P. 1
Anselm Grun

Anselm Grun

|Views: 236|Likes:
Published by Bobalca Claudia

More info:

Published by: Bobalca Claudia on Jan 16, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/10/2015

pdf

text

original

Anselm Grun Invitaţie la seninătatea inimii

( fragmente traduse din cartea : Anselm Grun- Invitation à la sérénité du coeur, Editura Albin Michel, Franta, 2002 ) Sa nu fugim de umbra noastra Cum sa gasim seninatatea astazi Meditatia Imprumutarea cailor corpului Dialogarea cu nelinistea noastra A pune ordine cu ajutorul ritualurilor Identificarea cauzelor nelinistii A acorda atentie A posti si a face liniste A face viata mai simpla A gasi odihna in Dumnezeu Pacea ca implinire a timpului Pacea ca intrerupere a timpului Pentru listare economica apasati aici Să nu fugim de umbra noastră(introducere) Unui om îi era frică de umbra corpului lui şi căpătase oroare de urmele paşilor lui. Pentru a scăpa de acestea a luat-o la fugă. Ori, cu cât făcea mai mulţi paşi, cu atât lăsa mai multe urme; cu cât fugea mai repede, cu atât mai puţin îl părăsea umbra lui. Imaginându-şi că mergea prea încet totuşi, nu se oprea din alergarea tot mai rapidă, fără să se odihnească. Ajuns la capătul

1

puterilor, a murit. El nu ştia că pentru a-şi suprima umbra ar fi fost îndeajuns să se aşeze la umbră şi că pentru a-şi opri urmele ar fi fost îndeajuns să stea liniştit. Ce culme a prostiei! Mulţi oameni, astăzi, nu mai au ideea simplă de a se aşeza la umbra unui arbore. Ei preferă să fugă, aşa cum făcea acel personaj din povestea lui Chuang Tsu. Totuşi, cel care fuge de umbra lui fuge spre pierderea lui. El nu află niciodată seninătatea. Aceşti contemporani care nu vor să-şi privească în faţă partea lor de umbră merg direct la moarte. Fugind de umbra lor, ei se instalează într-o nelinişte care se traduce prin probleme cardiace. Nu întâmplător maladiile inimii sunt în prezent una din principalele cauze de deces. Dacă inima nu-şi găseşte liniştea, ea se epuizează şi, după un timp, sfârşeşte prin a ceda. E cazul mai ales al oamenilor care sunt victimele maladiilor cardiace. Chiar şi cei care au o inimă sănătoasă se tem să nu-i lase inima. Problemele cardiace sunt legate adesea de frică: ne temem de ceva. Inima simbolizează înainte de toate sentimentele. Adesea emoţiile refulate, ca iubirea sau ura, sunt la originea problemelor cardiace. La unul este o dereglare a ritmului cardiac, la altul este o criză cardiacă. Pentru că fugim de emoţiile noastre, inima noastră ne cheamă la ordine şi ne constrânge să ne ocupăm de ea. Se vorbeşte chiar de o „nevroză a inimii” pentru cei care sunt obsedaţi de teama că inima i-ar putea lăsa. Bolnavii de inimă dau adesea impresia că sunt crispaţi, ei se aseamănă personajului lui Chuang Tsu. Ei nu ştiu să se odihnească şi să se bucure de viaţă. Ei nu ştiu să se aşeze la umbra unui arbore. Aceasta se aseamănă cu maladia tipică a unui manager: el are întotdeauna ceva important de făcut iar a se ocupa de umbra lui i se pare o copilărie ! De aceea preferă să se plângă de probleme cardiace. Calea care duce la seninătatea inimii, aşa cum a fost descrisă în special de către monahii primelor veacuri, îşi păstrează întreaga actualitate pentru că neliniştea a devenit o maladie a epocii noastre. Mulţi sunt cei care se plâng că nu-şi găsesc calmul. Pentru călugări, n-ar fi suficient să lucreze mai puţin pentru a accede la linişte. A găsi această seninătate presupune un drum lung care, trecând prin

2

cunoaşterea aprofundată de sine, conduce la Dumnezeu, singurul loc unde, potrivit lui Augustin, este posibil să găsim odihna. Cale exigentă şi în acelaşi timp angajantă pentru că ne permite să accedem, încă aici în această lume agitată, la sabatul divin. … În ultimul timp, am putut observa în activitatea mea pastorală această absenţă a seninătăţii la multe persoane. Mereu aceeaşi plângere: „Nu-mi pot găsi odihna ! Atâtea griji mă perturbă, inclusiv noaptea; mă îngrijorez pentru copiii mei care au probleme psihologice, care au ales o cale diferită de cea pe care o doream eu pentru ei.” Fără a pune la socoteală problemele financiare şi şomajul, cauze ale insomniei… Este cazul, înainte de toate, al celor care ocupă posturi de răspundere şi care se plâng că nu pot accede la seninătate. Se aşteaptă mereu ceva de la ei. Ei se întreabă dacă au luat decizia cea bună şi dacă aceasta va fi utilă pentru întreprindere… Pentru alţii, teama de inactivitate este cauza anxietăţii. În calm şi seninătate, ei se tem să facă faţă propriului lor adevăr. Dacă nu am nimic de ce să mă agăţ se poate ca toate decepţiile vieţii să urce la suprafaţă. Risc atunci să descopăr că nimic nu mai merge în existenţa mea şi că angajamentul meu faţă de alţii este zadarnic. Continui să înaintez pentru singurul scop de a-mi ascunde propria-mi disperare. Dar nu mai cred că ceea ce fac are un sens: totul devine gol şi tocmai de acest gol fug eu. Conştiinţa mea ar putea să-mi amintească şi să lase să vină la suprafaţă sentimente de culpabilitate: de frică fug de calm şi de linişte. Cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla ar fi să mă întâlnesc cu propriul meu adevăr ! Pentru că vreau să evit aceasta cu orice preţ, trebuie să fiu ocupat în permanenţă. Astfel, chiar şi timpul liber devine cauză de stres şi îl acopăr cu nenumărate activităţi. Oamenii care refuză să-şi privească în faţă propriul adevăr fug de ei înşişi. Ei se plâng astfel de un stres pe care îl provoacă ei înşişi. Ei nu pot accede la calm pentru că în adâncul inimii lor nu vor cu adevărat

3

aceasta: o frică, ancorată în profunzime, îi agită în permanenţă. În pofida acestei incapacităţi de a găsi calmul, omul de astăzi aspiră să se „desprindã”. Cursurile care promit odihna interioară umplu sălile. Se aşteaptă de la metodele psihologice sau de la tehnicile de relaxare găsirea acestui calm la care aspirăm. Totuşi, acest calm nu poate proveni de la tehnici pentru că el este rezultatul unui drum spiritual. Călugării primelor veacuri aveau drept scop să conducă omul la odihna în Dumnezeu. Hesychia a fost cuvântul cheie al monahismului timpuriu: de acolo a ieşit o şcoală de spiritualitate numită „isihasm”, începând cu secolul al III-lea: calea spre pacea interioară. Acest calm, această pace nu sunt cele care se găsesc în aburii alcoolului, în somnul beţiei, care sunt mai degrabă renunţare la realitate. Calmul monahilor este cel în care inima accede la pace, în care frica încetează, în care omul este regenerat şi realimentat. Acest calm este, la urma urmei, experienţa odihnei sabatice pe care ne-a rezervat-o Dumnezeu. Cel care simte prezenţa lui Dumnezeu în rugăciune şi meditaţie va găsi pacea în el şi în jurul lui. Se va regăsi şi va trăi în armonie cu el însuşi. Calea spirituală a monahilor este în acelaşi timp terapeutică. Înţelepciunea conţinută în sfaturile lor este redescoperită astăzi de mulţi psihologi. Această cale îşi regăseşte deplina sa actualitate doar dacă această înţelepciune se traduce în limbajul de astăzi. Această carte ar vrea să-i invite pe cititorii ei să se aşeze la umbra arborelui pe care Dumnezeu însuşi ni l-a dat. Dumnezeu ne-a invitat să ne „adăpostim sub acoperământul aripilor sale” [Psalm 60,5 (61,5)]. El este stânca la umbra căreia ne găsim pacea. În siguranţa iubirii divine, suntem capabili să suportăm, fără teamă, umbra noastră. „Acoperământul aripilor lui” îndepărtează tot ce poate fi ameninţător din umbra noastră. (pag.7-13) Cum să găsim seninătatea astăzi Tradiţia spirituală a dezvoltat numeroase metode pentru a ne ajuta să găsim pacea, seninătatea. Totuşi, scopul principal al acestor metode nu era pacea ci

4

rugăciunea. Preocuparea maeştrilor spirituali era cum să ne rugăm pentru a deveni una cu Dumnezeu. Pentru Evagrie, scopul cel mai înalt era de a se ruga fără a se lăsa distras. Pentru a reuşi trebuie ca pasiunile, dorinţele şi gândurile să nu ne mai tulbure. Dar aceasta nu se poate face printr-o simplă decizie a voinţei. Este necesar un lung proces spiritual pentru a accede la această stare de pace. Încă de la primii călugări era important să se aplice metode bune. Evagrie apreciază că cel care se luptă fără metodă se luptă în zadar. De aceea Părinţii spirituali au acordat atâta importanţă metodei. Ea trebuie să ia în considerare psihicul uman şi să-i cunoască legile. Desigur, de-a lungul secolelor, căi obscure au violentat fiinţa umană. Totuşi, adevărata tradiţie spirituală s-a axat pe căi care au condus omul la viaţă, la libertate şi la pace interioară. Chiar dacă există un mare număr de căi încercate de către tradiţie, nu are sens să le adoptăm pe toate deodată. Fiecare trebuie să-şi găsească pentru el însuşi calea care îi este cea mai potrivită la un moment dat. Trebuie totuşi să ne ferim să trecem de la o cale la alta pentru că nu ne putem atinge scopul decât urmând o cale de o manieră cu consecventă. Dar nu trebuie să ne hotărâm asupra unei sau alte metode pentru faptul că s-a dovedit a fi eficientă. Trebuie să avem intuiţia a ceea ce este bun pentru noi astăzi. Trebuie să căutăm în propria noastră tradiţie ca şi în viaţa noastră căile care duc la pace şi la Dumnezeu. Persoanei pe care o îndrum din punct de vedere spiritual îi cer întotdeauna să-mi spună unde şi în care moment s-a simţit cel mai bine în copilărie, în ce moment a putut să se bucure de clipă, uitând cu totul de sine. Reflectând, această persoană va putea să găsească calea care o va conduce astăzi spre ea însăşi, o va ajuta să ajungă la seninătate şi să se deschidă lui Dumnezeu. Trebuie ca cele două să se întâlnească, calea tradiţiei şi cea pe care o găsim noi înşine spontan. Meditaţia Calea clasică pentru a găsi pacea este meditaţia. Meditaţia creştină, practicată începând cu secolul al III-lea, leagă ritmul respiraţiei de un cuvânt. Atenţia acordată respiraţiei orientează conştiinţa spre viaţa interioară şi, astfel, face să 5

şi expirând: „Eu sunt cu tine”. ci în a ne concentra spiritul asupra cuvântului. Gândurile şi sentimentele. Ken Wilber compară meditaţia cu o plonjare submarină. Expresia „a-şi găsi calmul” vrea să spună că. calmul există deja. îngropat în adâncul inimii noastre.se nască calmul. La suprafaţă. el preexistă în noi. Chiar dacă ele nu încetează să rămână la suprafaţă. acest loc interior. Acest spaţiu de linişte(tăcere) nu este „de creat”. Ne lăsăm spiritul să coboare scara cuvântului până când atinge locul interior al liniştii. Se poate ca cuvântul şi suflul să ne poarte o clipă acolo unde totul este linişte în noi. Atât timp cât rămânem în intelect. Meditaţia ne ajută să reînnodăm legătura cu acest spaţiu interior. pasiunile şi rănile nu au acces acolo. 6 . domneşte o pace în care ne putem lăsa să alunecăm. inspirând: „Priveşte”. Misticii sunt convinşi că există în noi un spaţiu de tăcere unde locuieşte Dumnezeu. Expirând ne putem imagina că dăm la o parte toate aceste preocupări şi după un timp ne găsim calmul. în profunzime. Capul poate continua să se agite. Suntem ancoraţi datorită acestui cuvânt legat de respiraţie. noi rămânem calmi în faţa fluxului şi refluxului lor. Este suficient să rostim aceste cuvinte fără a ne reprima gândurile sau sentimentele. Meditaţia este calea care ne conduce la calm. Meditaţia este o plonjare în calmul interior. acolo unde cugetările noastre găsesc calmul. Cuvânt pe care Dumnezeu ni-l adresează aşa cum a făcut pentru Isaia. gândurile să vagabondeze. Pentru această meditaţie este inutil să ne concentrăm. Acest ancoraj protejează fragila ambarcaţiune a inimii noastre de asalturile la care o supun gândurile noastre. Putem astfel să legăm respiraţia de o expresie: de exemplu. proiecţiile şi reflectările. Dar cel mai adesea noi suntem separaţi de el. Ne punem în cuvânt şi expiraţie toată aspiraţia noastră spre odihna sabatică divină. Altă cale constă în a nu acorda atenţie gândurilor noastre. suntem neliniştiţi: o sumedenie de gânduri se agită acolo. Gândurile se transformă astfel şi îşi pierd capacitatea lor de hărţuire. dar cu cât coborâm mai în adânc cu atât calmul este mai mare. marea rămâne agitată. nu trebuie să-l creăm. În loc să ne rumegăm gândurile facem să intre în ele respiraţia şi cuvântul rostit. dar.

Împrumutarea căilor corpului Primii asceţi ştiau că. pentru a crede în existenţa lui şi pentru a ne simţi protejaţi de agresiunile exterioare pentru restul zilei.A medita nu înseamnă că trebuie să fim calmi în permanenţă dar că trebuie să evităm stresul. Gândurile continuă să ţâşnească. În lumea noastră deosebit de stresantă avem nevoie de practici corporale pentru a alunga neliniştea. Mersul pe jos. Suntem cu totul acolo. Prin mersul pe jos ne putem elibera de ceea ce ne preocupă. grădinăritul ne pot ajuta să ne detensionăm. Trainingul autogen şi eutonia conduc la calm adoptând şi căi care trec prin corp. Trebuie să ne abandonăm complet mişcării pentru că ea absoarbe acel du-te vino al gândurilor noastre. Simţim atunci că atingem însăşi esenţa noastră. nu ajută la nimic să te aşezi să meditezi. Trainingul 7 . Pentru că ştim că în adâncul nostru există un spaţiu inaccesibil acestor probleme. în noi. dacă nu ne îngrijim de ele. de aşteptările şi de atacurile lor. Meditaţia nu are nimic comun cu concentrarea. dacă atingem profunzimile sufletului nostru datorită cuvântului şi respiraţiei. în timpul cărora simţim în noi acest spaţiu interior. Dacă. Sunt suficiente aceste câteva clipe. inaccesibili. adesea. Ei îl sfătuiau pe cel care este tulburat de către patimile lui să facă mai întâi. Dar mersul sau cursa practică pentru performanţă nu ne va elibera de preocupările noastre. de neatins. Dacă în clipa următoare problemele reizbucnesc nimic nu ne va face să ne înfuriem. Prin aceste două metode încercăm să deplasăm conştiinţa spre corp. nu le putem opri mişcarea dar. după o plimbare. ne aşezăm pentru a medita. în Dumnezeu. este posibil să găsim pacea. Atunci când suntem prea preocupaţi. Suntem în mijlocul liniştii şi a păcii. turul chiliei lui. ne regăsim calmul mai uşor. este mai bine să alungăm mai întâi neliniştea printr-o plimbare mai lungă sau printr-un raid prin pădure. Dumnezeu ne eliberează de nelinişte. Filozoful danez Soren Kierkegaard a putut să arate că nici o grijă nu rezistă mersului. jogging-ul. un loc în care suntem cu adevărat. de mai multe ori. de judecarea altora.

