeu într-o teologie la baza căreia există mai multă frică decât încredere.Care sunt aceste imagini salvatoare pe care i le propune Biblia? Pe lângă experienţa deja menţionată a tatălui şi a mamei. Din nefericire. în trecut. există în noi o imagine arhetipică a lui Dumnezeu care traversează experienţa noastră individuală. Biserica însăşi. Mai mult. în inconştientul lor. n-a creat niciodată o imagine a lui Dumnezeu. de exemplu. În Vechiul Testament există. există un număr ridicat de răi predicatori ai Cuvântului lui Dumnezeu care insuflă frica sau care abuzează de această imagine a lui Dumnezeu pur şi simplu pentru a cuceri puterea asupra altuia. Dar în 42 . în pofida unei teologii corecte. în globalitatea ei. pacea şi patria. ceea ce este adevărat. Biserica n-a dat înapoi în faţa acestei tentaţii. Ne este prezentat ca un tată plin de îndurare care îşi îmbrăţişează fiul şi care aşteaptă cu răbdare până când omul se întoarce spre el. Biblia ne arată aspectele salvatoare ale acestei imagini a lui Dumnezeu. Pe de altă parte. dar care totuşi. care au dobândit cunoştinţe pe această temă şi care au crezut în teorie în îndurarea lui Dumnezeu. Cunosc un mare număr de preoţi care au învăţat o teologie solidă. Cel care seamănă o conştiinţă rea exercită într-un mod subtil o putere asupra oamenilor. Într-un asemenea caz. când ca pe o mamă care ne oferă refugiu şi siguranţă. Imaginile salvatoare ale Bibliei ni-l prezintă pe Dumnezeu. imagini care anunţă iubirea maternă a lui Dumnezeu care iartă întregul popor şi pe fiecare în parte. căci cineva căruia îi este frică de el va transmite si el această idee. Dumnezeu depăşeşte toate valorile părinţilor noştri pământeşti. Este adevărat că unii preoţi au răspândit o falsă imagine a lui Dumnezeu. în Psalmi şi Profeţi. Acestea sunt întotdeauna persoane concrete. Biserica a contribuit ea însăşi la crearea acestor reprezentări despre Dumnezeu false şi generatoare de anxietate? Trebuie să distingem corect. când ca pe un tată care dă copiilor lui ceea ce au nevoie. s-au temut că şi Dumnezeu ar putea fi tiranic. A răspândi frica înseamnă a-şi asigura putere asupra oamenilor. acest om a transmis o imagine falsă despre Dumnezeu. Apoi.

Aceasta ar fi o atitudine de slăbiciune. atât la Matei („Milă voiesc şi nu jertfe”) cât şi la Luca caracterizează persoana lui Isus şi care trebuie să fie şi atitudinea creştinului. de post. şi ea nu poate închide ochii asupra acestei chestiuni. Titlul uneia din cărţile dumneavoastră este Tratează-te bine pe tine însuţi. de cruce etc. Dar care este semnificaţia concretă a acestei expresii „a se trata bine pe sine”? Cu siguranţă nu a ceda la toate aspiraţiile şi la toate dorinţele personale. Cel care trebuie să aibă satisfacţia imediată a oricărei dorinţe nu va putea niciodată să construiască în el un „eu” puternic. După părerea dumneavoastră. De ce este necesar să fim buni cu noi înşine? În Evanghelia Sfântului Luca. Isus spune: „Fiţi milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv!” (Lc 6.36). Ori. A se trata 43 . de umilinţă. Această singură condiţie este suficientă pentru ca omul să se schimbe şi să facă să se dezvolte în sine ceva. Isus spune: „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Nu pot iubi pe altul dacă nu mă iubesc pe mine însumi. pentru că oamenii rigorişti au dificultate în crearea unei comunităţi. avem în vedere. A fi milostiv înseamnă a se trata bine pe sine. în final. A se trata bine pe sine este o altă expresie a milei care. slăbiciune şi lipsă. Denunţând cauzele rigorismului. Aceste imagini false coincid adesea cu o severitate exagerată în chestiunile morale. dedându-se la lupte de tranşee. Rigorismul conduce la divizare în Biserică şi societate. unde se află pericolul rigorismului în viaţa spirituală? Rigorismul face omul bolnav pentru că îl înfundă la a fi hărţuit în multe domenii. viitorul Bisericii.general se poate spune că prima cauză a ideilor generatoare de anxietate despre Dumnezeu se găseşte în educaţia primită în primii ani de copilărie. a avea în sine o inimă pentru mizerie(nevoie). Dar nu auzim adesea în Biserică această invitaţie care ne vorbeşte mai degrabă de negarea de sine. Unele comunităţi monastice care au primit numai membri rigorişti se dezagregă în puţin timp. Biserica este în mod esenţial o comunitate. A se trata bine pe sine înseamnă în mod fundamental: a-şi accepta propria sa existenţă.

