Anselm Grun Invitaţie la seninătatea inimii

( fragmente traduse din cartea : Anselm Grun- Invitation à la sérénité du coeur, Editura Albin Michel, Franta, 2002 ) Sa nu fugim de umbra noastra Cum sa gasim seninatatea astazi Meditatia Imprumutarea cailor corpului Dialogarea cu nelinistea noastra A pune ordine cu ajutorul ritualurilor Identificarea cauzelor nelinistii A acorda atentie A posti si a face liniste A face viata mai simpla A gasi odihna in Dumnezeu Pacea ca implinire a timpului Pacea ca intrerupere a timpului Pentru listare economica apasati aici Să nu fugim de umbra noastră(introducere) Unui om îi era frică de umbra corpului lui şi căpătase oroare de urmele paşilor lui. Pentru a scăpa de acestea a luat-o la fugă. Ori, cu cât făcea mai mulţi paşi, cu atât lăsa mai multe urme; cu cât fugea mai repede, cu atât mai puţin îl părăsea umbra lui. Imaginându-şi că mergea prea încet totuşi, nu se oprea din alergarea tot mai rapidă, fără să se odihnească. Ajuns la capătul

1

puterilor, a murit. El nu ştia că pentru a-şi suprima umbra ar fi fost îndeajuns să se aşeze la umbră şi că pentru a-şi opri urmele ar fi fost îndeajuns să stea liniştit. Ce culme a prostiei! Mulţi oameni, astăzi, nu mai au ideea simplă de a se aşeza la umbra unui arbore. Ei preferă să fugă, aşa cum făcea acel personaj din povestea lui Chuang Tsu. Totuşi, cel care fuge de umbra lui fuge spre pierderea lui. El nu află niciodată seninătatea. Aceşti contemporani care nu vor să-şi privească în faţă partea lor de umbră merg direct la moarte. Fugind de umbra lor, ei se instalează într-o nelinişte care se traduce prin probleme cardiace. Nu întâmplător maladiile inimii sunt în prezent una din principalele cauze de deces. Dacă inima nu-şi găseşte liniştea, ea se epuizează şi, după un timp, sfârşeşte prin a ceda. E cazul mai ales al oamenilor care sunt victimele maladiilor cardiace. Chiar şi cei care au o inimă sănătoasă se tem să nu-i lase inima. Problemele cardiace sunt legate adesea de frică: ne temem de ceva. Inima simbolizează înainte de toate sentimentele. Adesea emoţiile refulate, ca iubirea sau ura, sunt la originea problemelor cardiace. La unul este o dereglare a ritmului cardiac, la altul este o criză cardiacă. Pentru că fugim de emoţiile noastre, inima noastră ne cheamă la ordine şi ne constrânge să ne ocupăm de ea. Se vorbeşte chiar de o „nevroză a inimii” pentru cei care sunt obsedaţi de teama că inima i-ar putea lăsa. Bolnavii de inimă dau adesea impresia că sunt crispaţi, ei se aseamănă personajului lui Chuang Tsu. Ei nu ştiu să se odihnească şi să se bucure de viaţă. Ei nu ştiu să se aşeze la umbra unui arbore. Aceasta se aseamănă cu maladia tipică a unui manager: el are întotdeauna ceva important de făcut iar a se ocupa de umbra lui i se pare o copilărie ! De aceea preferă să se plângă de probleme cardiace. Calea care duce la seninătatea inimii, aşa cum a fost descrisă în special de către monahii primelor veacuri, îşi păstrează întreaga actualitate pentru că neliniştea a devenit o maladie a epocii noastre. Mulţi sunt cei care se plâng că nu-şi găsesc calmul. Pentru călugări, n-ar fi suficient să lucreze mai puţin pentru a accede la linişte. A găsi această seninătate presupune un drum lung care, trecând prin

2

cunoaşterea aprofundată de sine, conduce la Dumnezeu, singurul loc unde, potrivit lui Augustin, este posibil să găsim odihna. Cale exigentă şi în acelaşi timp angajantă pentru că ne permite să accedem, încă aici în această lume agitată, la sabatul divin. … În ultimul timp, am putut observa în activitatea mea pastorală această absenţă a seninătăţii la multe persoane. Mereu aceeaşi plângere: „Nu-mi pot găsi odihna ! Atâtea griji mă perturbă, inclusiv noaptea; mă îngrijorez pentru copiii mei care au probleme psihologice, care au ales o cale diferită de cea pe care o doream eu pentru ei.” Fără a pune la socoteală problemele financiare şi şomajul, cauze ale insomniei… Este cazul, înainte de toate, al celor care ocupă posturi de răspundere şi care se plâng că nu pot accede la seninătate. Se aşteaptă mereu ceva de la ei. Ei se întreabă dacă au luat decizia cea bună şi dacă aceasta va fi utilă pentru întreprindere… Pentru alţii, teama de inactivitate este cauza anxietăţii. În calm şi seninătate, ei se tem să facă faţă propriului lor adevăr. Dacă nu am nimic de ce să mă agăţ se poate ca toate decepţiile vieţii să urce la suprafaţă. Risc atunci să descopăr că nimic nu mai merge în existenţa mea şi că angajamentul meu faţă de alţii este zadarnic. Continui să înaintez pentru singurul scop de a-mi ascunde propria-mi disperare. Dar nu mai cred că ceea ce fac are un sens: totul devine gol şi tocmai de acest gol fug eu. Conştiinţa mea ar putea să-mi amintească şi să lase să vină la suprafaţă sentimente de culpabilitate: de frică fug de calm şi de linişte. Cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla ar fi să mă întâlnesc cu propriul meu adevăr ! Pentru că vreau să evit aceasta cu orice preţ, trebuie să fiu ocupat în permanenţă. Astfel, chiar şi timpul liber devine cauză de stres şi îl acopăr cu nenumărate activităţi. Oamenii care refuză să-şi privească în faţă propriul adevăr fug de ei înşişi. Ei se plâng astfel de un stres pe care îl provoacă ei înşişi. Ei nu pot accede la calm pentru că în adâncul inimii lor nu vor cu adevărat

3

aceasta: o frică, ancorată în profunzime, îi agită în permanenţă. În pofida acestei incapacităţi de a găsi calmul, omul de astăzi aspiră să se „desprindã”. Cursurile care promit odihna interioară umplu sălile. Se aşteaptă de la metodele psihologice sau de la tehnicile de relaxare găsirea acestui calm la care aspirăm. Totuşi, acest calm nu poate proveni de la tehnici pentru că el este rezultatul unui drum spiritual. Călugării primelor veacuri aveau drept scop să conducă omul la odihna în Dumnezeu. Hesychia a fost cuvântul cheie al monahismului timpuriu: de acolo a ieşit o şcoală de spiritualitate numită „isihasm”, începând cu secolul al III-lea: calea spre pacea interioară. Acest calm, această pace nu sunt cele care se găsesc în aburii alcoolului, în somnul beţiei, care sunt mai degrabă renunţare la realitate. Calmul monahilor este cel în care inima accede la pace, în care frica încetează, în care omul este regenerat şi realimentat. Acest calm este, la urma urmei, experienţa odihnei sabatice pe care ne-a rezervat-o Dumnezeu. Cel care simte prezenţa lui Dumnezeu în rugăciune şi meditaţie va găsi pacea în el şi în jurul lui. Se va regăsi şi va trăi în armonie cu el însuşi. Calea spirituală a monahilor este în acelaşi timp terapeutică. Înţelepciunea conţinută în sfaturile lor este redescoperită astăzi de mulţi psihologi. Această cale îşi regăseşte deplina sa actualitate doar dacă această înţelepciune se traduce în limbajul de astăzi. Această carte ar vrea să-i invite pe cititorii ei să se aşeze la umbra arborelui pe care Dumnezeu însuşi ni l-a dat. Dumnezeu ne-a invitat să ne „adăpostim sub acoperământul aripilor sale” [Psalm 60,5 (61,5)]. El este stânca la umbra căreia ne găsim pacea. În siguranţa iubirii divine, suntem capabili să suportăm, fără teamă, umbra noastră. „Acoperământul aripilor lui” îndepărtează tot ce poate fi ameninţător din umbra noastră. (pag.7-13) Cum să găsim seninătatea astăzi Tradiţia spirituală a dezvoltat numeroase metode pentru a ne ajuta să găsim pacea, seninătatea. Totuşi, scopul principal al acestor metode nu era pacea ci

4

rugăciunea. Preocuparea maeştrilor spirituali era cum să ne rugăm pentru a deveni una cu Dumnezeu. Pentru Evagrie, scopul cel mai înalt era de a se ruga fără a se lăsa distras. Pentru a reuşi trebuie ca pasiunile, dorinţele şi gândurile să nu ne mai tulbure. Dar aceasta nu se poate face printr-o simplă decizie a voinţei. Este necesar un lung proces spiritual pentru a accede la această stare de pace. Încă de la primii călugări era important să se aplice metode bune. Evagrie apreciază că cel care se luptă fără metodă se luptă în zadar. De aceea Părinţii spirituali au acordat atâta importanţă metodei. Ea trebuie să ia în considerare psihicul uman şi să-i cunoască legile. Desigur, de-a lungul secolelor, căi obscure au violentat fiinţa umană. Totuşi, adevărata tradiţie spirituală s-a axat pe căi care au condus omul la viaţă, la libertate şi la pace interioară. Chiar dacă există un mare număr de căi încercate de către tradiţie, nu are sens să le adoptăm pe toate deodată. Fiecare trebuie să-şi găsească pentru el însuşi calea care îi este cea mai potrivită la un moment dat. Trebuie totuşi să ne ferim să trecem de la o cale la alta pentru că nu ne putem atinge scopul decât urmând o cale de o manieră cu consecventă. Dar nu trebuie să ne hotărâm asupra unei sau alte metode pentru faptul că s-a dovedit a fi eficientă. Trebuie să avem intuiţia a ceea ce este bun pentru noi astăzi. Trebuie să căutăm în propria noastră tradiţie ca şi în viaţa noastră căile care duc la pace şi la Dumnezeu. Persoanei pe care o îndrum din punct de vedere spiritual îi cer întotdeauna să-mi spună unde şi în care moment s-a simţit cel mai bine în copilărie, în ce moment a putut să se bucure de clipă, uitând cu totul de sine. Reflectând, această persoană va putea să găsească calea care o va conduce astăzi spre ea însăşi, o va ajuta să ajungă la seninătate şi să se deschidă lui Dumnezeu. Trebuie ca cele două să se întâlnească, calea tradiţiei şi cea pe care o găsim noi înşine spontan. Meditaţia Calea clasică pentru a găsi pacea este meditaţia. Meditaţia creştină, practicată începând cu secolul al III-lea, leagă ritmul respiraţiei de un cuvânt. Atenţia acordată respiraţiei orientează conştiinţa spre viaţa interioară şi, astfel, face să 5

Gândurile se transformă astfel şi îşi pierd capacitatea lor de hărţuire. proiecţiile şi reflectările. 6 . noi rămânem calmi în faţa fluxului şi refluxului lor. marea rămâne agitată. Suntem ancoraţi datorită acestui cuvânt legat de respiraţie. Este suficient să rostim aceste cuvinte fără a ne reprima gândurile sau sentimentele. Expirând ne putem imagina că dăm la o parte toate aceste preocupări şi după un timp ne găsim calmul. gândurile să vagabondeze. Atât timp cât rămânem în intelect. Capul poate continua să se agite. pasiunile şi rănile nu au acces acolo. Ne punem în cuvânt şi expiraţie toată aspiraţia noastră spre odihna sabatică divină. Se poate ca cuvântul şi suflul să ne poarte o clipă acolo unde totul este linişte în noi. nu trebuie să-l creăm. La suprafaţă. Meditaţia este calea care ne conduce la calm. el preexistă în noi. Acest ancoraj protejează fragila ambarcaţiune a inimii noastre de asalturile la care o supun gândurile noastre. Gândurile şi sentimentele. şi expirând: „Eu sunt cu tine”. Dar cel mai adesea noi suntem separaţi de el. ci în a ne concentra spiritul asupra cuvântului. dar cu cât coborâm mai în adânc cu atât calmul este mai mare. Pentru această meditaţie este inutil să ne concentrăm. Misticii sunt convinşi că există în noi un spaţiu de tăcere unde locuieşte Dumnezeu.se nască calmul. Putem astfel să legăm respiraţia de o expresie: de exemplu. Expresia „a-şi găsi calmul” vrea să spună că. inspirând: „Priveşte”. Acest spaţiu de linişte(tăcere) nu este „de creat”. acest loc interior. acolo unde cugetările noastre găsesc calmul. Meditaţia ne ajută să reînnodăm legătura cu acest spaţiu interior. Ne lăsăm spiritul să coboare scara cuvântului până când atinge locul interior al liniştii. În loc să ne rumegăm gândurile facem să intre în ele respiraţia şi cuvântul rostit. în profunzime. Chiar dacă ele nu încetează să rămână la suprafaţă. Ken Wilber compară meditaţia cu o plonjare submarină. calmul există deja. Cuvânt pe care Dumnezeu ni-l adresează aşa cum a făcut pentru Isaia. suntem neliniştiţi: o sumedenie de gânduri se agită acolo. dar. domneşte o pace în care ne putem lăsa să alunecăm. îngropat în adâncul inimii noastre. Meditaţia este o plonjare în calmul interior. Altă cale constă în a nu acorda atenţie gândurilor noastre.

este posibil să găsim pacea. Trebuie să ne abandonăm complet mişcării pentru că ea absoarbe acel du-te vino al gândurilor noastre. Trainingul 7 . ne aşezăm pentru a medita. jogging-ul. Dar mersul sau cursa practică pentru performanţă nu ne va elibera de preocupările noastre. Ei îl sfătuiau pe cel care este tulburat de către patimile lui să facă mai întâi. pentru a crede în existenţa lui şi pentru a ne simţi protejaţi de agresiunile exterioare pentru restul zilei. nu ajută la nimic să te aşezi să meditezi. Trainingul autogen şi eutonia conduc la calm adoptând şi căi care trec prin corp. Sunt suficiente aceste câteva clipe. Filozoful danez Soren Kierkegaard a putut să arate că nici o grijă nu rezistă mersului. în Dumnezeu. în timpul cărora simţim în noi acest spaţiu interior. dacă nu ne îngrijim de ele.A medita nu înseamnă că trebuie să fim calmi în permanenţă dar că trebuie să evităm stresul. după o plimbare. Împrumutarea căilor corpului Primii asceţi ştiau că. Prin aceste două metode încercăm să deplasăm conştiinţa spre corp. Gândurile continuă să ţâşnească. grădinăritul ne pot ajuta să ne detensionăm. de neatins. Mersul pe jos. Meditaţia nu are nimic comun cu concentrarea. inaccesibili. Prin mersul pe jos ne putem elibera de ceea ce ne preocupă. Dumnezeu ne eliberează de nelinişte. dacă atingem profunzimile sufletului nostru datorită cuvântului şi respiraţiei. adesea. nu le putem opri mişcarea dar. Dacă. turul chiliei lui. În lumea noastră deosebit de stresantă avem nevoie de practici corporale pentru a alunga neliniştea. Simţim atunci că atingem însăşi esenţa noastră. de aşteptările şi de atacurile lor. de judecarea altora. Pentru că ştim că în adâncul nostru există un spaţiu inaccesibil acestor probleme. în noi. Atunci când suntem prea preocupaţi. de mai multe ori. Suntem cu totul acolo. un loc în care suntem cu adevărat. Dacă în clipa următoare problemele reizbucnesc nimic nu ne va face să ne înfuriem. ne regăsim calmul mai uşor. este mai bine să alungăm mai întâi neliniştea printr-o plimbare mai lungă sau printr-un raid prin pădure. Suntem în mijlocul liniştii şi a păcii.