îmi pun braţele în cruce sub soarele ce se înalţă. a ceea ce mă tulbură. Mă simt atunci una cu Creaţia. cum corpul nostru devine greu şi. Pentru mulţi. Acest gest mă linişteşte pentru că mă îndepărtează de intelectul meu. ajungem să ne liniştim neliniştea. pot cel puţin. Adesea. constrângeri pe care ni le impunem. cel al crucii. cum braţul nostru drept este cald şi greu. sunt aşezat şi foarte neliniştit şi. presiuni. Pentru mine este o experienţă de mare profunzime. Pot aşadar intra în relaţie cu Dumnezeu prin acest gest al mâinilor deschise. Adesea. Nu mai există separare în mine între cer şi pământ. Nici o nevoie de a gândi sau rosti cuvinte pioase: eu nu sunt decât în gestul acesta. prin calmul adus corpului nostru. Am astfel sentimentul că Dumnezeu îl primeşte şi că sunt purtat de către el. 8 . Lăsându-ne suflul să se răspândească până în părţile cele mai tensionate ale corpului nostru. între spiritualitate şi sexualitate. punându-mi braţele în cruce. calea practicii corporale înseamnă şi exprimarea prin gesturi. vara după rugăciune. putem să ne destindem. Toată fiinţa mea este adunată în mâinile mele. între spirit şi instinct. să presimt adesea ce înseamnă să fii una cu toate. cu Dumnezeu. în răcoarea dimineţii. Prin acest gest. Contracţiile corporale exprimă întotdeauna tensiuni psihice. Ne imaginăm. Dacă nu pot provoca această experienţă ca prin magie. trainingul autogen este un mijloc de a se „deconecta” de preocupările profesionale. nu reuşesc să ajung la calm. Ceea ce mă ajută. Atunci când merg. Prin „tensiunea bună” (eutonia) a corpului ajungem la echilibrul sufletului. am dorinţa de a face un alt gest. crispări. este să-mi ridic mâinile în formă de cupă şi să-mi pun toată conştiinţa în mâinile mele. eu pot întinde spre Dumnezeu tot ceea ce este în mine. concentrându-mă asupra respiraţiei. Pentru mine. Neliniştea cedează locul unei păci creatoare.autogen utilizează autosugestia. În eutonie luăm cunoştinţă de tensiunile care s-au acumulat în noi. cu mine însumi. cu toţi oamenii. înaintea lui Dumnezeu. După gesturile mâinii se poate recunoaşte esenţa unei fiinţe umane. de exemplu. agitaţia interioară încetează. atunci. Dacă sunt în întregime în gestul meu.

Aceasta poate fi ceva foarte dureros dar numai traversând-o putem ajunge la pacea veritabilă. De exemplu. să ne concentrăm asupra lor pentru că ele sunt expresia propriilor noastre probleme. Tradiţia monastică recomandă în acest caz să ne examinăm la modul profund aceste gânduri. Sau putem să luăm distanţă faţă de el pentru a nu ne mai tulbura cu probleme lui. traversând-o. accedem puţin câte puţin la calm şi putem astfel să ne rugăm. Alţii consideră că gândurile care apar în ei şi care îi împiedică să se roage cu adevărat sau să-şi găsească seninătatea nu au nici o importanţă. trebuie s-o luăm în considerare. am putea să ne întrebăm pentru ce aceste lucruri au atâta importanţă pentru noi. în pofida tuturor acestor gânduri superficiale. această tristeţe ne va ajunge din urmă sau se va traduce printr-o insatisfacţie sau nelinişte difuză. Ei ar vrea să se roage sau să mediteze dar se prăbuşesc sub asalturile gândurilor. pentru ca. Uneori 9 . regretul pentru ceea ce nu am trăit. Dacă izbucneşte animozitatea faţă de un coleg. Putem. Tot ceea ce iese la suprafaţă în tăcere are un sens. în pofida încercărilor de meditaţie. înseamnă că ea va fi imboldul care ne va conduce să schimbăm ceva în realitate. pentru că ele sunt şi o parte din noi înşine. se plâng că nu reuşesc să ajungă la el. să găsim calmul. Dacă ne invadează tristeţea. cã noi avem şi o latură superficială şi banală. Trebuie să o luăm în considerare fără a o judeca dar întrebând-o pentru a descoperi a cui mască este. putem încerca să analizăm această mânie.Dialogarea cu neliniştea noastră Unii. Am putea de asemenea să ne întrebăm să aflăm pe cine căutăm să evităm în această superficialitate. Pentru că ţinem la lucruri exterioare. Şi dacă ea persistă. de exemplu. Dacă ne facem c-o ignorăm. Poate vom descoperi atunci ceea ce ne este atât de dezagreabil şi vom pune degetul pe adevărata noastră problemă. să ne apropiem de acest coleg şi să elucidăm cu el cauza acestui conflict. Dar este esenţial totuşi să percep. Ei cred că ele nu deranjează rugăciunea lor. deşi acordându-şi timp pentru a găsi calmul. Dacă le luăm în considerare şi le punem în faţa lui Dumnezeu.

mai întâi. O prietenă i-a spus: „Vei sfârşi într-un spital psihiatric!” Omul respectiv nu şi-a găsit calmul decât cu ocazia unui sejur într-o mănăstire unde a recunoscut că această angoasă ascundea de fapt o aspiraţie la Dumnezeu. că multe din problemele noastre sunt departe de a fi reglate şi că trebuie să le examinăm. rugăciunea şi viaţa ei au devenit mai autentice. O femeie care mi se plângea că-şi pierde timpul când se roagă. adevăratele ei dorinţe şi toate lipsurile vieţii ei. Dumnezeu nu îi lipsea. Acestea nu erau în fond decât o protecţie faţă de suferinţa unei vieţi netrăite. Ea voia să se debaraseze de neliniştea ei dar a trebuit ca. timp de cincisprezece ani. s-o accepte pentru a putea accede la un grad superior de pace. Aceasta o împiedica să se roage şi atunci când şi-a privit în faţă propriul adevăr.neliniştea este semnul că acest mod de a medita nu ni se potriveşte. Ea poate însemna şi că n-am atins scopul şi că trebuie să căutăm o formă de rugăciune mai adecvată. Căutarea ei a durat mult timp până când a fost capabilă să recunoască. Mulţi ar vrea să-şi combată neliniştea. Sau poate indica. Dar o nelinişte persistentă l-a zguduit. căuta un „truc” pentru a ajunge să se concentreze în rugăciune. Angoasa care rezultă de aici nu ne lasă în pace. ocupată cum era cu mii de treburi deşarte. dincolo de aceste gânduri superficiale. Ea voia ca acest „truc” să reziste judecăţii Supraeului ei. De multe ori aceste gânduri comune care nu urmăresc peste tot ascund o disperare profundă în privinţa absurdităţii vieţii. Preocupările ei nu-i permiteau să ajungă să cunoască cu adevărat rădăcinile neliniştii ei. se înfurie şi nu 10 . Ar vrea să se bucure de pace. Un bărbat îmi povestea că el a reuşit să scape cu bine din aceasta fără a recurge la Dumnezeu. Aceste gânduri superficiale nu sunt poate decât capacul pe care îl punem deasupra vulcanului nostru interior în lipsa curajului de a-l înfrunta. nu ni-l putem însuşi. Dar ei nu-şi pot atinge niciodată scopul astfel. disperare pe care refuzăm să o vedem. dar când simt fierberea lor interioară. Cel mai mare duşman al seninătăţii este stresul pe care ni-l impunem. Ea s-a eliberat în sfârşit de corsetul pe care îl îmbrăcase pentru a înainta spiritual.

chiar şi la muncă. cu conştiinţă. … Ritualurile care marchează sfârşitul zilei de lucru sunt decisive. în inima noastră. Neliniştea reapare mereu şi trebuie să o lăsăm să vină. A pune ordine cu ajutorul ritualurilor Noi ne începem rău ziua de multe ori. de exemplu. Dincolo de conştiinţă.se mai pot suporta. Adeseori. Eul nostru nu este atins. ei refuză să atingă calmul. noi le relativizăm spunând: „Acum nu mă mai ocup de aceasta. începând ziua printr-un ritual benefic – o scurtă rugăciune prin care ne încredinţăm binecuvântării lui Dumnezeu – luându-ne timp ca să savurăm micul dejun.” Calmul ne este astfel acordat. În loc să se debaraseze de neliniştea lor. în timpul pauzei de prânz. Va găsi astfel putere şi vigoare pentru tot restul zilei. în Eul nostru adevărat neliniştea nu mai are putere. intrăm în tensiuni şi conflicte inutile. El va aprecia acest moment în care nu are nimic de făcut. în care nimeni nu-l interpelează şi se va bucura de a fi acolo şi numai acolo. Ne sculăm în ultimul minut şi înghiţim repede micul dejun: ne pregătim o zi stresantă şi probleme superflue. În acest fel. Nimeni nu vrea să fie deranjat şi cea mai mică remarcă tensionează atmosfera. Mulţi sunt cei care revin acasă stresaţi. Din contră. ei ar trebui să o admită. prin ritualuri patologice. noi ne putem retrage şi o putem abandona acolo unde este ea: în capul nostru. Soţia este fericită de întoarcerea acasă a soţului ei dar acesta nu este de fapt disponibil. ceea ce este favorabil disputei. Calmul absolut. o începem mai calm. Astfel. Un director de bancă va merge. satisfacţie şi recunoştinţă mai mari. noi rămânem calmi orice s-ar întâmpla. nu întreprindem decât un singur lucru odată. Atât timp cât trăim. Lăsând să vină tot ceea ce apare în noi. să stea cu calm într-o biserică. Lăsându-i locul cuvenit. Lăsându-le să ne traverseze. La birou. Tot ceea ce este în noi are drept la existenţă. Sosesc apoi soţul/soţia şi copiii noştri prost dispuşi. pe care mulţi ar vrea să-l atingă dintr-odată prin metode de meditaţie. Pentru că. este un grad prea ridicat pentru noi pentru că nu ne poate fi dat decât în moarte. noi suportăm constant asaltul gândurilor şi emoţiilor. foarte 11 . Ea nu locuieşte decât intelectul şi emoţiile noastre. ritualurile ne pot ajuta să combatem stresul.

Am putea de exemplu să oferim o carte care invită la pace. Ritualurile de trecere ne pot ajuta în acest sens. Este cazul angoasei care ne cuprinde încă de dimineaţă când ne vin în minte tot ceea ce ne aşteaptă în ziua respectivă. În asemenea momente a fi fatal să vrem să considerăm. Această sărbătoare ar putea fi atunci ocazia de a pune în cuvinte angoasa care ne nelinişteşte. După fazele de agitaţie ar trebui ritualuri de trecere care să ajute să înaintăm spre o mai mare stabilitate. soţiei i-ar place să-i povestească ziua ei. Ritualurile constituie şi tranziţii pentru perioadele vieţii umane. în asemenea situaţii. Am putea trata cu solemnitate anumite aniversări. la pacea sabatului. un curs de meditaţie pentru a înainta pe calea spirituală. Ar fi bine ca un ritual să-l ajute să se „desprindă” de muncă şi să lase în urmă agitaţia întregii zile. de exemplu optsprezece. patruzeci sau cincizeci de ani. confortabil şi să respire profund pentru a evacua stresul zilei. Este posibil de asemenea ca. Aceste ritualuri traduc necesitatea neliniştii. Lui i-ar place să-şi găsească pacea dar familia îi cere disponibilitatea. Ritualul de trecere ne permite să ne descărcăm de acest stres şi să trecem de la muncă la timpul liber al serii. Neliniştea este o parte a noastră înşine iar ritualurile ne ajută să o canalizăm. Fiinţa umană trăieşte bulversări însoţite de angoasă. Ar fi suficient poate să se aşeze câteva minute înainte de a părăsi lucrul. pacea ca cel mai mare bine. pentru că ea este creuzetul în care 12 . Pentru că angoasa. are raţiunea ei de a fi: ea pune în mişcare. de exemplu cu ocazia pubertăţii sau a crizei de la mijlocul vieţii.preocupat cum încă este de grijile sale profesionale. o frumoasă piatră care să exprime ceea ce celălalt ne aduce şi în acelaşi timp ceea ce noi îi urăm. Nu putem să trecem fără tranziţie de la agitaţie la calm. Este şi cazul stresului pe care îl acumulăm de-a lungul întregii zile. dar el se încruntă şi nu are chef să răspundă. Copiii îl aşteaptă. Ritualurile sunt importante pentru că nu putem fi întotdeauna calmi. Pacea ne-ar expune riscului de a ne fixa într-o incapacitate de a evolua. odată aşezat în maşină. cu orice preţ. care scutură vechiul pentru a face să apară noul. să nu demareze imediat şi să se pregătească pentru întoarcerea în familie.