Adeseori întâlnesc şi oameni hărţuiţi interior şi care răspândesc această tulburare în anturajul lor. neglijând propriile sale aspiraţii vede că aceste dorinţe reprimate îl ajung din urmă într-o zi sau alta şi îl surprind prin intensitatea lor. Cel care se mulţumeşte să abordeze pe altul. ajunse la bătrâneţe. divizează comunitatea lor parohială. Există printre ei şi preoţi care. sunt pline de amărăciune.bine pe sine nu înseamnă că acel cineva să se instaleze în inactivitate. Alteori ceea ce mă sperie sunt persoanele care nu sunt lipsite de milă dar care sunt incapabile să aibă o atitudine de compasiune sau de înţelegere faţă de ele însele sau vis-a-vis de altul. Aceasta arată că ele n-au ştiut să se trateze bine pe ele însele şi nici să facă dreptate aspiraţiilor lor. După el.în acest fel. Jung a tradus una din exigenţele importante ale lui Isus în limbaj psihologic. Sunteţi de acord cu Jung? Acceptarea de sine este cu certitudine aspectul psihologic al iubirii de sine aşa cum o cere Isus. Din contra. În acest sens. Continuaţi să constataţi că în rândurile preoţilor şi ale călugărilor se găsesc întotdeauna persoane hărţuite şi nereconciliate lăuntric? Da. eu am încredere că se descoperă tot mai mult fondul de bunătate care este în mine. la punctul de a le simţi ca deziluzii şi amărăciune. Şi dintr-odată el este mai egocentric decât toţi cei pe care îi măsoară de la înălţimea spiritualităţii lui. aceasta este una din formele de imitare a lui Cristos. Carl Gustav Jung a scris mult pe tema acestei „acceptări de sine”. Şi aceasta mă sperie adeseori să văd că preoţi care timp de zeci de ani au proclamat mila lui Dumnezeu sunt nesatisfăcuţi şi nefericiţi lăuntric. Întâlnesc şi călugăriţe care s-au consacrat îngrijirii celor bolnavi şi care. Dar pentru a ajunge acolo trebuie ca eu să-mi fixez limite precise. Oare o persoană inaptă să lege relaţii umane normale ar trebui să se orienteze spre sacerdoţiu? 44 . ceea ce nu presupune ca eu să fiu nemilos cu mine însumi. Sunt de acord cu Jung deci.

îl omoară. În ce fel este ea utilă creştinilor? 45 . să salvezi o viaţă sau să o pierzi?” (Mc 3. Mt 19. se lâncezeşte şi se moare. Dar trebuie ca ei să fie apţi pentru a se angaja pe calea maturităţii. Atunci mă întreb ce agresivitate se poate camufla în această pietate. Spuneaţi că aţi fost înspăimântat să întâlniţi oameni pioşi care erau în acelaşi timp nemiloşi. Pe de altă parte. înseamnă a-l omorî!” Aceste cuvinte sunt foarte dure! Isus însuşi pune această întrebare fariseilor care-l pândesc să vadă dacă el ar vindeca în ziua sabatului: „Este permis în ziua sabatului să faci bine sau să faci rău. Sau când primesc scrisori de la persoane care îmi urează să mă duc în infern. Desigur.Ar fi fatal dacă numai tinerii inapţi să lege relaţii umane normale s-ar angaja să îmbrăţişeze o vocaţie sacerdotală. Ei ar idealiza incapacitatea lor relaţională alegând celibatul. Pot aceşti oameni să creadă în Dumnezeu când ei doresc ca cel mai mare număr posibil să ajungă în infern? Există ceva eronat în acest comportament. Este teribil tot ceea ce au trebuit să reprime în ei pentru a se dovedi atât de duri! Aţi scris cândva: „A-l spiona pe celălalt la punctul de a vedea dacă viaţa lui corespunde normelor exterioare cum au făcut fariseii. Unde întâlniţi asemenea oameni? Adesea când aud oratori care judecă nemilos pe altul.12) aşa cum îl înţelege Isus. evident nu se poate trăi. Într-un climat de legalitate absolută. Isus este deci încredinţat că cel pentru care normele sunt mai importante decât vindecarea unui om face răul şi că în finalul acestei atitudini. dumneavoastră admiteţi că agresivitatea are şi un rol pozitiv. Dar nu acesta este sensul celibatului pentru împărăţia cerurilor (cf. Nu poate trăi acest celibat pentru împărăţie decât cel care este capabil să lege şi să provoace relaţii. tinerii care vor să devină preoţi nu sunt obligaţi să fie deja maturi.4).