între spirit şi instinct. este să-mi ridic mâinile în formă de cupă şi să-mi pun toată conştiinţa în mâinile mele. sunt aşezat şi foarte neliniştit şi. cu toţi oamenii. cum braţul nostru drept este cald şi greu. îmi pun braţele în cruce sub soarele ce se înalţă. punându-mi braţele în cruce. înaintea lui Dumnezeu. Pentru mine.autogen utilizează autosugestia. putem să ne destindem. trainingul autogen este un mijloc de a se „deconecta” de preocupările profesionale. cel al crucii. Mă simt atunci una cu Creaţia. Nici o nevoie de a gândi sau rosti cuvinte pioase: eu nu sunt decât în gestul acesta. cu Dumnezeu. Neliniştea cedează locul unei păci creatoare. Am astfel sentimentul că Dumnezeu îl primeşte şi că sunt purtat de către el. vara după rugăciune. Adesea. După gesturile mâinii se poate recunoaşte esenţa unei fiinţe umane. Prin „tensiunea bună” (eutonia) a corpului ajungem la echilibrul sufletului. Pentru mulţi. Adesea. Nu mai există separare în mine între cer şi pământ. prin calmul adus corpului nostru. 8 . Pentru mine este o experienţă de mare profunzime. am dorinţa de a face un alt gest. În eutonie luăm cunoştinţă de tensiunile care s-au acumulat în noi. eu pot întinde spre Dumnezeu tot ceea ce este în mine. Dacă nu pot provoca această experienţă ca prin magie. calea practicii corporale înseamnă şi exprimarea prin gesturi. nu reuşesc să ajung la calm. pot cel puţin. să presimt adesea ce înseamnă să fii una cu toate. Acest gest mă linişteşte pentru că mă îndepărtează de intelectul meu. crispări. Ne imaginăm. Contracţiile corporale exprimă întotdeauna tensiuni psihice. Toată fiinţa mea este adunată în mâinile mele. ajungem să ne liniştim neliniştea. agitaţia interioară încetează. presiuni. Atunci când merg. atunci. Pot aşadar intra în relaţie cu Dumnezeu prin acest gest al mâinilor deschise. Ceea ce mă ajută. Lăsându-ne suflul să se răspândească până în părţile cele mai tensionate ale corpului nostru. cum corpul nostru devine greu şi. de exemplu. Prin acest gest. concentrându-mă asupra respiraţiei. a ceea ce mă tulbură. constrângeri pe care ni le impunem. în răcoarea dimineţii. Dacă sunt în întregime în gestul meu. cu mine însumi. între spiritualitate şi sexualitate.

Poate vom descoperi atunci ceea ce ne este atât de dezagreabil şi vom pune degetul pe adevărata noastră problemă. Dacă izbucneşte animozitatea faţă de un coleg. înseamnă că ea va fi imboldul care ne va conduce să schimbăm ceva în realitate. Dacă ne invadează tristeţea. pentru ca. se plâng că nu reuşesc să ajungă la el. Dacă ne facem c-o ignorăm. deşi acordându-şi timp pentru a găsi calmul. Sau putem să luăm distanţă faţă de el pentru a nu ne mai tulbura cu probleme lui. de exemplu. Alţii consideră că gândurile care apar în ei şi care îi împiedică să se roage cu adevărat sau să-şi găsească seninătatea nu au nici o importanţă. Pentru că ţinem la lucruri exterioare. Dacă le luăm în considerare şi le punem în faţa lui Dumnezeu. Am putea de asemenea să ne întrebăm să aflăm pe cine căutăm să evităm în această superficialitate. Putem. Aceasta poate fi ceva foarte dureros dar numai traversând-o putem ajunge la pacea veritabilă. putem încerca să analizăm această mânie. Tot ceea ce iese la suprafaţă în tăcere are un sens. Dar este esenţial totuşi să percep. Trebuie să o luăm în considerare fără a o judeca dar întrebând-o pentru a descoperi a cui mască este. Şi dacă ea persistă. Uneori 9 . De exemplu. Ei ar vrea să se roage sau să mediteze dar se prăbuşesc sub asalturile gândurilor. trebuie s-o luăm în considerare. traversând-o.Dialogarea cu neliniştea noastră Unii. să ne apropiem de acest coleg şi să elucidăm cu el cauza acestui conflict. regretul pentru ceea ce nu am trăit. accedem puţin câte puţin la calm şi putem astfel să ne rugăm. în pofida încercărilor de meditaţie. în pofida tuturor acestor gânduri superficiale. Ei cred că ele nu deranjează rugăciunea lor. să ne concentrăm asupra lor pentru că ele sunt expresia propriilor noastre probleme. pentru că ele sunt şi o parte din noi înşine. această tristeţe ne va ajunge din urmă sau se va traduce printr-o insatisfacţie sau nelinişte difuză. să găsim calmul. Tradiţia monastică recomandă în acest caz să ne examinăm la modul profund aceste gânduri. am putea să ne întrebăm pentru ce aceste lucruri au atâta importanţă pentru noi. cã noi avem şi o latură superficială şi banală.

Ea voia să se debaraseze de neliniştea ei dar a trebuit ca. Căutarea ei a durat mult timp până când a fost capabilă să recunoască. căuta un „truc” pentru a ajunge să se concentreze în rugăciune. Ar vrea să se bucure de pace. nu ni-l putem însuşi. dincolo de aceste gânduri superficiale. Cel mai mare duşman al seninătăţii este stresul pe care ni-l impunem. timp de cincisprezece ani. Dar o nelinişte persistentă l-a zguduit. s-o accepte pentru a putea accede la un grad superior de pace. Un bărbat îmi povestea că el a reuşit să scape cu bine din aceasta fără a recurge la Dumnezeu. ocupată cum era cu mii de treburi deşarte. Acestea nu erau în fond decât o protecţie faţă de suferinţa unei vieţi netrăite. Ea poate însemna şi că n-am atins scopul şi că trebuie să căutăm o formă de rugăciune mai adecvată. De multe ori aceste gânduri comune care nu urmăresc peste tot ascund o disperare profundă în privinţa absurdităţii vieţii. Angoasa care rezultă de aici nu ne lasă în pace. Ea voia ca acest „truc” să reziste judecăţii Supraeului ei.neliniştea este semnul că acest mod de a medita nu ni se potriveşte. Mulţi ar vrea să-şi combată neliniştea. rugăciunea şi viaţa ei au devenit mai autentice. mai întâi. Aceasta o împiedica să se roage şi atunci când şi-a privit în faţă propriul adevăr. se înfurie şi nu 10 . O femeie care mi se plângea că-şi pierde timpul când se roagă. adevăratele ei dorinţe şi toate lipsurile vieţii ei. Dumnezeu nu îi lipsea. că multe din problemele noastre sunt departe de a fi reglate şi că trebuie să le examinăm. dar când simt fierberea lor interioară. O prietenă i-a spus: „Vei sfârşi într-un spital psihiatric!” Omul respectiv nu şi-a găsit calmul decât cu ocazia unui sejur într-o mănăstire unde a recunoscut că această angoasă ascundea de fapt o aspiraţie la Dumnezeu. Dar ei nu-şi pot atinge niciodată scopul astfel. Aceste gânduri superficiale nu sunt poate decât capacul pe care îl punem deasupra vulcanului nostru interior în lipsa curajului de a-l înfrunta. Sau poate indica. Ea s-a eliberat în sfârşit de corsetul pe care îl îmbrăcase pentru a înainta spiritual. Preocupările ei nu-i permiteau să ajungă să cunoască cu adevărat rădăcinile neliniştii ei. disperare pe care refuzăm să o vedem.

nu întreprindem decât un singur lucru odată. Din contră. Calmul absolut. ceea ce este favorabil disputei. Pentru că. Nimeni nu vrea să fie deranjat şi cea mai mică remarcă tensionează atmosfera. pe care mulţi ar vrea să-l atingă dintr-odată prin metode de meditaţie. Adeseori. În loc să se debaraseze de neliniştea lor. intrăm în tensiuni şi conflicte inutile. o începem mai calm. A pune ordine cu ajutorul ritualurilor Noi ne începem rău ziua de multe ori. Un director de bancă va merge. Lăsându-le să ne traverseze. prin ritualuri patologice. în timpul pauzei de prânz. Ea nu locuieşte decât intelectul şi emoţiile noastre. începând ziua printr-un ritual benefic – o scurtă rugăciune prin care ne încredinţăm binecuvântării lui Dumnezeu – luându-ne timp ca să savurăm micul dejun. satisfacţie şi recunoştinţă mai mari. cu conştiinţă. Atât timp cât trăim. este un grad prea ridicat pentru noi pentru că nu ne poate fi dat decât în moarte. de exemplu. La birou. Neliniştea reapare mereu şi trebuie să o lăsăm să vină. Eul nostru nu este atins. Va găsi astfel putere şi vigoare pentru tot restul zilei. Mulţi sunt cei care revin acasă stresaţi. să stea cu calm într-o biserică. Dincolo de conştiinţă. Sosesc apoi soţul/soţia şi copiii noştri prost dispuşi. … Ritualurile care marchează sfârşitul zilei de lucru sunt decisive.se mai pot suporta. ritualurile ne pot ajuta să combatem stresul. foarte 11 . noi ne putem retrage şi o putem abandona acolo unde este ea: în capul nostru. chiar şi la muncă. noi suportăm constant asaltul gândurilor şi emoţiilor. în care nimeni nu-l interpelează şi se va bucura de a fi acolo şi numai acolo. ei ar trebui să o admită.” Calmul ne este astfel acordat. în Eul nostru adevărat neliniştea nu mai are putere. Lăsând să vină tot ceea ce apare în noi. În acest fel. Astfel. Lăsându-i locul cuvenit. noi rămânem calmi orice s-ar întâmpla. El va aprecia acest moment în care nu are nimic de făcut. Tot ceea ce este în noi are drept la existenţă. Ne sculăm în ultimul minut şi înghiţim repede micul dejun: ne pregătim o zi stresantă şi probleme superflue. noi le relativizăm spunând: „Acum nu mă mai ocup de aceasta. în inima noastră. Soţia este fericită de întoarcerea acasă a soţului ei dar acesta nu este de fapt disponibil. ei refuză să atingă calmul.

în asemenea situaţii. Este posibil de asemenea ca. soţiei i-ar place să-i povestească ziua ei. Lui i-ar place să-şi găsească pacea dar familia îi cere disponibilitatea. care scutură vechiul pentru a face să apară noul. un curs de meditaţie pentru a înainta pe calea spirituală. Ritualurile constituie şi tranziţii pentru perioadele vieţii umane. Pacea ne-ar expune riscului de a ne fixa într-o incapacitate de a evolua. la pacea sabatului. Nu putem să trecem fără tranziţie de la agitaţie la calm. confortabil şi să respire profund pentru a evacua stresul zilei.preocupat cum încă este de grijile sale profesionale. o frumoasă piatră care să exprime ceea ce celălalt ne aduce şi în acelaşi timp ceea ce noi îi urăm. cu orice preţ. Această sărbătoare ar putea fi atunci ocazia de a pune în cuvinte angoasa care ne nelinişteşte. să nu demareze imediat şi să se pregătească pentru întoarcerea în familie. patruzeci sau cincizeci de ani. Aceste ritualuri traduc necesitatea neliniştii. Fiinţa umană trăieşte bulversări însoţite de angoasă. dar el se încruntă şi nu are chef să răspundă. pentru că ea este creuzetul în care 12 . Ar fi bine ca un ritual să-l ajute să se „desprindă” de muncă şi să lase în urmă agitaţia întregii zile. de exemplu cu ocazia pubertăţii sau a crizei de la mijlocul vieţii. Ritualul de trecere ne permite să ne descărcăm de acest stres şi să trecem de la muncă la timpul liber al serii. Copiii îl aşteaptă. are raţiunea ei de a fi: ea pune în mişcare. Este şi cazul stresului pe care îl acumulăm de-a lungul întregii zile. Pentru că angoasa. După fazele de agitaţie ar trebui ritualuri de trecere care să ajute să înaintăm spre o mai mare stabilitate. Ar fi suficient poate să se aşeze câteva minute înainte de a părăsi lucrul. Este cazul angoasei care ne cuprinde încă de dimineaţă când ne vin în minte tot ceea ce ne aşteaptă în ziua respectivă. de exemplu optsprezece. Ritualurile sunt importante pentru că nu putem fi întotdeauna calmi. Am putea de exemplu să oferim o carte care invită la pace. odată aşezat în maşină. În asemenea momente a fi fatal să vrem să considerăm. Neliniştea este o parte a noastră înşine iar ritualurile ne ajută să o canalizăm. Am putea trata cu solemnitate anumite aniversări. pacea ca cel mai mare bine. Ritualurile de trecere ne pot ajuta în acest sens.