Am vrea să stăpânim neliniştea care ne zbuciumă. Neliniştea este şi o parte a vieţii noastre. Se poate să luăm cunoştinţă atunci de faptul că ceea ce trăim nu ni se mai potriveşte. în timpul cărora lucrurile se pot stabiliza. Această fugă îl fereşte. trebuie să chestionăm această nelinişte care nu are decât cauze externe. nu ştim ce vrem cu adevărat şi trecem de la o idee la alta. Sau prea anxios pentru că îşi provoacă suferinţă. de munca lui este poate prea sigur de importanţa lui. Dar simţim nevoia de a menţine lucrurile de teamă că ne-ar putea scăpa. Un asemenea om va fi stresat pentru că îi este frică să privească în faţă relaţia pe care o are cu soţia sa. Această paralizie este. Recursul la o retragere pentru reculegere destul de lungă poate fi ocazia de a ne asculta pe noi înşine. Dar nu astfel o vom surmonta căci în stăpânire suntem tensionaţi. Sau prea perfecţionist pentru că îşi pune neîncetat întrebarea dacă ceea ce a făcut este bine făcut.apare noul. pentru câţiva ani. fără îndoială. Adeseori. în faţa căruia nu crede să-şi aibă locul lui. seara. Nimic nu mai încetează şi noi nu găsim odihna. Încercaţi să păstraţi pumnul strâns şi veţi vedea ce înseamnă să ţii lucrurile în mână. el fuge în agitaţie. de a-şi pune adevăratele probleme. o fixare de angoasă asupra a ceea ce poate. să nu ne retragem prea repede în repaus. în acelaşi timp. Nu trebuie să ne indispunem dacă. în absenţa cărora. Suntem purtaţi astfel spre a fi crispaţi. Pentru a nu avea de resimţit această angoasă. avem nevoie de un mediu calm pentru ca angoasa noastră să se exprime. întrebându-se dacă toată lumea este mulţumită de el. Această angoasă este. sub dominaţia neliniştii. Ea ne împinge să continuăm să creştem. dirijată şi împotriva lui Dumnezeu. să trăim cu adevărat. Cel care nu ajunge să se „desprindă”. poate. să ne pună în pericol. Dacă vrem cu adevărat să ajungem la calm. Identificarea cauzelor neliniştii Prea adesea ne plângem că nu găsim calmul fără a căuta cauzele. El îşi 13 . Avem nevoie şi de perioade calme. Aceasta seamănă mai mult cu paralizia decât cu calmul. scăpându-ne. nu am găsi niciodată ceea ce căutăm cu adevărat.

Nevoind să te laşi în voii sorţii pentru a dormi. ar fi zadarnic să le combaţi. Trezirea lor se datorează poate unui vis important pe care ar trebui să încerce să-l interpreteze. Am putea să ne rugăm pentru familie sau prieteni şi astfel veghea noastră ar căpăta sens. Somnul va veni în plus. El justifică acest stres spunând că este gata să se sacrifice pentru familia lui. Sau poate că Dumnezeu le dă astfel ocazia de a reflecta cu privire la viaţa lor pentru că în cursul zilei nu-şi fac timp pentru aceasta. De aceea trebuie. ai nervilor tăi şi te privezi de somn. Alţii nu reuşesc să adoarmă şi luptă împotriva insomniei cu ajutorul medicamentelor. Alţii adorm fără probleme dar se trezesc în mijlocul nopţii fără a putea să readoarmă. Nu să căutăm să adormim cu orice preţ. ajungi să te prăbuşeşti. să fie în mâna lui Dumnezeu pur şi simplu. recitarea rozariului mă ajută să mă abandonez somnului. În realitate. Dar voind să controlezi totul ajungi să-ţi pierzi controlul propriei vieţi. pentru a ajunge la calm. să fim atenţi la angoasa noastră pentru a o descifra. Am putea de exemplu să ne sculăm şi să citim până picăm de somn.ascunde problemele de cuplu în spatele acestui stres. În ceea ce mă priveşte pe mine. Cum să reacţionăm în faţa acestei insomnii? Pentru că problemele somnului exprimă o incapacitate de a te lăsa „în voia sorţii”. Se tem să piardă control asupra lor înşişi şi ar vrea să păstreze mânuirea vieţii lor. să se abandoneze. Ei ar trebui să se întrebe ce vrea Dumnezeu să le spună prin aceasta. Ei nu ştiu „să lase lucrurile în voia sorţii”. Aceasta nu este decât o soluţie de urgenţă pentru că insomnia este legată de incapacitatea de a lăsa lucrurile aşa cum sunt. prin aceste metode: destinderea este ceea ce contează. În loc să se revolte împotriva acestei veghe forţate ar trebui să o privească ca pe o şansă. 14 . E mai bine să încerci să te destinzi prin training autogen sau eutonie. acest stres îi este un refugiu pentru a se deroba de la problemele dezagreabile.

Numai abandonându-ne lui Dumnezeu vom găsi somnul. Ar trebui să ne desfacem de obsesia lucrului şi să avem încredere în ajutorul lui Dumnezeu. Ei se neliniştesc pentru cei implicaţi dar. Este necesar atunci ca ei să „dialogheze” cu neliniştea lor: „Ce vrei tu să ne spui? Încotro vrei să ne antrenezi? Asupra a ce vrei să ne atragi atenţia?” Astfel se ridică adesea la suprafaţă imagini. ceva se revolta dintr-odată împotriva acestui rol cu care se prea obişnuise. Fără a 15 . S-a putut întâmpla în trecut să ajungem la impas cu privire la mai multe lucruri care acum ne ajung din urmă. Unii nu întrevăd cauza tulburărilor lor. Ea poate fi şi expresia dorinţelor refulate sau a rănilor necicatrizate. pot ajunge să neglijeze grija de ei înşişi şi liniştea lor. Această chestionare le pare justificată. Dumnezeu va face poate ca aceste decizii. de exemplu. Îmi amintesc de un om care nu conştientizase niciodată că până atunci nu făcuse decât să se adapteze.Abandonarea de sine este legată de încredere. care nu sunt neapărat cele mai bune. din cauza bunului plasament al banilor noştri şi a cursului dolarului nu poate decât să ne tulbure somnul şi rămâne inutilă pentru că nu putem schimba nimic acolo. Angoasa ne obligă să privim în faţă problemele nerezolvate. se pot întreba îndelung pentru a şti dacă au luat deciziile cele bune. care au de luat decizii care implică multă lume. el simţea în fondul acestei nelinişti că ar fi vrut să fie cu totul altul. să se dovedească benefice. că făcuse totul pentru a fi „băiat bun”. noi trebuie să ne încredinţăm lui Dumnezeu. În el. din simplă grijă pentru alţii. amintiri din copilărie care ne umplu de mânie sau de tristeţe. Cei care au responsabilităţi. Această nelinişte îl invita să-şi analizeze viaţa şi să-şi înfrunte problemele nerezolvate: nu putea deci decât să fie recunoscător pentru aceasta. Şi chiar pentru îndrumătorul lor spiritual nu este uşor să ghicit. Neliniştea. Neliniştea indică adesea că situaţia în care trăim ar trebui schimbată. Trebuie bineînţeles să reflectăm îndelung înainte de a lua decizii dar. Cauza neliniştii şi a insomniei poate fi şi mai profundă. Fără a putea să le exprime exact. odată luate deciziile.

Dar neliniştea ne constrânge acum să privim adevărul în faţă. Poate că situaţia noastră familială nu mai poate dura astfel: ar trebui să abordăm în sfârşit dificultăţile de cuplu sau problemele pe care le întâlnim cu copiii noştri. Neliniştea va trece atunci de la sine. Neliniştea poate exprima o insatisfacţie pe toate planurile. Trebuie să analizăm îndeaproape neliniştea pentru a şti dacă ea este salutară. că a rivalizat cu fraţii lui de-a lungul copilăriei lui. care nu sunt adesea decât vise copilăreşti de măreţie. Ea ne semnalează că viaţa noastră nu este încă ceea ce ar trebui să fie. Ar fi o eroare deci să vrei să o controlezi ferm.înţelege exact ce ne agită. Trebuie să vedem mai întâi unde vrea ea să ne conducă. Ne agăţăm de iluziile noastre. dacă ne face să înaintăm pe calea devenirii umane şi a metamorfozei. a naturii noastre. Neliniştea ne împinge să facem să explodeze acest corset şi să ne punem pe calea libertăţii. Această lipsă de dorinţă călugării o numeau akedia. Angoasa sfârşeşte prin a ne constrânge să 16 . de exemplu. În loc de a contra neliniştea ar trebui să utilizăm energia care este în ea. a istoriei noastre. În permanenţă fiind sub presiunea de a trebui să facă mai bine decât ei. Numai luând cunoştinţă şi acceptând rivalitatea care l-a animat întotdeauna va putea să o relativizeze pe aceasta. Şi ne răzvrătim faţă de Dumnezeu. că ar trebui să schimbăm serviciul sau măcar postul în aceeaşi unitate. el n-a cunoscut răgaz. dându-ne imboldul spre noi căi. ea este mai degrabă semnul unei rupturi interioare. În fond. Nu înţelegem spre ce ne împinge această nelinişte. că noi nu suntem în acord cu imaginea singulară pe care şi-a făcut-o Dumnezeu despre noi. ea îşi va fi îndeplinit sarcina. Noi ne-am forţat să îmbrăcăm un corset prea strâmt pentru noi. Cineva va descoperi. Nu mai avem nevoie de ea. noi ne revoltăm împotriva vieţii noastre. Noi am evitat cu adevărat să privim problemele în faţă de-a lungul anilor. privind mai îndeaproape însă am putea descoperi în final că meseria nu ni se mai potriveşte. dacă ea ne împiedică să vedem ceea ce este cel mai necesar: această nelinişte nu face decât să ne sfâşie şi nu duce la nimic. Sau dacă ea ne face incapabili să fim prezenţi clipei. Neliniştea vehiculează o energie.

reticenţa noastră faţă de pietate. Poate că încă nu am găsit calea spirituală potrivită. Decepţionaţi. Poate că am ales meditaţia pur şi simplu la recomandarea cuiva şi gândindu-ne că ea este remediul tuturor relelor noastre. care este cu totul altfel şi pe care. Eu îi sfătuiesc întotdeauna să urmeze propria lor cale spirituală. Şi aici. Ei sunt astfel obligaţi să lupte neîncetat împotriva propriilor lor rezistenţe. ci o trăim 17 . Ne rămâne atunci să descoperim calea spirituală care ne conduce la viaţa în Dumnezeu. în fiecare clipă. atunci când vor să mediteze. Suntem în acord cu noi înşine atunci când facem una cu Dumnezeu. Nu mai luptăm atunci împotriva neliniştii. A acorda atenţie Putem trece de la nelinişte(îngrijorare) la calm concentrându-ne. persistă. Dacă neliniştea lor. Trebuie să ne luăm rezistenţele noastre în serios. Ele sunt semnul că ar trebui să fim mai consecvenţi. Neliniştea nu face decât să crească astfel şi să le dea dureri de cap. În experienţa mea de îndrumător spiritual întâlnesc cu regularitate persoane care încearcă să-şi însuşească metode preluate de la alţii. ne este dificil să-l înţelegem. înseamnă că ei încă nu au găsit această cale. abandonează astfel meditaţia sau încearcă să se constrâng la calm. ar fi mai bine să-l auzim în noi pe omul puţin credincios. atenţia asupra a ceea ce este.abandonăm aceste iluzii. latura noastră „athee”. Alţii simt nelinişte chiar în clipa în care se aşează pentru a medita sau a se ruga. să nu ne încredem în dispoziţiile noastre. ne ajuta să ne simţim bine şi să fim în acord cu noi înşine pentru că aceasta era şi o experienţă spirituală. Decât să ne încăpăţânăm la o pietate imediată. dezamăgirea şi rebeliunea noastră împotriva lui Dumnezeu. Ele pot semnala şi faptul că ne contrariem fiinţa noastră cea mai profundă. în copilăria noastră. să ne acceptăm şi să spunem da vieţii aşa cum se prezintă ea. Ar fi mai bine să căutăm ceea ce. ci în vocea noastră interioară. Da acestei lumi care este în mod natural imperfectă şi în final da lui Dumnezeu care nu ne urmează în reprezentările noastre eronate. neliniştea este o invitaţie să aducem înaintea lui Dumnezeu lucruri care nu sunt neapărat agreabile. adesea.

Mergem fiind cu totul în mersul nostru. fie că ţinem un instrument. Dar este un bun exerciţiu acela de a trăi în fiecare zi câteva clipe în această conştienţă. Îi dăm dreptul să existe dar ea nu mai are primul loc. O lăsăm să vină fără să o combatem: neliniştea este prezentă fără a ne domina.în toată conştienţa. apoi se atenuează. Cuvântul „atenţie” vine din latinul attentio. Ar însemna să ni se ceară prea mult. cum se intensifică. În atenţie acţionăm de o manieră reflectată. acţionăm cu toate simţurile deşteptate. al timpului. în corpul nostru. suntem pe deplin în ceea ce facem. Această privire atenţionată transformă deja neliniştea noastră. mergând simţind vântul şi soarele. Suntem în simţurile noastre. Percepem astfel secretul clipei. Nesatisfăcuţi de noi înşine şi de lume fiind. A fi atent înseamnă că sunt prezent fiecărei clipe. derivat din attendere care vrea să însemne „a tinde cu spiritul spre”. Punctul de unde privim neliniştea noastră nu mai este contaminat de ea. Acordăm astfel atenţie la ceea ce se petrece în noi atunci când suntem neliniştiţi. Atenţia ar putea deveni astfel un ritual: de exemplu ieşind din casă inspirăm aerul. În cea mai mare parte a timpului nu ne simţim la înălţimea aşteptărilor noastre. bucurându-ne de fiecare pas. un stilou sau o cheie în mână. Trebuie să observăm cum se traduce această nelinişte în gândurile şi în corpul nostru. de muşchii şi de pielea noastră. Dar această atenţie nu trebuie să devină o nouă performanţă. natural. Percepem ceea ce se mişcă în noi. să nu ne judecăm! A percepe fără a judeca conduce la calm. se naşte în noi o nelinişte difuză. Astfel. în timp ce am putea lăsa lucrurile aşa cum 18 . Suntem în deplină conştienţă în ceea ce facem. Ne este dificil. al vieţii. să fim conştienţi în fiecare clipă. cum creşte. Prin ea realizăm cât de neatenţi suntem adesea. conştienţi de mişcările noastre. ajungem să rămânem calmi în mijlocul furtunii. fără teama de a recunoaşte acolo un semn de maladie. Cauza neliniştii noastre provine adesea din judecata pe care o aplicăm asupra a tot ceea ce facem. Totuşi. Stabilim o relaţie de prietenie cu ea iar aceasta o linişteşte mult mai bine decât dacă am combate-o violent. Corp şi spirit sunt convocate în aceeaşi calitate în acţiune. conştientă.

A posti timp de o săptămână. Dacă nu ne contrariem pentru neatenţia noastră. este „blând” cu el însuşi şi trăieşte în pace cu propriile sale contradicţii. reculegere) conţine rădăcina sam pe care o regăsim în Achtsamkeit (atenţie) ca şi în Behutsamkeit (precauţie). din agitaţie şi ne conduce la o acţionare readunată (gesammelt). concentrare. Nu ne lăsăm distraşi de activităţile cele mai variate. înseamnă a şti să fii împreună cu oamenii şi cu lucrurile în pace. de exemplu. atentă (achtsam) şi blândă (sanft). cu patimile şi cu emoţiile lui. se serveşte de aceasta cu „blândeţe” (sanft). pentru că ele se vor transforma de la ele însele. El rămâne în pace chiar dacă sufletul este clătinat de vijelii. A fi blând. îşi extinde grija. Ne facem una cu noi înşine şi cu tot ceea ce îndeplinim. concentrarea. În germană Sammlung (colecţie. Rădăcina sam a dat Sammlung. adunăm ceea ce este diferit şi dispersat. El revine astăzi în considerare. Percepând în cel mai mare calm neliniştea noastră simţim multe lucruri mişcându-se în noi dar Eul care simte toate acestea nu este el însuşi în nelinişte. ce 19 . Cel care este „împreună” (zusammen) cu ceea ce atinge. Astfel. Cel care este lângă cel pe care-l întâlneşte nu poate fi dur sau grosolan. chiar dacă mediul înconjurător încă este agitat. El este observatorul exterior. fără a ne simţi obligaţi să le schimbăm. ea se transformă în atenţie fără ca noi să fim constrânşi să folosim o metodă complicată. Sinele personal de care vorbeşte psihologia transpersonală. Cel care este „împreună” cu el însuşi. veghează asupra a tot ceea ce face. Cel care acordă atenţie este precaut. din divertisment.sunt. A posti şi a face linişte Postul este una din căile concrete care conduc la calm. cel care este „împreună” cu celălalt îl abordează de o manieră „blândă”. zusammen (împreună) şi sanft (blând). face ca mişcările noastre să se domolească. Nu mai suportăm stresul care ne dă „vertij”( schwindel. O altă lecţie de a fi atent este reculegerea. reculegerea ne scoate di dispersie. este pe deplin treaz. cu dorinţele lui cele mai diverse. În reculegere.

În post. incapabili cum suntem să ne privim. Postul „calmează” foamea noastră de o altă manieră. nu numai hrana îi calmează foamea ci şi atenţia iubitoare pe care mama i-o poartă. A rezista foamei întrerupe acest mecanism arhaic. Nu mâncând ajungem să ne liniştim pentru totdeauna. ne întoarcem cu iubire spre aspiraţia noastră profundă.2). în linişte.vrea să însemne „escrocherie. În mod normal ne „calmăm” foamea mâncând. la urma urmei. El mă deschide. Alimentele ne servesc la colmatarea breşelor prin care ţâşnesc aceste gânduri şi sentimente negative. de pace şi de plenitudine. Acest închinător a făcut. eu leg întotdeauna postul de linişte pentru că are o semnificaţie religioasă. înşelătorie”) dar putem să lucrăm mult şi bine. de la El vine salvarea mea”.2: „Numai în Dumnezeu se odihneşte sufletul meu. Ne „înşelăm” pe noi înşine. La începutul postului. ca un copilaş alături de mama lui” (Psalm 131. Noi nu ajungem la odihnă decât atunci când inima noastră se întoarce complet spre Dumnezeu şi când Dumnezeu însuşi linişteşte foamea noastră de iubire şi de prezenţă. dorinţa de a iubi şi de a fi iubit. Iar aceasta ne conduce la a depăşi această lume. Ea se adresează. suntem totuşi confruntaţi cu numeroase gânduri şi sentimente diverse pe care mânia şi decepţia ne-au făcut să le refulăm. lui Dumnezeu care. arătându-ne că ea este. Postul invită la a căuta alte căi. singurul. călugării cântă Psalmul 62. la a ne calma adevărata noastră foame. Când mama îşi linişteşte copilaşul alăptându-l. poate linişti foamea noastră. Expresia „a-şi calma foamea” exprimă bine acest mecanism care ne este familiar. Luăam astfel cunoştinţă de maniera în care le reprimăm. Psalmul 131 evocă un om pios în rugăciune: „Îmi ţin sufletul în pace şi în linişte. mâncând. de fapt. Iubirea lui Dumnezeu poate linişti foamea 20 . În practica mea. evocat mai sus. Mama îşi calmează sugarul dându-i sân. El ne linişteşte mergând până la capătul foamei noastre. în mod obişnuit. experienţa că Dumnezeu poate să-l calmeze în felul în care mama îşi linişteşte copilul alăptându-l. Cu ocazia slujbelor de miercuri. dorinţa de împlinire şi de plenitudine. noi renunţăm la saţietate. lui Dumnezeu şi sufletului meu. fără îndoială.

21 . A face viaţa mai simplă Agitaţia noastră vine adesea din faptul că vrem să facem prea multe lucruri în acelaşi timp şi pentru că suntem înconjuraţi de prea multe obiecte. numai Dumnezeu o poate satisface. Ele ne invită la activitate acolo unde am putea să ne bucurăm de timpul liber care ne este oferit.noastră cea mai mare şi ne poate duce la o odihnă adevărată. Este ceea ce altădată se chema asceză. care din ele corespunde cu adevărat dorinţei noastre cele mai profunde. Atunci ne dăm seama că această dorinţă. Ea estima că multe lucruri pe care le păstrăm. Atunci când luăm în considerare foamea noastră în toată amploarea ei. atunci când încetăm să o potolim provizoriu. Pentru a ajunge la acel loc. „trucuri” pentru a ne ajuta să facem vid în viaţa noastră. Prea-plinul nu invită la calm. Ele constituie poveri pe care le tragem după noi. Multe cărţi apar astăzi pe această temă: a face viaţa mai simplă. cu ceva timp în urmă. În asceză trebuie să ne limităm şi să renunţăm. aceasta fie acasă. aflăm pacea în care foamea noastră este potolită. Cumpărăm cutare sau cutare aparat electromenajer gândindu-ne că ne este util dar de fapt nu-l folosim decât de două sau trei ori. Dar trebuie totuşi trecute prin sită răspunsurile noastre pentru a verifica. trebuie să ne punem neîncetat întrebarea: „Care este aspiraţia mea cea mai profundă?” În post. în magazinul Psychologie heute (Psihologia astăzi). ne sunt utile rar. un loc în care domneşte calmul absolut pentru că Dumnezeu însuşi potoleşte această imensă nostalgie. Pentru a ajunge la calm ar trebui să ne debarasăm de toate cele de care nu avem cu adevărat nevoie. fie la birou. să o „colmatăm” pentru a nu o mai resimţi. atunci vom descoperi în noi un loc de pace. noi lăsăm să urce la suprafaţă dorinţele noastre şi ne întrebăm la ce aspirăm. Întorcându-ne inima spre Dumnezeu. pentru a avea suficient spaţiu de a trăi şi pentru a ne bucura de calm. Tot ceea ce am „adunat” astfel nu ne ajută să ne reculegem ci ne încurcă mai mult. Ursula Nuber dădea. Prezenţa obiectelor devine constrângătoare împingându-ne să le găsim o utilitate pentru a nu avea impresia de a le fi cumpărat fără rost.

tradiţia monastică spune că numai Dumnezeu poate metamorfoza neliniştea în pace: aceasta corespunde şi cu ceea ce pot experimenta multe persoane astăzi. desigur. Dar o nevoie trezeşte o altă nevoie. Toate problemele şi toată agitaţia lumii îl ating direct. Cuvintele de rămas bun ale lui Isus sunt pline de o pace profundă care vine de dincolo. Isus nu conteneşte să se explice cu adversarii săi. în această lume dar nu din această lume. Putem să o observăm dintr-un loc exterior lumii. Cel care are un Eu slab are nevoie de multe obiecte pentru a-şi umple vidul interior. Faptul că eu nu mai am nevoie de toate acestea măreşte sentimentul că am eu. descopăr tot mai mult propria mea identitate. În prima parte. Dar în capitolul al treisprezecelea tonul Evangheliei se schimbă. pornind de la Dumnezeu cu care suntem una în credinţă. le spală picioarele şi le vorbeşte. El aude mesajul eliberator al evanghelistului Ioan potrivit căruia suntem. Sunt re-centrat pe mine însumi şi nu absorbit de obiecte care ar fi trebuit să satisfacă nevoile mele. Cel care îşi găseşte centrul în Dumnezeu află că lumea nu mai are putere asupra lui.Renunţarea presupune un Eu puternic. Cu cât mai mult mă apropii de mine cu atât mai mult găsesc pacea. o viaţă asupra căreia această lume nu mai are putere. Isus este singur cu ucenicii săi. Pentru că el vede totul pornind de la Tatăl său pe care îl va întâlni în moarte. chiar şi Patima şi crucificarea sa îşi pierd pentru el caracterul 22 . Noi nu putem să dominăm. A găsi odihna în Dumnezeu Biblia ne promite că ne vom găsi odihna în Isus Cristos şi că Dumnezeu ne va introduce în odihna sabatului. El crede că poate ajunge la calm posedând. dar dacă credem că suntem ancoraţi în Dumnezeu şi nu în lume. Renunţând la ceea ce toţi ceilalţi posedă. ne sustragem acesteia. potrivit căruia Isus ne oferă viaţa veşnică. A se limita nu este doar dovada unui Eu puternic dar contribuie şi la întărirea lui. El vede stresul mai apoi ca şi cum ar fi pe altă planetă. Evanghelia după Ioan reflectă această experienţă a calmului în mijlocul agitaţiei. să menţinem neliniştea noastră. Cel care adoptă calea spirituală constată că se detaşează de plasele stresului.

Când contradicţiile nu se mai confruntă în noi. exact în momentul în care suntem agresaţi. Dumnezeu este Una în sine. calomniile. Această unire îl smulge din agitaţia lumii. în rugăciunea care-i precede Patima. Sfâşiat între cer şi pământ. Această unitate este în doxa. omul grec aspiră la unitate. între masculin şi feminin. Când omul a devenit una. ironiile nu ne pot smulge nicidecum din această unire cu Dumnezeu. el reflectă măreţia lui Dumnezeu în lume. Ceea ce se petrece acolo este de o cu totul altă importanţă: este revelaţia lui Dumnezeu în inima lumii noastre dezbinate. terminare). În greacă teteleiomenoi (perfecţi) vine de la telos (ţintă. el leagă din nou în el cerul şi pământul. Dumnezeu şi omul. noi trebuie să strângem în noi cerul şi pământul. în sufletul nostru. Rănirile.23). suntem. El este una cu Fiul său coborât pe pământ. Cuvintele pe care le spune Isus lui Pilat sunt valabile şi pentru noi: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. Nici o încercare nu ne atinge dacă ne-am reunificat natura noastră divină cu natura noastră umană. Pentru Greci. în misterul lui Dumnezeu. A face experienţa lui Dumnezeu semnifică deci a regăsi propria unitate. Acest cuvânt este folosit şi în limbajul misterelor şi înseamnă atunci iniţiere în misterul lui Dumnezeu. forma prin care Dumnezeu s-a manifestat în lume. dezbinarea constituia tragedia fiinţei umane. să fie „perfecţi în unitate” (Ioan 17. ca Isus şi Tatăl. (Ioan 18. Isus ne indică o cale pentru a ne păstra calmul în mijlocul turbulenţelor vieţii. Isus cere deci ca ucenicii lui să fie iniţiaţi în taina misterul unităţii. Isus. El voia să regăsească unitatea originară. Cei care cred în el trebuie să fie una cu el aşa cum el este una cu Tatăl. Isus este una cu Tatăl. între divinitate şi umanitate. Acestei aspiraţii îi răspunde Isus. totalitate. Tulburarea mulţimii nu îl atinge. nucleul divin şi carnea umană. În chiar mijlocul Patimii sale. Astfel.tragic. spiritul şi materia.36) În 23 . neînţeleşi şi răniţi. înălţimea şi profunzimea. profund liniştiţi. Isus îşi traversează Patima calm şi suveran. lumina şi obscuritatea. cere această unitate pentru ucenicii săi. În Patimă. când animus şi anima sunt una. Ea este şi condiţia adevăratei păci.

Când suntem una cu Dumnezeu.acest spaţiu în care singur Dumnezeu locuieşte. să fie şi ei cu Mine. sunt în acord cu tot ceea ce este. pe expiraţie: „Fiul lui Dumnezeu. vreau ca . Pentru Nicolas de Flue „pacea este totdeauna în Dumnezeu căci Dumnezeu este pacea. Ea leagă Spiritul cu Cristos şi. pe inspiraţie. Biserica din Răsărit a făcut un mijloc pentru a ne impregna tot mai mult de spiritul lui Cristos. cea a sabatului pe care ni l-a promis. Pe măsură ce Dumnezeu umple inima noastră. Atunci când. turbulenţele sufletului nostru se liniştesc.am făcut din rugăciunea lui Isus o cale de meditaţie. Isus ne arată cum să ajungem la unitatea adevărată: „Tată. de treizeci de ani . agitaţia ne atinge tot mai puţin.acolo unde sunt Eu.24) Prin rugăciune suntem aproape de Cristos. Pentru ea. Nu mai sunt clătinat dintr-o parte în alta. În Dumnezeu. ai milă de mine!” sunt acolo unde este Cristos. rostesc cuvintele: „Doamne Isuse” iar. în relaţie cu mine însumi. când ne găsim sursa noastră în Dumnezeu. unit cu Cristos şi cu oamenii. sunt pe deplin aici. Îl simt astfel pe Cristos coborând în străfundurile sufletului meu. În rugăciunea sa. inclusiv în cotloanele pe care i le interzic. Rugăciunea lui Isus mă pune. Ea mă face să simt unitatea cu Dumnezeu în mijlocul agitaţiei cotidiene. întotdeauna şi peste tot. această rugăciune rezumă toată Evanghelia. deschide pentru unirea cu Tatăl. prezent momentului în Dumnezeu. Simt o pace profundă. desigur. reconciliez contradicţiile în mine. 24 . dar ea nu mai atinge spaţiul interior locuit de Dumnezeu. agitaţia care ne înconjoară nu ne mai atinge. Ea mă însoţeşte nu doar cu ocazia meditaţiei de dimineaţă ci pe tot parcursul zilei. suntem invulnerabili şi suverani. Întâlnirea cu Dumnezeu este însoţită întotdeauna de o profundă pace interioară. şi pacea nu poate fi distrusă. în timp ce discordia poate fi”. În ce mă priveşte. Din pacea şi unirea cu Dumnezeu nimeni nu ne poate alunga. O percepem. Cristos locuieşte astfel toate „încăperile” corpului şi sufletului meu. Din rugăciunea lui Isus.” (Ioan 17. În Dumnezeu este adevărata odihnă. cei pe care Tu mi i-ai dat. contradicţiile noastre se rezolvă. prin Cristos.

Căile care ne pot conduce la unirea cu Dumnezeu sunt numeroase. unele pleacă. Căci această pace eternă continuă cea de-a opta zi şi nu se opreşte cu ea. în Dumnezeu. altele vin. zilele trec. Cea de-a opta zi este cea în care participăm la pacea eternă a sabatului divin.Orice cale care ne apropie de comuniunea cu Dumnezeu ne apropie de pace. cea de-a opta zi este ziua care nu cunoaşte seară. prima silabă pentru ca să poată răsuna următoarea. cea a învierii. niciuna nu rămâne. este şi cea în care timpul şi eternitatea coincid. Toată aspiraţia lui tinde să aibă parte de eternitate în mijlocul timpului. prin botez. Faţă de momentul în care am început să vorbim. Cea de-a opta zi. Intrăm atunci în pacea sabatului divin. suntem scufundaţi în viaţă eternă a lui Dumnezeu. Cristelniţele baptisteriului erau octogonale pentru că. pentru Augustin. ne conduce până la Dumnezeu şi ne oferă. după un ocol prin propriul nostru adevăr. (Augustin – Confesiuni). cea de-a opta zi se confundă cu prima şi astfel viaţa originară nu se adevereşte ca fiind trecută ci înzestrată cu pecetea eternităţii. Această pace veritabilă ne face să atingem eternitatea. pentru altul euharistia. am devenit deja puţin mai 25 . La urma urmei este calea rugăciunii şi a meditaţiei care. Opt este cifra eternităţii. Chiar şi momentele în care vorbim se succed unele după altele. Dar în această lume. pentru un al treilea o plimbare. Augustin o evocă deja atunci când se gândeşte la pacea celei de a opta zi. Pentru unul aceasta va fi meditaţia. Acestea nu sunt simple tehnici care ne pot ajuta să surmontăm neliniştea noastră: căile care duc într-adevăr la pace trec prin experienţa propriului nostru adevăr. Pacea ca împlinire a timpului Timpul şi eternitatea sunt una atunci când opoziţia dintre Dumnezeu şi om. dintre cer şi pământ dispare. Din acest motiv. altfel nu ar fi eternă. prin întâlnirea cu Dumnezeu. o partea din pacea divină.

) Augustin aspiră la pacea în care . Când suntem absorbiţi de un eveniment uităm timpul şi nu mai suntem decât momente pure. ne-am pus inima în eternitate. În comentariul epistolei către Galateni (4. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul. Această experienţă. Când. timpul se opreşte. Fiecare a simţit fascinaţia produsă de un apus de soare: atunci uităm că timpul trece. (Augustin – Confesiuni. în unire cu Dumnezeu. în care timpul şi eternitatea coincid. acolo unde timpul nu mai este instabil. în care timpul şi eternitatea coincid.bătrâni şi. Când suntem numai privire nu mai există diferenţă între cel care priveşte şi obiectul privit. Pentru aceasta trebuie să-l iubim pe Cel prin care au survenit timpurile pentru a fi eliberaţi din timp şi ancoraţi în eternitate. Timpul şi eternitatea coincid în clipa prezentă. Atunci când suntem cu totul prezenţi. Astfel. omul. Pentru Meister Eckhart. născut sub Lege”. Mai putem presimţi această pace atunci când ascultăm o frază de Bach sau Mozart. Aceasta ni 26 . Toţi misticii vorbesc despre acest prezent pur în care fac ei experienţa lui Dumnezeu. depăşeşte orice timp şi participă deja la eternitate: „Ţelul [este de a găsi locul] în care spiritul se menţine în odihnă. fără îndoială. atunci când suntem numai auz şi când nimic nu ne poate distrage. născut din femeie. nimic nu rămâne stabil. prezent pur. nimic nu rămâne ancorat în timp. Atunci timpul se opreşte.4): „Dar când a venit plenitudinea timpului. unit cu draga eternitate. acum sunt mai bătrân decât azi dimineaţă. când suntem absorbiţi de ascultare.” Eckhart vorbeşte aici despre plenitudinea timpului. în timp fiind. atunci este plenitudinea timpului. Avem atunci intuiţia odihnei eterne la care participăm deja. a unui tablou. el scrie: Când este plenitudinea timpului? – Când nu mai este timp. când toate lucrurile temporare au murit în noi. o putem face atunci când suntem absorbiţi în contemplarea unei flori. în chiar sânul timpului. eternitatea este deja prezentă.” (Maitre Eckhart – Traites et Sermons). a unui peisaj.

Ele dau acces la odihna eternă a sabatului divin. coincidenţa dintre timp şi eternitate trece prin simţuri. Nimeni nu poate trăi mereu şi peste tot în calm interior. nu mai eram în analizare şi reflexie. cineva ne contrariază. Ascultându-l vorbind. Un conflict ne acaparează. îi simţim căldura pătrunzându-ne şi. Plonjaţi în lectura noastră. dacă cel care citeşte este pe deplin în cuvântul pe care-l citeşte. Pacea ca întrerupere a timpului Teologul Johann Baptist Metz a dat cea mai scurtă definiţie posibilă a religiei: o întrerupere (a timpului). dacă suntem complet concentraţi asupra pielii noastre. Nu mai îmi amintesc. Când suntem cu totul în meditaţie. Aceasta mi se întâmplă adesea atunci când aud un pasaj din Bibie. suntem şi pe deplin prezenţi şi simţim pacea absolută. La capătul câtorva conferinţe. cea a infinitului prin spaţiu şi cea a eternităţii prin timp. puteam deja să ghicesc ce urma să spună. Gândurile care se agitau în mine tăceau. Abandonându-ne soarelui. într-un mod salvator. Spiritul se lasă absorbit prin simţuri şi parvine. dincolo de cuvinte. Astfel simţim unitatea: spiritul şi simţurile sunt una. agitaţia spiritului încetează. unde totul este calm şi unde locuieşte Dumnezeu. Ne întoarcem împotriva noastră cuvintele producătoare de răni. totul în mine devenea calm. la Karlfried Graf Durckheim. şi atunci când citim. în ele. în acelaşi fel ca şi timpul şi eternitatea. mă pot lăsa absorbit cu totul în ascultare. stresul cotidian. Odihna sabatică a lui Dumnezeu întrerupe lucrarea sabatică a omului. În anii şaptezeci. Dar nu aceasta era important pentru că din cuvântul lui emana ceva ce mă liniştea. Ele m-au pus în relaţie cu adâncul inimii mele. Dacă este bine citit. am mers adesea la Rutte. rugăciunea suspendă. Experienţa spiritului ne este dată prin materie. ceva ne mişcă şi nu mai putem să citim. la odihnă. ne tulburăm în noi reproşându-ne că nu am ştiut să 27 . pe urmă. ce am auzit. Cuvintele mă conduc la misterul lui Dumnezeu. Pentru mine ascultarea este o experienţă importantă. adesea. Paradoxul provine din aceea că.se poate întâmpla . şi imediat mecanismul prin care ne rănim pe noi înşine se pune în mişcare. dar cuvintele m-au liniştit. ci în ascultare.

ne retragem pentru moment din tot ceea ce ne acaparează. pentru a le alina durerea.” dar şi „agreabil. aceste „pseudosărbători” potrivit lui Piper. acordându-le. atunci când începem să ne rugăm înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea ne aduce la calm chiar în mijlocul tulburării. O dies festus. le luăm pe toate în considerare pornind de la Dumnezeu. din nou. Josef Piper spune că noi suntem incapabili să celebrăm cu adevărat sărbătorile pentru că nu mai vedem legătura dintre sărbătoare. Ea se situează în afara timpului şi ne smulge din tot ceea ce are viaţa ca funcţional şi din rutina cotidiană. atunci putem celebra o sărbătoare care. ”Festivitate” vine din latinul festum. Rugăciunea cotidiană ne garantează că nu ne vom lăsa înşfăcaţi de stres mai mult de opt ore şi ne oferă balize pentru a lua recul ca să ancorăm. Dacă acest acord faţă de lume nu este dat. Aceasta din urmă este incursiunea eternităţii în timp. „întoarcerea zilelor de cult de sărbătoare şi ca tovarăşi de sărbătoare Muzele şi pe zeii Apolon şi Dionisos”. Întreruperea salvatoare a religiei se revelează. dacă acest da în faţa vieţii nu este rostit – aşa cum Dumnezeu îl aşteaptă de la noi – atunci aceste sărbători sunt artificiale. nu sunt „decât o formă şi mai extenuantă de lucru”. zi festivă. „A celebra o sărbătoare înseamnă a exprima acordul nostru complet faţă de lume de o manieră excepţională. suspendăm procesul care ne conduce de la jignirea îndurată la cea pe care ne-o aplicăm noi înşine. se deosebeşte de 28 . În rugăciune. suspendând cotidianul. Hotărârile pe care le-am luat de a ne păstra pacea interioară nu ne mai sunt acum de nici un folos. solemn. dacă o luăm în considerare ca pe o creaţie divină şi dacă îl lăudăm pe Dumnezeu pentru aceasta. Şi. Adjectivele festus şi festivus semnifică „festiv. ne ajută să participăm la Adevărat. în sărbătoare. viaţa noastră în Dumnezeu şi să o liniştim. cult şi odihnă. mai mult chiar decât în rugăciune. a calculului. Prin această distanţă sănătoasă ne eliberăm de tulburare şi de griji. Platon credea că zeii avuseră milă de oameni. Ea este suspendare a lucrului. Sărbătoarea se caracterizează prin „uşurinţă” şi „lejeritate”.reacţionăm mai bine. fermecător”. a profitului.” Dacă noi spunem da acestei lumi.

o sărbătoare celebrată cu Dumnezeu. Nu trebuie deci să căutăm să gestionăm fricile şi stările noastre depresive. patimile şi emoţiile noastre. în sărbătoare. viitorul. de „a lua în mâini”. ci să ne reconciliem cu ele şi să facem din ele. La început. credea că se poate desface de problemele lui găsindu-şi pacea într-o mănăstire. depăşindu-le. Ziua de sărbătoare se caracterizează printr-o organizare precisă a timpului. pentru că viaţa este o sărbătoare continuă. El a recunoscut atunci că „o mănăstire nu este făcută pentru a rezolva problemele. Dar curând.feriae. unui prisos de viaţă pentru că Dumnezeu însuşi face irupţie în viaţa noastră. Sărbătoarea corespunde unei suspendări în cotidian. Potrivit lui Clement din Alexandria. Această odihnă a sabatului nu este inactivitate ci bucuria lumii. starea sa depresivă a revenit. Dacă avem conştienţa de a trăi fiecare zi în apropierea binefăcătoare şi iubitoare a lui Dumnezeu şi de a acţiona prin harul său suntem astfel în mâna lui Dumnezeu şi putem celebra munca noastră ca pe sărbătoare a creaţiei. este celebrare a vieţii noastre care devine demnă de a fi trăită pentru că este transformată şi salvată de Dumnezeu. am vrea să surmontăm frica noastră. frica de a pierde controlul. stările noastre depresive dar nu prin dominare ajungem la pace. cale a păcii. suportul unei laude aduse lui Dumnezeu. spiritual sau psihologic. în acelaşi timp. Voinţa de a stăpâni. prin celebrarea unui ritual. în care inima omului îşi găseşte seninătatea. Munca nu este o sarcină ci o plăcere. Viaţa noastră cotidiană nu mai este dominată atunci de stres ci de pace. printr-o masă solemnă. problemele noastre. Noi căutăm să rezolvăm. avem parte de realitatea lui Dumnezeu. Dacă îl lăudăm 29 . Ea constă într-o laudă adusă lui Dumnezeu. Sărbătoarea. Pentru că. nu mai avem nevoie de zile de sărbătoare. ci pentru a-l lăuda pe Domnul în pofida lor". prin jocuri şi muzică. Aceasta este revelaţia pe care a avut-o Henri Nouwen cu ocazia sejurului său la călugării trapişti. altfel şi mai pline. la rândul ei. decât activismul distracţiilor. Noi sărbătorim odihna sabatului veşnic al lui Dumnezeu. generează. ea ne acordă o odihnă şi o recreaţie. zile consacrate odihnei. celebrează întotdeauna acţiunea lui Dumnezeu în noi. Sărbătoarea ne leagă din nou cu originea şi anticipează.

Sărbătoarea este expresia acestei destinderi în mijlocul unei lumi în care atâtea probleme sunt în aşteptarea soluţiilor. a conflictelor nerezolvate. Editura Albin Michel. lăudându-l ca şi Creator. Dacă vom celebra în deplină conştienţă sărbătorile ca pe nişte întreruperi benefice. Dar nu vom trăi seninătatea pe care o oferă sărbătoarea decât dacă îl lăsăm pe Dumnezeu să intre în viaţa noastră. Franta. Sărbătoarea este aşadar o suspendare salutară(salvatoare).pe Dumnezeu chiar în mijlocul întâmplărilor vieţii noastre. scăpăm de sub puterea lor şi aflăm calmul şi destinderea. Am rămâne închişi în cercul vicios al conflictelor.Invitation à la sérénité du coeur.2002. Dacă am aştepta ca toate problemele să fie rezolvate n-am putea niciodată să celebrăm sărbători. VJ) 30 . (pag.112-161) (fragmente traduse din cartea: Anselm Grun. că viaţa noastră este o sărbătoare perpetuă. vom putea spune. împreună cu Clement din Alexandria. Traducerea îmi apartine.

Dar la noi această practică se răspândeşte. după dumneavoastră. Ea s-a îngrijit foarte puţin de sufletul individual prin faptul că n-a reflectat suficient la structura acestuia pentru a-l putea ajuta într-un mod adecvat în evoluţia umanizării lui. omul avea ocazia să vorbească mult cu 31 . erau adevăraţi terapeuţi pentru oamenii în căutare. Aceasta se datorează . în rezolvarea problemelor interioare? Este sigur că Biserica şi-a pierdut competenţa în domeniul pastoraţiei. În Statele Unite astăzi. incapacităţii Bisericii de a propune omului contemporan un ajutor. de o modă. pe vremea lor.Anselm Grun Credinţă şi psihologie "Brutalitatea oamenilor pioşi mă înspăimântă" "Îngrijirea sufletului” reclamă astăzi din ce în ce mai mult competenţa psihologiei. într-un mod inteligibil. Se pare chiar că psihologia îşi asumă sarcina care revine teologiei şi pastoraţiei Bisericii. Biserica ar trebui să înveţe din nou înţelepciunea Părinţilor deşertului care. Este vorba de o practică tipic americană. sau această practică are raţiuni mai profunde? Să spunem mai întâi că vizita regulată la terapeut este cu siguranţă un fapt foarte american. Altădată. consultarea unui psihoterapeut personal este un fapt foarte obişnuit. Ea se înrădăcinează în faptul că s-a pierdut sensul relaţiilor interpersonale.

Ar trebui să găsim noi forme de confesiune(de exemplu o confesiune în cursul unei discuţii). Astăzi. şi astăzi. lipseşte timpul pentru o discuţie. Astăzi. N-ar trebui să fie vorba decât de simple sugestii destinate examenului de conştiinţă. Cu siguranţă nu atât de des ca acum o sută de ani. dar totuşi în momentele în care au nevoie în mod real. a fost neglijenţa Bisericii? Mulţi credincioşi nu văd în sacramentul confesiunii decât împlinirea unei prescripţii religioase? Noi am lăsat confesiunea să se degradeze într-un ritual vid. Cu toate acestea confesiunea rămâne o ofertă salvatoare importantă din partea Bisericii. aceasta nu mai merge de la sine: lipseşte din ce în ce mai mult timpul pentru pastoraţie. Pentru că penitenţii caută oameni apţi să-i înţeleagă şi să-i ajute pe calea lor spirituală. Până în ultima vreme se utilizau ceea ce se numeşte examene de conştiinţă care se bazau pe o listă de păcate grave sau venale. Această problemă s-a pus de secole. Cum consideraţi această confesiune şi cum să se schimbe concret modul de a ne confesa? Maniera de a ne confesa în ultimele veacuri a fost extrem de formală. Pentru o confesiune autentică dialogul este indispensabil. Examenul de conştiinţă oferă un ajutor sigur cu condiţia să nu fie de un formalism fără judecată. dar şi să promovăm formarea psihologică a confesorilor.prietenul sau cu prietena lui sau chiar cu un preot într-o discuţie pastorală sau în confesiune. pentru mulţi oameni. psihologii l-au înlocuit pe confesor. o primire necondiţionată din partea lui Dumnezeu. Oamenii ar veni mai des să-şi întâlnească confesorul. Chiar dacă existau suficient de mulţi preoţi totuşi confesiunea era o formalitate. pe care o recunosc chiar şi unii psihoterapeuţi. 32 . pentru ei. un bun mijloc de a vorbi de partea lor de umbră şi de culpabilitatea lor. Confesiunea ar fi cu siguranţă pentru mulţi. primind absolvirea. ei ar putea astfel face experienţa a ceea ce înseamnă. După părerea dumneavoastră. Ar fi bună de asemenea redescoperirea planului psihoterapeutic al sacramentului reconcilierii. Dar atunci când se efectuează confesiuni în masă.

Cel care. Dar trebuie mai întâi ca eu să încep prin a recunoaşte toate problemele mele 33 . Dar cunoaşterea spirituală trebuie să fie asociată astăzi cu psihologia pentru a putea lua în considerare omul aşa cum este el. Într-adevăr. pentru asistenţă spirituală. În consecinţă. Ele mi-au arătat că drumul meu spiritual mă conducea la o sănătate psihică dând sens vieţii mele. Avantajul psihologiei rezidă în aceea că putem percepe sufletul omenesc ca pe un tot. nevroze. asistă spiritual persoane fără cunoştinţe psihologice – descoperind de exemplu prea târziu aspecte patologice. În ce anume vedeţi aportul principal al psihologiei în rezolvarea problemelor religioase? Ce poate oferi psihologia credinţei? Psihologia nu pune în ordine problemele religioase.. asupra concepţiilor infantile. asupra fugii din faţa realităţii fiinţei noastre. în zilele noastre. fără cunoştinţe de psihologie modernă? A asista spiritual pe cineva implică o cunoaştere a sufletului omenesc. raportul lor cu Dumnezeu nu poate fi plenar. poate chiar să le angajeze pe căi fără ieşire. ceea ce poate face numai credinţa. Ea mă ajută să iau cunoştinţă de globalitatea existenţei mele. relaţia mea cu Dumnezeu nu poate fi pe deplin vie decât dacă sunt capabil să-i să-i prezint tot ceea ce se află ascuns în mine. Psihologia mă ajută deci să-mi identific propriile răni fără a putea totuşi să dea un sens vieţii mele. Dar ea ne incită să ne întrebăm asupra credinţei noastre.În cărţile dumneavoastră asociaţi adeseori privirea credinţei cu cea a psihologiei. Psihologia are deci o funcţie critică a religiei. Adeseori întâlnesc persoane de o mare pietate care sunt incapabile să-i prezinte lui Dumnezeu rănile înscrise în profunzimea fiinţei lor. răni interne sau fale reprezentări . Există în zilele noastre posibilităţi de rezolvare. Şi mai exact psihologia lui Jung şi psihologia transpersonală sunt cele care mi-au dat încredere pe calea mea spirituală. Să o recunoaştem: tradiţia spirituală a dobândit un capital de înţelepciune plecând de la relaţia sa cu psihicul omului.

Ne întrebăm cu privire la raţiunea pentru care omul. există o culpabilitate reală pe care o recunoaşte şi psihologia. să poată numi corect lucrurile. psihologia are un rol critic. din punct de vedere psihologic. nu cumva caut doar să-mi croiesc propria mea cale. adeseori influenţată de propriile noastre răni şi temeri. Un anumit număr de păcate se raportează disimulat(făţarnic. o asemenea practică spirituală(sau chiar o reprezentare a lui Dumnezeu) poate deveni un drog. este pentru că este vorba de o cale bună. Ea trebuie doar să se confrunte cu psihologia. ci deschiderea spre Dumnezeu şi împlinirea dorinţei sale umane în Dumnezeu. Dar nu este aptă să o elimine nici să o ierte. Psihologia deci îmi oferă un criteriu important pentru a judeca autenticitatea credinţei: acolo unde credinţa şi viaţa spirituală mă conduc la trezirea vieţii. Credinţa depăşeşte psihologia. Atunci când spiritualitatea devine un mijloc pentru a-mi permite să elimin problemele mele sau să le evit. în privinţa vieţii spirituale. la libertate interioară. Unde sunt limitele pentru ca psihologia să nu înlocuiască credinţa? Psihologia nu trebuie să fie norma ultimă a credinţei. deja evocat. se poate scuza pe sine de ceva fără ca apoi. 34 . Dar scopul credinţei nu este în primul rând sănătatea psihică(şi deci ceva important ar putea să-i scape). cu perfidie) la o rană interioară… Cu toată înţelegerea noastră pentru atitudinea noastră. Unii credincioşi atenţionează contra pericolului psihologizării credinţei. prin intermediul spiritualităţii. la pacea inimii şi la armonia cu sine. Psihologia ne poate ajuta să atenuăm apăsarea noastră.pentru a le putea prezenta lui Dumnezeu. Mai mult. din punct de vedere spiritual. Atunci numai îmi este posibil să parvin la o transformare interioară şi la o vindecare. Ea poate să-mi arate dacă. şi cu aceasta trebuie să venim la Dumnezeu.

Am eşuat evident căci lipsurile şi slăbiciunile m-au ajuns din urmă. Ei caută acolo o realitate autentică şi nu o integrare. aţi întâlnit mari dificultăţi personale. ei au probleme diferite şi au o altă mentalitate decât cea a generaţiei dumneavoastră. Ori. În ce sens? Atunci când am intrat în mănăstire voiam.Vorbeam de faptul că mulţi tineri vă citesc cărţile. Am învăţat să evaluez dorinţa spirituală a tinerilor. Există în zilele noastre mulţi tineri care nu manifestă nici un interes pentru credinţă. În acest caz vor veni bucuroşi. să plec la război cu zece mii de soldaţi contra tuturor defectelor şi slăbiciunilor mele. Ce v-a ajutat cel mai mult? Întâlnirea cu psihologia şi practica meditaţiei care au contribuit la eliberarea mea interioară. cea a îndurării. ci doar o rutină. Aţi amintit că la începutul studiilor de teologie. Este astăzi mai dificil să captivezi tinerii sau să-i faci interesaţi de o viaţa spirituală? Practic pastoraţia tinerilor de douăzeci şi cinci de ani. Eu cred că tinerii sunt deschişi chestiunilor credinţei cu condiţia să ne străduim să le oferim un discurs care să-i atingă şi să le mişte inimile. Mă încredeam în forţa voinţei mele proprii şi mă gândeam: e suficient să vrei ca să reuşeşti. depăşite sau convenţionale. Dar n-am acordat destulă atenţie adevăratelor mele aspiraţii şi dorinţe. Aceasta ţine mai mult de o influenţă exterioară care acţionează asupra lor decât de o indiferenţă reală. în spatele cărora ei nu simt nici o viaţă autentică. 35 . Atunci Dumnezeu mi-a arătat o altă cale.ca şi regele din parabola lui Isus. De asemenea este capital să li se comunice tinerilor o experienţă spirituală autentică. Aceşti tineri refuză pur şi simplu formele insipide. Şi ceea ce m-a clarificat cel mai mult a fost să vorbesc despre această situaţie cu confraţii mei şi să iau împreună cu ei o cale comună care a condus la libertate şi vitalitate.

Numai cel care caută viaţa o va găsi. înseamnă a găsi adevăratul sine. Ei urmăresc adeseori acest ideal într-un mod foarte radical. Şi. Aţi mai spus că nu ar trebui să intre în mănăstire decât oamenii care au gustul vieţii. Am învăţat că nu era vorba de a reflecta ci de a exista pur şi simplu în clipa prezentă şi de a căuta calea care conduce la centrul meu intim. A pleca la drum spre spiritualitate. Se poate spune chiar: numai cel care caută viaţa o va găsi din abundenţă. trebuie ca fiecare să-şi vadă cu exactitate şi să-şi lucreze realitatea sa proprie. Dacă numai negatorii vieţii ar intra în mănăstire nu ar ieşi din ea nici o viaţă. Pentru ce este această realitate aşa de importantă? Pe parcursul întâlnirilor(lecţiilor) pe care le ţin la mănăstire remarc că numeroşi preoţi şi călugări nu şi-au ales calea spirituală pentru că ar fi căutat bucuria vieţii. în acelaşi timp.1) şi în prima epistolă a lui Ioan se poate citi: „În Cristos a fost arătată viaţa” (1Ioan 1. Nu ar mai fi vestit Cristos.Ce v-a învăţat concret meditaţia zen şi psihologia jungiană? Am învăţat de la meditaţia zen să mă aşez în linişte şi ea m-a învăţat poziţia asiză. Psihologia lui Jung m-a învăţat că religia aparţine în mod esenţial omului. Unii tineri visează să „trăiască în cer” cât mai repede posibil: adică să devină un om spiritual.2). cu părţile ei de umbră. Cel care intră în mănăstire pentru a se eschiva de la problemele lui de viaţă şi găseşte acolo o cale liniştită poate să-l găsească pe Dumnezeu cu mare dificultate. Frecventarea lui Jung m-a încurajat să reinterpretez şi să înţeleg simbolurile liturghiei şi imaginile din Biblie. De fiecare dată când spiritualitatea îl face pe om bolnav sau plin de emfază este pentru că ea nu corespunde spiritului lui Isus. Evanghelia lui Ioan spune despre Isus: „În El era viaţa”(Ioan 1. Ei au fugit de viaţă. el provocatorul vieţii. ci o imagine de Dumnezeu auto-fabricat. 36 . Însă pe acest drum. am învăţat de la Jung să acord atenţie efectului pe care-l produce spiritualitatea asupra oamenilor. Spiritualitatea este întotdeauna legată de procesul de dezvoltare a oamenilor.

Dificultatea constă în aceea că noi folosim toată energia noastră vitală ca să refulăm sau să reprimăm aceste forţe puternice în timp ce rezultatul este extrem de aleatoriu. În afară de aceasta. Dar refularea sexualităţii îşi are cauza şi într-o frică profundă de sexualitate aşa cum a fost ea considerată de secole de către morala sexuală a Bisericii catolice romane. Sprijinindu-mă pe propria mea experienţă pastorală pe lângă preoţi. am constatat că există în viaţa umană două forţe fundamentale care se opun idealului pe care ni l-am făcut despre persoana noastră şi pe care încercăm să-l refulăm: agresivitatea şi sexualitatea. călugări şi laici credincioşi. eu îi ascult întotdeauna cu seriozitate. La unii tineri instabili care sunt în căutare de spiritualitate percep pericolul de a se vrea interesanţi şi de a se ocupa prea mult de ei înşişi. despre obiceiurile lor cotidiene: „Când te scoli? Cum reuşeşti în munca ta? Cum merg studiile tale? Cum sunt relaţiile tale?” Insist asupra vieţii lor concrete pentru ca ei să nu desprindă ci să integreze spiritualitatea lor în cotidian. riscând să se învârtă întrun mod narcisic în jurul lor înşişi. dar în acelaşi timp. opunându-mă lor şi condamnându-i. voi respinge şi voi refula tot ceea ce nu corespunde acestei imagini ideale. Altfel spiritualitatea lor nu este decât o fugă din faţa vieţii cotidiene. Unele persoane spirituale trăiesc sexualitatea lor ca pe o putere proprie care le perturbă ideile spirituale şi le dezechilibrează. să amintim încă un pericol menţionat deja mai sus: în cazul în care mă văd prea ideal. în timp ce pofta de câştig sau orgoliul religios sunt mult mai periculoase pentru salvarea oamenilor? În toate culturile sexualitatea este percepută ca ceva fascinant.Când tinerii sunt numai „spirituali” şi încep să vorbească cu euforie despre experienţele lor spirituale. Aceste particularităţi negative reprimate vor izbucni totuşi într-o zi sau alta şi le voi proiecta asupra altor oameni. Dar în acelaşi timp îi întreb despre viaţa lor concretă. Pentru ce motive sunt credincioşii mai neliniştiţi şi traumatizaţi de sexualitate. Ea s-a ocupat prea mult de reprimarea 37 . ea poate deruta oamenii.

Cum poate tânărul să dobândească o noţiune sănătoasă despre sexualitate în Biserică sau în familie când acest subiect este tabu. Agresivitatea nu trebuie în nici un caz să devină agresiune de sine. Totul îmi este permis dar înţeleg să nu mă las dominat de nimic!” (1 Co 6. cum apare adesea în forme agresive de pietate şi nu trebuie nici să se întoarcă împotriva altuia. 38 .12). şi dacă păcatul în acest domeniu este „supraestimat”? Este esenţial ca tânărul să-şi trateze sexualitatea în bucurie şi să o considere ca dar de la Dumnezeu. este vorba de a-şi abandona propriul eu şi de a se uita pe sine. el trebuie să înveţe să rămână liber vis-a-vis de sexualitatea lui şi să înveţe că nu trebuie să se lase determinat de ea. ceea ce mistica a făcut întotdeauna. Să nu uităm că misticii şi-au exprimat experienţa lor cu Dumnezeu recurgând la un limbaj erotic. adică unirea cu Dumnezeu. O putem întâlni şi în Biserică? Mai întâi trebuie să spunem că agresiunea este forţa care clarifică raportul de proximitate şi de distanţă. În mistică. Sexualitatea este bună. pentru că acesta poate cel mai bine descrie ceea ce dă Dumnezeu omului atunci când este una cu El. dar nu totul îmi este profitabil. Aţi putea fi mai concret? Pentru mulţi oameni legătura dintre sexualitate şi mistică este de neconceput! În mistică ca şi în sexualitate se vizează un extaz. dar în această iubire umană. Pavel spune despre sexualitate: „Totul îmi este permis. cum este cazul adeseori. Altfel ea mă poate domina şi dezorienta. a lua ceva în mână. În sexualitate se abandonează propriul eu în iubirea pentru un alt om.sexualităţii în loc să se ocupe de transformarea ei.> Să evocăm cea de-a doua forţă care este agresivitatea. Agresiunea înseamnă: a se apropia de ceva. Dar ea nu trebuie să mă influenţeze. a apuca ceva. se poate presimţi şiiubirea infinită a lui Dumnezeu. Dar în acelaşi timp. N-a văzut sexualitatea ca pe o sursă de spiritualitate. eu caut această experienţă cu Dumnezeu.

în consecinţă. El arată mai degrabă că omul care a făcut experienţa. numai atunci poate să se transforme şi să urmeze calea sa interioară. face experienţa misterului lui Dumnezeu. a statutului său de fii şi fiice ale lui Dumnezeu este capabil să adopte o nouă atitudine. Şi comportându-se de o nouă manieră.Care sunt cauzele acestor forme degradate ale agresivităţii în viaţa spirituală? Rădăcinile acestor atitudini . Numai când omul se acceptă pe el însuşi. Deci.48) este teleios. ci omul nou. şi împotriva altuia. foarte adesea. El este deci o fiinţă comportând slăbiciuni şi o parte de umbră. Căci omul nu este Dumnezeu. în numele lui Dumnezeu. el este om. Isus nu vizează omul lipsit de greşeli. cu tot ce se află în el. făcând referinţă la cuvântul lui Isus: „Fiţi desăvârşiţi ca şi tatăl vostru!” Cuvântul grec folosit de Matei(5. provin de obicei din experienţa singurătăţii interioare. Şi invers. marcat de Duhul lui 39 . ci şi comportamentul conduce la experienţa lui Dumnezeu. Ei sunt agresivi şi distructivi contra lor înşişi pentru că este singura lor manieră de a se simţi pe ei înşişi. Dar perfecţionismul nu este o anume formă de agresivitate contra sine însuşi? Perfecţionistul ar vrea să facă eradicarea cu violenţă a tuturor defectelor sale. Este inuman. o experienţă veritabilă a lui Dumnezeu conduce la o reînnoire în atitudine şi acţiune. Aceasta vrea să însemne „desăvârşit. Defectele vor genera o forţă contrară atât de intensă încât omul se va afla dezarmat în faţa lor sau din ce în ce mai feroce împotriva sa şi aceasta va conduce la o duritate faţă de sine şi mai mare şi. complet în întregime ”. Mulţi oameni v-ar replica în acest context. în rugăciunea sa. Isus nu vizează omul perfect. în care omul este foarte agresiv împotriva sa – şi. orientat spre un ţel. împotriva altuia -. Cel care luptă împotriva tuturor defectelor sale face o fixaţie asupra lor şi nu va putea să scape de ele. el participă la viaţa lui Dumnezeu. Oameni care nu s-au simţit bine veniţi ca şi copii îşi dirijează ura pe care o simt contra părinţilor împotriva lor înşişi. nu numai rugăciunea.

Şi cel care n-a cunoscut un tată care să-l sprijine va căuta un substitut de coloană vertebrală în normele rigide. nu numai cu ei înşişi. Puteţi să dezvoltaţi această idee? Este o lege psihologică: agresivitatea cu care lupt contra pasiunilor mele se fixează în conştiinţă. Numeroşi fundamentalişti acţionează foarte violent vis-a-vis de creştinii care nu împărtăşesc vederile lor sau care trăiesc puţin altfel de cum şi-ar imagina aceşti oameni pioşi. există şi o conştiinţă anxioasă sau scrupuloasă.” Ne lovim des de această problemă chiar între creştini: este vorba de brutalitatea oamenilor pioşi.Dumnezeu şi. Aceasta este valabil înainte de toate pentru reprimarea sexualităţii. Cauza comportamentului agresiv în viaţa spirituală nu se găseşte în caracterul sever şi unilateral al educaţiei sau în faptul că în familie lipsea un model masculin? Una din cauzele agresivităţii în viaţa spirituală este cu siguranţă de găsit în privarea de tată. un terapeut elveţian. Dacă se doreşte să fie ajutat. Este vorba de aceeaşi problemă? 40 . Aţi scris că pasiunile reprimate conduc la duritate care se disimulează în conştiinţă. în consecinţă. nu se va putea interveni direct contra agresivităţii lui. Îi va lipsi supleţea şi va fi crispat. Din contra. Persoane care luptă într-un mod agresiv contra sexualităţii lor nici nu remarcă cum conştiinţa lor a devenit un judecător agresiv nemilos. ci şi cu alţii. Cel care n-a trăit experienţa tatălui ca pe o forţă organizaţională nu găseşte nici un sens unei ordini salvatoare. a putut să spună: „Brutalitatea este întotdeauna o sexualitate reprimată. Pe lângă conştiinţa austeră. care trăiesc refularea sexualităţii lor luptând brutal contra altuia şi insultându-i ca pe nişte laxişti moral. Furrer. este important să se adreseze acestei persoane auto-agresive cu bunăvoinţă pentru a-i indica căile care-i vor permite să se reconcilieze cu tatăl său şi să se asume pe sine însuşi. capabil să iubească şi pe vrăjmaşul lui şi capabil să vindece falia care traversează societatea oamenilor. El va găsi întotdeauna ordinea exagerată.

în franceză „misericorde” n. 41 . conştiinţa scrupuloasă este o formă de agresivitate. Căci în inima lui. Trebuie să se trăiască din nou aceste experienţe pentru a putea apoi scăpa din ele. Respectivul se judecă în mod constant pe sine. imaginea unui Dumnezeu arbitrar. imaginea unui Dumnezeu contabil. În mod conştient noi credem în general în îndurarea divină. Îşi trăiesc inconştient sexualitatea crezându-e obligaţi să meargă să se confeseze frecvent iar preoţii lor sunt adeseori iritaţi de aceasta repetare neîncetată de acuzaţii pe tema sexualităţii. refuzându-i totul.Da. Ne puteţi da un exemplu de o asemenea proiecţie? Aşa cum v-am menţionat deja. Când tatăl nu i-a inspirat încredere. Ei se învinuiesc pentru că au. De ce întâlnim atât de des o spiritualitate rigidă la oameni foarte spirituali la care totuşi cunoştinţele spirituale nu lipsesc şi care ştiu de asemenea că Dumnezeu este plin de îndurare( milostiv. Cea mai mare parte a oamenilor scrupuloşi pe care i-am cunoscut se învârt mereu în jurul sexualităţii lor.)? Trebuie să facem distincţie între imaginile noastre despre Dumnezeu conştiente şi cele inconştiente. Aceste imagini divine au cauza lor nu mai întâi în educaţia religioasă. omul manifestă neîncredere faţă de Dumnezeu. cunoştinţele teologice nu au adesea nici putere. omul proiectează asupra lui Dumnezeu experienţa pe care a avut-o cu tatăl şi cu mama sa. împărtăşindu-se.trad. Dar în inconştientul nostru se găsesc şi imaginile din copilăria noastră: imaginea unui Dumnezeu judecător şi sever. Şi contra acestei trăiri ale experienţei primitive. ci în experienţa pe care am trăt-o cu tatăl şi cu mama noastră. Numai astfel se poate regăsi terenul pentru a primi imaginile biblice salvatoare. el are sentimentul că Dumnezeu se opune arbitrar dorinţelor lui. halucinaţii sexuale vis-a-vis de preotul care le dă împărtăşania. Aceste proiecţiuni maladive nu se pot vindeca decât prin întoarcere la sursă care este cea a experienţei copilăriei. Avem nevoie de agresivitate pentru a da afară din suflet aceste imagini negatoare ale vieţii.

Pe de altă parte. în inconştientul lor. ceea ce este adevărat. când ca pe un tată care dă copiilor lui ceea ce au nevoie. n-a creat niciodată o imagine a lui Dumnezeu. imagini care anunţă iubirea maternă a lui Dumnezeu care iartă întregul popor şi pe fiecare în parte. în pofida unei teologii corecte. în globalitatea ei. este că Biserica a susţinut aceste imagini false despre Dumnezeu într-o teologie la baza căreia există mai multă frică decât încredere. Mai mult. Într-un asemenea caz. Dar în 42 . Biserica însăşi. Ne este prezentat ca un tată plin de îndurare care îşi îmbrăţişează fiul şi care aşteaptă cu răbdare până când omul se întoarce spre el. Cel care seamănă o conştiinţă rea exercită într-un mod subtil o putere asupra oamenilor. dar care totuşi. A răspândi frica înseamnă a-şi asigura putere asupra oamenilor. acest om a transmis o imagine falsă despre Dumnezeu. de exemplu. căci cineva căruia îi este frică de el va transmite si el această idee. care au dobândit cunoştinţe pe această temă şi care au crezut în teorie în îndurarea lui Dumnezeu. există în noi o imagine arhetipică a lui Dumnezeu care traversează experienţa noastră individuală. Cunosc un mare număr de preoţi care au învăţat o teologie solidă. Din nefericire. Se spune adesea că. există un număr ridicat de răi predicatori ai Cuvântului lui Dumnezeu care insuflă frica sau care abuzează de această imagine a lui Dumnezeu pur şi simplu pentru a cuceri puterea asupra altuia. Biserica n-a dat înapoi în faţa acestei tentaţii. Dumnezeu depăşeşte toate valorile părinţilor noştri pământeşti. Apoi. În Vechiul Testament există. în Psalmi şi Profeţi. când ca pe o mamă care ne oferă refugiu şi siguranţă. Biblia ne arată aspectele salvatoare ale acestei imagini a lui Dumnezeu. în trecut. Acestea sunt întotdeauna persoane concrete. Este adevărat că unii preoţi au răspândit o falsă imagine a lui Dumnezeu. Biserica a contribuit ea însăşi la crearea acestor reprezentări despre Dumnezeu false şi generatoare de anxietate? Trebuie să distingem corect.Care sunt aceste imagini salvatoare pe care i le propune Biblia? Pe lângă experienţa deja menţionată a tatălui şi a mamei. s-au temut că şi Dumnezeu ar putea fi tiranic. Imaginile salvatoare ale Bibliei ni-l prezintă pe Dumnezeu. pacea şi patria.

şi ea nu poate închide ochii asupra acestei chestiuni. a avea în sine o inimă pentru mizerie(nevoie). de post. Isus spune: „Fiţi milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv!” (Lc 6. de umilinţă. Dar nu auzim adesea în Biserică această invitaţie care ne vorbeşte mai degrabă de negarea de sine. A se trata bine pe sine este o altă expresie a milei care. Dar care este semnificaţia concretă a acestei expresii „a se trata bine pe sine”? Cu siguranţă nu a ceda la toate aspiraţiile şi la toate dorinţele personale. Aceste imagini false coincid adesea cu o severitate exagerată în chestiunile morale. unde se află pericolul rigorismului în viaţa spirituală? Rigorismul face omul bolnav pentru că îl înfundă la a fi hărţuit în multe domenii. A fi milostiv înseamnă a se trata bine pe sine. Biserica este în mod esenţial o comunitate. atât la Matei („Milă voiesc şi nu jertfe”) cât şi la Luca caracterizează persoana lui Isus şi care trebuie să fie şi atitudinea creştinului. A se trata 43 . După părerea dumneavoastră. Denunţând cauzele rigorismului. Titlul uneia din cărţile dumneavoastră este Tratează-te bine pe tine însuţi. Această singură condiţie este suficientă pentru ca omul să se schimbe şi să facă să se dezvolte în sine ceva.36). avem în vedere. viitorul Bisericii.general se poate spune că prima cauză a ideilor generatoare de anxietate despre Dumnezeu se găseşte în educaţia primită în primii ani de copilărie. Isus spune: „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Nu pot iubi pe altul dacă nu mă iubesc pe mine însumi. Cel care trebuie să aibă satisfacţia imediată a oricărei dorinţe nu va putea niciodată să construiască în el un „eu” puternic. pentru că oamenii rigorişti au dificultate în crearea unei comunităţi. De ce este necesar să fim buni cu noi înşine? În Evanghelia Sfântului Luca. în final. Ori. slăbiciune şi lipsă. Unele comunităţi monastice care au primit numai membri rigorişti se dezagregă în puţin timp. dedându-se la lupte de tranşee. A se trata bine pe sine înseamnă în mod fundamental: a-şi accepta propria sa existenţă. Rigorismul conduce la divizare în Biserică şi societate. Aceasta ar fi o atitudine de slăbiciune. de cruce etc.

Cel care se mulţumeşte să abordeze pe altul. Alteori ceea ce mă sperie sunt persoanele care nu sunt lipsite de milă dar care sunt incapabile să aibă o atitudine de compasiune sau de înţelegere faţă de ele însele sau vis-a-vis de altul. eu am încredere că se descoperă tot mai mult fondul de bunătate care este în mine. Întâlnesc şi călugăriţe care s-au consacrat îngrijirii celor bolnavi şi care. ceea ce nu presupune ca eu să fiu nemilos cu mine însumi.bine pe sine nu înseamnă că acel cineva să se instaleze în inactivitate. sunt pline de amărăciune. În acest sens. divizează comunitatea lor parohială. Jung a tradus una din exigenţele importante ale lui Isus în limbaj psihologic. Dar pentru a ajunge acolo trebuie ca eu să-mi fixez limite precise. Carl Gustav Jung a scris mult pe tema acestei „acceptări de sine”. Adeseori întâlnesc şi oameni hărţuiţi interior şi care răspândesc această tulburare în anturajul lor. Şi dintr-odată el este mai egocentric decât toţi cei pe care îi măsoară de la înălţimea spiritualităţii lui. ajunse la bătrâneţe. Continuaţi să constataţi că în rândurile preoţilor şi ale călugărilor se găsesc întotdeauna persoane hărţuite şi nereconciliate lăuntric? Da. Oare o persoană inaptă să lege relaţii umane normale ar trebui să se orienteze spre sacerdoţiu? 44 . Există printre ei şi preoţi care. Din contra. aceasta este una din formele de imitare a lui Cristos. Sunt de acord cu Jung deci. neglijând propriile sale aspiraţii vede că aceste dorinţe reprimate îl ajung din urmă într-o zi sau alta şi îl surprind prin intensitatea lor. Aceasta arată că ele n-au ştiut să se trateze bine pe ele însele şi nici să facă dreptate aspiraţiilor lor. După el. Sunteţi de acord cu Jung? Acceptarea de sine este cu certitudine aspectul psihologic al iubirii de sine aşa cum o cere Isus. la punctul de a le simţi ca deziluzii şi amărăciune. Şi aceasta mă sperie adeseori să văd că preoţi care timp de zeci de ani au proclamat mila lui Dumnezeu sunt nesatisfăcuţi şi nefericiţi lăuntric.în acest fel.

Spuneaţi că aţi fost înspăimântat să întâlniţi oameni pioşi care erau în acelaşi timp nemiloşi. să salvezi o viaţă sau să o pierzi?” (Mc 3. Dar trebuie ca ei să fie apţi pentru a se angaja pe calea maturităţii. dumneavoastră admiteţi că agresivitatea are şi un rol pozitiv. Mt 19. Pot aceşti oameni să creadă în Dumnezeu când ei doresc ca cel mai mare număr posibil să ajungă în infern? Există ceva eronat în acest comportament. tinerii care vor să devină preoţi nu sunt obligaţi să fie deja maturi. Isus este deci încredinţat că cel pentru care normele sunt mai importante decât vindecarea unui om face răul şi că în finalul acestei atitudini. Sau când primesc scrisori de la persoane care îmi urează să mă duc în infern. Atunci mă întreb ce agresivitate se poate camufla în această pietate. Ei ar idealiza incapacitatea lor relaţională alegând celibatul.Ar fi fatal dacă numai tinerii inapţi să lege relaţii umane normale s-ar angaja să îmbrăţişeze o vocaţie sacerdotală.12) aşa cum îl înţelege Isus. Este teribil tot ceea ce au trebuit să reprime în ei pentru a se dovedi atât de duri! Aţi scris cândva: „A-l spiona pe celălalt la punctul de a vedea dacă viaţa lui corespunde normelor exterioare cum au făcut fariseii. se lâncezeşte şi se moare. Desigur. Dar nu acesta este sensul celibatului pentru împărăţia cerurilor (cf. înseamnă a-l omorî!” Aceste cuvinte sunt foarte dure! Isus însuşi pune această întrebare fariseilor care-l pândesc să vadă dacă el ar vindeca în ziua sabatului: „Este permis în ziua sabatului să faci bine sau să faci rău.4). îl omoară. Pe de altă parte. Nu poate trăi acest celibat pentru împărăţie decât cel care este capabil să lege şi să provoace relaţii. evident nu se poate trăi. Într-un climat de legalitate absolută. Unde întâlniţi asemenea oameni? Adesea când aud oratori care judecă nemilos pe altul. În ce fel este ea utilă creştinilor? 45 .

Iertarea. Dar nu trebuie ca eu să mă opresc la agresivitate. Nu-ţi fac nici un reproş. A ierta înseamnă: „Tu ai dreptul de a fi cel care eşti. Este dificil să iert pe cineva chiar în clipa în care mă răneşte. Agresivitatea este adesea un mijloc care îmi permite să ajung la iertare. A ierta înseamnă că renunţăm la atitudinea vătămătoare a celuilalt şi încetăm să ne mai raportăm la ea. În acest fel toate sentimentele negative vis-avis de cel care m-a rănit îşi pierd din puterea lor asupra mea.” Pentru ca eu chiar să gândesc sincer aceste cuvinte sau altele asemănătoare. nu se găseşte la începutul reconcilierii ci la capătul ei. Însă trebuie să fim foarte atenţi să nu ne prăbuşim în amărăciune. a fericirii umanităţii. Aţi putea să ne daţi un alt exemplu în care un creştin îşi poate manifesta agresivitatea? Mulţi sfinţi şi-au trăit agresivitatea lor. Doresc să-ţi găseşti pacea. eu trebuie şi să-l iert. eu trebuie să iau o anumită distanţă faţă de celălalt. Este forţa care îmi permite să iau o anumită distanţă în raport cu altul pentru a decide în privinţa influenţei pe care acesta trebuie s-o aibă în viaţa mea. Atitudinea ta mi-a făcut rău. căci agresivitatea se poate întoarce împotriva mea. agresivitatea are drept funcţie clarificarea raportului de proximitate şi de distanţă. Dacă eu devin amar trebuie să văd în aceasta un avertisment. Cel care se angajează cu pasiune în slujba Bisericii. Fără agresivitate ei n-ar fi putut să se devoteze cauzei oamenilor şi Împărăţiei lui Dumnezeu. Trebuie să mă examinez cu regularitate pentru a şti dacă sunt 46 . Nu ar trebui să-l iert imediat? Creştinismul nu vesteşte agresivitatea ci iertarea? Este adevărat. Agresivitatea nu se raportează numai la iertare. Dar este problema ta. Odată ce am luat o distanţă suficientă în raport cu cel care m-a rănit. Agresivitatea mă ajută să îndepărtez de mine pe cel care m-a rănit pentru a mă distanţa. într-adevăr. Agresivitatea este un impuls permanent în a nu mă relaxa în angajamentul meu. pentru pace şi pentru dreptate. atunci când cuţitul lui încă se învârte în rana mea.Aşa cum am spus. îşi trăieşte pozitiv agresivitatea sa.

Dar al doilea pas constă în aceasta: în care perspectivă vreau eu să mă dezvolt? Şi în această a doua etapă idealurile creştine joacă un mare rol. Cu siguranţă este esenţial să privim orice lucru în noi fără a face imediat evaluare. Să ne amintim că Isus nu a ajutat pe toată lumea. este o descoperire importantă pentru mine. Cum să facem distincţie între terapia creştină şi terapia pur psihologică?Aceasta din urmă vizează adesea acceptarea de sine fără altă ambiţie şi fără altă evaluare. încerc să-mi fixez limite pentru a fi capabil să dau mereu.” Pierderea sentimentului de stimă de sine este problemă numai a epocii noastre? Din toate timpurile oamenii au suferit de lipsă de stimă de sine. În viaţa mea eu trebuie să devin din ce în ce mai mult imaginea unică 47 . Dar dacă simt în mine o anumită asprime şi o anumită amărăciune ţine de responsabilitatea mea să-mi apăr propriile limite. Faptul că îmi impun mie însumi propriile limite nu este semnul egoismului meu ci semnul iubirii mele de aproapele. Aceasta este. îşi compensa complexul de inferioritate câştigând mulţi bani. arătându-i „consideraţie”. Aceasta l-a condus să dea jumătate din averea sa săracilor. în consecinţă. Undeva se spune: „omul trebuie să-şi găsească propria sa valoare personală.atent la persoanele contra cărora trebuie să lupt pentru a instaura structuri de dreptate şi dacă le iubesc cu adevărat. inclusiv în limitele şi deficienţele tale. Dacă am bucurie să fiu aici pentru altul în ideea de a-i veni în ajutor este bine. nu pot numai să dau fără măsură. în consecinţă. Unele şcoli psihologice cer să te cunoşti bine pe tine însuţi şi să te accepţi. Isus l-a vindecat acceptându-l necondiţionat. Voi cita un al doilea exemplu pentru a ilustra în ce fel agresivitatea îmi oferă un spaţiu vital. El s-a îngrijit şi de el însuşi. Eu trebuie şi să fiu capabil să accept să primesc. Trebuie s-o acceptăm aşa cum este. Am nevoie de timp pentru a intra în contact cu sursa care ţâşneşte în mine. Eu nu sunt Dumnezeu şi. Vedem aceasta în cazul lui Zacheu care era de talie mică şi care. Altfel agresivitatea mea va deveni destructivă.

pentru a avea sens de ambele părţi? 48 .26). lăsând o urmă originală în lume. Totuşi iertarea se învaţă. pentru că exercită o mare influenţă asupra sănătăţii sufletului meu. trăită în propria mea familie. de exemplu într-o familie. vocaţia mea în această lume? Ce sarcină am eu de îndeplinit? Aceasta mă obligă să ies din mine însumi. a iertării? Cel care a trăit într-un fel necondiţionat această acceptare din partea părinţilor săi va avea mai multă facilitate în a ierta decât cel care s-a simţit în permanenţă respins. După mine. Trebuie ca eu să iradiez(exprim) un aspect al lui Dumnezeu pe care numai eu singur sunt în măsură să-l propag. pur şi simplu preocupat de a mă trata bine şi de a mă simţi în formă. Însă relaţia mea cu Isus cere de la mine ca eu să cresc şi să mă transform. În ce măsură această capacitate de a ierta depinde de evenimentele din propria mea copilărie. Mă întreb cu privire la misiunea mea: care este misiunea mea.pe care şi-a făcut-o Dumnezeu despre mine. Sensul terapiei creştine este ca o persoană să se dezvolte în imaginea originară şi nealterată pe care şi-a făcut-o Dumnezeu în mine despre el. Aş putea exprima aceasta reluând cuvântul lui Cristos: „Nu trebuia ca Mesia să îndure aceste suferinţe pentru a intra în slavă [doxa] (Lc 24. Ce amploare trebuie să ia iertarea. Viaţa mea trebuie să devină fecundă. Şi eu trebuie să exprim ceva din mentalitatea lui Isus fără a încerca să-l copiez în mod nechibzuit. Ceea ce contează în primul rând pentru această urmă individuală nu este o performanţă. Să mai rămânem la iertare. o caracteristică a terapiei creştine este de a nu rămâne acolo. Trebuie ca eu să mă dezvolt traversând grijile şi conflictele acestui timp pentru a intra în starea(doxa) pe care Dumnezeu a gândit-o pentru mine. Nu suntem determinaţi pe viaţă de copilăria noastră. de exemplu de experienţa.

suferinţa ca şi mânia mea. Pentru celălalt este o invitaţie. La a doua etapă deja îmi recunosc mânia datorită căreia am luat distanţă faţă de ofensatorul meu. Odată. Ei vin să se confeseze pentru a simţi iertarea lui Dumnezeu. Aceşti soţi procedează de o manieră avizată. Când ei se ceartă şi nu sunt în măsură să-şi vorbească. Iertarea este salvatoare înainte de toate pentru mine căci mă eliberează de ceea ce mi-a făcut celălalt. În cursul celei de-a treia etape eu trebuie să înţeleg corect pentru ce raţiune a acţionat celălalt astfel. doi soţi au venit la mine pentru că aveau mereu dispute între ei. Altă familie mi-a povestit că ei au lăsat pe masă lumânarea de nuntă. Se întâmplă ca unele persoane să aibă despre ele însele o imagine prea ideală şi nu se pot 49 . Cum se poate omul ierta pe sine însuşi? Cum putem rupe cercul vicios al autorănirii? Aşa este. A te ierta pe tine însuţi implică renunţarea la iluzia că eşti perfect. soţia a venit să-l caute pe soţul ei pentru a-i cere să o ierte imediat în numele lui Cristos. Această mânie creează o distanţă bună faţă de celălalt. Multe vătămări se produc datorită faptului că bărbatul şi femeia nu păstrează între ei o distanţă suficientă şi că se produce o confuzie în emoţiile lor. Dar în iertare trebuie de asemenea găsite căi rezonabile. Şi abia în cursul celei de-a patra etape se produce iertarea efectivă prin care renunţ la atitudinea vătămătoare a celuilalt şi astfel mă eliberez lăuntric. Trebuie ca eu să iau în serios sentimentele mele. era un gest total neadecvat. cea ce mă duce la sesizarea motivelor acţiunii sale. în ochii lui. Unele persoane nu vor fi deci niciodată vindecate pentru că ele nu pot ierta. aşa încât ei se „înăcresc” unul pe altul. pentru că. unul din ei merge să caute lumânarea şi o aprinde. unii oameni nu se pot ierta pe ei înşişi. Dacă nu pot să-l iert pe cel care m-a rănit eu sunt legat mereu de el. natural. Ar trebui apoi continuat cu o rugăciune pentru celălalt pentru ca el să regăsească pacea. dar în adâncul inimii lor ei nu încetează să-şi facă reproşuri.Voi repeta probabil ceea ce am spus deja răspunzând la problema referitoare la agresivitate. Celălalt are nevoie de timp şi spaţiu pentru a lăsa mânia să izbucnească. Adesea nu se poate începe imediat pentru că convorbirea imediată pe tema în discuţie ar provoca alte răni. De asemenea prima etapă a iertării este să iau distanţă faţă de ofensatorul meu. Soţul a văzut roşu. De cum s-a terminat ultima ceartă. Eu sunt astfel reconciliat cu existenţa mea. Aceasta cere şi umilinţă.

Până la ce punct trebuie să ţină cont creştinul de visele sale? Îi sunt cu ceva de folos? În Biblie. Eu ţin de exemplu cursuri pentru industriaşi şi aceştia ştiu bine că trebuie să soluţioneze cu inconştientul lor. sau în simboluri(de exemplu în simbolurile Bisericii sau în cuvinte pe care le aud dintr-odată). Ele preferă să ţină la ideile lor şi. În ele eu fac experienţa apropierii salvatoare a lui Dumnezeu ca lumină. Alte vise sunt pline de promisiuni. să-şi abandoneze reproşurile pe care şi le adresează şi să se accepte ca cel care şi-a asumat responsabilitatea sau ca cel care a devenit aşa cum este în prezent. Când visez un copil de exemplu este semn că ceva creşte în mine. că ne-am domina mai bine agresivitatea dacă ne-am asculta mai mult propria conştiinţă? În zilele noastre există mai mulţi specialişti care au un acces la inconştient. sunt incapabile de a se schimba. Pentru tradiţia creştină ascultarea viselor a fost capitală pentru că Dumnezeu vrea să lumineze profunzimile sufletului şi să le transforme. Însă eu spun multor penitenţi care vin să se confeseze: „Dacă Dumnezeu te iartă. psihologia şi alte lucruri de acelaşi tip. Eu pot afirma de asemenea că Dumnezeu îşi trimite îngerii în vis pentru a-i învăţa pe oameni. Ei cerceteazã visele. de exemplu. Putem spune. ceea ce nu era cazul altădată. în consecinţă. visele sunt limbajul lui Dumnezeu. Singura condiţie care îmi permite să mă iert este credinţa în iertarea lui Dumnezeu şi experienţa acesteia.ierta pentru că ar trebui să renunţe la această iluzie. Şi există şi vise religioase care îmi reconfortează credinţa. ele îmi descoperă realitatea mea şi înainte de toate aspectele mele inconştiente. Altfel nu crezi cu adevărat în iertarea lui Dumnezeu!” A se ierta pe sine presupune ca omul să-şi îngroape sentimentele lui de culpabilitate. Ele îmi dezvăluie că sunt mai avansat decât credeam pe drumul meu. Visele îmi arată ceea ce sunt. altfel ei ar putea să-şi proiecteze agresiunile lor inconştiente asupra 50 . şi tu trebuie să te ierţi. Într-una din cărţile dumneavoastră trataţi subiectul: rolul viselor în viaţa spirituală. Unele vise îmi indică de asemenea demersurile de împlinit în viaţa spirituală.

51 .colaboratorilor lor. de emoţiile lor şi totuşi nu pot trăi cu adevărat decât dacă îşi transpun în fapt instinctul lor de distrugere. Dar o agresiune care se manifestă în exterior răneşte în acelaşi timp şi sufletul propriu al celui care reacţionează astfel. Există totuşi o mulţime de oameni care se eliberează de inconştientul lor.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->