Dar este problema ta. Aţi putea să ne daţi un alt exemplu în care un creştin îşi poate manifesta agresivitatea? Mulţi sfinţi şi-au trăit agresivitatea lor. a fericirii umanităţii. Trebuie să mă examinez cu regularitate pentru a şti dacă sunt 46 . atunci când cuţitul lui încă se învârte în rana mea. îşi trăieşte pozitiv agresivitatea sa. Fără agresivitate ei n-ar fi putut să se devoteze cauzei oamenilor şi Împărăţiei lui Dumnezeu. căci agresivitatea se poate întoarce împotriva mea. nu se găseşte la începutul reconcilierii ci la capătul ei. Dacă eu devin amar trebuie să văd în aceasta un avertisment. pentru pace şi pentru dreptate. Cel care se angajează cu pasiune în slujba Bisericii. În acest fel toate sentimentele negative vis-avis de cel care m-a rănit îşi pierd din puterea lor asupra mea. A ierta înseamnă că renunţăm la atitudinea vătămătoare a celuilalt şi încetăm să ne mai raportăm la ea.” Pentru ca eu chiar să gândesc sincer aceste cuvinte sau altele asemănătoare. agresivitatea are drept funcţie clarificarea raportului de proximitate şi de distanţă. Agresivitatea este adesea un mijloc care îmi permite să ajung la iertare.Aşa cum am spus. Iertarea. eu trebuie să iau o anumită distanţă faţă de celălalt. Odată ce am luat o distanţă suficientă în raport cu cel care m-a rănit. Nu-ţi fac nici un reproş. într-adevăr. eu trebuie şi să-l iert. Este dificil să iert pe cineva chiar în clipa în care mă răneşte. Agresivitatea nu se raportează numai la iertare. A ierta înseamnă: „Tu ai dreptul de a fi cel care eşti. Nu ar trebui să-l iert imediat? Creştinismul nu vesteşte agresivitatea ci iertarea? Este adevărat. Doresc să-ţi găseşti pacea. Atitudinea ta mi-a făcut rău. Agresivitatea mă ajută să îndepărtez de mine pe cel care m-a rănit pentru a mă distanţa. Însă trebuie să fim foarte atenţi să nu ne prăbuşim în amărăciune. Este forţa care îmi permite să iau o anumită distanţă în raport cu altul pentru a decide în privinţa influenţei pe care acesta trebuie s-o aibă în viaţa mea. Dar nu trebuie ca eu să mă opresc la agresivitate. Agresivitatea este un impuls permanent în a nu mă relaxa în angajamentul meu.

Altfel agresivitatea mea va deveni destructivă. Dar al doilea pas constă în aceasta: în care perspectivă vreau eu să mă dezvolt? Şi în această a doua etapă idealurile creştine joacă un mare rol. Dar dacă simt în mine o anumită asprime şi o anumită amărăciune ţine de responsabilitatea mea să-mi apăr propriile limite. Trebuie s-o acceptăm aşa cum este. Aceasta este. îşi compensa complexul de inferioritate câştigând mulţi bani. Vedem aceasta în cazul lui Zacheu care era de talie mică şi care. inclusiv în limitele şi deficienţele tale.” Pierderea sentimentului de stimă de sine este problemă numai a epocii noastre? Din toate timpurile oamenii au suferit de lipsă de stimă de sine. în consecinţă. arătându-i „consideraţie”. El s-a îngrijit şi de el însuşi. Cum să facem distincţie între terapia creştină şi terapia pur psihologică?Aceasta din urmă vizează adesea acceptarea de sine fără altă ambiţie şi fără altă evaluare. Unele şcoli psihologice cer să te cunoşti bine pe tine însuţi şi să te accepţi. Isus l-a vindecat acceptându-l necondiţionat. Undeva se spune: „omul trebuie să-şi găsească propria sa valoare personală. Am nevoie de timp pentru a intra în contact cu sursa care ţâşneşte în mine. Cu siguranţă este esenţial să privim orice lucru în noi fără a face imediat evaluare. Voi cita un al doilea exemplu pentru a ilustra în ce fel agresivitatea îmi oferă un spaţiu vital. Eu nu sunt Dumnezeu şi.atent la persoanele contra cărora trebuie să lupt pentru a instaura structuri de dreptate şi dacă le iubesc cu adevărat. Să ne amintim că Isus nu a ajutat pe toată lumea. Faptul că îmi impun mie însumi propriile limite nu este semnul egoismului meu ci semnul iubirii mele de aproapele. încerc să-mi fixez limite pentru a fi capabil să dau mereu. Aceasta l-a condus să dea jumătate din averea sa săracilor. este o descoperire importantă pentru mine. Eu trebuie şi să fiu capabil să accept să primesc. nu pot numai să dau fără măsură. Dacă am bucurie să fiu aici pentru altul în ideea de a-i veni în ajutor este bine. În viaţa mea eu trebuie să devin din ce în ce mai mult imaginea unică 47 . în consecinţă.