Cel care nu ajunge să se „desprindă”. poate. Recursul la o retragere pentru reculegere destul de lungă poate fi ocazia de a ne asculta pe noi înşine. Sau prea perfecţionist pentru că îşi pune neîncetat întrebarea dacă ceea ce a făcut este bine făcut.apare noul. avem nevoie de un mediu calm pentru ca angoasa noastră să se exprime. Se poate să luăm cunoştinţă atunci de faptul că ceea ce trăim nu ni se mai potriveşte. Nu trebuie să ne indispunem dacă. Ea ne împinge să continuăm să creştem. Adeseori. să nu ne retragem prea repede în repaus. Un asemenea om va fi stresat pentru că îi este frică să privească în faţă relaţia pe care o are cu soţia sa. el fuge în agitaţie. Neliniştea este şi o parte a vieţii noastre. în acelaşi timp. nu ştim ce vrem cu adevărat şi trecem de la o idee la alta. Această fugă îl fereşte. o fixare de angoasă asupra a ceea ce poate. El îşi 13 . seara. de a-şi pune adevăratele probleme. să trăim cu adevărat. în faţa căruia nu crede să-şi aibă locul lui. Avem nevoie şi de perioade calme. în absenţa cărora. Aceasta seamănă mai mult cu paralizia decât cu calmul. Sau prea anxios pentru că îşi provoacă suferinţă. Această angoasă este. Nimic nu mai încetează şi noi nu găsim odihna. să ne pună în pericol. pentru câţiva ani. Dar nu astfel o vom surmonta căci în stăpânire suntem tensionaţi. Identificarea cauzelor neliniştii Prea adesea ne plângem că nu găsim calmul fără a căuta cauzele. întrebându-se dacă toată lumea este mulţumită de el. de munca lui este poate prea sigur de importanţa lui. Încercaţi să păstraţi pumnul strâns şi veţi vedea ce înseamnă să ţii lucrurile în mână. Pentru a nu avea de resimţit această angoasă. în timpul cărora lucrurile se pot stabiliza. trebuie să chestionăm această nelinişte care nu are decât cauze externe. nu am găsi niciodată ceea ce căutăm cu adevărat. sub dominaţia neliniştii. dirijată şi împotriva lui Dumnezeu. Această paralizie este. Dacă vrem cu adevărat să ajungem la calm. Am vrea să stăpânim neliniştea care ne zbuciumă. Dar simţim nevoia de a menţine lucrurile de teamă că ne-ar putea scăpa. scăpându-ne. fără îndoială. Suntem purtaţi astfel spre a fi crispaţi.

Ei ar trebui să se întrebe ce vrea Dumnezeu să le spună prin aceasta. El justifică acest stres spunând că este gata să se sacrifice pentru familia lui. Sau poate că Dumnezeu le dă astfel ocazia de a reflecta cu privire la viaţa lor pentru că în cursul zilei nu-şi fac timp pentru aceasta. să fie în mâna lui Dumnezeu pur şi simplu.ascunde problemele de cuplu în spatele acestui stres. recitarea rozariului mă ajută să mă abandonez somnului. Nevoind să te laşi în voii sorţii pentru a dormi. Aceasta nu este decât o soluţie de urgenţă pentru că insomnia este legată de incapacitatea de a lăsa lucrurile aşa cum sunt. Dar voind să controlezi totul ajungi să-ţi pierzi controlul propriei vieţi. Alţii nu reuşesc să adoarmă şi luptă împotriva insomniei cu ajutorul medicamentelor. Somnul va veni în plus. De aceea trebuie. să fim atenţi la angoasa noastră pentru a o descifra. Ei nu ştiu „să lase lucrurile în voia sorţii”. Se tem să piardă control asupra lor înşişi şi ar vrea să păstreze mânuirea vieţii lor. să se abandoneze. prin aceste metode: destinderea este ceea ce contează. În loc să se revolte împotriva acestei veghe forţate ar trebui să o privească ca pe o şansă. Cum să reacţionăm în faţa acestei insomnii? Pentru că problemele somnului exprimă o incapacitate de a te lăsa „în voia sorţii”. Nu să căutăm să adormim cu orice preţ. Trezirea lor se datorează poate unui vis important pe care ar trebui să încerce să-l interpreteze. E mai bine să încerci să te destinzi prin training autogen sau eutonie. În realitate. Alţii adorm fără probleme dar se trezesc în mijlocul nopţii fără a putea să readoarmă. acest stres îi este un refugiu pentru a se deroba de la problemele dezagreabile. ai nervilor tăi şi te privezi de somn. 14 . ar fi zadarnic să le combaţi. ajungi să te prăbuşeşti. În ceea ce mă priveşte pe mine. Am putea de exemplu să ne sculăm şi să citim până picăm de somn. pentru a ajunge la calm. Am putea să ne rugăm pentru familie sau prieteni şi astfel veghea noastră ar căpăta sens.

noi trebuie să ne încredinţăm lui Dumnezeu. Cauza neliniştii şi a insomniei poate fi şi mai profundă. Trebuie bineînţeles să reflectăm îndelung înainte de a lua decizii dar. Ar trebui să ne desfacem de obsesia lucrului şi să avem încredere în ajutorul lui Dumnezeu. ceva se revolta dintr-odată împotriva acestui rol cu care se prea obişnuise. pot ajunge să neglijeze grija de ei înşişi şi liniştea lor. Fără a 15 . Ea poate fi şi expresia dorinţelor refulate sau a rănilor necicatrizate. odată luate deciziile. Fără a putea să le exprime exact. S-a putut întâmpla în trecut să ajungem la impas cu privire la mai multe lucruri care acum ne ajung din urmă. Unii nu întrevăd cauza tulburărilor lor. Numai abandonându-ne lui Dumnezeu vom găsi somnul. Şi chiar pentru îndrumătorul lor spiritual nu este uşor să ghicit. Această nelinişte îl invita să-şi analizeze viaţa şi să-şi înfrunte problemele nerezolvate: nu putea deci decât să fie recunoscător pentru aceasta. el simţea în fondul acestei nelinişti că ar fi vrut să fie cu totul altul. Această chestionare le pare justificată. Cei care au responsabilităţi. care nu sunt neapărat cele mai bune. care au de luat decizii care implică multă lume. Neliniştea indică adesea că situaţia în care trăim ar trebui schimbată. să se dovedească benefice. Angoasa ne obligă să privim în faţă problemele nerezolvate. Este necesar atunci ca ei să „dialogheze” cu neliniştea lor: „Ce vrei tu să ne spui? Încotro vrei să ne antrenezi? Asupra a ce vrei să ne atragi atenţia?” Astfel se ridică adesea la suprafaţă imagini. amintiri din copilărie care ne umplu de mânie sau de tristeţe.Abandonarea de sine este legată de încredere. Dumnezeu va face poate ca aceste decizii. În el. se pot întreba îndelung pentru a şti dacă au luat deciziile cele bune. din simplă grijă pentru alţii. din cauza bunului plasament al banilor noştri şi a cursului dolarului nu poate decât să ne tulbure somnul şi rămâne inutilă pentru că nu putem schimba nimic acolo. Îmi amintesc de un om care nu conştientizase niciodată că până atunci nu făcuse decât să se adapteze. Ei se neliniştesc pentru cei implicaţi dar. că făcuse totul pentru a fi „băiat bun”. de exemplu. Neliniştea.

Trebuie să vedem mai întâi unde vrea ea să ne conducă. În permanenţă fiind sub presiunea de a trebui să facă mai bine decât ei. Noi ne-am forţat să îmbrăcăm un corset prea strâmt pentru noi. noi ne revoltăm împotriva vieţii noastre. Ea ne semnalează că viaţa noastră nu este încă ceea ce ar trebui să fie. Neliniştea ne împinge să facem să explodeze acest corset şi să ne punem pe calea libertăţii.înţelege exact ce ne agită. Nu înţelegem spre ce ne împinge această nelinişte. că noi nu suntem în acord cu imaginea singulară pe care şi-a făcut-o Dumnezeu despre noi. dându-ne imboldul spre noi căi. că ar trebui să schimbăm serviciul sau măcar postul în aceeaşi unitate. Numai luând cunoştinţă şi acceptând rivalitatea care l-a animat întotdeauna va putea să o relativizeze pe aceasta. a istoriei noastre. privind mai îndeaproape însă am putea descoperi în final că meseria nu ni se mai potriveşte. În fond. Neliniştea vehiculează o energie. Dar neliniştea ne constrânge acum să privim adevărul în faţă. că a rivalizat cu fraţii lui de-a lungul copilăriei lui. Nu mai avem nevoie de ea. dacă ne face să înaintăm pe calea devenirii umane şi a metamorfozei. el n-a cunoscut răgaz. Poate că situaţia noastră familială nu mai poate dura astfel: ar trebui să abordăm în sfârşit dificultăţile de cuplu sau problemele pe care le întâlnim cu copiii noştri. În loc de a contra neliniştea ar trebui să utilizăm energia care este în ea. ea este mai degrabă semnul unei rupturi interioare. Şi ne răzvrătim faţă de Dumnezeu. Angoasa sfârşeşte prin a ne constrânge să 16 . care nu sunt adesea decât vise copilăreşti de măreţie. Cineva va descoperi. Neliniştea poate exprima o insatisfacţie pe toate planurile. de exemplu. Sau dacă ea ne face incapabili să fim prezenţi clipei. a naturii noastre. ea îşi va fi îndeplinit sarcina. Noi am evitat cu adevărat să privim problemele în faţă de-a lungul anilor. Ar fi o eroare deci să vrei să o controlezi ferm. Trebuie să analizăm îndeaproape neliniştea pentru a şti dacă ea este salutară. Neliniştea va trece atunci de la sine. Ne agăţăm de iluziile noastre. dacă ea ne împiedică să vedem ceea ce este cel mai necesar: această nelinişte nu face decât să ne sfâşie şi nu duce la nimic. Această lipsă de dorinţă călugării o numeau akedia.

în fiecare clipă. Da acestei lumi care este în mod natural imperfectă şi în final da lui Dumnezeu care nu ne urmează în reprezentările noastre eronate. latura noastră „athee”. Neliniştea nu face decât să crească astfel şi să le dea dureri de cap. Poate că am ales meditaţia pur şi simplu la recomandarea cuiva şi gândindu-ne că ea este remediul tuturor relelor noastre. înseamnă că ei încă nu au găsit această cale. Nu mai luptăm atunci împotriva neliniştii. ci o trăim 17 . reticenţa noastră faţă de pietate. A acorda atenţie Putem trece de la nelinişte(îngrijorare) la calm concentrându-ne. Şi aici. ar fi mai bine să-l auzim în noi pe omul puţin credincios. Ele sunt semnul că ar trebui să fim mai consecvenţi. Dacă neliniştea lor. atunci când vor să mediteze. Decât să ne încăpăţânăm la o pietate imediată. În experienţa mea de îndrumător spiritual întâlnesc cu regularitate persoane care încearcă să-şi însuşească metode preluate de la alţii. Suntem în acord cu noi înşine atunci când facem una cu Dumnezeu. care este cu totul altfel şi pe care. atenţia asupra a ceea ce este. persistă. ne este dificil să-l înţelegem. să nu ne încredem în dispoziţiile noastre. ci în vocea noastră interioară. adesea.abandonăm aceste iluzii. în copilăria noastră. abandonează astfel meditaţia sau încearcă să se constrâng la calm. dezamăgirea şi rebeliunea noastră împotriva lui Dumnezeu. neliniştea este o invitaţie să aducem înaintea lui Dumnezeu lucruri care nu sunt neapărat agreabile. să ne acceptăm şi să spunem da vieţii aşa cum se prezintă ea. Ar fi mai bine să căutăm ceea ce. ne ajuta să ne simţim bine şi să fim în acord cu noi înşine pentru că aceasta era şi o experienţă spirituală. Ne rămâne atunci să descoperim calea spirituală care ne conduce la viaţa în Dumnezeu. Ei sunt astfel obligaţi să lupte neîncetat împotriva propriilor lor rezistenţe. Decepţionaţi. Eu îi sfătuiesc întotdeauna să urmeze propria lor cale spirituală. Ele pot semnala şi faptul că ne contrariem fiinţa noastră cea mai profundă. Poate că încă nu am găsit calea spirituală potrivită. Trebuie să ne luăm rezistenţele noastre în serios. Alţii simt nelinişte chiar în clipa în care se aşează pentru a medita sau a se ruga.

Trebuie să observăm cum se traduce această nelinişte în gândurile şi în corpul nostru. cum creşte. bucurându-ne de fiecare pas. Corp şi spirit sunt convocate în aceeaşi calitate în acţiune. Suntem în deplină conştienţă în ceea ce facem. O lăsăm să vină fără să o combatem: neliniştea este prezentă fără a ne domina. apoi se atenuează. Prin ea realizăm cât de neatenţi suntem adesea.în toată conştienţa. de muşchii şi de pielea noastră. în timp ce am putea lăsa lucrurile aşa cum 18 . Ne este dificil. A fi atent înseamnă că sunt prezent fiecărei clipe. În cea mai mare parte a timpului nu ne simţim la înălţimea aşteptărilor noastre. Ar însemna să ni se ceară prea mult. al vieţii. Cauza neliniştii noastre provine adesea din judecata pe care o aplicăm asupra a tot ceea ce facem. fără teama de a recunoaşte acolo un semn de maladie. cum se intensifică. suntem pe deplin în ceea ce facem. Punctul de unde privim neliniştea noastră nu mai este contaminat de ea. ajungem să rămânem calmi în mijlocul furtunii. Cuvântul „atenţie” vine din latinul attentio. să nu ne judecăm! A percepe fără a judeca conduce la calm. derivat din attendere care vrea să însemne „a tinde cu spiritul spre”. un stilou sau o cheie în mână. fie că ţinem un instrument. Această privire atenţionată transformă deja neliniştea noastră. În atenţie acţionăm de o manieră reflectată. Dar este un bun exerciţiu acela de a trăi în fiecare zi câteva clipe în această conştienţă. natural. Percepem astfel secretul clipei. Îi dăm dreptul să existe dar ea nu mai are primul loc. Mergem fiind cu totul în mersul nostru. mergând simţind vântul şi soarele. în corpul nostru. Percepem ceea ce se mişcă în noi. Atenţia ar putea deveni astfel un ritual: de exemplu ieşind din casă inspirăm aerul. Suntem în simţurile noastre. al timpului. Astfel. să fim conştienţi în fiecare clipă. Nesatisfăcuţi de noi înşine şi de lume fiind. Totuşi. conştientă. Acordăm astfel atenţie la ceea ce se petrece în noi atunci când suntem neliniştiţi. acţionăm cu toate simţurile deşteptate. Stabilim o relaţie de prietenie cu ea iar aceasta o linişteşte mult mai bine decât dacă am combate-o violent. conştienţi de mişcările noastre. se naşte în noi o nelinişte difuză. Dar această atenţie nu trebuie să devină o nouă performanţă.

concentrare. În germană Sammlung (colecţie. reculegerea ne scoate di dispersie. Dacă nu ne contrariem pentru neatenţia noastră. Cel care este „împreună” (zusammen) cu ceea ce atinge. A fi blând. cu dorinţele lui cele mai diverse. Nu mai suportăm stresul care ne dă „vertij”( schwindel. ce 19 . Astfel. adunăm ceea ce este diferit şi dispersat. din agitaţie şi ne conduce la o acţionare readunată (gesammelt). În reculegere. El este observatorul exterior. de exemplu. din divertisment. A posti şi a face linişte Postul este una din căile concrete care conduc la calm. este „blând” cu el însuşi şi trăieşte în pace cu propriile sale contradicţii. este pe deplin treaz. ea se transformă în atenţie fără ca noi să fim constrânşi să folosim o metodă complicată. El revine astăzi în considerare. pentru că ele se vor transforma de la ele însele. Sinele personal de care vorbeşte psihologia transpersonală. reculegere) conţine rădăcina sam pe care o regăsim în Achtsamkeit (atenţie) ca şi în Behutsamkeit (precauţie). zusammen (împreună) şi sanft (blând). cel care este „împreună” cu celălalt îl abordează de o manieră „blândă”. Cel care acordă atenţie este precaut. Ne facem una cu noi înşine şi cu tot ceea ce îndeplinim. îşi extinde grija. Cel care este „împreună” cu el însuşi. A posti timp de o săptămână.sunt. Percepând în cel mai mare calm neliniştea noastră simţim multe lucruri mişcându-se în noi dar Eul care simte toate acestea nu este el însuşi în nelinişte. Rădăcina sam a dat Sammlung. face ca mişcările noastre să se domolească. Cel care este lângă cel pe care-l întâlneşte nu poate fi dur sau grosolan. cu patimile şi cu emoţiile lui. înseamnă a şti să fii împreună cu oamenii şi cu lucrurile în pace. El rămâne în pace chiar dacă sufletul este clătinat de vijelii. chiar dacă mediul înconjurător încă este agitat. O altă lecţie de a fi atent este reculegerea. atentă (achtsam) şi blândă (sanft). Nu ne lăsăm distraşi de activităţile cele mai variate. concentrarea. se serveşte de aceasta cu „blândeţe” (sanft). veghează asupra a tot ceea ce face. fără a ne simţi obligaţi să le schimbăm.

experienţa că Dumnezeu poate să-l calmeze în felul în care mama îşi linişteşte copilul alăptându-l. dorinţa de a iubi şi de a fi iubit. în linişte. Psalmul 131 evocă un om pios în rugăciune: „Îmi ţin sufletul în pace şi în linişte. În mod normal ne „calmăm” foamea mâncând. de la El vine salvarea mea”. Acest închinător a făcut. Postul „calmează” foamea noastră de o altă manieră. la urma urmei. Postul invită la a căuta alte căi. înşelătorie”) dar putem să lucrăm mult şi bine. eu leg întotdeauna postul de linişte pentru că are o semnificaţie religioasă. În practica mea. El mă deschide. Ea se adresează. În post.vrea să însemne „escrocherie. ne întoarcem cu iubire spre aspiraţia noastră profundă. ca un copilaş alături de mama lui” (Psalm 131. în mod obişnuit. Nu mâncând ajungem să ne liniştim pentru totdeauna. Când mama îşi linişteşte copilaşul alăptându-l. La începutul postului. arătându-ne că ea este. Ne „înşelăm” pe noi înşine. Alimentele ne servesc la colmatarea breşelor prin care ţâşnesc aceste gânduri şi sentimente negative. evocat mai sus. Mama îşi calmează sugarul dându-i sân. dorinţa de împlinire şi de plenitudine.2). suntem totuşi confruntaţi cu numeroase gânduri şi sentimente diverse pe care mânia şi decepţia ne-au făcut să le refulăm. noi renunţăm la saţietate. Expresia „a-şi calma foamea” exprimă bine acest mecanism care ne este familiar. lui Dumnezeu care.2: „Numai în Dumnezeu se odihneşte sufletul meu. de pace şi de plenitudine. Iar aceasta ne conduce la a depăşi această lume. fără îndoială. călugării cântă Psalmul 62. nu numai hrana îi calmează foamea ci şi atenţia iubitoare pe care mama i-o poartă. incapabili cum suntem să ne privim. A rezista foamei întrerupe acest mecanism arhaic. Cu ocazia slujbelor de miercuri. poate linişti foamea noastră. Iubirea lui Dumnezeu poate linişti foamea 20 . lui Dumnezeu şi sufletului meu. singurul. la a ne calma adevărata noastră foame. El ne linişteşte mergând până la capătul foamei noastre. Luăam astfel cunoştinţă de maniera în care le reprimăm. de fapt. Noi nu ajungem la odihnă decât atunci când inima noastră se întoarce complet spre Dumnezeu şi când Dumnezeu însuşi linişteşte foamea noastră de iubire şi de prezenţă. mâncând.

noastră cea mai mare şi ne poate duce la o odihnă adevărată. Multe cărţi apar astăzi pe această temă: a face viaţa mai simplă. 21 . un loc în care domneşte calmul absolut pentru că Dumnezeu însuşi potoleşte această imensă nostalgie. aflăm pacea în care foamea noastră este potolită. noi lăsăm să urce la suprafaţă dorinţele noastre şi ne întrebăm la ce aspirăm. fie la birou. atunci când încetăm să o potolim provizoriu. „trucuri” pentru a ne ajuta să facem vid în viaţa noastră. Prezenţa obiectelor devine constrângătoare împingându-ne să le găsim o utilitate pentru a nu avea impresia de a le fi cumpărat fără rost. care din ele corespunde cu adevărat dorinţei noastre cele mai profunde. ne sunt utile rar. aceasta fie acasă. Ele ne invită la activitate acolo unde am putea să ne bucurăm de timpul liber care ne este oferit. Pentru a ajunge la acel loc. Tot ceea ce am „adunat” astfel nu ne ajută să ne reculegem ci ne încurcă mai mult. A face viaţa mai simplă Agitaţia noastră vine adesea din faptul că vrem să facem prea multe lucruri în acelaşi timp şi pentru că suntem înconjuraţi de prea multe obiecte. numai Dumnezeu o poate satisface. trebuie să ne punem neîncetat întrebarea: „Care este aspiraţia mea cea mai profundă?” În post. pentru a avea suficient spaţiu de a trăi şi pentru a ne bucura de calm. Ele constituie poveri pe care le tragem după noi. Ea estima că multe lucruri pe care le păstrăm. În asceză trebuie să ne limităm şi să renunţăm. să o „colmatăm” pentru a nu o mai resimţi. Ursula Nuber dădea. Pentru a ajunge la calm ar trebui să ne debarasăm de toate cele de care nu avem cu adevărat nevoie. Prea-plinul nu invită la calm. atunci vom descoperi în noi un loc de pace. Întorcându-ne inima spre Dumnezeu. în magazinul Psychologie heute (Psihologia astăzi). Dar trebuie totuşi trecute prin sită răspunsurile noastre pentru a verifica. Cumpărăm cutare sau cutare aparat electromenajer gândindu-ne că ne este util dar de fapt nu-l folosim decât de două sau trei ori. Este ceea ce altădată se chema asceză. Atunci ne dăm seama că această dorinţă. cu ceva timp în urmă. Atunci când luăm în considerare foamea noastră în toată amploarea ei.

Dar o nevoie trezeşte o altă nevoie. Cel care adoptă calea spirituală constată că se detaşează de plasele stresului. El crede că poate ajunge la calm posedând. A se limita nu este doar dovada unui Eu puternic dar contribuie şi la întărirea lui. Isus nu conteneşte să se explice cu adversarii săi. o viaţă asupra căreia această lume nu mai are putere. potrivit căruia Isus ne oferă viaţa veşnică. descopăr tot mai mult propria mea identitate. Renunţând la ceea ce toţi ceilalţi posedă. Sunt re-centrat pe mine însumi şi nu absorbit de obiecte care ar fi trebuit să satisfacă nevoile mele. El aude mesajul eliberator al evanghelistului Ioan potrivit căruia suntem. În prima parte. chiar şi Patima şi crucificarea sa îşi pierd pentru el caracterul 22 . desigur. Dar în capitolul al treisprezecelea tonul Evangheliei se schimbă.Renunţarea presupune un Eu puternic. în această lume dar nu din această lume. le spală picioarele şi le vorbeşte. Cu cât mai mult mă apropii de mine cu atât mai mult găsesc pacea. Cel care îşi găseşte centrul în Dumnezeu află că lumea nu mai are putere asupra lui. Evanghelia după Ioan reflectă această experienţă a calmului în mijlocul agitaţiei. Pentru că el vede totul pornind de la Tatăl său pe care îl va întâlni în moarte. pornind de la Dumnezeu cu care suntem una în credinţă. Cel care are un Eu slab are nevoie de multe obiecte pentru a-şi umple vidul interior. Noi nu putem să dominăm. Faptul că eu nu mai am nevoie de toate acestea măreşte sentimentul că am eu. să menţinem neliniştea noastră. Cuvintele de rămas bun ale lui Isus sunt pline de o pace profundă care vine de dincolo. A găsi odihna în Dumnezeu Biblia ne promite că ne vom găsi odihna în Isus Cristos şi că Dumnezeu ne va introduce în odihna sabatului. Putem să o observăm dintr-un loc exterior lumii. Isus este singur cu ucenicii săi. tradiţia monastică spune că numai Dumnezeu poate metamorfoza neliniştea în pace: aceasta corespunde şi cu ceea ce pot experimenta multe persoane astăzi. Toate problemele şi toată agitaţia lumii îl ating direct. ne sustragem acesteia. dar dacă credem că suntem ancoraţi în Dumnezeu şi nu în lume. El vede stresul mai apoi ca şi cum ar fi pe altă planetă.

forma prin care Dumnezeu s-a manifestat în lume. Ea este şi condiţia adevăratei păci. înălţimea şi profunzimea. (Ioan 18. în rugăciunea care-i precede Patima. Isus. spiritul şi materia. ironiile nu ne pot smulge nicidecum din această unire cu Dumnezeu. să fie „perfecţi în unitate” (Ioan 17. terminare). omul grec aspiră la unitate. Ceea ce se petrece acolo este de o cu totul altă importanţă: este revelaţia lui Dumnezeu în inima lumii noastre dezbinate. el leagă din nou în el cerul şi pământul.23).36) În 23 . Acestei aspiraţii îi răspunde Isus. Dumnezeu şi omul. între masculin şi feminin. El este una cu Fiul său coborât pe pământ. nucleul divin şi carnea umană. Acest cuvânt este folosit şi în limbajul misterelor şi înseamnă atunci iniţiere în misterul lui Dumnezeu. cere această unitate pentru ucenicii săi. Isus este una cu Tatăl. Isus ne indică o cale pentru a ne păstra calmul în mijlocul turbulenţelor vieţii. noi trebuie să strângem în noi cerul şi pământul. Această unire îl smulge din agitaţia lumii. neînţeleşi şi răniţi. între divinitate şi umanitate. exact în momentul în care suntem agresaţi. Pentru Greci. dezbinarea constituia tragedia fiinţei umane. în misterul lui Dumnezeu. Cei care cred în el trebuie să fie una cu el aşa cum el este una cu Tatăl. Când contradicţiile nu se mai confruntă în noi. În Patimă. Astfel. Tulburarea mulţimii nu îl atinge. El voia să regăsească unitatea originară. A face experienţa lui Dumnezeu semnifică deci a regăsi propria unitate.tragic. Nici o încercare nu ne atinge dacă ne-am reunificat natura noastră divină cu natura noastră umană. profund liniştiţi. Când omul a devenit una. Dumnezeu este Una în sine. el reflectă măreţia lui Dumnezeu în lume. În chiar mijlocul Patimii sale. Isus îşi traversează Patima calm şi suveran. suntem. totalitate. când animus şi anima sunt una. Cuvintele pe care le spune Isus lui Pilat sunt valabile şi pentru noi: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. În greacă teteleiomenoi (perfecţi) vine de la telos (ţintă. Rănirile. Isus cere deci ca ucenicii lui să fie iniţiaţi în taina misterul unităţii. ca Isus şi Tatăl. Sfâşiat între cer şi pământ. lumina şi obscuritatea. calomniile. Această unitate este în doxa. în sufletul nostru.

am făcut din rugăciunea lui Isus o cale de meditaţie. în timp ce discordia poate fi”. această rugăciune rezumă toată Evanghelia. 24 . Simt o pace profundă. Ea leagă Spiritul cu Cristos şi. vreau ca . suntem invulnerabili şi suverani.acest spaţiu în care singur Dumnezeu locuieşte. Rugăciunea lui Isus mă pune. contradicţiile noastre se rezolvă. Cristos locuieşte astfel toate „încăperile” corpului şi sufletului meu. sunt în acord cu tot ceea ce este. deschide pentru unirea cu Tatăl.acolo unde sunt Eu. O percepem. Pentru ea. Biserica din Răsărit a făcut un mijloc pentru a ne impregna tot mai mult de spiritul lui Cristos. Ea mă face să simt unitatea cu Dumnezeu în mijlocul agitaţiei cotidiene. În rugăciunea sa. Întâlnirea cu Dumnezeu este însoţită întotdeauna de o profundă pace interioară. de treizeci de ani . Îl simt astfel pe Cristos coborând în străfundurile sufletului meu. sunt pe deplin aici. să fie şi ei cu Mine. cei pe care Tu mi i-ai dat. întotdeauna şi peste tot.” (Ioan 17.24) Prin rugăciune suntem aproape de Cristos. Nu mai sunt clătinat dintr-o parte în alta. în relaţie cu mine însumi. pe expiraţie: „Fiul lui Dumnezeu. Pentru Nicolas de Flue „pacea este totdeauna în Dumnezeu căci Dumnezeu este pacea. cea a sabatului pe care ni l-a promis. reconciliez contradicţiile în mine. Atunci când. rostesc cuvintele: „Doamne Isuse” iar. turbulenţele sufletului nostru se liniştesc. desigur. Când suntem una cu Dumnezeu. Ea mă însoţeşte nu doar cu ocazia meditaţiei de dimineaţă ci pe tot parcursul zilei. agitaţia ne atinge tot mai puţin. pe inspiraţie. dar ea nu mai atinge spaţiul interior locuit de Dumnezeu. agitaţia care ne înconjoară nu ne mai atinge. Din pacea şi unirea cu Dumnezeu nimeni nu ne poate alunga. când ne găsim sursa noastră în Dumnezeu. ai milă de mine!” sunt acolo unde este Cristos. prezent momentului în Dumnezeu. În Dumnezeu este adevărata odihnă. şi pacea nu poate fi distrusă. Pe măsură ce Dumnezeu umple inima noastră. În Dumnezeu. inclusiv în cotloanele pe care i le interzic. Din rugăciunea lui Isus. Isus ne arată cum să ajungem la unitatea adevărată: „Tată. prin Cristos. unit cu Cristos şi cu oamenii. În ce mă priveşte.

pentru Augustin. Cea de-a opta zi. dintre cer şi pământ dispare. Căile care ne pot conduce la unirea cu Dumnezeu sunt numeroase. altele vin. Pentru unul aceasta va fi meditaţia. pentru un al treilea o plimbare. unele pleacă. zilele trec. Chiar şi momentele în care vorbim se succed unele după altele. altfel nu ar fi eternă. Intrăm atunci în pacea sabatului divin. Faţă de momentul în care am început să vorbim. cea de-a opta zi se confundă cu prima şi astfel viaţa originară nu se adevereşte ca fiind trecută ci înzestrată cu pecetea eternităţii. Pacea ca împlinire a timpului Timpul şi eternitatea sunt una atunci când opoziţia dintre Dumnezeu şi om. prin botez. în Dumnezeu. Cea de-a opta zi este cea în care participăm la pacea eternă a sabatului divin. Dar în această lume. o partea din pacea divină. Augustin o evocă deja atunci când se gândeşte la pacea celei de a opta zi. prima silabă pentru ca să poată răsuna următoarea. am devenit deja puţin mai 25 . după un ocol prin propriul nostru adevăr. Opt este cifra eternităţii. Din acest motiv. pentru altul euharistia. Acestea nu sunt simple tehnici care ne pot ajuta să surmontăm neliniştea noastră: căile care duc într-adevăr la pace trec prin experienţa propriului nostru adevăr. niciuna nu rămâne. Cristelniţele baptisteriului erau octogonale pentru că. ne conduce până la Dumnezeu şi ne oferă. Această pace veritabilă ne face să atingem eternitatea. cea de-a opta zi este ziua care nu cunoaşte seară. Toată aspiraţia lui tinde să aibă parte de eternitate în mijlocul timpului. cea a învierii. Căci această pace eternă continuă cea de-a opta zi şi nu se opreşte cu ea. prin întâlnirea cu Dumnezeu. (Augustin – Confesiuni). La urma urmei este calea rugăciunii şi a meditaţiei care. este şi cea în care timpul şi eternitatea coincid.Orice cale care ne apropie de comuniunea cu Dumnezeu ne apropie de pace. suntem scufundaţi în viaţă eternă a lui Dumnezeu.

bătrâni şi. în care timpul şi eternitatea coincid. în care timpul şi eternitatea coincid. când suntem absorbiţi de ascultare. omul. acolo unde timpul nu mai este instabil.) Augustin aspiră la pacea în care .4): „Dar când a venit plenitudinea timpului. Când suntem absorbiţi de un eveniment uităm timpul şi nu mai suntem decât momente pure. în unire cu Dumnezeu. depăşeşte orice timp şi participă deja la eternitate: „Ţelul [este de a găsi locul] în care spiritul se menţine în odihnă. eternitatea este deja prezentă. Când suntem numai privire nu mai există diferenţă între cel care priveşte şi obiectul privit. a unui peisaj. o putem face atunci când suntem absorbiţi în contemplarea unei flori. acum sunt mai bătrân decât azi dimineaţă. Când. Astfel. în chiar sânul timpului. prezent pur. Atunci când suntem cu totul prezenţi. Mai putem presimţi această pace atunci când ascultăm o frază de Bach sau Mozart. Timpul şi eternitatea coincid în clipa prezentă. atunci este plenitudinea timpului. el scrie: Când este plenitudinea timpului? – Când nu mai este timp. nimic nu rămâne stabil. ne-am pus inima în eternitate. Avem atunci intuiţia odihnei eterne la care participăm deja. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul. Toţi misticii vorbesc despre acest prezent pur în care fac ei experienţa lui Dumnezeu. născut sub Lege”. în timp fiind. (Augustin – Confesiuni. atunci când suntem numai auz şi când nimic nu ne poate distrage. nimic nu rămâne ancorat în timp. Această experienţă. când toate lucrurile temporare au murit în noi.” (Maitre Eckhart – Traites et Sermons). În comentariul epistolei către Galateni (4. Fiecare a simţit fascinaţia produsă de un apus de soare: atunci uităm că timpul trece. Pentru aceasta trebuie să-l iubim pe Cel prin care au survenit timpurile pentru a fi eliberaţi din timp şi ancoraţi în eternitate. timpul se opreşte.” Eckhart vorbeşte aici despre plenitudinea timpului. Atunci timpul se opreşte. Aceasta ni 26 . a unui tablou. fără îndoială. născut din femeie. unit cu draga eternitate. Pentru Meister Eckhart.

Ele m-au pus în relaţie cu adâncul inimii mele. Gândurile care se agitau în mine tăceau. Cuvintele mă conduc la misterul lui Dumnezeu. mă pot lăsa absorbit cu totul în ascultare. cineva ne contrariază. adesea. şi imediat mecanismul prin care ne rănim pe noi înşine se pune în mişcare. puteam deja să ghicesc ce urma să spună. rugăciunea suspendă. La capătul câtorva conferinţe. îi simţim căldura pătrunzându-ne şi. şi atunci când citim. cea a infinitului prin spaţiu şi cea a eternităţii prin timp. Dacă este bine citit. nu mai eram în analizare şi reflexie. în acelaşi fel ca şi timpul şi eternitatea. Când suntem cu totul în meditaţie. la odihnă. Dar nu aceasta era important pentru că din cuvântul lui emana ceva ce mă liniştea. ce am auzit. totul în mine devenea calm. dar cuvintele m-au liniştit. pe urmă. suntem şi pe deplin prezenţi şi simţim pacea absolută. Un conflict ne acaparează. În anii şaptezeci. am mers adesea la Rutte. Ascultându-l vorbind. dincolo de cuvinte. unde totul este calm şi unde locuieşte Dumnezeu. Abandonându-ne soarelui. Plonjaţi în lectura noastră. ne tulburăm în noi reproşându-ne că nu am ştiut să 27 . coincidenţa dintre timp şi eternitate trece prin simţuri. într-un mod salvator. în ele. Pacea ca întrerupere a timpului Teologul Johann Baptist Metz a dat cea mai scurtă definiţie posibilă a religiei: o întrerupere (a timpului). ci în ascultare. Nu mai îmi amintesc. agitaţia spiritului încetează. Nimeni nu poate trăi mereu şi peste tot în calm interior. Astfel simţim unitatea: spiritul şi simţurile sunt una. Paradoxul provine din aceea că. Ne întoarcem împotriva noastră cuvintele producătoare de răni. la Karlfried Graf Durckheim. Pentru mine ascultarea este o experienţă importantă. Odihna sabatică a lui Dumnezeu întrerupe lucrarea sabatică a omului. Aceasta mi se întâmplă adesea atunci când aud un pasaj din Bibie. stresul cotidian. Experienţa spiritului ne este dată prin materie. dacă cel care citeşte este pe deplin în cuvântul pe care-l citeşte.se poate întâmpla . dacă suntem complet concentraţi asupra pielii noastre. Spiritul se lasă absorbit prin simţuri şi parvine. Ele dau acces la odihna eternă a sabatului divin. ceva ne mişcă şi nu mai putem să citim.

mai mult chiar decât în rugăciune. aceste „pseudosărbători” potrivit lui Piper. dacă acest da în faţa vieţii nu este rostit – aşa cum Dumnezeu îl aşteaptă de la noi – atunci aceste sărbători sunt artificiale. Dacă acest acord faţă de lume nu este dat. se deosebeşte de 28 . În rugăciune. Sărbătoarea se caracterizează prin „uşurinţă” şi „lejeritate”. nu sunt „decât o formă şi mai extenuantă de lucru”. O dies festus.” dar şi „agreabil. atunci putem celebra o sărbătoare care. Adjectivele festus şi festivus semnifică „festiv. din nou. le luăm pe toate în considerare pornind de la Dumnezeu. cult şi odihnă. ne retragem pentru moment din tot ceea ce ne acaparează. Hotărârile pe care le-am luat de a ne păstra pacea interioară nu ne mai sunt acum de nici un folos. a profitului. zi festivă. „A celebra o sărbătoare înseamnă a exprima acordul nostru complet faţă de lume de o manieră excepţională. Josef Piper spune că noi suntem incapabili să celebrăm cu adevărat sărbătorile pentru că nu mai vedem legătura dintre sărbătoare. suspendăm procesul care ne conduce de la jignirea îndurată la cea pe care ne-o aplicăm noi înşine.” Dacă noi spunem da acestei lumi. solemn. Ea este suspendare a lucrului. viaţa noastră în Dumnezeu şi să o liniştim. suspendând cotidianul. ne ajută să participăm la Adevărat. atunci când începem să ne rugăm înaintea lui Dumnezeu. dacă o luăm în considerare ca pe o creaţie divină şi dacă îl lăudăm pe Dumnezeu pentru aceasta. acordându-le. Prin această distanţă sănătoasă ne eliberăm de tulburare şi de griji. Întreruperea salvatoare a religiei se revelează. pentru a le alina durerea.reacţionăm mai bine. Şi. ”Festivitate” vine din latinul festum. fermecător”. Ea se situează în afara timpului şi ne smulge din tot ceea ce are viaţa ca funcţional şi din rutina cotidiană. Aceasta din urmă este incursiunea eternităţii în timp. Rugăciunea ne aduce la calm chiar în mijlocul tulburării. în sărbătoare. Rugăciunea cotidiană ne garantează că nu ne vom lăsa înşfăcaţi de stres mai mult de opt ore şi ne oferă balize pentru a lua recul ca să ancorăm. „întoarcerea zilelor de cult de sărbătoare şi ca tovarăşi de sărbătoare Muzele şi pe zeii Apolon şi Dionisos”. Platon credea că zeii avuseră milă de oameni. a calculului.

prin celebrarea unui ritual. cale a păcii. Această odihnă a sabatului nu este inactivitate ci bucuria lumii. Munca nu este o sarcină ci o plăcere. de „a lua în mâini”. ci să ne reconciliem cu ele şi să facem din ele. zile consacrate odihnei. credea că se poate desface de problemele lui găsindu-şi pacea într-o mănăstire. în care inima omului îşi găseşte seninătatea. Noi căutăm să rezolvăm. stările noastre depresive dar nu prin dominare ajungem la pace. o sărbătoare celebrată cu Dumnezeu. Ea constă într-o laudă adusă lui Dumnezeu. în sărbătoare. depăşindu-le. este celebrare a vieţii noastre care devine demnă de a fi trăită pentru că este transformată şi salvată de Dumnezeu. patimile şi emoţiile noastre.feriae. printr-o masă solemnă. Voinţa de a stăpâni. Ziua de sărbătoare se caracterizează printr-o organizare precisă a timpului. pentru că viaţa este o sărbătoare continuă. altfel şi mai pline. am vrea să surmontăm frica noastră. avem parte de realitatea lui Dumnezeu. prin jocuri şi muzică. Dar curând. frica de a pierde controlul. celebrează întotdeauna acţiunea lui Dumnezeu în noi. Viaţa noastră cotidiană nu mai este dominată atunci de stres ci de pace. spiritual sau psihologic. viitorul. la rândul ei. Sărbătoarea ne leagă din nou cu originea şi anticipează. ci pentru a-l lăuda pe Domnul în pofida lor". Dacă îl lăudăm 29 . Sărbătoarea. ea ne acordă o odihnă şi o recreaţie. Dacă avem conştienţa de a trăi fiecare zi în apropierea binefăcătoare şi iubitoare a lui Dumnezeu şi de a acţiona prin harul său suntem astfel în mâna lui Dumnezeu şi putem celebra munca noastră ca pe sărbătoare a creaţiei. Aceasta este revelaţia pe care a avut-o Henri Nouwen cu ocazia sejurului său la călugării trapişti. generează. Pentru că. El a recunoscut atunci că „o mănăstire nu este făcută pentru a rezolva problemele. Nu trebuie deci să căutăm să gestionăm fricile şi stările noastre depresive. starea sa depresivă a revenit. Potrivit lui Clement din Alexandria. suportul unei laude aduse lui Dumnezeu. decât activismul distracţiilor. nu mai avem nevoie de zile de sărbătoare. Sărbătoarea corespunde unei suspendări în cotidian. problemele noastre. în acelaşi timp. Noi sărbătorim odihna sabatului veşnic al lui Dumnezeu. La început. unui prisos de viaţă pentru că Dumnezeu însuşi face irupţie în viaţa noastră.

pe Dumnezeu chiar în mijlocul întâmplărilor vieţii noastre. Dar nu vom trăi seninătatea pe care o oferă sărbătoarea decât dacă îl lăsăm pe Dumnezeu să intre în viaţa noastră. scăpăm de sub puterea lor şi aflăm calmul şi destinderea. împreună cu Clement din Alexandria. Dacă am aştepta ca toate problemele să fie rezolvate n-am putea niciodată să celebrăm sărbători. Editura Albin Michel.112-161) (fragmente traduse din cartea: Anselm Grun. Traducerea îmi apartine. lăudându-l ca şi Creator. Dacă vom celebra în deplină conştienţă sărbătorile ca pe nişte întreruperi benefice.Invitation à la sérénité du coeur. vom putea spune. VJ) 30 . Sărbătoarea este aşadar o suspendare salutară(salvatoare).2002. Franta. Sărbătoarea este expresia acestei destinderi în mijlocul unei lumi în care atâtea probleme sunt în aşteptarea soluţiilor. (pag. că viaţa noastră este o sărbătoare perpetuă. Am rămâne închişi în cercul vicios al conflictelor. a conflictelor nerezolvate.

Ea se înrădăcinează în faptul că s-a pierdut sensul relaţiilor interpersonale. Este vorba de o practică tipic americană. Ea s-a îngrijit foarte puţin de sufletul individual prin faptul că n-a reflectat suficient la structura acestuia pentru a-l putea ajuta într-un mod adecvat în evoluţia umanizării lui. sau această practică are raţiuni mai profunde? Să spunem mai întâi că vizita regulată la terapeut este cu siguranţă un fapt foarte american. de o modă. după dumneavoastră. incapacităţii Bisericii de a propune omului contemporan un ajutor. într-un mod inteligibil. Altădată. în rezolvarea problemelor interioare? Este sigur că Biserica şi-a pierdut competenţa în domeniul pastoraţiei. omul avea ocazia să vorbească mult cu 31 . Aceasta se datorează . În Statele Unite astăzi. consultarea unui psihoterapeut personal este un fapt foarte obişnuit. Dar la noi această practică se răspândeşte. pe vremea lor.Anselm Grun Credinţă şi psihologie "Brutalitatea oamenilor pioşi mă înspăimântă" "Îngrijirea sufletului” reclamă astăzi din ce în ce mai mult competenţa psihologiei. Se pare chiar că psihologia îşi asumă sarcina care revine teologiei şi pastoraţiei Bisericii. Biserica ar trebui să înveţe din nou înţelepciunea Părinţilor deşertului care. erau adevăraţi terapeuţi pentru oamenii în căutare.

Pentru că penitenţii caută oameni apţi să-i înţeleagă şi să-i ajute pe calea lor spirituală. Cu toate acestea confesiunea rămâne o ofertă salvatoare importantă din partea Bisericii. o primire necondiţionată din partea lui Dumnezeu. dar totuşi în momentele în care au nevoie în mod real. 32 . Cu siguranţă nu atât de des ca acum o sută de ani. N-ar trebui să fie vorba decât de simple sugestii destinate examenului de conştiinţă. Examenul de conştiinţă oferă un ajutor sigur cu condiţia să nu fie de un formalism fără judecată. pentru ei. aceasta nu mai merge de la sine: lipseşte din ce în ce mai mult timpul pentru pastoraţie. Până în ultima vreme se utilizau ceea ce se numeşte examene de conştiinţă care se bazau pe o listă de păcate grave sau venale. un bun mijloc de a vorbi de partea lor de umbră şi de culpabilitatea lor. lipseşte timpul pentru o discuţie. ei ar putea astfel face experienţa a ceea ce înseamnă. Oamenii ar veni mai des să-şi întâlnească confesorul. Ar fi bună de asemenea redescoperirea planului psihoterapeutic al sacramentului reconcilierii. Cum consideraţi această confesiune şi cum să se schimbe concret modul de a ne confesa? Maniera de a ne confesa în ultimele veacuri a fost extrem de formală. Astăzi. primind absolvirea.prietenul sau cu prietena lui sau chiar cu un preot într-o discuţie pastorală sau în confesiune. pentru mulţi oameni. dar şi să promovăm formarea psihologică a confesorilor. pe care o recunosc chiar şi unii psihoterapeuţi. Ar trebui să găsim noi forme de confesiune(de exemplu o confesiune în cursul unei discuţii). Chiar dacă existau suficient de mulţi preoţi totuşi confesiunea era o formalitate. a fost neglijenţa Bisericii? Mulţi credincioşi nu văd în sacramentul confesiunii decât împlinirea unei prescripţii religioase? Noi am lăsat confesiunea să se degradeze într-un ritual vid. Pentru o confesiune autentică dialogul este indispensabil. După părerea dumneavoastră. Confesiunea ar fi cu siguranţă pentru mulţi. şi astăzi. psihologii l-au înlocuit pe confesor. Dar atunci când se efectuează confesiuni în masă. Astăzi. Această problemă s-a pus de secole.

Dar cunoaşterea spirituală trebuie să fie asociată astăzi cu psihologia pentru a putea lua în considerare omul aşa cum este el. În ce anume vedeţi aportul principal al psihologiei în rezolvarea problemelor religioase? Ce poate oferi psihologia credinţei? Psihologia nu pune în ordine problemele religioase. Şi mai exact psihologia lui Jung şi psihologia transpersonală sunt cele care mi-au dat încredere pe calea mea spirituală. Avantajul psihologiei rezidă în aceea că putem percepe sufletul omenesc ca pe un tot. în zilele noastre. Dar ea ne incită să ne întrebăm asupra credinţei noastre. ceea ce poate face numai credinţa. răni interne sau fale reprezentări . Ea mă ajută să iau cunoştinţă de globalitatea existenţei mele. Adeseori întâlnesc persoane de o mare pietate care sunt incapabile să-i prezinte lui Dumnezeu rănile înscrise în profunzimea fiinţei lor. Psihologia are deci o funcţie critică a religiei. nevroze. Dar trebuie mai întâi ca eu să încep prin a recunoaşte toate problemele mele 33 . relaţia mea cu Dumnezeu nu poate fi pe deplin vie decât dacă sunt capabil să-i să-i prezint tot ceea ce se află ascuns în mine. pentru asistenţă spirituală. asupra fugii din faţa realităţii fiinţei noastre. Există în zilele noastre posibilităţi de rezolvare. Psihologia mă ajută deci să-mi identific propriile răni fără a putea totuşi să dea un sens vieţii mele. Să o recunoaştem: tradiţia spirituală a dobândit un capital de înţelepciune plecând de la relaţia sa cu psihicul omului. Ele mi-au arătat că drumul meu spiritual mă conducea la o sănătate psihică dând sens vieţii mele.În cărţile dumneavoastră asociaţi adeseori privirea credinţei cu cea a psihologiei. Într-adevăr.. raportul lor cu Dumnezeu nu poate fi plenar. fără cunoştinţe de psihologie modernă? A asista spiritual pe cineva implică o cunoaştere a sufletului omenesc. asistă spiritual persoane fără cunoştinţe psihologice – descoperind de exemplu prea târziu aspecte patologice. asupra concepţiilor infantile. În consecinţă. poate chiar să le angajeze pe căi fără ieşire. Cel care.

Atunci numai îmi este posibil să parvin la o transformare interioară şi la o vindecare. Dar scopul credinţei nu este în primul rând sănătatea psihică(şi deci ceva important ar putea să-i scape). Credinţa depăşeşte psihologia. se poate scuza pe sine de ceva fără ca apoi. Psihologia deci îmi oferă un criteriu important pentru a judeca autenticitatea credinţei: acolo unde credinţa şi viaţa spirituală mă conduc la trezirea vieţii. Ea poate să-mi arate dacă. la libertate interioară. să poată numi corect lucrurile. Ne întrebăm cu privire la raţiunea pentru care omul. o asemenea practică spirituală(sau chiar o reprezentare a lui Dumnezeu) poate deveni un drog. este pentru că este vorba de o cale bună. şi cu aceasta trebuie să venim la Dumnezeu. ci deschiderea spre Dumnezeu şi împlinirea dorinţei sale umane în Dumnezeu. prin intermediul spiritualităţii. adeseori influenţată de propriile noastre răni şi temeri. Mai mult. Un anumit număr de păcate se raportează disimulat(făţarnic.pentru a le putea prezenta lui Dumnezeu. în privinţa vieţii spirituale. psihologia are un rol critic. deja evocat. Unde sunt limitele pentru ca psihologia să nu înlocuiască credinţa? Psihologia nu trebuie să fie norma ultimă a credinţei. Atunci când spiritualitatea devine un mijloc pentru a-mi permite să elimin problemele mele sau să le evit. Dar nu este aptă să o elimine nici să o ierte. Unii credincioşi atenţionează contra pericolului psihologizării credinţei. Ea trebuie doar să se confrunte cu psihologia. 34 . nu cumva caut doar să-mi croiesc propria mea cale. cu perfidie) la o rană interioară… Cu toată înţelegerea noastră pentru atitudinea noastră. la pacea inimii şi la armonia cu sine. din punct de vedere psihologic. există o culpabilitate reală pe care o recunoaşte şi psihologia. din punct de vedere spiritual. Psihologia ne poate ajuta să atenuăm apăsarea noastră.

În acest caz vor veni bucuroşi. De asemenea este capital să li se comunice tinerilor o experienţă spirituală autentică.ca şi regele din parabola lui Isus. În ce sens? Atunci când am intrat în mănăstire voiam. Mă încredeam în forţa voinţei mele proprii şi mă gândeam: e suficient să vrei ca să reuşeşti. Am eşuat evident căci lipsurile şi slăbiciunile m-au ajuns din urmă. ei au probleme diferite şi au o altă mentalitate decât cea a generaţiei dumneavoastră. Este astăzi mai dificil să captivezi tinerii sau să-i faci interesaţi de o viaţa spirituală? Practic pastoraţia tinerilor de douăzeci şi cinci de ani. 35 . ci doar o rutină. Ei caută acolo o realitate autentică şi nu o integrare. Am învăţat să evaluez dorinţa spirituală a tinerilor. Eu cred că tinerii sunt deschişi chestiunilor credinţei cu condiţia să ne străduim să le oferim un discurs care să-i atingă şi să le mişte inimile. depăşite sau convenţionale. cea a îndurării.Vorbeam de faptul că mulţi tineri vă citesc cărţile. Ori. aţi întâlnit mari dificultăţi personale. Ce v-a ajutat cel mai mult? Întâlnirea cu psihologia şi practica meditaţiei care au contribuit la eliberarea mea interioară. Aceşti tineri refuză pur şi simplu formele insipide. Aţi amintit că la începutul studiilor de teologie. în spatele cărora ei nu simt nici o viaţă autentică. Dar n-am acordat destulă atenţie adevăratelor mele aspiraţii şi dorinţe. Există în zilele noastre mulţi tineri care nu manifestă nici un interes pentru credinţă. Şi ceea ce m-a clarificat cel mai mult a fost să vorbesc despre această situaţie cu confraţii mei şi să iau împreună cu ei o cale comună care a condus la libertate şi vitalitate. Atunci Dumnezeu mi-a arătat o altă cale. să plec la război cu zece mii de soldaţi contra tuturor defectelor şi slăbiciunilor mele. Aceasta ţine mai mult de o influenţă exterioară care acţionează asupra lor decât de o indiferenţă reală.

în acelaşi timp. Unii tineri visează să „trăiască în cer” cât mai repede posibil: adică să devină un om spiritual. Spiritualitatea este întotdeauna legată de procesul de dezvoltare a oamenilor. trebuie ca fiecare să-şi vadă cu exactitate şi să-şi lucreze realitatea sa proprie. Pentru ce este această realitate aşa de importantă? Pe parcursul întâlnirilor(lecţiilor) pe care le ţin la mănăstire remarc că numeroşi preoţi şi călugări nu şi-au ales calea spirituală pentru că ar fi căutat bucuria vieţii. Psihologia lui Jung m-a învăţat că religia aparţine în mod esenţial omului. am învăţat de la Jung să acord atenţie efectului pe care-l produce spiritualitatea asupra oamenilor. Şi.Ce v-a învăţat concret meditaţia zen şi psihologia jungiană? Am învăţat de la meditaţia zen să mă aşez în linişte şi ea m-a învăţat poziţia asiză. Am învăţat că nu era vorba de a reflecta ci de a exista pur şi simplu în clipa prezentă şi de a căuta calea care conduce la centrul meu intim. Ei urmăresc adeseori acest ideal într-un mod foarte radical. A pleca la drum spre spiritualitate. cu părţile ei de umbră. Frecventarea lui Jung m-a încurajat să reinterpretez şi să înţeleg simbolurile liturghiei şi imaginile din Biblie. 36 . Nu ar mai fi vestit Cristos.1) şi în prima epistolă a lui Ioan se poate citi: „În Cristos a fost arătată viaţa” (1Ioan 1. înseamnă a găsi adevăratul sine. Evanghelia lui Ioan spune despre Isus: „În El era viaţa”(Ioan 1. Numai cel care caută viaţa o va găsi. Însă pe acest drum. Aţi mai spus că nu ar trebui să intre în mănăstire decât oamenii care au gustul vieţii. Cel care intră în mănăstire pentru a se eschiva de la problemele lui de viaţă şi găseşte acolo o cale liniştită poate să-l găsească pe Dumnezeu cu mare dificultate.2). el provocatorul vieţii. Se poate spune chiar: numai cel care caută viaţa o va găsi din abundenţă. De fiecare dată când spiritualitatea îl face pe om bolnav sau plin de emfază este pentru că ea nu corespunde spiritului lui Isus. ci o imagine de Dumnezeu auto-fabricat. Ei au fugit de viaţă. Dacă numai negatorii vieţii ar intra în mănăstire nu ar ieşi din ea nici o viaţă.

Dar refularea sexualităţii îşi are cauza şi într-o frică profundă de sexualitate aşa cum a fost ea considerată de secole de către morala sexuală a Bisericii catolice romane. Pentru ce motive sunt credincioşii mai neliniştiţi şi traumatizaţi de sexualitate. despre obiceiurile lor cotidiene: „Când te scoli? Cum reuşeşti în munca ta? Cum merg studiile tale? Cum sunt relaţiile tale?” Insist asupra vieţii lor concrete pentru ca ei să nu desprindă ci să integreze spiritualitatea lor în cotidian. în timp ce pofta de câştig sau orgoliul religios sunt mult mai periculoase pentru salvarea oamenilor? În toate culturile sexualitatea este percepută ca ceva fascinant.Când tinerii sunt numai „spirituali” şi încep să vorbească cu euforie despre experienţele lor spirituale. Dificultatea constă în aceea că noi folosim toată energia noastră vitală ca să refulăm sau să reprimăm aceste forţe puternice în timp ce rezultatul este extrem de aleatoriu. Dar în acelaşi timp îi întreb despre viaţa lor concretă. să amintim încă un pericol menţionat deja mai sus: în cazul în care mă văd prea ideal. eu îi ascult întotdeauna cu seriozitate. Sprijinindu-mă pe propria mea experienţă pastorală pe lângă preoţi. În afară de aceasta. voi respinge şi voi refula tot ceea ce nu corespunde acestei imagini ideale. Altfel spiritualitatea lor nu este decât o fugă din faţa vieţii cotidiene. La unii tineri instabili care sunt în căutare de spiritualitate percep pericolul de a se vrea interesanţi şi de a se ocupa prea mult de ei înşişi. dar în acelaşi timp. Ea s-a ocupat prea mult de reprimarea 37 . opunându-mă lor şi condamnându-i. Aceste particularităţi negative reprimate vor izbucni totuşi într-o zi sau alta şi le voi proiecta asupra altor oameni. călugări şi laici credincioşi. Unele persoane spirituale trăiesc sexualitatea lor ca pe o putere proprie care le perturbă ideile spirituale şi le dezechilibrează. riscând să se învârtă întrun mod narcisic în jurul lor înşişi. am constatat că există în viaţa umană două forţe fundamentale care se opun idealului pe care ni l-am făcut despre persoana noastră şi pe care încercăm să-l refulăm: agresivitatea şi sexualitatea. ea poate deruta oamenii.

este vorba de a-şi abandona propriul eu şi de a se uita pe sine. el trebuie să înveţe să rămână liber vis-a-vis de sexualitatea lui şi să înveţe că nu trebuie să se lase determinat de ea. 38 . N-a văzut sexualitatea ca pe o sursă de spiritualitate. Agresivitatea nu trebuie în nici un caz să devină agresiune de sine. eu caut această experienţă cu Dumnezeu. O putem întâlni şi în Biserică? Mai întâi trebuie să spunem că agresiunea este forţa care clarifică raportul de proximitate şi de distanţă. dar nu totul îmi este profitabil. Aţi putea fi mai concret? Pentru mulţi oameni legătura dintre sexualitate şi mistică este de neconceput! În mistică ca şi în sexualitate se vizează un extaz. Agresiunea înseamnă: a se apropia de ceva. Dar ea nu trebuie să mă influenţeze. a lua ceva în mână. se poate presimţi şiiubirea infinită a lui Dumnezeu. cum apare adesea în forme agresive de pietate şi nu trebuie nici să se întoarcă împotriva altuia. pentru că acesta poate cel mai bine descrie ceea ce dă Dumnezeu omului atunci când este una cu El. În sexualitate se abandonează propriul eu în iubirea pentru un alt om. Totul îmi este permis dar înţeleg să nu mă las dominat de nimic!” (1 Co 6. şi dacă păcatul în acest domeniu este „supraestimat”? Este esenţial ca tânărul să-şi trateze sexualitatea în bucurie şi să o considere ca dar de la Dumnezeu. Pavel spune despre sexualitate: „Totul îmi este permis.12). ceea ce mistica a făcut întotdeauna.sexualităţii în loc să se ocupe de transformarea ei. a apuca ceva. Cum poate tânărul să dobândească o noţiune sănătoasă despre sexualitate în Biserică sau în familie când acest subiect este tabu.> Să evocăm cea de-a doua forţă care este agresivitatea. dar în această iubire umană. Să nu uităm că misticii şi-au exprimat experienţa lor cu Dumnezeu recurgând la un limbaj erotic. adică unirea cu Dumnezeu. Dar în acelaşi timp. Sexualitatea este bună. cum este cazul adeseori. În mistică. Altfel ea mă poate domina şi dezorienta.

Isus nu vizează omul lipsit de greşeli. Oameni care nu s-au simţit bine veniţi ca şi copii îşi dirijează ura pe care o simt contra părinţilor împotriva lor înşişi. în numele lui Dumnezeu. în care omul este foarte agresiv împotriva sa – şi. Cel care luptă împotriva tuturor defectelor sale face o fixaţie asupra lor şi nu va putea să scape de ele. el participă la viaţa lui Dumnezeu. ci şi comportamentul conduce la experienţa lui Dumnezeu. Deci. în consecinţă. nu numai rugăciunea. Mulţi oameni v-ar replica în acest context. împotriva altuia -. Şi invers. o experienţă veritabilă a lui Dumnezeu conduce la o reînnoire în atitudine şi acţiune. Isus nu vizează omul perfect. marcat de Duhul lui 39 . Defectele vor genera o forţă contrară atât de intensă încât omul se va afla dezarmat în faţa lor sau din ce în ce mai feroce împotriva sa şi aceasta va conduce la o duritate faţă de sine şi mai mare şi. foarte adesea. Şi comportându-se de o nouă manieră. a statutului său de fii şi fiice ale lui Dumnezeu este capabil să adopte o nouă atitudine. el este om.Care sunt cauzele acestor forme degradate ale agresivităţii în viaţa spirituală? Rădăcinile acestor atitudini . face experienţa misterului lui Dumnezeu. Ei sunt agresivi şi distructivi contra lor înşişi pentru că este singura lor manieră de a se simţi pe ei înşişi. orientat spre un ţel. cu tot ce se află în el.48) este teleios. numai atunci poate să se transforme şi să urmeze calea sa interioară. El este deci o fiinţă comportând slăbiciuni şi o parte de umbră. şi împotriva altuia. Este inuman. El arată mai degrabă că omul care a făcut experienţa. Dar perfecţionismul nu este o anume formă de agresivitate contra sine însuşi? Perfecţionistul ar vrea să facă eradicarea cu violenţă a tuturor defectelor sale. ci omul nou. în rugăciunea sa. Aceasta vrea să însemne „desăvârşit. Căci omul nu este Dumnezeu. Numai când omul se acceptă pe el însuşi. complet în întregime ”. făcând referinţă la cuvântul lui Isus: „Fiţi desăvârşiţi ca şi tatăl vostru!” Cuvântul grec folosit de Matei(5. provin de obicei din experienţa singurătăţii interioare.

nu se va putea interveni direct contra agresivităţii lui. a putut să spună: „Brutalitatea este întotdeauna o sexualitate reprimată. Aţi scris că pasiunile reprimate conduc la duritate care se disimulează în conştiinţă. El va găsi întotdeauna ordinea exagerată. Este vorba de aceeaşi problemă? 40 .Dumnezeu şi. Îi va lipsi supleţea şi va fi crispat. capabil să iubească şi pe vrăjmaşul lui şi capabil să vindece falia care traversează societatea oamenilor. Din contra. Aceasta este valabil înainte de toate pentru reprimarea sexualităţii. Cel care n-a trăit experienţa tatălui ca pe o forţă organizaţională nu găseşte nici un sens unei ordini salvatoare. ci şi cu alţii. nu numai cu ei înşişi. Furrer. există şi o conştiinţă anxioasă sau scrupuloasă. Numeroşi fundamentalişti acţionează foarte violent vis-a-vis de creştinii care nu împărtăşesc vederile lor sau care trăiesc puţin altfel de cum şi-ar imagina aceşti oameni pioşi. Pe lângă conştiinţa austeră. Puteţi să dezvoltaţi această idee? Este o lege psihologică: agresivitatea cu care lupt contra pasiunilor mele se fixează în conştiinţă. care trăiesc refularea sexualităţii lor luptând brutal contra altuia şi insultându-i ca pe nişte laxişti moral. Cauza comportamentului agresiv în viaţa spirituală nu se găseşte în caracterul sever şi unilateral al educaţiei sau în faptul că în familie lipsea un model masculin? Una din cauzele agresivităţii în viaţa spirituală este cu siguranţă de găsit în privarea de tată. Persoane care luptă într-un mod agresiv contra sexualităţii lor nici nu remarcă cum conştiinţa lor a devenit un judecător agresiv nemilos. este important să se adreseze acestei persoane auto-agresive cu bunăvoinţă pentru a-i indica căile care-i vor permite să se reconcilieze cu tatăl său şi să se asume pe sine însuşi. Dacă se doreşte să fie ajutat. Şi cel care n-a cunoscut un tată care să-l sprijine va căuta un substitut de coloană vertebrală în normele rigide. un terapeut elveţian. în consecinţă.” Ne lovim des de această problemă chiar între creştini: este vorba de brutalitatea oamenilor pioşi.

Trebuie să se trăiască din nou aceste experienţe pentru a putea apoi scăpa din ele. imaginea unui Dumnezeu contabil. Cea mai mare parte a oamenilor scrupuloşi pe care i-am cunoscut se învârt mereu în jurul sexualităţii lor. el are sentimentul că Dumnezeu se opune arbitrar dorinţelor lui. În mod conştient noi credem în general în îndurarea divină. Aceste proiecţiuni maladive nu se pot vindeca decât prin întoarcere la sursă care este cea a experienţei copilăriei. în franceză „misericorde” n. Aceste imagini divine au cauza lor nu mai întâi în educaţia religioasă. ci în experienţa pe care am trăt-o cu tatăl şi cu mama noastră. De ce întâlnim atât de des o spiritualitate rigidă la oameni foarte spirituali la care totuşi cunoştinţele spirituale nu lipsesc şi care ştiu de asemenea că Dumnezeu este plin de îndurare( milostiv. Când tatăl nu i-a inspirat încredere. Dar în inconştientul nostru se găsesc şi imaginile din copilăria noastră: imaginea unui Dumnezeu judecător şi sever. Căci în inima lui.trad. împărtăşindu-se. Îşi trăiesc inconştient sexualitatea crezându-e obligaţi să meargă să se confeseze frecvent iar preoţii lor sunt adeseori iritaţi de aceasta repetare neîncetată de acuzaţii pe tema sexualităţii. cunoştinţele teologice nu au adesea nici putere. Ei se învinuiesc pentru că au. halucinaţii sexuale vis-a-vis de preotul care le dă împărtăşania. omul proiectează asupra lui Dumnezeu experienţa pe care a avut-o cu tatăl şi cu mama sa. imaginea unui Dumnezeu arbitrar. Numai astfel se poate regăsi terenul pentru a primi imaginile biblice salvatoare. Ne puteţi da un exemplu de o asemenea proiecţie? Aşa cum v-am menţionat deja. Respectivul se judecă în mod constant pe sine. omul manifestă neîncredere faţă de Dumnezeu. 41 . Avem nevoie de agresivitate pentru a da afară din suflet aceste imagini negatoare ale vieţii.)? Trebuie să facem distincţie între imaginile noastre despre Dumnezeu conştiente şi cele inconştiente.Da. conştiinţa scrupuloasă este o formă de agresivitate. Şi contra acestei trăiri ale experienţei primitive. refuzându-i totul.

este că Biserica a susţinut aceste imagini false despre Dumnezeu într-o teologie la baza căreia există mai multă frică decât încredere. Pe de altă parte. care au dobândit cunoştinţe pe această temă şi care au crezut în teorie în îndurarea lui Dumnezeu. Dumnezeu depăşeşte toate valorile părinţilor noştri pământeşti. Mai mult. căci cineva căruia îi este frică de el va transmite si el această idee. imagini care anunţă iubirea maternă a lui Dumnezeu care iartă întregul popor şi pe fiecare în parte. există în noi o imagine arhetipică a lui Dumnezeu care traversează experienţa noastră individuală. Ne este prezentat ca un tată plin de îndurare care îşi îmbrăţişează fiul şi care aşteaptă cu răbdare până când omul se întoarce spre el. când ca pe o mamă care ne oferă refugiu şi siguranţă. Dar în 42 . Se spune adesea că. A răspândi frica înseamnă a-şi asigura putere asupra oamenilor. Apoi. există un număr ridicat de răi predicatori ai Cuvântului lui Dumnezeu care insuflă frica sau care abuzează de această imagine a lui Dumnezeu pur şi simplu pentru a cuceri puterea asupra altuia. acest om a transmis o imagine falsă despre Dumnezeu. în trecut. Acestea sunt întotdeauna persoane concrete. în globalitatea ei. n-a creat niciodată o imagine a lui Dumnezeu. Cunosc un mare număr de preoţi care au învăţat o teologie solidă. Într-un asemenea caz. Din nefericire. în inconştientul lor. Biserica a contribuit ea însăşi la crearea acestor reprezentări despre Dumnezeu false şi generatoare de anxietate? Trebuie să distingem corect. în Psalmi şi Profeţi. Cel care seamănă o conştiinţă rea exercită într-un mod subtil o putere asupra oamenilor. Biserica însăşi. când ca pe un tată care dă copiilor lui ceea ce au nevoie. ceea ce este adevărat. dar care totuşi.Care sunt aceste imagini salvatoare pe care i le propune Biblia? Pe lângă experienţa deja menţionată a tatălui şi a mamei. pacea şi patria. Imaginile salvatoare ale Bibliei ni-l prezintă pe Dumnezeu. de exemplu. Biblia ne arată aspectele salvatoare ale acestei imagini a lui Dumnezeu. în pofida unei teologii corecte. În Vechiul Testament există. s-au temut că şi Dumnezeu ar putea fi tiranic. Este adevărat că unii preoţi au răspândit o falsă imagine a lui Dumnezeu. Biserica n-a dat înapoi în faţa acestei tentaţii.

avem în vedere. atât la Matei („Milă voiesc şi nu jertfe”) cât şi la Luca caracterizează persoana lui Isus şi care trebuie să fie şi atitudinea creştinului. Ori. unde se află pericolul rigorismului în viaţa spirituală? Rigorismul face omul bolnav pentru că îl înfundă la a fi hărţuit în multe domenii. de post.general se poate spune că prima cauză a ideilor generatoare de anxietate despre Dumnezeu se găseşte în educaţia primită în primii ani de copilărie. viitorul Bisericii. Această singură condiţie este suficientă pentru ca omul să se schimbe şi să facă să se dezvolte în sine ceva. în final. Aceasta ar fi o atitudine de slăbiciune. După părerea dumneavoastră. Isus spune: „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Nu pot iubi pe altul dacă nu mă iubesc pe mine însumi.36). Aceste imagini false coincid adesea cu o severitate exagerată în chestiunile morale. de umilinţă. A se trata bine pe sine este o altă expresie a milei care. Unele comunităţi monastice care au primit numai membri rigorişti se dezagregă în puţin timp. A se trata 43 . Dar nu auzim adesea în Biserică această invitaţie care ne vorbeşte mai degrabă de negarea de sine. Denunţând cauzele rigorismului. Biserica este în mod esenţial o comunitate. de cruce etc. A se trata bine pe sine înseamnă în mod fundamental: a-şi accepta propria sa existenţă. Isus spune: „Fiţi milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv!” (Lc 6. a avea în sine o inimă pentru mizerie(nevoie). slăbiciune şi lipsă. pentru că oamenii rigorişti au dificultate în crearea unei comunităţi. A fi milostiv înseamnă a se trata bine pe sine. şi ea nu poate închide ochii asupra acestei chestiuni. Titlul uneia din cărţile dumneavoastră este Tratează-te bine pe tine însuţi. dedându-se la lupte de tranşee. Rigorismul conduce la divizare în Biserică şi societate. Dar care este semnificaţia concretă a acestei expresii „a se trata bine pe sine”? Cu siguranţă nu a ceda la toate aspiraţiile şi la toate dorinţele personale. Cel care trebuie să aibă satisfacţia imediată a oricărei dorinţe nu va putea niciodată să construiască în el un „eu” puternic. De ce este necesar să fim buni cu noi înşine? În Evanghelia Sfântului Luca.

divizează comunitatea lor parohială. Jung a tradus una din exigenţele importante ale lui Isus în limbaj psihologic. După el. aceasta este una din formele de imitare a lui Cristos. la punctul de a le simţi ca deziluzii şi amărăciune. Carl Gustav Jung a scris mult pe tema acestei „acceptări de sine”. Întâlnesc şi călugăriţe care s-au consacrat îngrijirii celor bolnavi şi care.bine pe sine nu înseamnă că acel cineva să se instaleze în inactivitate. Sunt de acord cu Jung deci. Şi dintr-odată el este mai egocentric decât toţi cei pe care îi măsoară de la înălţimea spiritualităţii lui. neglijând propriile sale aspiraţii vede că aceste dorinţe reprimate îl ajung din urmă într-o zi sau alta şi îl surprind prin intensitatea lor. Continuaţi să constataţi că în rândurile preoţilor şi ale călugărilor se găsesc întotdeauna persoane hărţuite şi nereconciliate lăuntric? Da.în acest fel. ceea ce nu presupune ca eu să fiu nemilos cu mine însumi. ajunse la bătrâneţe. Cel care se mulţumeşte să abordeze pe altul. sunt pline de amărăciune. Există printre ei şi preoţi care. Adeseori întâlnesc şi oameni hărţuiţi interior şi care răspândesc această tulburare în anturajul lor. Şi aceasta mă sperie adeseori să văd că preoţi care timp de zeci de ani au proclamat mila lui Dumnezeu sunt nesatisfăcuţi şi nefericiţi lăuntric. Oare o persoană inaptă să lege relaţii umane normale ar trebui să se orienteze spre sacerdoţiu? 44 . Sunteţi de acord cu Jung? Acceptarea de sine este cu certitudine aspectul psihologic al iubirii de sine aşa cum o cere Isus. eu am încredere că se descoperă tot mai mult fondul de bunătate care este în mine. Dar pentru a ajunge acolo trebuie ca eu să-mi fixez limite precise. În acest sens. Din contra. Aceasta arată că ele n-au ştiut să se trateze bine pe ele însele şi nici să facă dreptate aspiraţiilor lor. Alteori ceea ce mă sperie sunt persoanele care nu sunt lipsite de milă dar care sunt incapabile să aibă o atitudine de compasiune sau de înţelegere faţă de ele însele sau vis-a-vis de altul.

înseamnă a-l omorî!” Aceste cuvinte sunt foarte dure! Isus însuşi pune această întrebare fariseilor care-l pândesc să vadă dacă el ar vindeca în ziua sabatului: „Este permis în ziua sabatului să faci bine sau să faci rău. Mt 19. Isus este deci încredinţat că cel pentru care normele sunt mai importante decât vindecarea unui om face răul şi că în finalul acestei atitudini. se lâncezeşte şi se moare. Pe de altă parte. Atunci mă întreb ce agresivitate se poate camufla în această pietate. dumneavoastră admiteţi că agresivitatea are şi un rol pozitiv. să salvezi o viaţă sau să o pierzi?” (Mc 3. Unde întâlniţi asemenea oameni? Adesea când aud oratori care judecă nemilos pe altul. Sau când primesc scrisori de la persoane care îmi urează să mă duc în infern. Spuneaţi că aţi fost înspăimântat să întâlniţi oameni pioşi care erau în acelaşi timp nemiloşi. Dar trebuie ca ei să fie apţi pentru a se angaja pe calea maturităţii. Nu poate trăi acest celibat pentru împărăţie decât cel care este capabil să lege şi să provoace relaţii. În ce fel este ea utilă creştinilor? 45 .12) aşa cum îl înţelege Isus. îl omoară. tinerii care vor să devină preoţi nu sunt obligaţi să fie deja maturi.Ar fi fatal dacă numai tinerii inapţi să lege relaţii umane normale s-ar angaja să îmbrăţişeze o vocaţie sacerdotală. Ei ar idealiza incapacitatea lor relaţională alegând celibatul. Este teribil tot ceea ce au trebuit să reprime în ei pentru a se dovedi atât de duri! Aţi scris cândva: „A-l spiona pe celălalt la punctul de a vedea dacă viaţa lui corespunde normelor exterioare cum au făcut fariseii. Într-un climat de legalitate absolută. Desigur.4). evident nu se poate trăi. Dar nu acesta este sensul celibatului pentru împărăţia cerurilor (cf. Pot aceşti oameni să creadă în Dumnezeu când ei doresc ca cel mai mare număr posibil să ajungă în infern? Există ceva eronat în acest comportament.

agresivitatea are drept funcţie clarificarea raportului de proximitate şi de distanţă. În acest fel toate sentimentele negative vis-avis de cel care m-a rănit îşi pierd din puterea lor asupra mea. într-adevăr. căci agresivitatea se poate întoarce împotriva mea. Odată ce am luat o distanţă suficientă în raport cu cel care m-a rănit. Fără agresivitate ei n-ar fi putut să se devoteze cauzei oamenilor şi Împărăţiei lui Dumnezeu. Dacă eu devin amar trebuie să văd în aceasta un avertisment. Atitudinea ta mi-a făcut rău. Nu ar trebui să-l iert imediat? Creştinismul nu vesteşte agresivitatea ci iertarea? Este adevărat. atunci când cuţitul lui încă se învârte în rana mea. Dar nu trebuie ca eu să mă opresc la agresivitate. Însă trebuie să fim foarte atenţi să nu ne prăbuşim în amărăciune. Agresivitatea este adesea un mijloc care îmi permite să ajung la iertare. Agresivitatea mă ajută să îndepărtez de mine pe cel care m-a rănit pentru a mă distanţa. a fericirii umanităţii. Este dificil să iert pe cineva chiar în clipa în care mă răneşte. Nu-ţi fac nici un reproş. nu se găseşte la începutul reconcilierii ci la capătul ei. Aţi putea să ne daţi un alt exemplu în care un creştin îşi poate manifesta agresivitatea? Mulţi sfinţi şi-au trăit agresivitatea lor. A ierta înseamnă că renunţăm la atitudinea vătămătoare a celuilalt şi încetăm să ne mai raportăm la ea. Agresivitatea este un impuls permanent în a nu mă relaxa în angajamentul meu. eu trebuie şi să-l iert.” Pentru ca eu chiar să gândesc sincer aceste cuvinte sau altele asemănătoare.Aşa cum am spus. Este forţa care îmi permite să iau o anumită distanţă în raport cu altul pentru a decide în privinţa influenţei pe care acesta trebuie s-o aibă în viaţa mea. eu trebuie să iau o anumită distanţă faţă de celălalt. Trebuie să mă examinez cu regularitate pentru a şti dacă sunt 46 . Iertarea. îşi trăieşte pozitiv agresivitatea sa. pentru pace şi pentru dreptate. A ierta înseamnă: „Tu ai dreptul de a fi cel care eşti. Doresc să-ţi găseşti pacea. Cel care se angajează cu pasiune în slujba Bisericii. Agresivitatea nu se raportează numai la iertare. Dar este problema ta.

Voi cita un al doilea exemplu pentru a ilustra în ce fel agresivitatea îmi oferă un spaţiu vital.atent la persoanele contra cărora trebuie să lupt pentru a instaura structuri de dreptate şi dacă le iubesc cu adevărat. Eu nu sunt Dumnezeu şi. Trebuie s-o acceptăm aşa cum este. Cum să facem distincţie între terapia creştină şi terapia pur psihologică?Aceasta din urmă vizează adesea acceptarea de sine fără altă ambiţie şi fără altă evaluare. Vedem aceasta în cazul lui Zacheu care era de talie mică şi care. Cu siguranţă este esenţial să privim orice lucru în noi fără a face imediat evaluare.” Pierderea sentimentului de stimă de sine este problemă numai a epocii noastre? Din toate timpurile oamenii au suferit de lipsă de stimă de sine. În viaţa mea eu trebuie să devin din ce în ce mai mult imaginea unică 47 . în consecinţă. Eu trebuie şi să fiu capabil să accept să primesc. nu pot numai să dau fără măsură. îşi compensa complexul de inferioritate câştigând mulţi bani. El s-a îngrijit şi de el însuşi. Unele şcoli psihologice cer să te cunoşti bine pe tine însuţi şi să te accepţi. Să ne amintim că Isus nu a ajutat pe toată lumea. Undeva se spune: „omul trebuie să-şi găsească propria sa valoare personală. Dar dacă simt în mine o anumită asprime şi o anumită amărăciune ţine de responsabilitatea mea să-mi apăr propriile limite. inclusiv în limitele şi deficienţele tale. Altfel agresivitatea mea va deveni destructivă. Faptul că îmi impun mie însumi propriile limite nu este semnul egoismului meu ci semnul iubirii mele de aproapele. Aceasta l-a condus să dea jumătate din averea sa săracilor. Dacă am bucurie să fiu aici pentru altul în ideea de a-i veni în ajutor este bine. Am nevoie de timp pentru a intra în contact cu sursa care ţâşneşte în mine. Dar al doilea pas constă în aceasta: în care perspectivă vreau eu să mă dezvolt? Şi în această a doua etapă idealurile creştine joacă un mare rol. Aceasta este. este o descoperire importantă pentru mine. în consecinţă. Isus l-a vindecat acceptându-l necondiţionat. arătându-i „consideraţie”. încerc să-mi fixez limite pentru a fi capabil să dau mereu.

Viaţa mea trebuie să devină fecundă. Aş putea exprima aceasta reluând cuvântul lui Cristos: „Nu trebuia ca Mesia să îndure aceste suferinţe pentru a intra în slavă [doxa] (Lc 24. de exemplu într-o familie. Sensul terapiei creştine este ca o persoană să se dezvolte în imaginea originară şi nealterată pe care şi-a făcut-o Dumnezeu în mine despre el. Trebuie ca eu să iradiez(exprim) un aspect al lui Dumnezeu pe care numai eu singur sunt în măsură să-l propag. Ceea ce contează în primul rând pentru această urmă individuală nu este o performanţă. a iertării? Cel care a trăit într-un fel necondiţionat această acceptare din partea părinţilor săi va avea mai multă facilitate în a ierta decât cel care s-a simţit în permanenţă respins. lăsând o urmă originală în lume. În ce măsură această capacitate de a ierta depinde de evenimentele din propria mea copilărie. Trebuie ca eu să mă dezvolt traversând grijile şi conflictele acestui timp pentru a intra în starea(doxa) pe care Dumnezeu a gândit-o pentru mine. de exemplu de experienţa. Nu suntem determinaţi pe viaţă de copilăria noastră. După mine. Să mai rămânem la iertare. Şi eu trebuie să exprim ceva din mentalitatea lui Isus fără a încerca să-l copiez în mod nechibzuit. pentru că exercită o mare influenţă asupra sănătăţii sufletului meu. pur şi simplu preocupat de a mă trata bine şi de a mă simţi în formă.26). trăită în propria mea familie. Totuşi iertarea se învaţă. vocaţia mea în această lume? Ce sarcină am eu de îndeplinit? Aceasta mă obligă să ies din mine însumi. Mă întreb cu privire la misiunea mea: care este misiunea mea. Ce amploare trebuie să ia iertarea. Însă relaţia mea cu Isus cere de la mine ca eu să cresc şi să mă transform. pentru a avea sens de ambele părţi? 48 .pe care şi-a făcut-o Dumnezeu despre mine. o caracteristică a terapiei creştine este de a nu rămâne acolo.

soţia a venit să-l caute pe soţul ei pentru a-i cere să o ierte imediat în numele lui Cristos. pentru că. Eu sunt astfel reconciliat cu existenţa mea. unii oameni nu se pot ierta pe ei înşişi. Iertarea este salvatoare înainte de toate pentru mine căci mă eliberează de ceea ce mi-a făcut celălalt. Se întâmplă ca unele persoane să aibă despre ele însele o imagine prea ideală şi nu se pot 49 . aşa încât ei se „înăcresc” unul pe altul. Când ei se ceartă şi nu sunt în măsură să-şi vorbească.Voi repeta probabil ceea ce am spus deja răspunzând la problema referitoare la agresivitate. Adesea nu se poate începe imediat pentru că convorbirea imediată pe tema în discuţie ar provoca alte răni. A te ierta pe tine însuţi implică renunţarea la iluzia că eşti perfect. La a doua etapă deja îmi recunosc mânia datorită căreia am luat distanţă faţă de ofensatorul meu. în ochii lui. Pentru celălalt este o invitaţie. doi soţi au venit la mine pentru că aveau mereu dispute între ei. Multe vătămări se produc datorită faptului că bărbatul şi femeia nu păstrează între ei o distanţă suficientă şi că se produce o confuzie în emoţiile lor. Cum se poate omul ierta pe sine însuşi? Cum putem rupe cercul vicios al autorănirii? Aşa este. Soţul a văzut roşu. Aceşti soţi procedează de o manieră avizată. În cursul celei de-a treia etape eu trebuie să înţeleg corect pentru ce raţiune a acţionat celălalt astfel. Ar trebui apoi continuat cu o rugăciune pentru celălalt pentru ca el să regăsească pacea. De cum s-a terminat ultima ceartă. Unele persoane nu vor fi deci niciodată vindecate pentru că ele nu pot ierta. Aceasta cere şi umilinţă. suferinţa ca şi mânia mea. Dar în iertare trebuie de asemenea găsite căi rezonabile. Această mânie creează o distanţă bună faţă de celălalt. natural. unul din ei merge să caute lumânarea şi o aprinde. Dacă nu pot să-l iert pe cel care m-a rănit eu sunt legat mereu de el. era un gest total neadecvat. Trebuie ca eu să iau în serios sentimentele mele. dar în adâncul inimii lor ei nu încetează să-şi facă reproşuri. Altă familie mi-a povestit că ei au lăsat pe masă lumânarea de nuntă. De asemenea prima etapă a iertării este să iau distanţă faţă de ofensatorul meu. Ei vin să se confeseze pentru a simţi iertarea lui Dumnezeu. cea ce mă duce la sesizarea motivelor acţiunii sale. Odată. Celălalt are nevoie de timp şi spaţiu pentru a lăsa mânia să izbucnească. Şi abia în cursul celei de-a patra etape se produce iertarea efectivă prin care renunţ la atitudinea vătămătoare a celuilalt şi astfel mă eliberez lăuntric.

ele îmi descoperă realitatea mea şi înainte de toate aspectele mele inconştiente. Altfel nu crezi cu adevărat în iertarea lui Dumnezeu!” A se ierta pe sine presupune ca omul să-şi îngroape sentimentele lui de culpabilitate. sunt incapabile de a se schimba. Şi există şi vise religioase care îmi reconfortează credinţa. Ele preferă să ţină la ideile lor şi. să-şi abandoneze reproşurile pe care şi le adresează şi să se accepte ca cel care şi-a asumat responsabilitatea sau ca cel care a devenit aşa cum este în prezent. Singura condiţie care îmi permite să mă iert este credinţa în iertarea lui Dumnezeu şi experienţa acesteia. Ele îmi dezvăluie că sunt mai avansat decât credeam pe drumul meu. Pentru tradiţia creştină ascultarea viselor a fost capitală pentru că Dumnezeu vrea să lumineze profunzimile sufletului şi să le transforme. ceea ce nu era cazul altădată. Ei cerceteazã visele. Eu pot afirma de asemenea că Dumnezeu îşi trimite îngerii în vis pentru a-i învăţa pe oameni. Unele vise îmi indică de asemenea demersurile de împlinit în viaţa spirituală. Alte vise sunt pline de promisiuni. Visele îmi arată ceea ce sunt. de exemplu. Eu ţin de exemplu cursuri pentru industriaşi şi aceştia ştiu bine că trebuie să soluţioneze cu inconştientul lor. altfel ei ar putea să-şi proiecteze agresiunile lor inconştiente asupra 50 .ierta pentru că ar trebui să renunţe la această iluzie. Putem spune. în consecinţă. şi tu trebuie să te ierţi. sau în simboluri(de exemplu în simbolurile Bisericii sau în cuvinte pe care le aud dintr-odată). În ele eu fac experienţa apropierii salvatoare a lui Dumnezeu ca lumină. Până la ce punct trebuie să ţină cont creştinul de visele sale? Îi sunt cu ceva de folos? În Biblie. psihologia şi alte lucruri de acelaşi tip. Când visez un copil de exemplu este semn că ceva creşte în mine. Însă eu spun multor penitenţi care vin să se confeseze: „Dacă Dumnezeu te iartă. Într-una din cărţile dumneavoastră trataţi subiectul: rolul viselor în viaţa spirituală. că ne-am domina mai bine agresivitatea dacă ne-am asculta mai mult propria conştiinţă? În zilele noastre există mai mulţi specialişti care au un acces la inconştient. visele sunt limbajul lui Dumnezeu.

de emoţiile lor şi totuşi nu pot trăi cu adevărat decât dacă îşi transpun în fapt instinctul lor de distrugere. Există totuşi o mulţime de oameni care se eliberează de inconştientul lor. Dar o agresiune care se manifestă în exterior răneşte în acelaşi timp şi sufletul propriu al celui care reacţionează astfel. 51 .colaboratorilor lor.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful