Anselm Grun Invitaţie la seninătatea inimii

( fragmente traduse din cartea : Anselm Grun- Invitation à la sérénité du coeur, Editura Albin Michel, Franta, 2002 ) Sa nu fugim de umbra noastra Cum sa gasim seninatatea astazi Meditatia Imprumutarea cailor corpului Dialogarea cu nelinistea noastra A pune ordine cu ajutorul ritualurilor Identificarea cauzelor nelinistii A acorda atentie A posti si a face liniste A face viata mai simpla A gasi odihna in Dumnezeu Pacea ca implinire a timpului Pacea ca intrerupere a timpului Pentru listare economica apasati aici Să nu fugim de umbra noastră(introducere) Unui om îi era frică de umbra corpului lui şi căpătase oroare de urmele paşilor lui. Pentru a scăpa de acestea a luat-o la fugă. Ori, cu cât făcea mai mulţi paşi, cu atât lăsa mai multe urme; cu cât fugea mai repede, cu atât mai puţin îl părăsea umbra lui. Imaginându-şi că mergea prea încet totuşi, nu se oprea din alergarea tot mai rapidă, fără să se odihnească. Ajuns la capătul

1

puterilor, a murit. El nu ştia că pentru a-şi suprima umbra ar fi fost îndeajuns să se aşeze la umbră şi că pentru a-şi opri urmele ar fi fost îndeajuns să stea liniştit. Ce culme a prostiei! Mulţi oameni, astăzi, nu mai au ideea simplă de a se aşeza la umbra unui arbore. Ei preferă să fugă, aşa cum făcea acel personaj din povestea lui Chuang Tsu. Totuşi, cel care fuge de umbra lui fuge spre pierderea lui. El nu află niciodată seninătatea. Aceşti contemporani care nu vor să-şi privească în faţă partea lor de umbră merg direct la moarte. Fugind de umbra lor, ei se instalează într-o nelinişte care se traduce prin probleme cardiace. Nu întâmplător maladiile inimii sunt în prezent una din principalele cauze de deces. Dacă inima nu-şi găseşte liniştea, ea se epuizează şi, după un timp, sfârşeşte prin a ceda. E cazul mai ales al oamenilor care sunt victimele maladiilor cardiace. Chiar şi cei care au o inimă sănătoasă se tem să nu-i lase inima. Problemele cardiace sunt legate adesea de frică: ne temem de ceva. Inima simbolizează înainte de toate sentimentele. Adesea emoţiile refulate, ca iubirea sau ura, sunt la originea problemelor cardiace. La unul este o dereglare a ritmului cardiac, la altul este o criză cardiacă. Pentru că fugim de emoţiile noastre, inima noastră ne cheamă la ordine şi ne constrânge să ne ocupăm de ea. Se vorbeşte chiar de o „nevroză a inimii” pentru cei care sunt obsedaţi de teama că inima i-ar putea lăsa. Bolnavii de inimă dau adesea impresia că sunt crispaţi, ei se aseamănă personajului lui Chuang Tsu. Ei nu ştiu să se odihnească şi să se bucure de viaţă. Ei nu ştiu să se aşeze la umbra unui arbore. Aceasta se aseamănă cu maladia tipică a unui manager: el are întotdeauna ceva important de făcut iar a se ocupa de umbra lui i se pare o copilărie ! De aceea preferă să se plângă de probleme cardiace. Calea care duce la seninătatea inimii, aşa cum a fost descrisă în special de către monahii primelor veacuri, îşi păstrează întreaga actualitate pentru că neliniştea a devenit o maladie a epocii noastre. Mulţi sunt cei care se plâng că nu-şi găsesc calmul. Pentru călugări, n-ar fi suficient să lucreze mai puţin pentru a accede la linişte. A găsi această seninătate presupune un drum lung care, trecând prin

2

cunoaşterea aprofundată de sine, conduce la Dumnezeu, singurul loc unde, potrivit lui Augustin, este posibil să găsim odihna. Cale exigentă şi în acelaşi timp angajantă pentru că ne permite să accedem, încă aici în această lume agitată, la sabatul divin. … În ultimul timp, am putut observa în activitatea mea pastorală această absenţă a seninătăţii la multe persoane. Mereu aceeaşi plângere: „Nu-mi pot găsi odihna ! Atâtea griji mă perturbă, inclusiv noaptea; mă îngrijorez pentru copiii mei care au probleme psihologice, care au ales o cale diferită de cea pe care o doream eu pentru ei.” Fără a pune la socoteală problemele financiare şi şomajul, cauze ale insomniei… Este cazul, înainte de toate, al celor care ocupă posturi de răspundere şi care se plâng că nu pot accede la seninătate. Se aşteaptă mereu ceva de la ei. Ei se întreabă dacă au luat decizia cea bună şi dacă aceasta va fi utilă pentru întreprindere… Pentru alţii, teama de inactivitate este cauza anxietăţii. În calm şi seninătate, ei se tem să facă faţă propriului lor adevăr. Dacă nu am nimic de ce să mă agăţ se poate ca toate decepţiile vieţii să urce la suprafaţă. Risc atunci să descopăr că nimic nu mai merge în existenţa mea şi că angajamentul meu faţă de alţii este zadarnic. Continui să înaintez pentru singurul scop de a-mi ascunde propria-mi disperare. Dar nu mai cred că ceea ce fac are un sens: totul devine gol şi tocmai de acest gol fug eu. Conştiinţa mea ar putea să-mi amintească şi să lase să vină la suprafaţă sentimente de culpabilitate: de frică fug de calm şi de linişte. Cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla ar fi să mă întâlnesc cu propriul meu adevăr ! Pentru că vreau să evit aceasta cu orice preţ, trebuie să fiu ocupat în permanenţă. Astfel, chiar şi timpul liber devine cauză de stres şi îl acopăr cu nenumărate activităţi. Oamenii care refuză să-şi privească în faţă propriul adevăr fug de ei înşişi. Ei se plâng astfel de un stres pe care îl provoacă ei înşişi. Ei nu pot accede la calm pentru că în adâncul inimii lor nu vor cu adevărat

3

aceasta: o frică, ancorată în profunzime, îi agită în permanenţă. În pofida acestei incapacităţi de a găsi calmul, omul de astăzi aspiră să se „desprindã”. Cursurile care promit odihna interioară umplu sălile. Se aşteaptă de la metodele psihologice sau de la tehnicile de relaxare găsirea acestui calm la care aspirăm. Totuşi, acest calm nu poate proveni de la tehnici pentru că el este rezultatul unui drum spiritual. Călugării primelor veacuri aveau drept scop să conducă omul la odihna în Dumnezeu. Hesychia a fost cuvântul cheie al monahismului timpuriu: de acolo a ieşit o şcoală de spiritualitate numită „isihasm”, începând cu secolul al III-lea: calea spre pacea interioară. Acest calm, această pace nu sunt cele care se găsesc în aburii alcoolului, în somnul beţiei, care sunt mai degrabă renunţare la realitate. Calmul monahilor este cel în care inima accede la pace, în care frica încetează, în care omul este regenerat şi realimentat. Acest calm este, la urma urmei, experienţa odihnei sabatice pe care ne-a rezervat-o Dumnezeu. Cel care simte prezenţa lui Dumnezeu în rugăciune şi meditaţie va găsi pacea în el şi în jurul lui. Se va regăsi şi va trăi în armonie cu el însuşi. Calea spirituală a monahilor este în acelaşi timp terapeutică. Înţelepciunea conţinută în sfaturile lor este redescoperită astăzi de mulţi psihologi. Această cale îşi regăseşte deplina sa actualitate doar dacă această înţelepciune se traduce în limbajul de astăzi. Această carte ar vrea să-i invite pe cititorii ei să se aşeze la umbra arborelui pe care Dumnezeu însuşi ni l-a dat. Dumnezeu ne-a invitat să ne „adăpostim sub acoperământul aripilor sale” [Psalm 60,5 (61,5)]. El este stânca la umbra căreia ne găsim pacea. În siguranţa iubirii divine, suntem capabili să suportăm, fără teamă, umbra noastră. „Acoperământul aripilor lui” îndepărtează tot ce poate fi ameninţător din umbra noastră. (pag.7-13) Cum să găsim seninătatea astăzi Tradiţia spirituală a dezvoltat numeroase metode pentru a ne ajuta să găsim pacea, seninătatea. Totuşi, scopul principal al acestor metode nu era pacea ci

4

rugăciunea. Preocuparea maeştrilor spirituali era cum să ne rugăm pentru a deveni una cu Dumnezeu. Pentru Evagrie, scopul cel mai înalt era de a se ruga fără a se lăsa distras. Pentru a reuşi trebuie ca pasiunile, dorinţele şi gândurile să nu ne mai tulbure. Dar aceasta nu se poate face printr-o simplă decizie a voinţei. Este necesar un lung proces spiritual pentru a accede la această stare de pace. Încă de la primii călugări era important să se aplice metode bune. Evagrie apreciază că cel care se luptă fără metodă se luptă în zadar. De aceea Părinţii spirituali au acordat atâta importanţă metodei. Ea trebuie să ia în considerare psihicul uman şi să-i cunoască legile. Desigur, de-a lungul secolelor, căi obscure au violentat fiinţa umană. Totuşi, adevărata tradiţie spirituală s-a axat pe căi care au condus omul la viaţă, la libertate şi la pace interioară. Chiar dacă există un mare număr de căi încercate de către tradiţie, nu are sens să le adoptăm pe toate deodată. Fiecare trebuie să-şi găsească pentru el însuşi calea care îi este cea mai potrivită la un moment dat. Trebuie totuşi să ne ferim să trecem de la o cale la alta pentru că nu ne putem atinge scopul decât urmând o cale de o manieră cu consecventă. Dar nu trebuie să ne hotărâm asupra unei sau alte metode pentru faptul că s-a dovedit a fi eficientă. Trebuie să avem intuiţia a ceea ce este bun pentru noi astăzi. Trebuie să căutăm în propria noastră tradiţie ca şi în viaţa noastră căile care duc la pace şi la Dumnezeu. Persoanei pe care o îndrum din punct de vedere spiritual îi cer întotdeauna să-mi spună unde şi în care moment s-a simţit cel mai bine în copilărie, în ce moment a putut să se bucure de clipă, uitând cu totul de sine. Reflectând, această persoană va putea să găsească calea care o va conduce astăzi spre ea însăşi, o va ajuta să ajungă la seninătate şi să se deschidă lui Dumnezeu. Trebuie ca cele două să se întâlnească, calea tradiţiei şi cea pe care o găsim noi înşine spontan. Meditaţia Calea clasică pentru a găsi pacea este meditaţia. Meditaţia creştină, practicată începând cu secolul al III-lea, leagă ritmul respiraţiei de un cuvânt. Atenţia acordată respiraţiei orientează conştiinţa spre viaţa interioară şi, astfel, face să 5

Gândurile şi sentimentele. inspirând: „Priveşte”. domneşte o pace în care ne putem lăsa să alunecăm. pasiunile şi rănile nu au acces acolo. Meditaţia ne ajută să reînnodăm legătura cu acest spaţiu interior. dar cu cât coborâm mai în adânc cu atât calmul este mai mare. Atât timp cât rămânem în intelect. Altă cale constă în a nu acorda atenţie gândurilor noastre. Dar cel mai adesea noi suntem separaţi de el. Expirând ne putem imagina că dăm la o parte toate aceste preocupări şi după un timp ne găsim calmul. el preexistă în noi. Expresia „a-şi găsi calmul” vrea să spună că. suntem neliniştiţi: o sumedenie de gânduri se agită acolo. acolo unde cugetările noastre găsesc calmul. în profunzime. Acest spaţiu de linişte(tăcere) nu este „de creat”. Meditaţia este o plonjare în calmul interior. îngropat în adâncul inimii noastre. Se poate ca cuvântul şi suflul să ne poarte o clipă acolo unde totul este linişte în noi. noi rămânem calmi în faţa fluxului şi refluxului lor. proiecţiile şi reflectările. În loc să ne rumegăm gândurile facem să intre în ele respiraţia şi cuvântul rostit. La suprafaţă. Pentru această meditaţie este inutil să ne concentrăm. Acest ancoraj protejează fragila ambarcaţiune a inimii noastre de asalturile la care o supun gândurile noastre. 6 . ci în a ne concentra spiritul asupra cuvântului. Cuvânt pe care Dumnezeu ni-l adresează aşa cum a făcut pentru Isaia. Capul poate continua să se agite. acest loc interior. Ne lăsăm spiritul să coboare scara cuvântului până când atinge locul interior al liniştii. Ne punem în cuvânt şi expiraţie toată aspiraţia noastră spre odihna sabatică divină.se nască calmul. gândurile să vagabondeze. Gândurile se transformă astfel şi îşi pierd capacitatea lor de hărţuire. nu trebuie să-l creăm. Ken Wilber compară meditaţia cu o plonjare submarină. Misticii sunt convinşi că există în noi un spaţiu de tăcere unde locuieşte Dumnezeu. şi expirând: „Eu sunt cu tine”. dar. Putem astfel să legăm respiraţia de o expresie: de exemplu. Suntem ancoraţi datorită acestui cuvânt legat de respiraţie. marea rămâne agitată. Meditaţia este calea care ne conduce la calm. Chiar dacă ele nu încetează să rămână la suprafaţă. calmul există deja. Este suficient să rostim aceste cuvinte fără a ne reprima gândurile sau sentimentele.

Meditaţia nu are nimic comun cu concentrarea. Mersul pe jos. în noi. ne regăsim calmul mai uşor. nu le putem opri mişcarea dar. Suntem cu totul acolo. Împrumutarea căilor corpului Primii asceţi ştiau că. Pentru că ştim că în adâncul nostru există un spaţiu inaccesibil acestor probleme. Simţim atunci că atingem însăşi esenţa noastră. în timpul cărora simţim în noi acest spaţiu interior. dacă nu ne îngrijim de ele. În lumea noastră deosebit de stresantă avem nevoie de practici corporale pentru a alunga neliniştea. turul chiliei lui. Sunt suficiente aceste câteva clipe.A medita nu înseamnă că trebuie să fim calmi în permanenţă dar că trebuie să evităm stresul. jogging-ul. grădinăritul ne pot ajuta să ne detensionăm. de judecarea altora. un loc în care suntem cu adevărat. Filozoful danez Soren Kierkegaard a putut să arate că nici o grijă nu rezistă mersului. este mai bine să alungăm mai întâi neliniştea printr-o plimbare mai lungă sau printr-un raid prin pădure. Dacă în clipa următoare problemele reizbucnesc nimic nu ne va face să ne înfuriem. inaccesibili. Trainingul autogen şi eutonia conduc la calm adoptând şi căi care trec prin corp. de aşteptările şi de atacurile lor. dacă atingem profunzimile sufletului nostru datorită cuvântului şi respiraţiei. Trebuie să ne abandonăm complet mişcării pentru că ea absoarbe acel du-te vino al gândurilor noastre. Atunci când suntem prea preocupaţi. Trainingul 7 . Dar mersul sau cursa practică pentru performanţă nu ne va elibera de preocupările noastre. în Dumnezeu. de mai multe ori. pentru a crede în existenţa lui şi pentru a ne simţi protejaţi de agresiunile exterioare pentru restul zilei. Dumnezeu ne eliberează de nelinişte. este posibil să găsim pacea. Ei îl sfătuiau pe cel care este tulburat de către patimile lui să facă mai întâi. Prin aceste două metode încercăm să deplasăm conştiinţa spre corp. Dacă. Suntem în mijlocul liniştii şi a păcii. Prin mersul pe jos ne putem elibera de ceea ce ne preocupă. adesea. nu ajută la nimic să te aşezi să meditezi. după o plimbare. ne aşezăm pentru a medita. Gândurile continuă să ţâşnească. de neatins.

presiuni. în răcoarea dimineţii. între spirit şi instinct. vara după rugăciune. Contracţiile corporale exprimă întotdeauna tensiuni psihice. Pentru mine este o experienţă de mare profunzime. să presimt adesea ce înseamnă să fii una cu toate. constrângeri pe care ni le impunem. 8 .autogen utilizează autosugestia. a ceea ce mă tulbură. cu Dumnezeu. Atunci când merg. Lăsându-ne suflul să se răspândească până în părţile cele mai tensionate ale corpului nostru. Ceea ce mă ajută. prin calmul adus corpului nostru. Nici o nevoie de a gândi sau rosti cuvinte pioase: eu nu sunt decât în gestul acesta. îmi pun braţele în cruce sub soarele ce se înalţă. Pentru mine. Prin acest gest. cel al crucii. Adesea. Pentru mulţi. Dacă nu pot provoca această experienţă ca prin magie. Acest gest mă linişteşte pentru că mă îndepărtează de intelectul meu. Dacă sunt în întregime în gestul meu. Mă simt atunci una cu Creaţia. Pot aşadar intra în relaţie cu Dumnezeu prin acest gest al mâinilor deschise. Toată fiinţa mea este adunată în mâinile mele. Adesea. este să-mi ridic mâinile în formă de cupă şi să-mi pun toată conştiinţa în mâinile mele. punându-mi braţele în cruce. calea practicii corporale înseamnă şi exprimarea prin gesturi. nu reuşesc să ajung la calm. Prin „tensiunea bună” (eutonia) a corpului ajungem la echilibrul sufletului. Nu mai există separare în mine între cer şi pământ. crispări. pot cel puţin. cum corpul nostru devine greu şi. În eutonie luăm cunoştinţă de tensiunile care s-au acumulat în noi. înaintea lui Dumnezeu. trainingul autogen este un mijloc de a se „deconecta” de preocupările profesionale. eu pot întinde spre Dumnezeu tot ceea ce este în mine. Am astfel sentimentul că Dumnezeu îl primeşte şi că sunt purtat de către el. Neliniştea cedează locul unei păci creatoare. sunt aşezat şi foarte neliniştit şi. ajungem să ne liniştim neliniştea. După gesturile mâinii se poate recunoaşte esenţa unei fiinţe umane. de exemplu. cu toţi oamenii. putem să ne destindem. între spiritualitate şi sexualitate. Ne imaginăm. atunci. cu mine însumi. agitaţia interioară încetează. cum braţul nostru drept este cald şi greu. am dorinţa de a face un alt gest. concentrându-mă asupra respiraţiei.

pentru că ele sunt şi o parte din noi înşine. Dar este esenţial totuşi să percep. Poate vom descoperi atunci ceea ce ne este atât de dezagreabil şi vom pune degetul pe adevărata noastră problemă. putem încerca să analizăm această mânie. Aceasta poate fi ceva foarte dureros dar numai traversând-o putem ajunge la pacea veritabilă. Tradiţia monastică recomandă în acest caz să ne examinăm la modul profund aceste gânduri. în pofida încercărilor de meditaţie. Şi dacă ea persistă.Dialogarea cu neliniştea noastră Unii. Putem. Pentru că ţinem la lucruri exterioare. Ei cred că ele nu deranjează rugăciunea lor. regretul pentru ceea ce nu am trăit. de exemplu. Alţii consideră că gândurile care apar în ei şi care îi împiedică să se roage cu adevărat sau să-şi găsească seninătatea nu au nici o importanţă. Dacă le luăm în considerare şi le punem în faţa lui Dumnezeu. Sau putem să luăm distanţă faţă de el pentru a nu ne mai tulbura cu probleme lui. traversând-o. accedem puţin câte puţin la calm şi putem astfel să ne rugăm. Ei ar vrea să se roage sau să mediteze dar se prăbuşesc sub asalturile gândurilor. să ne concentrăm asupra lor pentru că ele sunt expresia propriilor noastre probleme. trebuie s-o luăm în considerare. Trebuie să o luăm în considerare fără a o judeca dar întrebând-o pentru a descoperi a cui mască este. am putea să ne întrebăm pentru ce aceste lucruri au atâta importanţă pentru noi. să găsim calmul. Dacă ne invadează tristeţea. Am putea de asemenea să ne întrebăm să aflăm pe cine căutăm să evităm în această superficialitate. De exemplu. Uneori 9 . Tot ceea ce iese la suprafaţă în tăcere are un sens. se plâng că nu reuşesc să ajungă la el. să ne apropiem de acest coleg şi să elucidăm cu el cauza acestui conflict. Dacă ne facem c-o ignorăm. înseamnă că ea va fi imboldul care ne va conduce să schimbăm ceva în realitate. în pofida tuturor acestor gânduri superficiale. pentru ca. deşi acordându-şi timp pentru a găsi calmul. cã noi avem şi o latură superficială şi banală. această tristeţe ne va ajunge din urmă sau se va traduce printr-o insatisfacţie sau nelinişte difuză. Dacă izbucneşte animozitatea faţă de un coleg.

Ea voia ca acest „truc” să reziste judecăţii Supraeului ei. De multe ori aceste gânduri comune care nu urmăresc peste tot ascund o disperare profundă în privinţa absurdităţii vieţii. s-o accepte pentru a putea accede la un grad superior de pace. Căutarea ei a durat mult timp până când a fost capabilă să recunoască. Dar ei nu-şi pot atinge niciodată scopul astfel. mai întâi. dincolo de aceste gânduri superficiale. rugăciunea şi viaţa ei au devenit mai autentice. adevăratele ei dorinţe şi toate lipsurile vieţii ei. O femeie care mi se plângea că-şi pierde timpul când se roagă. Sau poate indica. O prietenă i-a spus: „Vei sfârşi într-un spital psihiatric!” Omul respectiv nu şi-a găsit calmul decât cu ocazia unui sejur într-o mănăstire unde a recunoscut că această angoasă ascundea de fapt o aspiraţie la Dumnezeu. Ea voia să se debaraseze de neliniştea ei dar a trebuit ca. dar când simt fierberea lor interioară. Ea s-a eliberat în sfârşit de corsetul pe care îl îmbrăcase pentru a înainta spiritual. Ar vrea să se bucure de pace. Dar o nelinişte persistentă l-a zguduit. Angoasa care rezultă de aici nu ne lasă în pace. Mulţi ar vrea să-şi combată neliniştea. Aceste gânduri superficiale nu sunt poate decât capacul pe care îl punem deasupra vulcanului nostru interior în lipsa curajului de a-l înfrunta. Dumnezeu nu îi lipsea. nu ni-l putem însuşi. se înfurie şi nu 10 . timp de cincisprezece ani. disperare pe care refuzăm să o vedem. căuta un „truc” pentru a ajunge să se concentreze în rugăciune. Preocupările ei nu-i permiteau să ajungă să cunoască cu adevărat rădăcinile neliniştii ei. Aceasta o împiedica să se roage şi atunci când şi-a privit în faţă propriul adevăr. ocupată cum era cu mii de treburi deşarte.neliniştea este semnul că acest mod de a medita nu ni se potriveşte. Ea poate însemna şi că n-am atins scopul şi că trebuie să căutăm o formă de rugăciune mai adecvată. Un bărbat îmi povestea că el a reuşit să scape cu bine din aceasta fără a recurge la Dumnezeu. Cel mai mare duşman al seninătăţii este stresul pe care ni-l impunem. că multe din problemele noastre sunt departe de a fi reglate şi că trebuie să le examinăm. Acestea nu erau în fond decât o protecţie faţă de suferinţa unei vieţi netrăite.

Va găsi astfel putere şi vigoare pentru tot restul zilei. Lăsând să vină tot ceea ce apare în noi. noi rămânem calmi orice s-ar întâmpla. foarte 11 .” Calmul ne este astfel acordat. să stea cu calm într-o biserică. Pentru că. este un grad prea ridicat pentru noi pentru că nu ne poate fi dat decât în moarte. Eul nostru nu este atins. intrăm în tensiuni şi conflicte inutile. chiar şi la muncă. cu conştiinţă. Dincolo de conştiinţă. Ne sculăm în ultimul minut şi înghiţim repede micul dejun: ne pregătim o zi stresantă şi probleme superflue. La birou. Astfel. Din contră. Soţia este fericită de întoarcerea acasă a soţului ei dar acesta nu este de fapt disponibil. în Eul nostru adevărat neliniştea nu mai are putere. În loc să se debaraseze de neliniştea lor. începând ziua printr-un ritual benefic – o scurtă rugăciune prin care ne încredinţăm binecuvântării lui Dumnezeu – luându-ne timp ca să savurăm micul dejun. de exemplu. ritualurile ne pot ajuta să combatem stresul.se mai pot suporta. Lăsându-le să ne traverseze. Lăsându-i locul cuvenit. Nimeni nu vrea să fie deranjat şi cea mai mică remarcă tensionează atmosfera. o începem mai calm. Atât timp cât trăim. noi le relativizăm spunând: „Acum nu mă mai ocup de aceasta. Sosesc apoi soţul/soţia şi copiii noştri prost dispuşi. ei ar trebui să o admită. Tot ceea ce este în noi are drept la existenţă. În acest fel. noi suportăm constant asaltul gândurilor şi emoţiilor. în inima noastră. în care nimeni nu-l interpelează şi se va bucura de a fi acolo şi numai acolo. pe care mulţi ar vrea să-l atingă dintr-odată prin metode de meditaţie. Mulţi sunt cei care revin acasă stresaţi. … Ritualurile care marchează sfârşitul zilei de lucru sunt decisive. noi ne putem retrage şi o putem abandona acolo unde este ea: în capul nostru. A pune ordine cu ajutorul ritualurilor Noi ne începem rău ziua de multe ori. ei refuză să atingă calmul. Calmul absolut. Adeseori. satisfacţie şi recunoştinţă mai mari. Un director de bancă va merge. Neliniştea reapare mereu şi trebuie să o lăsăm să vină. în timpul pauzei de prânz. nu întreprindem decât un singur lucru odată. El va aprecia acest moment în care nu are nimic de făcut. prin ritualuri patologice. Ea nu locuieşte decât intelectul şi emoţiile noastre. ceea ce este favorabil disputei.

Este posibil de asemenea ca. în asemenea situaţii. Ritualurile de trecere ne pot ajuta în acest sens. Pacea ne-ar expune riscului de a ne fixa într-o incapacitate de a evolua. Lui i-ar place să-şi găsească pacea dar familia îi cere disponibilitatea. Ar fi bine ca un ritual să-l ajute să se „desprindă” de muncă şi să lase în urmă agitaţia întregii zile. Am putea trata cu solemnitate anumite aniversări. de exemplu cu ocazia pubertăţii sau a crizei de la mijlocul vieţii. Ritualurile constituie şi tranziţii pentru perioadele vieţii umane. patruzeci sau cincizeci de ani. Este cazul angoasei care ne cuprinde încă de dimineaţă când ne vin în minte tot ceea ce ne aşteaptă în ziua respectivă. Ar fi suficient poate să se aşeze câteva minute înainte de a părăsi lucrul. Pentru că angoasa. odată aşezat în maşină. Aceste ritualuri traduc necesitatea neliniştii. de exemplu optsprezece. Am putea de exemplu să oferim o carte care invită la pace. dar el se încruntă şi nu are chef să răspundă. După fazele de agitaţie ar trebui ritualuri de trecere care să ajute să înaintăm spre o mai mare stabilitate. să nu demareze imediat şi să se pregătească pentru întoarcerea în familie. Neliniştea este o parte a noastră înşine iar ritualurile ne ajută să o canalizăm. Fiinţa umană trăieşte bulversări însoţite de angoasă. un curs de meditaţie pentru a înainta pe calea spirituală. pacea ca cel mai mare bine. În asemenea momente a fi fatal să vrem să considerăm.preocupat cum încă este de grijile sale profesionale. pentru că ea este creuzetul în care 12 . Ritualul de trecere ne permite să ne descărcăm de acest stres şi să trecem de la muncă la timpul liber al serii. o frumoasă piatră care să exprime ceea ce celălalt ne aduce şi în acelaşi timp ceea ce noi îi urăm. Această sărbătoare ar putea fi atunci ocazia de a pune în cuvinte angoasa care ne nelinişteşte. soţiei i-ar place să-i povestească ziua ei. Copiii îl aşteaptă. are raţiunea ei de a fi: ea pune în mişcare. Este şi cazul stresului pe care îl acumulăm de-a lungul întregii zile. Ritualurile sunt importante pentru că nu putem fi întotdeauna calmi. la pacea sabatului. care scutură vechiul pentru a face să apară noul. confortabil şi să respire profund pentru a evacua stresul zilei. cu orice preţ. Nu putem să trecem fără tranziţie de la agitaţie la calm.

nu ştim ce vrem cu adevărat şi trecem de la o idee la alta.apare noul. Se poate să luăm cunoştinţă atunci de faptul că ceea ce trăim nu ni se mai potriveşte. poate. Nu trebuie să ne indispunem dacă. o fixare de angoasă asupra a ceea ce poate. scăpându-ne. Ea ne împinge să continuăm să creştem. Suntem purtaţi astfel spre a fi crispaţi. în faţa căruia nu crede să-şi aibă locul lui. Nimic nu mai încetează şi noi nu găsim odihna. Avem nevoie şi de perioade calme. avem nevoie de un mediu calm pentru ca angoasa noastră să se exprime. Sau prea perfecţionist pentru că îşi pune neîncetat întrebarea dacă ceea ce a făcut este bine făcut. sub dominaţia neliniştii. să nu ne retragem prea repede în repaus. Neliniştea este şi o parte a vieţii noastre. Identificarea cauzelor neliniştii Prea adesea ne plângem că nu găsim calmul fără a căuta cauzele. Încercaţi să păstraţi pumnul strâns şi veţi vedea ce înseamnă să ţii lucrurile în mână. seara. dirijată şi împotriva lui Dumnezeu. nu am găsi niciodată ceea ce căutăm cu adevărat. Aceasta seamănă mai mult cu paralizia decât cu calmul. de a-şi pune adevăratele probleme. să trăim cu adevărat. Dar simţim nevoia de a menţine lucrurile de teamă că ne-ar putea scăpa. în timpul cărora lucrurile se pot stabiliza. Această fugă îl fereşte. Dar nu astfel o vom surmonta căci în stăpânire suntem tensionaţi. de munca lui este poate prea sigur de importanţa lui. să ne pună în pericol. Pentru a nu avea de resimţit această angoasă. Cel care nu ajunge să se „desprindă”. Adeseori. pentru câţiva ani. întrebându-se dacă toată lumea este mulţumită de el. în absenţa cărora. Recursul la o retragere pentru reculegere destul de lungă poate fi ocazia de a ne asculta pe noi înşine. El îşi 13 . în acelaşi timp. Această angoasă este. Dacă vrem cu adevărat să ajungem la calm. Această paralizie este. fără îndoială. trebuie să chestionăm această nelinişte care nu are decât cauze externe. el fuge în agitaţie. Sau prea anxios pentru că îşi provoacă suferinţă. Un asemenea om va fi stresat pentru că îi este frică să privească în faţă relaţia pe care o are cu soţia sa. Am vrea să stăpânim neliniştea care ne zbuciumă.

prin aceste metode: destinderea este ceea ce contează. Somnul va veni în plus. să fim atenţi la angoasa noastră pentru a o descifra. Ei nu ştiu „să lase lucrurile în voia sorţii”. Aceasta nu este decât o soluţie de urgenţă pentru că insomnia este legată de incapacitatea de a lăsa lucrurile aşa cum sunt. Nu să căutăm să adormim cu orice preţ.ascunde problemele de cuplu în spatele acestui stres. Am putea de exemplu să ne sculăm şi să citim până picăm de somn. ai nervilor tăi şi te privezi de somn. Alţii nu reuşesc să adoarmă şi luptă împotriva insomniei cu ajutorul medicamentelor. recitarea rozariului mă ajută să mă abandonez somnului. Alţii adorm fără probleme dar se trezesc în mijlocul nopţii fără a putea să readoarmă. pentru a ajunge la calm. De aceea trebuie. Ei ar trebui să se întrebe ce vrea Dumnezeu să le spună prin aceasta. Dar voind să controlezi totul ajungi să-ţi pierzi controlul propriei vieţi. În loc să se revolte împotriva acestei veghe forţate ar trebui să o privească ca pe o şansă. 14 . să fie în mâna lui Dumnezeu pur şi simplu. Trezirea lor se datorează poate unui vis important pe care ar trebui să încerce să-l interpreteze. Cum să reacţionăm în faţa acestei insomnii? Pentru că problemele somnului exprimă o incapacitate de a te lăsa „în voia sorţii”. ar fi zadarnic să le combaţi. Sau poate că Dumnezeu le dă astfel ocazia de a reflecta cu privire la viaţa lor pentru că în cursul zilei nu-şi fac timp pentru aceasta. În realitate. acest stres îi este un refugiu pentru a se deroba de la problemele dezagreabile. ajungi să te prăbuşeşti. Nevoind să te laşi în voii sorţii pentru a dormi. El justifică acest stres spunând că este gata să se sacrifice pentru familia lui. să se abandoneze. În ceea ce mă priveşte pe mine. Am putea să ne rugăm pentru familie sau prieteni şi astfel veghea noastră ar căpăta sens. Se tem să piardă control asupra lor înşişi şi ar vrea să păstreze mânuirea vieţii lor. E mai bine să încerci să te destinzi prin training autogen sau eutonie.

Fără a 15 . Ar trebui să ne desfacem de obsesia lucrului şi să avem încredere în ajutorul lui Dumnezeu. să se dovedească benefice. odată luate deciziile. Fără a putea să le exprime exact. care nu sunt neapărat cele mai bune. de exemplu. care au de luat decizii care implică multă lume. din cauza bunului plasament al banilor noştri şi a cursului dolarului nu poate decât să ne tulbure somnul şi rămâne inutilă pentru că nu putem schimba nimic acolo. Ei se neliniştesc pentru cei implicaţi dar. În el. ceva se revolta dintr-odată împotriva acestui rol cu care se prea obişnuise. Îmi amintesc de un om care nu conştientizase niciodată că până atunci nu făcuse decât să se adapteze. pot ajunge să neglijeze grija de ei înşişi şi liniştea lor. Şi chiar pentru îndrumătorul lor spiritual nu este uşor să ghicit. Această chestionare le pare justificată. Ea poate fi şi expresia dorinţelor refulate sau a rănilor necicatrizate. Dumnezeu va face poate ca aceste decizii. el simţea în fondul acestei nelinişti că ar fi vrut să fie cu totul altul. Cauza neliniştii şi a insomniei poate fi şi mai profundă. se pot întreba îndelung pentru a şti dacă au luat deciziile cele bune. noi trebuie să ne încredinţăm lui Dumnezeu. Unii nu întrevăd cauza tulburărilor lor.Abandonarea de sine este legată de încredere. că făcuse totul pentru a fi „băiat bun”. Cei care au responsabilităţi. amintiri din copilărie care ne umplu de mânie sau de tristeţe. Neliniştea indică adesea că situaţia în care trăim ar trebui schimbată. din simplă grijă pentru alţii. Trebuie bineînţeles să reflectăm îndelung înainte de a lua decizii dar. Neliniştea. Angoasa ne obligă să privim în faţă problemele nerezolvate. Această nelinişte îl invita să-şi analizeze viaţa şi să-şi înfrunte problemele nerezolvate: nu putea deci decât să fie recunoscător pentru aceasta. Numai abandonându-ne lui Dumnezeu vom găsi somnul. Este necesar atunci ca ei să „dialogheze” cu neliniştea lor: „Ce vrei tu să ne spui? Încotro vrei să ne antrenezi? Asupra a ce vrei să ne atragi atenţia?” Astfel se ridică adesea la suprafaţă imagini. S-a putut întâmpla în trecut să ajungem la impas cu privire la mai multe lucruri care acum ne ajung din urmă.

dându-ne imboldul spre noi căi. ea este mai degrabă semnul unei rupturi interioare. În loc de a contra neliniştea ar trebui să utilizăm energia care este în ea. privind mai îndeaproape însă am putea descoperi în final că meseria nu ni se mai potriveşte. dacă ne face să înaintăm pe calea devenirii umane şi a metamorfozei. În permanenţă fiind sub presiunea de a trebui să facă mai bine decât ei. Numai luând cunoştinţă şi acceptând rivalitatea care l-a animat întotdeauna va putea să o relativizeze pe aceasta. că a rivalizat cu fraţii lui de-a lungul copilăriei lui. Noi am evitat cu adevărat să privim problemele în faţă de-a lungul anilor. Nu mai avem nevoie de ea. Nu înţelegem spre ce ne împinge această nelinişte. dacă ea ne împiedică să vedem ceea ce este cel mai necesar: această nelinişte nu face decât să ne sfâşie şi nu duce la nimic. Ea ne semnalează că viaţa noastră nu este încă ceea ce ar trebui să fie.înţelege exact ce ne agită. Poate că situaţia noastră familială nu mai poate dura astfel: ar trebui să abordăm în sfârşit dificultăţile de cuplu sau problemele pe care le întâlnim cu copiii noştri. Ne agăţăm de iluziile noastre. de exemplu. Şi ne răzvrătim faţă de Dumnezeu. Sau dacă ea ne face incapabili să fim prezenţi clipei. În fond. Ar fi o eroare deci să vrei să o controlezi ferm. care nu sunt adesea decât vise copilăreşti de măreţie. Noi ne-am forţat să îmbrăcăm un corset prea strâmt pentru noi. noi ne revoltăm împotriva vieţii noastre. Angoasa sfârşeşte prin a ne constrânge să 16 . că noi nu suntem în acord cu imaginea singulară pe care şi-a făcut-o Dumnezeu despre noi. Neliniştea va trece atunci de la sine. a istoriei noastre. Neliniştea vehiculează o energie. Trebuie să vedem mai întâi unde vrea ea să ne conducă. Trebuie să analizăm îndeaproape neliniştea pentru a şti dacă ea este salutară. el n-a cunoscut răgaz. Neliniştea poate exprima o insatisfacţie pe toate planurile. a naturii noastre. Această lipsă de dorinţă călugării o numeau akedia. Neliniştea ne împinge să facem să explodeze acest corset şi să ne punem pe calea libertăţii. ea îşi va fi îndeplinit sarcina. Dar neliniştea ne constrânge acum să privim adevărul în faţă. că ar trebui să schimbăm serviciul sau măcar postul în aceeaşi unitate. Cineva va descoperi.

ci în vocea noastră interioară. Ar fi mai bine să căutăm ceea ce. înseamnă că ei încă nu au găsit această cale. Neliniştea nu face decât să crească astfel şi să le dea dureri de cap. Decât să ne încăpăţânăm la o pietate imediată. persistă. Suntem în acord cu noi înşine atunci când facem una cu Dumnezeu. neliniştea este o invitaţie să aducem înaintea lui Dumnezeu lucruri care nu sunt neapărat agreabile. să ne acceptăm şi să spunem da vieţii aşa cum se prezintă ea. Alţii simt nelinişte chiar în clipa în care se aşează pentru a medita sau a se ruga. atunci când vor să mediteze. Şi aici. ci o trăim 17 . A acorda atenţie Putem trece de la nelinişte(îngrijorare) la calm concentrându-ne. Poate că încă nu am găsit calea spirituală potrivită. care este cu totul altfel şi pe care. Decepţionaţi. ar fi mai bine să-l auzim în noi pe omul puţin credincios. atenţia asupra a ceea ce este. Ele sunt semnul că ar trebui să fim mai consecvenţi. reticenţa noastră faţă de pietate. ne ajuta să ne simţim bine şi să fim în acord cu noi înşine pentru că aceasta era şi o experienţă spirituală. Nu mai luptăm atunci împotriva neliniştii. dezamăgirea şi rebeliunea noastră împotriva lui Dumnezeu. Eu îi sfătuiesc întotdeauna să urmeze propria lor cale spirituală. Trebuie să ne luăm rezistenţele noastre în serios. Da acestei lumi care este în mod natural imperfectă şi în final da lui Dumnezeu care nu ne urmează în reprezentările noastre eronate. Dacă neliniştea lor. ne este dificil să-l înţelegem. să nu ne încredem în dispoziţiile noastre. latura noastră „athee”. abandonează astfel meditaţia sau încearcă să se constrâng la calm. Poate că am ales meditaţia pur şi simplu la recomandarea cuiva şi gândindu-ne că ea este remediul tuturor relelor noastre. în fiecare clipă.abandonăm aceste iluzii. adesea. Ele pot semnala şi faptul că ne contrariem fiinţa noastră cea mai profundă. în copilăria noastră. În experienţa mea de îndrumător spiritual întâlnesc cu regularitate persoane care încearcă să-şi însuşească metode preluate de la alţii. Ei sunt astfel obligaţi să lupte neîncetat împotriva propriilor lor rezistenţe. Ne rămâne atunci să descoperim calea spirituală care ne conduce la viaţa în Dumnezeu.

în corpul nostru. natural. Dar această atenţie nu trebuie să devină o nouă performanţă. Suntem în simţurile noastre. Astfel. Prin ea realizăm cât de neatenţi suntem adesea. fie că ţinem un instrument. fără teama de a recunoaşte acolo un semn de maladie. un stilou sau o cheie în mână. al vieţii. Percepem ceea ce se mişcă în noi. Nesatisfăcuţi de noi înşine şi de lume fiind. Dar este un bun exerciţiu acela de a trăi în fiecare zi câteva clipe în această conştienţă.în toată conştienţa. În cea mai mare parte a timpului nu ne simţim la înălţimea aşteptărilor noastre. se naşte în noi o nelinişte difuză. în timp ce am putea lăsa lucrurile aşa cum 18 . Punctul de unde privim neliniştea noastră nu mai este contaminat de ea. apoi se atenuează. Trebuie să observăm cum se traduce această nelinişte în gândurile şi în corpul nostru. Cuvântul „atenţie” vine din latinul attentio. acţionăm cu toate simţurile deşteptate. Percepem astfel secretul clipei. conştientă. mergând simţind vântul şi soarele. Ne este dificil. Ar însemna să ni se ceară prea mult. Stabilim o relaţie de prietenie cu ea iar aceasta o linişteşte mult mai bine decât dacă am combate-o violent. ajungem să rămânem calmi în mijlocul furtunii. conştienţi de mişcările noastre. bucurându-ne de fiecare pas. Atenţia ar putea deveni astfel un ritual: de exemplu ieşind din casă inspirăm aerul. suntem pe deplin în ceea ce facem. cum creşte. să fim conştienţi în fiecare clipă. Corp şi spirit sunt convocate în aceeaşi calitate în acţiune. derivat din attendere care vrea să însemne „a tinde cu spiritul spre”. al timpului. cum se intensifică. A fi atent înseamnă că sunt prezent fiecărei clipe. de muşchii şi de pielea noastră. Îi dăm dreptul să existe dar ea nu mai are primul loc. În atenţie acţionăm de o manieră reflectată. să nu ne judecăm! A percepe fără a judeca conduce la calm. Suntem în deplină conştienţă în ceea ce facem. Mergem fiind cu totul în mersul nostru. Cauza neliniştii noastre provine adesea din judecata pe care o aplicăm asupra a tot ceea ce facem. Această privire atenţionată transformă deja neliniştea noastră. O lăsăm să vină fără să o combatem: neliniştea este prezentă fără a ne domina. Totuşi. Acordăm astfel atenţie la ceea ce se petrece în noi atunci când suntem neliniştiţi.

Rădăcina sam a dat Sammlung. Percepând în cel mai mare calm neliniştea noastră simţim multe lucruri mişcându-se în noi dar Eul care simte toate acestea nu este el însuşi în nelinişte. Astfel. Cel care este „împreună” cu el însuşi. Cel care acordă atenţie este precaut. Ne facem una cu noi înşine şi cu tot ceea ce îndeplinim. El revine astăzi în considerare.sunt. concentrare. cel care este „împreună” cu celălalt îl abordează de o manieră „blândă”. chiar dacă mediul înconjurător încă este agitat. reculegere) conţine rădăcina sam pe care o regăsim în Achtsamkeit (atenţie) ca şi în Behutsamkeit (precauţie). ce 19 . O altă lecţie de a fi atent este reculegerea. din agitaţie şi ne conduce la o acţionare readunată (gesammelt). Nu ne lăsăm distraşi de activităţile cele mai variate. Cel care este lângă cel pe care-l întâlneşte nu poate fi dur sau grosolan. înseamnă a şti să fii împreună cu oamenii şi cu lucrurile în pace. cu patimile şi cu emoţiile lui. este „blând” cu el însuşi şi trăieşte în pace cu propriile sale contradicţii. A posti timp de o săptămână. A fi blând. cu dorinţele lui cele mai diverse. din divertisment. se serveşte de aceasta cu „blândeţe” (sanft). este pe deplin treaz. concentrarea. fără a ne simţi obligaţi să le schimbăm. de exemplu. Dacă nu ne contrariem pentru neatenţia noastră. ea se transformă în atenţie fără ca noi să fim constrânşi să folosim o metodă complicată. Cel care este „împreună” (zusammen) cu ceea ce atinge. face ca mişcările noastre să se domolească. Sinele personal de care vorbeşte psihologia transpersonală. pentru că ele se vor transforma de la ele însele. atentă (achtsam) şi blândă (sanft). În germană Sammlung (colecţie. adunăm ceea ce este diferit şi dispersat. În reculegere. Nu mai suportăm stresul care ne dă „vertij”( schwindel. El rămâne în pace chiar dacă sufletul este clătinat de vijelii. A posti şi a face linişte Postul este una din căile concrete care conduc la calm. veghează asupra a tot ceea ce face. zusammen (împreună) şi sanft (blând). reculegerea ne scoate di dispersie. îşi extinde grija. El este observatorul exterior.

dorinţa de a iubi şi de a fi iubit. În mod normal ne „calmăm” foamea mâncând. Când mama îşi linişteşte copilaşul alăptându-l. lui Dumnezeu şi sufletului meu. mâncând.vrea să însemne „escrocherie. Mama îşi calmează sugarul dându-i sân. Psalmul 131 evocă un om pios în rugăciune: „Îmi ţin sufletul în pace şi în linişte. dorinţa de împlinire şi de plenitudine. Cu ocazia slujbelor de miercuri. singurul. la a ne calma adevărata noastră foame. experienţa că Dumnezeu poate să-l calmeze în felul în care mama îşi linişteşte copilul alăptându-l. de pace şi de plenitudine. Nu mâncând ajungem să ne liniştim pentru totdeauna. El mă deschide. Acest închinător a făcut. La începutul postului. de fapt. În post. incapabili cum suntem să ne privim. călugării cântă Psalmul 62. noi renunţăm la saţietate. Ne „înşelăm” pe noi înşine. înşelătorie”) dar putem să lucrăm mult şi bine. Iar aceasta ne conduce la a depăşi această lume. fără îndoială. Iubirea lui Dumnezeu poate linişti foamea 20 . de la El vine salvarea mea”. Postul „calmează” foamea noastră de o altă manieră. Expresia „a-şi calma foamea” exprimă bine acest mecanism care ne este familiar. Noi nu ajungem la odihnă decât atunci când inima noastră se întoarce complet spre Dumnezeu şi când Dumnezeu însuşi linişteşte foamea noastră de iubire şi de prezenţă. la urma urmei. eu leg întotdeauna postul de linişte pentru că are o semnificaţie religioasă.2). suntem totuşi confruntaţi cu numeroase gânduri şi sentimente diverse pe care mânia şi decepţia ne-au făcut să le refulăm. poate linişti foamea noastră. arătându-ne că ea este. ca un copilaş alături de mama lui” (Psalm 131. nu numai hrana îi calmează foamea ci şi atenţia iubitoare pe care mama i-o poartă. evocat mai sus. în mod obişnuit. Ea se adresează. în linişte.2: „Numai în Dumnezeu se odihneşte sufletul meu. ne întoarcem cu iubire spre aspiraţia noastră profundă. Luăam astfel cunoştinţă de maniera în care le reprimăm. lui Dumnezeu care. Postul invită la a căuta alte căi. El ne linişteşte mergând până la capătul foamei noastre. A rezista foamei întrerupe acest mecanism arhaic. În practica mea. Alimentele ne servesc la colmatarea breşelor prin care ţâşnesc aceste gânduri şi sentimente negative.

Ele constituie poveri pe care le tragem după noi. cu ceva timp în urmă. pentru a avea suficient spaţiu de a trăi şi pentru a ne bucura de calm. Întorcându-ne inima spre Dumnezeu. Tot ceea ce am „adunat” astfel nu ne ajută să ne reculegem ci ne încurcă mai mult.noastră cea mai mare şi ne poate duce la o odihnă adevărată. Cumpărăm cutare sau cutare aparat electromenajer gândindu-ne că ne este util dar de fapt nu-l folosim decât de două sau trei ori. Pentru a ajunge la calm ar trebui să ne debarasăm de toate cele de care nu avem cu adevărat nevoie. Ursula Nuber dădea. Este ceea ce altădată se chema asceză. „trucuri” pentru a ne ajuta să facem vid în viaţa noastră. Ele ne invită la activitate acolo unde am putea să ne bucurăm de timpul liber care ne este oferit. Prezenţa obiectelor devine constrângătoare împingându-ne să le găsim o utilitate pentru a nu avea impresia de a le fi cumpărat fără rost. A face viaţa mai simplă Agitaţia noastră vine adesea din faptul că vrem să facem prea multe lucruri în acelaşi timp şi pentru că suntem înconjuraţi de prea multe obiecte. atunci când încetăm să o potolim provizoriu. care din ele corespunde cu adevărat dorinţei noastre cele mai profunde. Atunci când luăm în considerare foamea noastră în toată amploarea ei. 21 . fie la birou. În asceză trebuie să ne limităm şi să renunţăm. trebuie să ne punem neîncetat întrebarea: „Care este aspiraţia mea cea mai profundă?” În post. să o „colmatăm” pentru a nu o mai resimţi. Pentru a ajunge la acel loc. aflăm pacea în care foamea noastră este potolită. aceasta fie acasă. Ea estima că multe lucruri pe care le păstrăm. ne sunt utile rar. Multe cărţi apar astăzi pe această temă: a face viaţa mai simplă. noi lăsăm să urce la suprafaţă dorinţele noastre şi ne întrebăm la ce aspirăm. în magazinul Psychologie heute (Psihologia astăzi). numai Dumnezeu o poate satisface. Prea-plinul nu invită la calm. Atunci ne dăm seama că această dorinţă. un loc în care domneşte calmul absolut pentru că Dumnezeu însuşi potoleşte această imensă nostalgie. Dar trebuie totuşi trecute prin sită răspunsurile noastre pentru a verifica. atunci vom descoperi în noi un loc de pace.

Faptul că eu nu mai am nevoie de toate acestea măreşte sentimentul că am eu. le spală picioarele şi le vorbeşte. să menţinem neliniştea noastră. descopăr tot mai mult propria mea identitate. Noi nu putem să dominăm. Cel care îşi găseşte centrul în Dumnezeu află că lumea nu mai are putere asupra lui. Pentru că el vede totul pornind de la Tatăl său pe care îl va întâlni în moarte. Putem să o observăm dintr-un loc exterior lumii.Renunţarea presupune un Eu puternic. Sunt re-centrat pe mine însumi şi nu absorbit de obiecte care ar fi trebuit să satisfacă nevoile mele. Toate problemele şi toată agitaţia lumii îl ating direct. Dar o nevoie trezeşte o altă nevoie. Cel care adoptă calea spirituală constată că se detaşează de plasele stresului. El aude mesajul eliberator al evanghelistului Ioan potrivit căruia suntem. ne sustragem acesteia. Cel care are un Eu slab are nevoie de multe obiecte pentru a-şi umple vidul interior. Evanghelia după Ioan reflectă această experienţă a calmului în mijlocul agitaţiei. tradiţia monastică spune că numai Dumnezeu poate metamorfoza neliniştea în pace: aceasta corespunde şi cu ceea ce pot experimenta multe persoane astăzi. Isus nu conteneşte să se explice cu adversarii săi. În prima parte. Dar în capitolul al treisprezecelea tonul Evangheliei se schimbă. desigur. în această lume dar nu din această lume. El crede că poate ajunge la calm posedând. chiar şi Patima şi crucificarea sa îşi pierd pentru el caracterul 22 . o viaţă asupra căreia această lume nu mai are putere. dar dacă credem că suntem ancoraţi în Dumnezeu şi nu în lume. potrivit căruia Isus ne oferă viaţa veşnică. Cu cât mai mult mă apropii de mine cu atât mai mult găsesc pacea. Cuvintele de rămas bun ale lui Isus sunt pline de o pace profundă care vine de dincolo. Renunţând la ceea ce toţi ceilalţi posedă. El vede stresul mai apoi ca şi cum ar fi pe altă planetă. pornind de la Dumnezeu cu care suntem una în credinţă. Isus este singur cu ucenicii săi. A se limita nu este doar dovada unui Eu puternic dar contribuie şi la întărirea lui. A găsi odihna în Dumnezeu Biblia ne promite că ne vom găsi odihna în Isus Cristos şi că Dumnezeu ne va introduce în odihna sabatului.

neînţeleşi şi răniţi. forma prin care Dumnezeu s-a manifestat în lume.36) În 23 . Dumnezeu şi omul.23). Rănirile. calomniile. să fie „perfecţi în unitate” (Ioan 17. el leagă din nou în el cerul şi pământul. El voia să regăsească unitatea originară. el reflectă măreţia lui Dumnezeu în lume. Dumnezeu este Una în sine. în misterul lui Dumnezeu. Cei care cred în el trebuie să fie una cu el aşa cum el este una cu Tatăl. Acestei aspiraţii îi răspunde Isus. Când contradicţiile nu se mai confruntă în noi. El este una cu Fiul său coborât pe pământ. Nici o încercare nu ne atinge dacă ne-am reunificat natura noastră divină cu natura noastră umană. Ceea ce se petrece acolo este de o cu totul altă importanţă: este revelaţia lui Dumnezeu în inima lumii noastre dezbinate. Pentru Greci. cere această unitate pentru ucenicii săi. terminare). În chiar mijlocul Patimii sale. suntem. nucleul divin şi carnea umană. Această unire îl smulge din agitaţia lumii. între divinitate şi umanitate. ca Isus şi Tatăl. totalitate. în sufletul nostru. dezbinarea constituia tragedia fiinţei umane. spiritul şi materia. A face experienţa lui Dumnezeu semnifică deci a regăsi propria unitate. Isus ne indică o cale pentru a ne păstra calmul în mijlocul turbulenţelor vieţii. Isus. între masculin şi feminin. Tulburarea mulţimii nu îl atinge. Ea este şi condiţia adevăratei păci. Isus îşi traversează Patima calm şi suveran. Când omul a devenit una. În Patimă. Cuvintele pe care le spune Isus lui Pilat sunt valabile şi pentru noi: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. când animus şi anima sunt una. lumina şi obscuritatea. Această unitate este în doxa. În greacă teteleiomenoi (perfecţi) vine de la telos (ţintă. omul grec aspiră la unitate. Isus cere deci ca ucenicii lui să fie iniţiaţi în taina misterul unităţii. Sfâşiat între cer şi pământ.tragic. profund liniştiţi. Isus este una cu Tatăl. ironiile nu ne pot smulge nicidecum din această unire cu Dumnezeu. în rugăciunea care-i precede Patima. înălţimea şi profunzimea. Acest cuvânt este folosit şi în limbajul misterelor şi înseamnă atunci iniţiere în misterul lui Dumnezeu. (Ioan 18. noi trebuie să strângem în noi cerul şi pământul. Astfel. exact în momentul în care suntem agresaţi.

contradicţiile noastre se rezolvă. prezent momentului în Dumnezeu. agitaţia ne atinge tot mai puţin. rostesc cuvintele: „Doamne Isuse” iar. Biserica din Răsărit a făcut un mijloc pentru a ne impregna tot mai mult de spiritul lui Cristos. Nu mai sunt clătinat dintr-o parte în alta. de treizeci de ani .am făcut din rugăciunea lui Isus o cale de meditaţie. În Dumnezeu este adevărata odihnă. în relaţie cu mine însumi. Simt o pace profundă. O percepem. Pentru Nicolas de Flue „pacea este totdeauna în Dumnezeu căci Dumnezeu este pacea. Întâlnirea cu Dumnezeu este însoţită întotdeauna de o profundă pace interioară. cei pe care Tu mi i-ai dat. Ea leagă Spiritul cu Cristos şi. Ea mă însoţeşte nu doar cu ocazia meditaţiei de dimineaţă ci pe tot parcursul zilei. când ne găsim sursa noastră în Dumnezeu. Îl simt astfel pe Cristos coborând în străfundurile sufletului meu. Cristos locuieşte astfel toate „încăperile” corpului şi sufletului meu. şi pacea nu poate fi distrusă. această rugăciune rezumă toată Evanghelia. turbulenţele sufletului nostru se liniştesc. Din pacea şi unirea cu Dumnezeu nimeni nu ne poate alunga. desigur. în timp ce discordia poate fi”. Pe măsură ce Dumnezeu umple inima noastră. Isus ne arată cum să ajungem la unitatea adevărată: „Tată.” (Ioan 17.acolo unde sunt Eu. 24 . Rugăciunea lui Isus mă pune. cea a sabatului pe care ni l-a promis. prin Cristos. sunt pe deplin aici. reconciliez contradicţiile în mine. Pentru ea.24) Prin rugăciune suntem aproape de Cristos. pe expiraţie: „Fiul lui Dumnezeu. Atunci când. unit cu Cristos şi cu oamenii. sunt în acord cu tot ceea ce este. să fie şi ei cu Mine. Din rugăciunea lui Isus. deschide pentru unirea cu Tatăl. pe inspiraţie. inclusiv în cotloanele pe care i le interzic.acest spaţiu în care singur Dumnezeu locuieşte. dar ea nu mai atinge spaţiul interior locuit de Dumnezeu. În ce mă priveşte. În rugăciunea sa. agitaţia care ne înconjoară nu ne mai atinge. ai milă de mine!” sunt acolo unde este Cristos. întotdeauna şi peste tot. vreau ca . În Dumnezeu. Ea mă face să simt unitatea cu Dumnezeu în mijlocul agitaţiei cotidiene. suntem invulnerabili şi suverani. Când suntem una cu Dumnezeu.

prima silabă pentru ca să poată răsuna următoarea. (Augustin – Confesiuni). cea a învierii. Căci această pace eternă continuă cea de-a opta zi şi nu se opreşte cu ea. dintre cer şi pământ dispare. zilele trec. cea de-a opta zi se confundă cu prima şi astfel viaţa originară nu se adevereşte ca fiind trecută ci înzestrată cu pecetea eternităţii. Intrăm atunci în pacea sabatului divin. Opt este cifra eternităţii. am devenit deja puţin mai 25 . este şi cea în care timpul şi eternitatea coincid. pentru altul euharistia. Augustin o evocă deja atunci când se gândeşte la pacea celei de a opta zi. unele pleacă. cea de-a opta zi este ziua care nu cunoaşte seară. suntem scufundaţi în viaţă eternă a lui Dumnezeu. Toată aspiraţia lui tinde să aibă parte de eternitate în mijlocul timpului. după un ocol prin propriul nostru adevăr. Căile care ne pot conduce la unirea cu Dumnezeu sunt numeroase. Dar în această lume. niciuna nu rămâne. Cea de-a opta zi este cea în care participăm la pacea eternă a sabatului divin. Pentru unul aceasta va fi meditaţia. Acestea nu sunt simple tehnici care ne pot ajuta să surmontăm neliniştea noastră: căile care duc într-adevăr la pace trec prin experienţa propriului nostru adevăr. Chiar şi momentele în care vorbim se succed unele după altele. altfel nu ar fi eternă. Cristelniţele baptisteriului erau octogonale pentru că. în Dumnezeu. Din acest motiv. Cea de-a opta zi. prin întâlnirea cu Dumnezeu. pentru Augustin. Această pace veritabilă ne face să atingem eternitatea.Orice cale care ne apropie de comuniunea cu Dumnezeu ne apropie de pace. pentru un al treilea o plimbare. ne conduce până la Dumnezeu şi ne oferă. La urma urmei este calea rugăciunii şi a meditaţiei care. prin botez. Pacea ca împlinire a timpului Timpul şi eternitatea sunt una atunci când opoziţia dintre Dumnezeu şi om. altele vin. o partea din pacea divină. Faţă de momentul în care am început să vorbim.

(Augustin – Confesiuni.4): „Dar când a venit plenitudinea timpului. când suntem absorbiţi de ascultare. timpul se opreşte. a unui peisaj.” Eckhart vorbeşte aici despre plenitudinea timpului. când toate lucrurile temporare au murit în noi. depăşeşte orice timp şi participă deja la eternitate: „Ţelul [este de a găsi locul] în care spiritul se menţine în odihnă. nimic nu rămâne stabil. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul. eternitatea este deja prezentă. în care timpul şi eternitatea coincid. prezent pur. Avem atunci intuiţia odihnei eterne la care participăm deja. unit cu draga eternitate. omul. În comentariul epistolei către Galateni (4. în timp fiind. născut din femeie. Timpul şi eternitatea coincid în clipa prezentă. ne-am pus inima în eternitate. acolo unde timpul nu mai este instabil. Toţi misticii vorbesc despre acest prezent pur în care fac ei experienţa lui Dumnezeu. Această experienţă. Aceasta ni 26 . Când suntem numai privire nu mai există diferenţă între cel care priveşte şi obiectul privit. fără îndoială. Atunci când suntem cu totul prezenţi. nimic nu rămâne ancorat în timp.) Augustin aspiră la pacea în care . Atunci timpul se opreşte. el scrie: Când este plenitudinea timpului? – Când nu mai este timp. Pentru Meister Eckhart. Fiecare a simţit fascinaţia produsă de un apus de soare: atunci uităm că timpul trece.bătrâni şi. acum sunt mai bătrân decât azi dimineaţă. o putem face atunci când suntem absorbiţi în contemplarea unei flori. în unire cu Dumnezeu. Mai putem presimţi această pace atunci când ascultăm o frază de Bach sau Mozart. Când suntem absorbiţi de un eveniment uităm timpul şi nu mai suntem decât momente pure. atunci când suntem numai auz şi când nimic nu ne poate distrage. Când. născut sub Lege”. Pentru aceasta trebuie să-l iubim pe Cel prin care au survenit timpurile pentru a fi eliberaţi din timp şi ancoraţi în eternitate.” (Maitre Eckhart – Traites et Sermons). în chiar sânul timpului. în care timpul şi eternitatea coincid. Astfel. a unui tablou. atunci este plenitudinea timpului.

unde totul este calm şi unde locuieşte Dumnezeu. Aceasta mi se întâmplă adesea atunci când aud un pasaj din Bibie. La capătul câtorva conferinţe. Experienţa spiritului ne este dată prin materie. nu mai eram în analizare şi reflexie. Nu mai îmi amintesc. Odihna sabatică a lui Dumnezeu întrerupe lucrarea sabatică a omului. Nimeni nu poate trăi mereu şi peste tot în calm interior. În anii şaptezeci. Dar nu aceasta era important pentru că din cuvântul lui emana ceva ce mă liniştea. Gândurile care se agitau în mine tăceau. Pentru mine ascultarea este o experienţă importantă. Dacă este bine citit. dacă suntem complet concentraţi asupra pielii noastre. mă pot lăsa absorbit cu totul în ascultare. Pacea ca întrerupere a timpului Teologul Johann Baptist Metz a dat cea mai scurtă definiţie posibilă a religiei: o întrerupere (a timpului). ceva ne mişcă şi nu mai putem să citim. dacă cel care citeşte este pe deplin în cuvântul pe care-l citeşte. dar cuvintele m-au liniştit.se poate întâmpla . în acelaşi fel ca şi timpul şi eternitatea. Cuvintele mă conduc la misterul lui Dumnezeu. stresul cotidian. coincidenţa dintre timp şi eternitate trece prin simţuri. la Karlfried Graf Durckheim. ce am auzit. la odihnă. Astfel simţim unitatea: spiritul şi simţurile sunt una. pe urmă. Spiritul se lasă absorbit prin simţuri şi parvine. Când suntem cu totul în meditaţie. Ele m-au pus în relaţie cu adâncul inimii mele. şi imediat mecanismul prin care ne rănim pe noi înşine se pune în mişcare. ne tulburăm în noi reproşându-ne că nu am ştiut să 27 . şi atunci când citim. Ele dau acces la odihna eternă a sabatului divin. am mers adesea la Rutte. într-un mod salvator. cineva ne contrariază. suntem şi pe deplin prezenţi şi simţim pacea absolută. cea a infinitului prin spaţiu şi cea a eternităţii prin timp. Un conflict ne acaparează. totul în mine devenea calm. îi simţim căldura pătrunzându-ne şi. Paradoxul provine din aceea că. puteam deja să ghicesc ce urma să spună. Ascultându-l vorbind. dincolo de cuvinte. agitaţia spiritului încetează. adesea. Ne întoarcem împotriva noastră cuvintele producătoare de răni. Abandonându-ne soarelui. în ele. Plonjaţi în lectura noastră. rugăciunea suspendă. ci în ascultare.

în sărbătoare. viaţa noastră în Dumnezeu şi să o liniştim. Aceasta din urmă este incursiunea eternităţii în timp. Ea se situează în afara timpului şi ne smulge din tot ceea ce are viaţa ca funcţional şi din rutina cotidiană.reacţionăm mai bine. Şi. nu sunt „decât o formă şi mai extenuantă de lucru”. fermecător”. atunci când începem să ne rugăm înaintea lui Dumnezeu. dacă o luăm în considerare ca pe o creaţie divină şi dacă îl lăudăm pe Dumnezeu pentru aceasta.” dar şi „agreabil. „A celebra o sărbătoare înseamnă a exprima acordul nostru complet faţă de lume de o manieră excepţională. Platon credea că zeii avuseră milă de oameni. suspendăm procesul care ne conduce de la jignirea îndurată la cea pe care ne-o aplicăm noi înşine. Sărbătoarea se caracterizează prin „uşurinţă” şi „lejeritate”. pentru a le alina durerea. Rugăciunea cotidiană ne garantează că nu ne vom lăsa înşfăcaţi de stres mai mult de opt ore şi ne oferă balize pentru a lua recul ca să ancorăm. ”Festivitate” vine din latinul festum. solemn. O dies festus. Prin această distanţă sănătoasă ne eliberăm de tulburare şi de griji. „întoarcerea zilelor de cult de sărbătoare şi ca tovarăşi de sărbătoare Muzele şi pe zeii Apolon şi Dionisos”. acordându-le. se deosebeşte de 28 . zi festivă. Adjectivele festus şi festivus semnifică „festiv. le luăm pe toate în considerare pornind de la Dumnezeu. Dacă acest acord faţă de lume nu este dat. Întreruperea salvatoare a religiei se revelează. din nou. dacă acest da în faţa vieţii nu este rostit – aşa cum Dumnezeu îl aşteaptă de la noi – atunci aceste sărbători sunt artificiale. atunci putem celebra o sărbătoare care. Ea este suspendare a lucrului. ne retragem pentru moment din tot ceea ce ne acaparează. suspendând cotidianul. ne ajută să participăm la Adevărat. cult şi odihnă. În rugăciune. aceste „pseudosărbători” potrivit lui Piper. mai mult chiar decât în rugăciune. a profitului. Hotărârile pe care le-am luat de a ne păstra pacea interioară nu ne mai sunt acum de nici un folos. Rugăciunea ne aduce la calm chiar în mijlocul tulburării.” Dacă noi spunem da acestei lumi. a calculului. Josef Piper spune că noi suntem incapabili să celebrăm cu adevărat sărbătorile pentru că nu mai vedem legătura dintre sărbătoare.

stările noastre depresive dar nu prin dominare ajungem la pace. Dacă îl lăudăm 29 . decât activismul distracţiilor. Munca nu este o sarcină ci o plăcere. avem parte de realitatea lui Dumnezeu. credea că se poate desface de problemele lui găsindu-şi pacea într-o mănăstire. în care inima omului îşi găseşte seninătatea. Sărbătoarea. La început. Ea constă într-o laudă adusă lui Dumnezeu. altfel şi mai pline. Voinţa de a stăpâni. frica de a pierde controlul. prin celebrarea unui ritual. am vrea să surmontăm frica noastră. Viaţa noastră cotidiană nu mai este dominată atunci de stres ci de pace. Sărbătoarea corespunde unei suspendări în cotidian. Aceasta este revelaţia pe care a avut-o Henri Nouwen cu ocazia sejurului său la călugării trapişti. El a recunoscut atunci că „o mănăstire nu este făcută pentru a rezolva problemele. Dacă avem conştienţa de a trăi fiecare zi în apropierea binefăcătoare şi iubitoare a lui Dumnezeu şi de a acţiona prin harul său suntem astfel în mâna lui Dumnezeu şi putem celebra munca noastră ca pe sărbătoare a creaţiei. viitorul. ci să ne reconciliem cu ele şi să facem din ele. Nu trebuie deci să căutăm să gestionăm fricile şi stările noastre depresive. Noi căutăm să rezolvăm. Dar curând. starea sa depresivă a revenit. Pentru că. problemele noastre. printr-o masă solemnă. patimile şi emoţiile noastre. Această odihnă a sabatului nu este inactivitate ci bucuria lumii. pentru că viaţa este o sărbătoare continuă. cale a păcii. unui prisos de viaţă pentru că Dumnezeu însuşi face irupţie în viaţa noastră. generează. de „a lua în mâini”. spiritual sau psihologic. celebrează întotdeauna acţiunea lui Dumnezeu în noi. Ziua de sărbătoare se caracterizează printr-o organizare precisă a timpului. prin jocuri şi muzică. ea ne acordă o odihnă şi o recreaţie. zile consacrate odihnei.feriae. Potrivit lui Clement din Alexandria. suportul unei laude aduse lui Dumnezeu. în acelaşi timp. Noi sărbătorim odihna sabatului veşnic al lui Dumnezeu. la rândul ei. ci pentru a-l lăuda pe Domnul în pofida lor". este celebrare a vieţii noastre care devine demnă de a fi trăită pentru că este transformată şi salvată de Dumnezeu. în sărbătoare. nu mai avem nevoie de zile de sărbătoare. o sărbătoare celebrată cu Dumnezeu. depăşindu-le. Sărbătoarea ne leagă din nou cu originea şi anticipează.

Sărbătoarea este expresia acestei destinderi în mijlocul unei lumi în care atâtea probleme sunt în aşteptarea soluţiilor. Dacă vom celebra în deplină conştienţă sărbătorile ca pe nişte întreruperi benefice. scăpăm de sub puterea lor şi aflăm calmul şi destinderea.Invitation à la sérénité du coeur. Am rămâne închişi în cercul vicios al conflictelor. împreună cu Clement din Alexandria. Editura Albin Michel. că viaţa noastră este o sărbătoare perpetuă.2002.112-161) (fragmente traduse din cartea: Anselm Grun. (pag. VJ) 30 . Dacă am aştepta ca toate problemele să fie rezolvate n-am putea niciodată să celebrăm sărbători. vom putea spune. a conflictelor nerezolvate.pe Dumnezeu chiar în mijlocul întâmplărilor vieţii noastre. Dar nu vom trăi seninătatea pe care o oferă sărbătoarea decât dacă îl lăsăm pe Dumnezeu să intre în viaţa noastră. Sărbătoarea este aşadar o suspendare salutară(salvatoare). lăudându-l ca şi Creator. Traducerea îmi apartine. Franta.

după dumneavoastră. Aceasta se datorează . în rezolvarea problemelor interioare? Este sigur că Biserica şi-a pierdut competenţa în domeniul pastoraţiei. sau această practică are raţiuni mai profunde? Să spunem mai întâi că vizita regulată la terapeut este cu siguranţă un fapt foarte american. Altădată. erau adevăraţi terapeuţi pentru oamenii în căutare. Se pare chiar că psihologia îşi asumă sarcina care revine teologiei şi pastoraţiei Bisericii. În Statele Unite astăzi. Ea s-a îngrijit foarte puţin de sufletul individual prin faptul că n-a reflectat suficient la structura acestuia pentru a-l putea ajuta într-un mod adecvat în evoluţia umanizării lui. de o modă. incapacităţii Bisericii de a propune omului contemporan un ajutor. Este vorba de o practică tipic americană. omul avea ocazia să vorbească mult cu 31 . Biserica ar trebui să înveţe din nou înţelepciunea Părinţilor deşertului care.Anselm Grun Credinţă şi psihologie "Brutalitatea oamenilor pioşi mă înspăimântă" "Îngrijirea sufletului” reclamă astăzi din ce în ce mai mult competenţa psihologiei. Ea se înrădăcinează în faptul că s-a pierdut sensul relaţiilor interpersonale. pe vremea lor. consultarea unui psihoterapeut personal este un fapt foarte obişnuit. într-un mod inteligibil. Dar la noi această practică se răspândeşte.

Ar trebui să găsim noi forme de confesiune(de exemplu o confesiune în cursul unei discuţii). psihologii l-au înlocuit pe confesor. Cu toate acestea confesiunea rămâne o ofertă salvatoare importantă din partea Bisericii. Pentru o confesiune autentică dialogul este indispensabil. aceasta nu mai merge de la sine: lipseşte din ce în ce mai mult timpul pentru pastoraţie. pentru ei. pe care o recunosc chiar şi unii psihoterapeuţi. primind absolvirea. un bun mijloc de a vorbi de partea lor de umbră şi de culpabilitatea lor. Chiar dacă existau suficient de mulţi preoţi totuşi confesiunea era o formalitate. După părerea dumneavoastră. 32 . Pentru că penitenţii caută oameni apţi să-i înţeleagă şi să-i ajute pe calea lor spirituală. dar şi să promovăm formarea psihologică a confesorilor. dar totuşi în momentele în care au nevoie în mod real. a fost neglijenţa Bisericii? Mulţi credincioşi nu văd în sacramentul confesiunii decât împlinirea unei prescripţii religioase? Noi am lăsat confesiunea să se degradeze într-un ritual vid. Dar atunci când se efectuează confesiuni în masă. Până în ultima vreme se utilizau ceea ce se numeşte examene de conştiinţă care se bazau pe o listă de păcate grave sau venale. Ar fi bună de asemenea redescoperirea planului psihoterapeutic al sacramentului reconcilierii. Această problemă s-a pus de secole. Examenul de conştiinţă oferă un ajutor sigur cu condiţia să nu fie de un formalism fără judecată. lipseşte timpul pentru o discuţie. ei ar putea astfel face experienţa a ceea ce înseamnă. N-ar trebui să fie vorba decât de simple sugestii destinate examenului de conştiinţă. pentru mulţi oameni.prietenul sau cu prietena lui sau chiar cu un preot într-o discuţie pastorală sau în confesiune. o primire necondiţionată din partea lui Dumnezeu. Oamenii ar veni mai des să-şi întâlnească confesorul. Astăzi. Cum consideraţi această confesiune şi cum să se schimbe concret modul de a ne confesa? Maniera de a ne confesa în ultimele veacuri a fost extrem de formală. Confesiunea ar fi cu siguranţă pentru mulţi. Cu siguranţă nu atât de des ca acum o sută de ani. şi astăzi. Astăzi.

Avantajul psihologiei rezidă în aceea că putem percepe sufletul omenesc ca pe un tot. pentru asistenţă spirituală. Ele mi-au arătat că drumul meu spiritual mă conducea la o sănătate psihică dând sens vieţii mele. Dar cunoaşterea spirituală trebuie să fie asociată astăzi cu psihologia pentru a putea lua în considerare omul aşa cum este el.În cărţile dumneavoastră asociaţi adeseori privirea credinţei cu cea a psihologiei. Psihologia mă ajută deci să-mi identific propriile răni fără a putea totuşi să dea un sens vieţii mele. Ea mă ajută să iau cunoştinţă de globalitatea existenţei mele. fără cunoştinţe de psihologie modernă? A asista spiritual pe cineva implică o cunoaştere a sufletului omenesc. Să o recunoaştem: tradiţia spirituală a dobândit un capital de înţelepciune plecând de la relaţia sa cu psihicul omului. În consecinţă. Dar ea ne incită să ne întrebăm asupra credinţei noastre. asupra concepţiilor infantile. Cel care. Adeseori întâlnesc persoane de o mare pietate care sunt incapabile să-i prezinte lui Dumnezeu rănile înscrise în profunzimea fiinţei lor. raportul lor cu Dumnezeu nu poate fi plenar. În ce anume vedeţi aportul principal al psihologiei în rezolvarea problemelor religioase? Ce poate oferi psihologia credinţei? Psihologia nu pune în ordine problemele religioase. Psihologia are deci o funcţie critică a religiei. Există în zilele noastre posibilităţi de rezolvare. asistă spiritual persoane fără cunoştinţe psihologice – descoperind de exemplu prea târziu aspecte patologice.. asupra fugii din faţa realităţii fiinţei noastre. Dar trebuie mai întâi ca eu să încep prin a recunoaşte toate problemele mele 33 . Într-adevăr. poate chiar să le angajeze pe căi fără ieşire. ceea ce poate face numai credinţa. nevroze. răni interne sau fale reprezentări . în zilele noastre. Şi mai exact psihologia lui Jung şi psihologia transpersonală sunt cele care mi-au dat încredere pe calea mea spirituală. relaţia mea cu Dumnezeu nu poate fi pe deplin vie decât dacă sunt capabil să-i să-i prezint tot ceea ce se află ascuns în mine.

Unii credincioşi atenţionează contra pericolului psihologizării credinţei. din punct de vedere spiritual. se poate scuza pe sine de ceva fără ca apoi. adeseori influenţată de propriile noastre răni şi temeri. există o culpabilitate reală pe care o recunoaşte şi psihologia. Mai mult. cu perfidie) la o rană interioară… Cu toată înţelegerea noastră pentru atitudinea noastră. Ne întrebăm cu privire la raţiunea pentru care omul. Ea poate să-mi arate dacă. Un anumit număr de păcate se raportează disimulat(făţarnic. în privinţa vieţii spirituale. ci deschiderea spre Dumnezeu şi împlinirea dorinţei sale umane în Dumnezeu. Atunci numai îmi este posibil să parvin la o transformare interioară şi la o vindecare. prin intermediul spiritualităţii. Atunci când spiritualitatea devine un mijloc pentru a-mi permite să elimin problemele mele sau să le evit. şi cu aceasta trebuie să venim la Dumnezeu.pentru a le putea prezenta lui Dumnezeu. psihologia are un rol critic. este pentru că este vorba de o cale bună. la pacea inimii şi la armonia cu sine. Psihologia deci îmi oferă un criteriu important pentru a judeca autenticitatea credinţei: acolo unde credinţa şi viaţa spirituală mă conduc la trezirea vieţii. nu cumva caut doar să-mi croiesc propria mea cale. deja evocat. Credinţa depăşeşte psihologia. Dar nu este aptă să o elimine nici să o ierte. Ea trebuie doar să se confrunte cu psihologia. din punct de vedere psihologic. la libertate interioară. o asemenea practică spirituală(sau chiar o reprezentare a lui Dumnezeu) poate deveni un drog. 34 . să poată numi corect lucrurile. Unde sunt limitele pentru ca psihologia să nu înlocuiască credinţa? Psihologia nu trebuie să fie norma ultimă a credinţei. Psihologia ne poate ajuta să atenuăm apăsarea noastră. Dar scopul credinţei nu este în primul rând sănătatea psihică(şi deci ceva important ar putea să-i scape).

Mă încredeam în forţa voinţei mele proprii şi mă gândeam: e suficient să vrei ca să reuşeşti. aţi întâlnit mari dificultăţi personale. depăşite sau convenţionale. Am învăţat să evaluez dorinţa spirituală a tinerilor. Ei caută acolo o realitate autentică şi nu o integrare.Vorbeam de faptul că mulţi tineri vă citesc cărţile. Atunci Dumnezeu mi-a arătat o altă cale. 35 . să plec la război cu zece mii de soldaţi contra tuturor defectelor şi slăbiciunilor mele. în spatele cărora ei nu simt nici o viaţă autentică. Ce v-a ajutat cel mai mult? Întâlnirea cu psihologia şi practica meditaţiei care au contribuit la eliberarea mea interioară. Eu cred că tinerii sunt deschişi chestiunilor credinţei cu condiţia să ne străduim să le oferim un discurs care să-i atingă şi să le mişte inimile. Este astăzi mai dificil să captivezi tinerii sau să-i faci interesaţi de o viaţa spirituală? Practic pastoraţia tinerilor de douăzeci şi cinci de ani. Şi ceea ce m-a clarificat cel mai mult a fost să vorbesc despre această situaţie cu confraţii mei şi să iau împreună cu ei o cale comună care a condus la libertate şi vitalitate. cea a îndurării. În acest caz vor veni bucuroşi. De asemenea este capital să li se comunice tinerilor o experienţă spirituală autentică. ci doar o rutină. Aceşti tineri refuză pur şi simplu formele insipide. Ori. Aţi amintit că la începutul studiilor de teologie. În ce sens? Atunci când am intrat în mănăstire voiam. Există în zilele noastre mulţi tineri care nu manifestă nici un interes pentru credinţă.ca şi regele din parabola lui Isus. Aceasta ţine mai mult de o influenţă exterioară care acţionează asupra lor decât de o indiferenţă reală. ei au probleme diferite şi au o altă mentalitate decât cea a generaţiei dumneavoastră. Am eşuat evident căci lipsurile şi slăbiciunile m-au ajuns din urmă. Dar n-am acordat destulă atenţie adevăratelor mele aspiraţii şi dorinţe.

am învăţat de la Jung să acord atenţie efectului pe care-l produce spiritualitatea asupra oamenilor. Pentru ce este această realitate aşa de importantă? Pe parcursul întâlnirilor(lecţiilor) pe care le ţin la mănăstire remarc că numeroşi preoţi şi călugări nu şi-au ales calea spirituală pentru că ar fi căutat bucuria vieţii. Aţi mai spus că nu ar trebui să intre în mănăstire decât oamenii care au gustul vieţii. Psihologia lui Jung m-a învăţat că religia aparţine în mod esenţial omului. Ei urmăresc adeseori acest ideal într-un mod foarte radical. Dacă numai negatorii vieţii ar intra în mănăstire nu ar ieşi din ea nici o viaţă. Frecventarea lui Jung m-a încurajat să reinterpretez şi să înţeleg simbolurile liturghiei şi imaginile din Biblie. înseamnă a găsi adevăratul sine. în acelaşi timp. Unii tineri visează să „trăiască în cer” cât mai repede posibil: adică să devină un om spiritual. ci o imagine de Dumnezeu auto-fabricat. Spiritualitatea este întotdeauna legată de procesul de dezvoltare a oamenilor. Cel care intră în mănăstire pentru a se eschiva de la problemele lui de viaţă şi găseşte acolo o cale liniştită poate să-l găsească pe Dumnezeu cu mare dificultate. Se poate spune chiar: numai cel care caută viaţa o va găsi din abundenţă. Numai cel care caută viaţa o va găsi. cu părţile ei de umbră. el provocatorul vieţii. Ei au fugit de viaţă. Am învăţat că nu era vorba de a reflecta ci de a exista pur şi simplu în clipa prezentă şi de a căuta calea care conduce la centrul meu intim. Însă pe acest drum.1) şi în prima epistolă a lui Ioan se poate citi: „În Cristos a fost arătată viaţa” (1Ioan 1. De fiecare dată când spiritualitatea îl face pe om bolnav sau plin de emfază este pentru că ea nu corespunde spiritului lui Isus. trebuie ca fiecare să-şi vadă cu exactitate şi să-şi lucreze realitatea sa proprie.2). A pleca la drum spre spiritualitate.Ce v-a învăţat concret meditaţia zen şi psihologia jungiană? Am învăţat de la meditaţia zen să mă aşez în linişte şi ea m-a învăţat poziţia asiză. Şi. Nu ar mai fi vestit Cristos. 36 . Evanghelia lui Ioan spune despre Isus: „În El era viaţa”(Ioan 1.

dar în acelaşi timp. Pentru ce motive sunt credincioşii mai neliniştiţi şi traumatizaţi de sexualitate. eu îi ascult întotdeauna cu seriozitate. Ea s-a ocupat prea mult de reprimarea 37 .Când tinerii sunt numai „spirituali” şi încep să vorbească cu euforie despre experienţele lor spirituale. despre obiceiurile lor cotidiene: „Când te scoli? Cum reuşeşti în munca ta? Cum merg studiile tale? Cum sunt relaţiile tale?” Insist asupra vieţii lor concrete pentru ca ei să nu desprindă ci să integreze spiritualitatea lor în cotidian. Dar în acelaşi timp îi întreb despre viaţa lor concretă. La unii tineri instabili care sunt în căutare de spiritualitate percep pericolul de a se vrea interesanţi şi de a se ocupa prea mult de ei înşişi. Aceste particularităţi negative reprimate vor izbucni totuşi într-o zi sau alta şi le voi proiecta asupra altor oameni. voi respinge şi voi refula tot ceea ce nu corespunde acestei imagini ideale. Sprijinindu-mă pe propria mea experienţă pastorală pe lângă preoţi. În afară de aceasta. opunându-mă lor şi condamnându-i. Unele persoane spirituale trăiesc sexualitatea lor ca pe o putere proprie care le perturbă ideile spirituale şi le dezechilibrează. riscând să se învârtă întrun mod narcisic în jurul lor înşişi. Altfel spiritualitatea lor nu este decât o fugă din faţa vieţii cotidiene. călugări şi laici credincioşi. Dificultatea constă în aceea că noi folosim toată energia noastră vitală ca să refulăm sau să reprimăm aceste forţe puternice în timp ce rezultatul este extrem de aleatoriu. am constatat că există în viaţa umană două forţe fundamentale care se opun idealului pe care ni l-am făcut despre persoana noastră şi pe care încercăm să-l refulăm: agresivitatea şi sexualitatea. ea poate deruta oamenii. să amintim încă un pericol menţionat deja mai sus: în cazul în care mă văd prea ideal. în timp ce pofta de câştig sau orgoliul religios sunt mult mai periculoase pentru salvarea oamenilor? În toate culturile sexualitatea este percepută ca ceva fascinant. Dar refularea sexualităţii îşi are cauza şi într-o frică profundă de sexualitate aşa cum a fost ea considerată de secole de către morala sexuală a Bisericii catolice romane.

dar în această iubire umană. a apuca ceva.12). 38 . şi dacă păcatul în acest domeniu este „supraestimat”? Este esenţial ca tânărul să-şi trateze sexualitatea în bucurie şi să o considere ca dar de la Dumnezeu. cum apare adesea în forme agresive de pietate şi nu trebuie nici să se întoarcă împotriva altuia. În sexualitate se abandonează propriul eu în iubirea pentru un alt om. a lua ceva în mână. În mistică. dar nu totul îmi este profitabil. ceea ce mistica a făcut întotdeauna. O putem întâlni şi în Biserică? Mai întâi trebuie să spunem că agresiunea este forţa care clarifică raportul de proximitate şi de distanţă. el trebuie să înveţe să rămână liber vis-a-vis de sexualitatea lui şi să înveţe că nu trebuie să se lase determinat de ea.> Să evocăm cea de-a doua forţă care este agresivitatea. N-a văzut sexualitatea ca pe o sursă de spiritualitate. Dar în acelaşi timp. Altfel ea mă poate domina şi dezorienta. adică unirea cu Dumnezeu. Totul îmi este permis dar înţeleg să nu mă las dominat de nimic!” (1 Co 6. eu caut această experienţă cu Dumnezeu. se poate presimţi şiiubirea infinită a lui Dumnezeu. Dar ea nu trebuie să mă influenţeze.sexualităţii în loc să se ocupe de transformarea ei. Agresiunea înseamnă: a se apropia de ceva. pentru că acesta poate cel mai bine descrie ceea ce dă Dumnezeu omului atunci când este una cu El. Agresivitatea nu trebuie în nici un caz să devină agresiune de sine. Aţi putea fi mai concret? Pentru mulţi oameni legătura dintre sexualitate şi mistică este de neconceput! În mistică ca şi în sexualitate se vizează un extaz. cum este cazul adeseori. Pavel spune despre sexualitate: „Totul îmi este permis. Sexualitatea este bună. este vorba de a-şi abandona propriul eu şi de a se uita pe sine. Să nu uităm că misticii şi-au exprimat experienţa lor cu Dumnezeu recurgând la un limbaj erotic. Cum poate tânărul să dobândească o noţiune sănătoasă despre sexualitate în Biserică sau în familie când acest subiect este tabu.

el participă la viaţa lui Dumnezeu. o experienţă veritabilă a lui Dumnezeu conduce la o reînnoire în atitudine şi acţiune. ci şi comportamentul conduce la experienţa lui Dumnezeu. Isus nu vizează omul perfect. Mulţi oameni v-ar replica în acest context. ci omul nou. Dar perfecţionismul nu este o anume formă de agresivitate contra sine însuşi? Perfecţionistul ar vrea să facă eradicarea cu violenţă a tuturor defectelor sale. în consecinţă. împotriva altuia -. Numai când omul se acceptă pe el însuşi. Deci. în care omul este foarte agresiv împotriva sa – şi. în rugăciunea sa. El arată mai degrabă că omul care a făcut experienţa. El este deci o fiinţă comportând slăbiciuni şi o parte de umbră. marcat de Duhul lui 39 . provin de obicei din experienţa singurătăţii interioare. Cel care luptă împotriva tuturor defectelor sale face o fixaţie asupra lor şi nu va putea să scape de ele. complet în întregime ”. cu tot ce se află în el. orientat spre un ţel. Şi invers. Aceasta vrea să însemne „desăvârşit. şi împotriva altuia. Isus nu vizează omul lipsit de greşeli. Este inuman. a statutului său de fii şi fiice ale lui Dumnezeu este capabil să adopte o nouă atitudine. nu numai rugăciunea. Ei sunt agresivi şi distructivi contra lor înşişi pentru că este singura lor manieră de a se simţi pe ei înşişi.Care sunt cauzele acestor forme degradate ale agresivităţii în viaţa spirituală? Rădăcinile acestor atitudini . face experienţa misterului lui Dumnezeu. făcând referinţă la cuvântul lui Isus: „Fiţi desăvârşiţi ca şi tatăl vostru!” Cuvântul grec folosit de Matei(5. Căci omul nu este Dumnezeu. Şi comportându-se de o nouă manieră. Defectele vor genera o forţă contrară atât de intensă încât omul se va afla dezarmat în faţa lor sau din ce în ce mai feroce împotriva sa şi aceasta va conduce la o duritate faţă de sine şi mai mare şi.48) este teleios. foarte adesea. el este om. numai atunci poate să se transforme şi să urmeze calea sa interioară. Oameni care nu s-au simţit bine veniţi ca şi copii îşi dirijează ura pe care o simt contra părinţilor împotriva lor înşişi. în numele lui Dumnezeu.

El va găsi întotdeauna ordinea exagerată. nu numai cu ei înşişi. capabil să iubească şi pe vrăjmaşul lui şi capabil să vindece falia care traversează societatea oamenilor.” Ne lovim des de această problemă chiar între creştini: este vorba de brutalitatea oamenilor pioşi. ci şi cu alţii. Aceasta este valabil înainte de toate pentru reprimarea sexualităţii. Îi va lipsi supleţea şi va fi crispat. Furrer. un terapeut elveţian. Cauza comportamentului agresiv în viaţa spirituală nu se găseşte în caracterul sever şi unilateral al educaţiei sau în faptul că în familie lipsea un model masculin? Una din cauzele agresivităţii în viaţa spirituală este cu siguranţă de găsit în privarea de tată. Numeroşi fundamentalişti acţionează foarte violent vis-a-vis de creştinii care nu împărtăşesc vederile lor sau care trăiesc puţin altfel de cum şi-ar imagina aceşti oameni pioşi. Şi cel care n-a cunoscut un tată care să-l sprijine va căuta un substitut de coloană vertebrală în normele rigide. Cel care n-a trăit experienţa tatălui ca pe o forţă organizaţională nu găseşte nici un sens unei ordini salvatoare. Aţi scris că pasiunile reprimate conduc la duritate care se disimulează în conştiinţă. Puteţi să dezvoltaţi această idee? Este o lege psihologică: agresivitatea cu care lupt contra pasiunilor mele se fixează în conştiinţă. este important să se adreseze acestei persoane auto-agresive cu bunăvoinţă pentru a-i indica căile care-i vor permite să se reconcilieze cu tatăl său şi să se asume pe sine însuşi. Dacă se doreşte să fie ajutat.Dumnezeu şi. care trăiesc refularea sexualităţii lor luptând brutal contra altuia şi insultându-i ca pe nişte laxişti moral. Din contra. Persoane care luptă într-un mod agresiv contra sexualităţii lor nici nu remarcă cum conştiinţa lor a devenit un judecător agresiv nemilos. în consecinţă. nu se va putea interveni direct contra agresivităţii lui. Este vorba de aceeaşi problemă? 40 . a putut să spună: „Brutalitatea este întotdeauna o sexualitate reprimată. Pe lângă conştiinţa austeră. există şi o conştiinţă anxioasă sau scrupuloasă.

trad. Respectivul se judecă în mod constant pe sine. Îşi trăiesc inconştient sexualitatea crezându-e obligaţi să meargă să se confeseze frecvent iar preoţii lor sunt adeseori iritaţi de aceasta repetare neîncetată de acuzaţii pe tema sexualităţii. În mod conştient noi credem în general în îndurarea divină. Şi contra acestei trăiri ale experienţei primitive. 41 . Aceste proiecţiuni maladive nu se pot vindeca decât prin întoarcere la sursă care este cea a experienţei copilăriei. omul manifestă neîncredere faţă de Dumnezeu. Avem nevoie de agresivitate pentru a da afară din suflet aceste imagini negatoare ale vieţii. împărtăşindu-se. cunoştinţele teologice nu au adesea nici putere. Când tatăl nu i-a inspirat încredere. imaginea unui Dumnezeu contabil. omul proiectează asupra lui Dumnezeu experienţa pe care a avut-o cu tatăl şi cu mama sa. ci în experienţa pe care am trăt-o cu tatăl şi cu mama noastră. Ei se învinuiesc pentru că au. Trebuie să se trăiască din nou aceste experienţe pentru a putea apoi scăpa din ele. refuzându-i totul. imaginea unui Dumnezeu arbitrar. Aceste imagini divine au cauza lor nu mai întâi în educaţia religioasă.)? Trebuie să facem distincţie între imaginile noastre despre Dumnezeu conştiente şi cele inconştiente. Numai astfel se poate regăsi terenul pentru a primi imaginile biblice salvatoare. Cea mai mare parte a oamenilor scrupuloşi pe care i-am cunoscut se învârt mereu în jurul sexualităţii lor. Ne puteţi da un exemplu de o asemenea proiecţie? Aşa cum v-am menţionat deja. el are sentimentul că Dumnezeu se opune arbitrar dorinţelor lui. Căci în inima lui. conştiinţa scrupuloasă este o formă de agresivitate. Dar în inconştientul nostru se găsesc şi imaginile din copilăria noastră: imaginea unui Dumnezeu judecător şi sever. halucinaţii sexuale vis-a-vis de preotul care le dă împărtăşania.Da. în franceză „misericorde” n. De ce întâlnim atât de des o spiritualitate rigidă la oameni foarte spirituali la care totuşi cunoştinţele spirituale nu lipsesc şi care ştiu de asemenea că Dumnezeu este plin de îndurare( milostiv.

există în noi o imagine arhetipică a lui Dumnezeu care traversează experienţa noastră individuală.Care sunt aceste imagini salvatoare pe care i le propune Biblia? Pe lângă experienţa deja menţionată a tatălui şi a mamei. în Psalmi şi Profeţi. Din nefericire. în trecut. Acestea sunt întotdeauna persoane concrete. Mai mult. Cel care seamănă o conştiinţă rea exercită într-un mod subtil o putere asupra oamenilor. dar care totuşi. Se spune adesea că. Biserica însăşi. când ca pe o mamă care ne oferă refugiu şi siguranţă. Dumnezeu depăşeşte toate valorile părinţilor noştri pământeşti. când ca pe un tată care dă copiilor lui ceea ce au nevoie. în inconştientul lor. acest om a transmis o imagine falsă despre Dumnezeu. Biblia ne arată aspectele salvatoare ale acestei imagini a lui Dumnezeu. Biserica n-a dat înapoi în faţa acestei tentaţii. în pofida unei teologii corecte. de exemplu. care au dobândit cunoştinţe pe această temă şi care au crezut în teorie în îndurarea lui Dumnezeu. Biserica a contribuit ea însăşi la crearea acestor reprezentări despre Dumnezeu false şi generatoare de anxietate? Trebuie să distingem corect. există un număr ridicat de răi predicatori ai Cuvântului lui Dumnezeu care insuflă frica sau care abuzează de această imagine a lui Dumnezeu pur şi simplu pentru a cuceri puterea asupra altuia. În Vechiul Testament există. Într-un asemenea caz. este că Biserica a susţinut aceste imagini false despre Dumnezeu într-o teologie la baza căreia există mai multă frică decât încredere. Imaginile salvatoare ale Bibliei ni-l prezintă pe Dumnezeu. Cunosc un mare număr de preoţi care au învăţat o teologie solidă. Apoi. A răspândi frica înseamnă a-şi asigura putere asupra oamenilor. Dar în 42 . căci cineva căruia îi este frică de el va transmite si el această idee. n-a creat niciodată o imagine a lui Dumnezeu. pacea şi patria. în globalitatea ei. ceea ce este adevărat. Pe de altă parte. Ne este prezentat ca un tată plin de îndurare care îşi îmbrăţişează fiul şi care aşteaptă cu răbdare până când omul se întoarce spre el. Este adevărat că unii preoţi au răspândit o falsă imagine a lui Dumnezeu. s-au temut că şi Dumnezeu ar putea fi tiranic. imagini care anunţă iubirea maternă a lui Dumnezeu care iartă întregul popor şi pe fiecare în parte.

Ori. Aceasta ar fi o atitudine de slăbiciune. A fi milostiv înseamnă a se trata bine pe sine. pentru că oamenii rigorişti au dificultate în crearea unei comunităţi.general se poate spune că prima cauză a ideilor generatoare de anxietate despre Dumnezeu se găseşte în educaţia primită în primii ani de copilărie. După părerea dumneavoastră. Isus spune: „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Nu pot iubi pe altul dacă nu mă iubesc pe mine însumi. A se trata bine pe sine este o altă expresie a milei care. atât la Matei („Milă voiesc şi nu jertfe”) cât şi la Luca caracterizează persoana lui Isus şi care trebuie să fie şi atitudinea creştinului. Isus spune: „Fiţi milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv!” (Lc 6. A se trata bine pe sine înseamnă în mod fundamental: a-şi accepta propria sa existenţă. Dar nu auzim adesea în Biserică această invitaţie care ne vorbeşte mai degrabă de negarea de sine. Denunţând cauzele rigorismului. viitorul Bisericii. de post. Această singură condiţie este suficientă pentru ca omul să se schimbe şi să facă să se dezvolte în sine ceva. Cel care trebuie să aibă satisfacţia imediată a oricărei dorinţe nu va putea niciodată să construiască în el un „eu” puternic. de cruce etc. în final. Aceste imagini false coincid adesea cu o severitate exagerată în chestiunile morale. de umilinţă. Unele comunităţi monastice care au primit numai membri rigorişti se dezagregă în puţin timp. şi ea nu poate închide ochii asupra acestei chestiuni. Biserica este în mod esenţial o comunitate. slăbiciune şi lipsă. unde se află pericolul rigorismului în viaţa spirituală? Rigorismul face omul bolnav pentru că îl înfundă la a fi hărţuit în multe domenii. Dar care este semnificaţia concretă a acestei expresii „a se trata bine pe sine”? Cu siguranţă nu a ceda la toate aspiraţiile şi la toate dorinţele personale. Titlul uneia din cărţile dumneavoastră este Tratează-te bine pe tine însuţi. dedându-se la lupte de tranşee. A se trata 43 .36). a avea în sine o inimă pentru mizerie(nevoie). Rigorismul conduce la divizare în Biserică şi societate. avem în vedere. De ce este necesar să fim buni cu noi înşine? În Evanghelia Sfântului Luca.

ajunse la bătrâneţe. Carl Gustav Jung a scris mult pe tema acestei „acceptări de sine”. Cel care se mulţumeşte să abordeze pe altul. Sunteţi de acord cu Jung? Acceptarea de sine este cu certitudine aspectul psihologic al iubirii de sine aşa cum o cere Isus. la punctul de a le simţi ca deziluzii şi amărăciune. ceea ce nu presupune ca eu să fiu nemilos cu mine însumi. Oare o persoană inaptă să lege relaţii umane normale ar trebui să se orienteze spre sacerdoţiu? 44 . Şi aceasta mă sperie adeseori să văd că preoţi care timp de zeci de ani au proclamat mila lui Dumnezeu sunt nesatisfăcuţi şi nefericiţi lăuntric.în acest fel. Adeseori întâlnesc şi oameni hărţuiţi interior şi care răspândesc această tulburare în anturajul lor. Aceasta arată că ele n-au ştiut să se trateze bine pe ele însele şi nici să facă dreptate aspiraţiilor lor. Există printre ei şi preoţi care. Continuaţi să constataţi că în rândurile preoţilor şi ale călugărilor se găsesc întotdeauna persoane hărţuite şi nereconciliate lăuntric? Da. Alteori ceea ce mă sperie sunt persoanele care nu sunt lipsite de milă dar care sunt incapabile să aibă o atitudine de compasiune sau de înţelegere faţă de ele însele sau vis-a-vis de altul. Sunt de acord cu Jung deci. Jung a tradus una din exigenţele importante ale lui Isus în limbaj psihologic. Dar pentru a ajunge acolo trebuie ca eu să-mi fixez limite precise. divizează comunitatea lor parohială. aceasta este una din formele de imitare a lui Cristos. neglijând propriile sale aspiraţii vede că aceste dorinţe reprimate îl ajung din urmă într-o zi sau alta şi îl surprind prin intensitatea lor.bine pe sine nu înseamnă că acel cineva să se instaleze în inactivitate. În acest sens. sunt pline de amărăciune. După el. Şi dintr-odată el este mai egocentric decât toţi cei pe care îi măsoară de la înălţimea spiritualităţii lui. Din contra. Întâlnesc şi călugăriţe care s-au consacrat îngrijirii celor bolnavi şi care. eu am încredere că se descoperă tot mai mult fondul de bunătate care este în mine.

dumneavoastră admiteţi că agresivitatea are şi un rol pozitiv. Este teribil tot ceea ce au trebuit să reprime în ei pentru a se dovedi atât de duri! Aţi scris cândva: „A-l spiona pe celălalt la punctul de a vedea dacă viaţa lui corespunde normelor exterioare cum au făcut fariseii. se lâncezeşte şi se moare. Mt 19.4). să salvezi o viaţă sau să o pierzi?” (Mc 3. Unde întâlniţi asemenea oameni? Adesea când aud oratori care judecă nemilos pe altul. Sau când primesc scrisori de la persoane care îmi urează să mă duc în infern. Dar trebuie ca ei să fie apţi pentru a se angaja pe calea maturităţii. Nu poate trăi acest celibat pentru împărăţie decât cel care este capabil să lege şi să provoace relaţii. evident nu se poate trăi. Isus este deci încredinţat că cel pentru care normele sunt mai importante decât vindecarea unui om face răul şi că în finalul acestei atitudini. Atunci mă întreb ce agresivitate se poate camufla în această pietate. înseamnă a-l omorî!” Aceste cuvinte sunt foarte dure! Isus însuşi pune această întrebare fariseilor care-l pândesc să vadă dacă el ar vindeca în ziua sabatului: „Este permis în ziua sabatului să faci bine sau să faci rău. Într-un climat de legalitate absolută. Pot aceşti oameni să creadă în Dumnezeu când ei doresc ca cel mai mare număr posibil să ajungă în infern? Există ceva eronat în acest comportament. Desigur. Dar nu acesta este sensul celibatului pentru împărăţia cerurilor (cf.12) aşa cum îl înţelege Isus.Ar fi fatal dacă numai tinerii inapţi să lege relaţii umane normale s-ar angaja să îmbrăţişeze o vocaţie sacerdotală. Ei ar idealiza incapacitatea lor relaţională alegând celibatul. tinerii care vor să devină preoţi nu sunt obligaţi să fie deja maturi. Pe de altă parte. În ce fel este ea utilă creştinilor? 45 . îl omoară. Spuneaţi că aţi fost înspăimântat să întâlniţi oameni pioşi care erau în acelaşi timp nemiloşi.

Aşa cum am spus.” Pentru ca eu chiar să gândesc sincer aceste cuvinte sau altele asemănătoare. Agresivitatea nu se raportează numai la iertare. Agresivitatea mă ajută să îndepărtez de mine pe cel care m-a rănit pentru a mă distanţa. Este forţa care îmi permite să iau o anumită distanţă în raport cu altul pentru a decide în privinţa influenţei pe care acesta trebuie s-o aibă în viaţa mea. Dacă eu devin amar trebuie să văd în aceasta un avertisment. A ierta înseamnă: „Tu ai dreptul de a fi cel care eşti. eu trebuie să iau o anumită distanţă faţă de celălalt. Agresivitatea este un impuls permanent în a nu mă relaxa în angajamentul meu. În acest fel toate sentimentele negative vis-avis de cel care m-a rănit îşi pierd din puterea lor asupra mea. agresivitatea are drept funcţie clarificarea raportului de proximitate şi de distanţă. Dar este problema ta. Atitudinea ta mi-a făcut rău. atunci când cuţitul lui încă se învârte în rana mea. Cel care se angajează cu pasiune în slujba Bisericii. eu trebuie şi să-l iert. pentru pace şi pentru dreptate. îşi trăieşte pozitiv agresivitatea sa. Nu-ţi fac nici un reproş. Odată ce am luat o distanţă suficientă în raport cu cel care m-a rănit. Trebuie să mă examinez cu regularitate pentru a şti dacă sunt 46 . A ierta înseamnă că renunţăm la atitudinea vătămătoare a celuilalt şi încetăm să ne mai raportăm la ea. Iertarea. Fără agresivitate ei n-ar fi putut să se devoteze cauzei oamenilor şi Împărăţiei lui Dumnezeu. Însă trebuie să fim foarte atenţi să nu ne prăbuşim în amărăciune. Aţi putea să ne daţi un alt exemplu în care un creştin îşi poate manifesta agresivitatea? Mulţi sfinţi şi-au trăit agresivitatea lor. Doresc să-ţi găseşti pacea. Agresivitatea este adesea un mijloc care îmi permite să ajung la iertare. într-adevăr. Nu ar trebui să-l iert imediat? Creştinismul nu vesteşte agresivitatea ci iertarea? Este adevărat. Este dificil să iert pe cineva chiar în clipa în care mă răneşte. căci agresivitatea se poate întoarce împotriva mea. Dar nu trebuie ca eu să mă opresc la agresivitate. a fericirii umanităţii. nu se găseşte la începutul reconcilierii ci la capătul ei.

Undeva se spune: „omul trebuie să-şi găsească propria sa valoare personală. îşi compensa complexul de inferioritate câştigând mulţi bani. Voi cita un al doilea exemplu pentru a ilustra în ce fel agresivitatea îmi oferă un spaţiu vital. în consecinţă. Să ne amintim că Isus nu a ajutat pe toată lumea. Faptul că îmi impun mie însumi propriile limite nu este semnul egoismului meu ci semnul iubirii mele de aproapele. Vedem aceasta în cazul lui Zacheu care era de talie mică şi care. încerc să-mi fixez limite pentru a fi capabil să dau mereu. Aceasta l-a condus să dea jumătate din averea sa săracilor. El s-a îngrijit şi de el însuşi. Unele şcoli psihologice cer să te cunoşti bine pe tine însuţi şi să te accepţi. nu pot numai să dau fără măsură.atent la persoanele contra cărora trebuie să lupt pentru a instaura structuri de dreptate şi dacă le iubesc cu adevărat. Dar dacă simt în mine o anumită asprime şi o anumită amărăciune ţine de responsabilitatea mea să-mi apăr propriile limite. Am nevoie de timp pentru a intra în contact cu sursa care ţâşneşte în mine. Trebuie s-o acceptăm aşa cum este. Eu trebuie şi să fiu capabil să accept să primesc. Cu siguranţă este esenţial să privim orice lucru în noi fără a face imediat evaluare.” Pierderea sentimentului de stimă de sine este problemă numai a epocii noastre? Din toate timpurile oamenii au suferit de lipsă de stimă de sine. Aceasta este. Isus l-a vindecat acceptându-l necondiţionat. Cum să facem distincţie între terapia creştină şi terapia pur psihologică?Aceasta din urmă vizează adesea acceptarea de sine fără altă ambiţie şi fără altă evaluare. În viaţa mea eu trebuie să devin din ce în ce mai mult imaginea unică 47 . Altfel agresivitatea mea va deveni destructivă. inclusiv în limitele şi deficienţele tale. Dacă am bucurie să fiu aici pentru altul în ideea de a-i veni în ajutor este bine. în consecinţă. este o descoperire importantă pentru mine. Dar al doilea pas constă în aceasta: în care perspectivă vreau eu să mă dezvolt? Şi în această a doua etapă idealurile creştine joacă un mare rol. Eu nu sunt Dumnezeu şi. arătându-i „consideraţie”.

vocaţia mea în această lume? Ce sarcină am eu de îndeplinit? Aceasta mă obligă să ies din mine însumi. Însă relaţia mea cu Isus cere de la mine ca eu să cresc şi să mă transform. lăsând o urmă originală în lume. Sensul terapiei creştine este ca o persoană să se dezvolte în imaginea originară şi nealterată pe care şi-a făcut-o Dumnezeu în mine despre el. Viaţa mea trebuie să devină fecundă. Nu suntem determinaţi pe viaţă de copilăria noastră.pe care şi-a făcut-o Dumnezeu despre mine. pentru a avea sens de ambele părţi? 48 . o caracteristică a terapiei creştine este de a nu rămâne acolo. de exemplu într-o familie. de exemplu de experienţa. Trebuie ca eu să iradiez(exprim) un aspect al lui Dumnezeu pe care numai eu singur sunt în măsură să-l propag. Totuşi iertarea se învaţă. Şi eu trebuie să exprim ceva din mentalitatea lui Isus fără a încerca să-l copiez în mod nechibzuit. pentru că exercită o mare influenţă asupra sănătăţii sufletului meu. Trebuie ca eu să mă dezvolt traversând grijile şi conflictele acestui timp pentru a intra în starea(doxa) pe care Dumnezeu a gândit-o pentru mine. Ceea ce contează în primul rând pentru această urmă individuală nu este o performanţă. pur şi simplu preocupat de a mă trata bine şi de a mă simţi în formă. Mă întreb cu privire la misiunea mea: care este misiunea mea. trăită în propria mea familie. Aş putea exprima aceasta reluând cuvântul lui Cristos: „Nu trebuia ca Mesia să îndure aceste suferinţe pentru a intra în slavă [doxa] (Lc 24. În ce măsură această capacitate de a ierta depinde de evenimentele din propria mea copilărie. După mine. Să mai rămânem la iertare. Ce amploare trebuie să ia iertarea. a iertării? Cel care a trăit într-un fel necondiţionat această acceptare din partea părinţilor săi va avea mai multă facilitate în a ierta decât cel care s-a simţit în permanenţă respins.26).

Soţul a văzut roşu. La a doua etapă deja îmi recunosc mânia datorită căreia am luat distanţă faţă de ofensatorul meu. Această mânie creează o distanţă bună faţă de celălalt. Cum se poate omul ierta pe sine însuşi? Cum putem rupe cercul vicios al autorănirii? Aşa este. Eu sunt astfel reconciliat cu existenţa mea. În cursul celei de-a treia etape eu trebuie să înţeleg corect pentru ce raţiune a acţionat celălalt astfel. Pentru celălalt este o invitaţie. Se întâmplă ca unele persoane să aibă despre ele însele o imagine prea ideală şi nu se pot 49 . Când ei se ceartă şi nu sunt în măsură să-şi vorbească. natural. A te ierta pe tine însuţi implică renunţarea la iluzia că eşti perfect. Dacă nu pot să-l iert pe cel care m-a rănit eu sunt legat mereu de el. Multe vătămări se produc datorită faptului că bărbatul şi femeia nu păstrează între ei o distanţă suficientă şi că se produce o confuzie în emoţiile lor. Iertarea este salvatoare înainte de toate pentru mine căci mă eliberează de ceea ce mi-a făcut celălalt. Ar trebui apoi continuat cu o rugăciune pentru celălalt pentru ca el să regăsească pacea. Unele persoane nu vor fi deci niciodată vindecate pentru că ele nu pot ierta. unii oameni nu se pot ierta pe ei înşişi. Aceasta cere şi umilinţă. pentru că. aşa încât ei se „înăcresc” unul pe altul. dar în adâncul inimii lor ei nu încetează să-şi facă reproşuri. Dar în iertare trebuie de asemenea găsite căi rezonabile. soţia a venit să-l caute pe soţul ei pentru a-i cere să o ierte imediat în numele lui Cristos. Ei vin să se confeseze pentru a simţi iertarea lui Dumnezeu. suferinţa ca şi mânia mea. Odată. cea ce mă duce la sesizarea motivelor acţiunii sale. Şi abia în cursul celei de-a patra etape se produce iertarea efectivă prin care renunţ la atitudinea vătămătoare a celuilalt şi astfel mă eliberez lăuntric. Adesea nu se poate începe imediat pentru că convorbirea imediată pe tema în discuţie ar provoca alte răni. Aceşti soţi procedează de o manieră avizată. doi soţi au venit la mine pentru că aveau mereu dispute între ei. De cum s-a terminat ultima ceartă. Altă familie mi-a povestit că ei au lăsat pe masă lumânarea de nuntă. era un gest total neadecvat. unul din ei merge să caute lumânarea şi o aprinde. De asemenea prima etapă a iertării este să iau distanţă faţă de ofensatorul meu. în ochii lui.Voi repeta probabil ceea ce am spus deja răspunzând la problema referitoare la agresivitate. Celălalt are nevoie de timp şi spaţiu pentru a lăsa mânia să izbucnească. Trebuie ca eu să iau în serios sentimentele mele.

Visele îmi arată ceea ce sunt. Ele îmi dezvăluie că sunt mai avansat decât credeam pe drumul meu. Ele preferă să ţină la ideile lor şi. Până la ce punct trebuie să ţină cont creştinul de visele sale? Îi sunt cu ceva de folos? În Biblie. sau în simboluri(de exemplu în simbolurile Bisericii sau în cuvinte pe care le aud dintr-odată). sunt incapabile de a se schimba. Într-una din cărţile dumneavoastră trataţi subiectul: rolul viselor în viaţa spirituală. Altfel nu crezi cu adevărat în iertarea lui Dumnezeu!” A se ierta pe sine presupune ca omul să-şi îngroape sentimentele lui de culpabilitate. că ne-am domina mai bine agresivitatea dacă ne-am asculta mai mult propria conştiinţă? În zilele noastre există mai mulţi specialişti care au un acces la inconştient. Unele vise îmi indică de asemenea demersurile de împlinit în viaţa spirituală. Eu ţin de exemplu cursuri pentru industriaşi şi aceştia ştiu bine că trebuie să soluţioneze cu inconştientul lor. şi tu trebuie să te ierţi. de exemplu. psihologia şi alte lucruri de acelaşi tip. ele îmi descoperă realitatea mea şi înainte de toate aspectele mele inconştiente. Eu pot afirma de asemenea că Dumnezeu îşi trimite îngerii în vis pentru a-i învăţa pe oameni. visele sunt limbajul lui Dumnezeu. Singura condiţie care îmi permite să mă iert este credinţa în iertarea lui Dumnezeu şi experienţa acesteia.ierta pentru că ar trebui să renunţe la această iluzie. Alte vise sunt pline de promisiuni. Putem spune. Însă eu spun multor penitenţi care vin să se confeseze: „Dacă Dumnezeu te iartă. altfel ei ar putea să-şi proiecteze agresiunile lor inconştiente asupra 50 . ceea ce nu era cazul altădată. Când visez un copil de exemplu este semn că ceva creşte în mine. Pentru tradiţia creştină ascultarea viselor a fost capitală pentru că Dumnezeu vrea să lumineze profunzimile sufletului şi să le transforme. Ei cerceteazã visele. în consecinţă. Şi există şi vise religioase care îmi reconfortează credinţa. să-şi abandoneze reproşurile pe care şi le adresează şi să se accepte ca cel care şi-a asumat responsabilitatea sau ca cel care a devenit aşa cum este în prezent. În ele eu fac experienţa apropierii salvatoare a lui Dumnezeu ca lumină.

Dar o agresiune care se manifestă în exterior răneşte în acelaşi timp şi sufletul propriu al celui care reacţionează astfel. de emoţiile lor şi totuşi nu pot trăi cu adevărat decât dacă îşi transpun în fapt instinctul lor de distrugere. 51 . Există totuşi o mulţime de oameni care se eliberează de inconştientul lor.colaboratorilor lor.