Trebuie ca eu să mă dezvolt traversând grijile şi conflictele acestui timp pentru a intra în starea(doxa) pe care Dumnezeu a gândit-o pentru mine. Nu suntem determinaţi pe viaţă de copilăria noastră. În ce măsură această capacitate de a ierta depinde de evenimentele din propria mea copilărie. trăită în propria mea familie. Şi eu trebuie să exprim ceva din mentalitatea lui Isus fără a încerca să-l copiez în mod nechibzuit. pentru a avea sens de ambele părţi? 48 . Sensul terapiei creştine este ca o persoană să se dezvolte în imaginea originară şi nealterată pe care şi-a făcut-o Dumnezeu în mine despre el. Ce amploare trebuie să ia iertarea.pe care şi-a făcut-o Dumnezeu despre mine. Mă întreb cu privire la misiunea mea: care este misiunea mea. a iertării? Cel care a trăit într-un fel necondiţionat această acceptare din partea părinţilor săi va avea mai multă facilitate în a ierta decât cel care s-a simţit în permanenţă respins. pentru că exercită o mare influenţă asupra sănătăţii sufletului meu. pur şi simplu preocupat de a mă trata bine şi de a mă simţi în formă. Să mai rămânem la iertare.26). Totuşi iertarea se învaţă. Aş putea exprima aceasta reluând cuvântul lui Cristos: „Nu trebuia ca Mesia să îndure aceste suferinţe pentru a intra în slavă [doxa] (Lc 24. Trebuie ca eu să iradiez(exprim) un aspect al lui Dumnezeu pe care numai eu singur sunt în măsură să-l propag. Însă relaţia mea cu Isus cere de la mine ca eu să cresc şi să mă transform. vocaţia mea în această lume? Ce sarcină am eu de îndeplinit? Aceasta mă obligă să ies din mine însumi. o caracteristică a terapiei creştine este de a nu rămâne acolo. de exemplu într-o familie. După mine. Ceea ce contează în primul rând pentru această urmă individuală nu este o performanţă. lăsând o urmă originală în lume. de exemplu de experienţa. Viaţa mea trebuie să devină fecundă.

În cursul celei de-a treia etape eu trebuie să înţeleg corect pentru ce raţiune a acţionat celălalt astfel. unii oameni nu se pot ierta pe ei înşişi. în ochii lui. De cum s-a terminat ultima ceartă. Soţul a văzut roşu. Iertarea este salvatoare înainte de toate pentru mine căci mă eliberează de ceea ce mi-a făcut celălalt. natural. soţia a venit să-l caute pe soţul ei pentru a-i cere să o ierte imediat în numele lui Cristos. Ar trebui apoi continuat cu o rugăciune pentru celălalt pentru ca el să regăsească pacea. Eu sunt astfel reconciliat cu existenţa mea. Când ei se ceartă şi nu sunt în măsură să-şi vorbească. Adesea nu se poate începe imediat pentru că convorbirea imediată pe tema în discuţie ar provoca alte răni. Odată. Aceasta cere şi umilinţă. Aceşti soţi procedează de o manieră avizată. Altă familie mi-a povestit că ei au lăsat pe masă lumânarea de nuntă. cea ce mă duce la sesizarea motivelor acţiunii sale. Pentru celălalt este o invitaţie. Dacă nu pot să-l iert pe cel care m-a rănit eu sunt legat mereu de el. Unele persoane nu vor fi deci niciodată vindecate pentru că ele nu pot ierta. Această mânie creează o distanţă bună faţă de celălalt. doi soţi au venit la mine pentru că aveau mereu dispute între ei. Se întâmplă ca unele persoane să aibă despre ele însele o imagine prea ideală şi nu se pot 49 . La a doua etapă deja îmi recunosc mânia datorită căreia am luat distanţă faţă de ofensatorul meu. Cum se poate omul ierta pe sine însuşi? Cum putem rupe cercul vicios al autorănirii? Aşa este. Dar în iertare trebuie de asemenea găsite căi rezonabile. Trebuie ca eu să iau în serios sentimentele mele. suferinţa ca şi mânia mea. Celălalt are nevoie de timp şi spaţiu pentru a lăsa mânia să izbucnească. Şi abia în cursul celei de-a patra etape se produce iertarea efectivă prin care renunţ la atitudinea vătămătoare a celuilalt şi astfel mă eliberez lăuntric. era un gest total neadecvat. A te ierta pe tine însuţi implică renunţarea la iluzia că eşti perfect. Ei vin să se confeseze pentru a simţi iertarea lui Dumnezeu. dar în adâncul inimii lor ei nu încetează să-şi facă reproşuri. unul din ei merge să caute lumânarea şi o aprinde. Multe vătămări se produc datorită faptului că bărbatul şi femeia nu păstrează între ei o distanţă suficientă şi că se produce o confuzie în emoţiile lor.Voi repeta probabil ceea ce am spus deja răspunzând la problema referitoare la agresivitate. De asemenea prima etapă a iertării este să iau distanţă faţă de ofensatorul meu. pentru că. aşa încât ei se „înăcresc” unul pe altul.

ceea ce nu era cazul altădată. sunt incapabile de a se schimba. în consecinţă. altfel ei ar putea să-şi proiecteze agresiunile lor inconştiente asupra 50 . să-şi abandoneze reproşurile pe care şi le adresează şi să se accepte ca cel care şi-a asumat responsabilitatea sau ca cel care a devenit aşa cum este în prezent. sau în simboluri(de exemplu în simbolurile Bisericii sau în cuvinte pe care le aud dintr-odată). de exemplu.ierta pentru că ar trebui să renunţe la această iluzie. Eu ţin de exemplu cursuri pentru industriaşi şi aceştia ştiu bine că trebuie să soluţioneze cu inconştientul lor. că ne-am domina mai bine agresivitatea dacă ne-am asculta mai mult propria conştiinţă? În zilele noastre există mai mulţi specialişti care au un acces la inconştient. Când visez un copil de exemplu este semn că ceva creşte în mine. Într-una din cărţile dumneavoastră trataţi subiectul: rolul viselor în viaţa spirituală. Unele vise îmi indică de asemenea demersurile de împlinit în viaţa spirituală. şi tu trebuie să te ierţi. ele îmi descoperă realitatea mea şi înainte de toate aspectele mele inconştiente. Până la ce punct trebuie să ţină cont creştinul de visele sale? Îi sunt cu ceva de folos? În Biblie. Şi există şi vise religioase care îmi reconfortează credinţa. Eu pot afirma de asemenea că Dumnezeu îşi trimite îngerii în vis pentru a-i învăţa pe oameni. visele sunt limbajul lui Dumnezeu. Pentru tradiţia creştină ascultarea viselor a fost capitală pentru că Dumnezeu vrea să lumineze profunzimile sufletului şi să le transforme. Ei cerceteazã visele. Ele îmi dezvăluie că sunt mai avansat decât credeam pe drumul meu. Visele îmi arată ceea ce sunt. Însă eu spun multor penitenţi care vin să se confeseze: „Dacă Dumnezeu te iartă. Singura condiţie care îmi permite să mă iert este credinţa în iertarea lui Dumnezeu şi experienţa acesteia. În ele eu fac experienţa apropierii salvatoare a lui Dumnezeu ca lumină. Altfel nu crezi cu adevărat în iertarea lui Dumnezeu!” A se ierta pe sine presupune ca omul să-şi îngroape sentimentele lui de culpabilitate. Ele preferă să ţină la ideile lor şi. Putem spune. psihologia şi alte lucruri de acelaşi tip. Alte vise sunt pline de promisiuni.

de emoţiile lor şi totuşi nu pot trăi cu adevărat decât dacă îşi transpun în fapt instinctul lor de distrugere. Dar o agresiune care se manifestă în exterior răneşte în acelaşi timp şi sufletul propriu al celui care reacţionează astfel. Există totuşi o mulţime de oameni care se eliberează de inconştientul lor.colaboratorilor lor. 51 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful