Anselm Grun Invitaţie la seninătatea inimii

( fragmente traduse din cartea : Anselm Grun- Invitation à la sérénité du coeur, Editura Albin Michel, Franta, 2002 ) Sa nu fugim de umbra noastra Cum sa gasim seninatatea astazi Meditatia Imprumutarea cailor corpului Dialogarea cu nelinistea noastra A pune ordine cu ajutorul ritualurilor Identificarea cauzelor nelinistii A acorda atentie A posti si a face liniste A face viata mai simpla A gasi odihna in Dumnezeu Pacea ca implinire a timpului Pacea ca intrerupere a timpului Pentru listare economica apasati aici Să nu fugim de umbra noastră(introducere) Unui om îi era frică de umbra corpului lui şi căpătase oroare de urmele paşilor lui. Pentru a scăpa de acestea a luat-o la fugă. Ori, cu cât făcea mai mulţi paşi, cu atât lăsa mai multe urme; cu cât fugea mai repede, cu atât mai puţin îl părăsea umbra lui. Imaginându-şi că mergea prea încet totuşi, nu se oprea din alergarea tot mai rapidă, fără să se odihnească. Ajuns la capătul

1

puterilor, a murit. El nu ştia că pentru a-şi suprima umbra ar fi fost îndeajuns să se aşeze la umbră şi că pentru a-şi opri urmele ar fi fost îndeajuns să stea liniştit. Ce culme a prostiei! Mulţi oameni, astăzi, nu mai au ideea simplă de a se aşeza la umbra unui arbore. Ei preferă să fugă, aşa cum făcea acel personaj din povestea lui Chuang Tsu. Totuşi, cel care fuge de umbra lui fuge spre pierderea lui. El nu află niciodată seninătatea. Aceşti contemporani care nu vor să-şi privească în faţă partea lor de umbră merg direct la moarte. Fugind de umbra lor, ei se instalează într-o nelinişte care se traduce prin probleme cardiace. Nu întâmplător maladiile inimii sunt în prezent una din principalele cauze de deces. Dacă inima nu-şi găseşte liniştea, ea se epuizează şi, după un timp, sfârşeşte prin a ceda. E cazul mai ales al oamenilor care sunt victimele maladiilor cardiace. Chiar şi cei care au o inimă sănătoasă se tem să nu-i lase inima. Problemele cardiace sunt legate adesea de frică: ne temem de ceva. Inima simbolizează înainte de toate sentimentele. Adesea emoţiile refulate, ca iubirea sau ura, sunt la originea problemelor cardiace. La unul este o dereglare a ritmului cardiac, la altul este o criză cardiacă. Pentru că fugim de emoţiile noastre, inima noastră ne cheamă la ordine şi ne constrânge să ne ocupăm de ea. Se vorbeşte chiar de o „nevroză a inimii” pentru cei care sunt obsedaţi de teama că inima i-ar putea lăsa. Bolnavii de inimă dau adesea impresia că sunt crispaţi, ei se aseamănă personajului lui Chuang Tsu. Ei nu ştiu să se odihnească şi să se bucure de viaţă. Ei nu ştiu să se aşeze la umbra unui arbore. Aceasta se aseamănă cu maladia tipică a unui manager: el are întotdeauna ceva important de făcut iar a se ocupa de umbra lui i se pare o copilărie ! De aceea preferă să se plângă de probleme cardiace. Calea care duce la seninătatea inimii, aşa cum a fost descrisă în special de către monahii primelor veacuri, îşi păstrează întreaga actualitate pentru că neliniştea a devenit o maladie a epocii noastre. Mulţi sunt cei care se plâng că nu-şi găsesc calmul. Pentru călugări, n-ar fi suficient să lucreze mai puţin pentru a accede la linişte. A găsi această seninătate presupune un drum lung care, trecând prin

2

cunoaşterea aprofundată de sine, conduce la Dumnezeu, singurul loc unde, potrivit lui Augustin, este posibil să găsim odihna. Cale exigentă şi în acelaşi timp angajantă pentru că ne permite să accedem, încă aici în această lume agitată, la sabatul divin. … În ultimul timp, am putut observa în activitatea mea pastorală această absenţă a seninătăţii la multe persoane. Mereu aceeaşi plângere: „Nu-mi pot găsi odihna ! Atâtea griji mă perturbă, inclusiv noaptea; mă îngrijorez pentru copiii mei care au probleme psihologice, care au ales o cale diferită de cea pe care o doream eu pentru ei.” Fără a pune la socoteală problemele financiare şi şomajul, cauze ale insomniei… Este cazul, înainte de toate, al celor care ocupă posturi de răspundere şi care se plâng că nu pot accede la seninătate. Se aşteaptă mereu ceva de la ei. Ei se întreabă dacă au luat decizia cea bună şi dacă aceasta va fi utilă pentru întreprindere… Pentru alţii, teama de inactivitate este cauza anxietăţii. În calm şi seninătate, ei se tem să facă faţă propriului lor adevăr. Dacă nu am nimic de ce să mă agăţ se poate ca toate decepţiile vieţii să urce la suprafaţă. Risc atunci să descopăr că nimic nu mai merge în existenţa mea şi că angajamentul meu faţă de alţii este zadarnic. Continui să înaintez pentru singurul scop de a-mi ascunde propria-mi disperare. Dar nu mai cred că ceea ce fac are un sens: totul devine gol şi tocmai de acest gol fug eu. Conştiinţa mea ar putea să-mi amintească şi să lase să vină la suprafaţă sentimente de culpabilitate: de frică fug de calm şi de linişte. Cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla ar fi să mă întâlnesc cu propriul meu adevăr ! Pentru că vreau să evit aceasta cu orice preţ, trebuie să fiu ocupat în permanenţă. Astfel, chiar şi timpul liber devine cauză de stres şi îl acopăr cu nenumărate activităţi. Oamenii care refuză să-şi privească în faţă propriul adevăr fug de ei înşişi. Ei se plâng astfel de un stres pe care îl provoacă ei înşişi. Ei nu pot accede la calm pentru că în adâncul inimii lor nu vor cu adevărat

3

aceasta: o frică, ancorată în profunzime, îi agită în permanenţă. În pofida acestei incapacităţi de a găsi calmul, omul de astăzi aspiră să se „desprindã”. Cursurile care promit odihna interioară umplu sălile. Se aşteaptă de la metodele psihologice sau de la tehnicile de relaxare găsirea acestui calm la care aspirăm. Totuşi, acest calm nu poate proveni de la tehnici pentru că el este rezultatul unui drum spiritual. Călugării primelor veacuri aveau drept scop să conducă omul la odihna în Dumnezeu. Hesychia a fost cuvântul cheie al monahismului timpuriu: de acolo a ieşit o şcoală de spiritualitate numită „isihasm”, începând cu secolul al III-lea: calea spre pacea interioară. Acest calm, această pace nu sunt cele care se găsesc în aburii alcoolului, în somnul beţiei, care sunt mai degrabă renunţare la realitate. Calmul monahilor este cel în care inima accede la pace, în care frica încetează, în care omul este regenerat şi realimentat. Acest calm este, la urma urmei, experienţa odihnei sabatice pe care ne-a rezervat-o Dumnezeu. Cel care simte prezenţa lui Dumnezeu în rugăciune şi meditaţie va găsi pacea în el şi în jurul lui. Se va regăsi şi va trăi în armonie cu el însuşi. Calea spirituală a monahilor este în acelaşi timp terapeutică. Înţelepciunea conţinută în sfaturile lor este redescoperită astăzi de mulţi psihologi. Această cale îşi regăseşte deplina sa actualitate doar dacă această înţelepciune se traduce în limbajul de astăzi. Această carte ar vrea să-i invite pe cititorii ei să se aşeze la umbra arborelui pe care Dumnezeu însuşi ni l-a dat. Dumnezeu ne-a invitat să ne „adăpostim sub acoperământul aripilor sale” [Psalm 60,5 (61,5)]. El este stânca la umbra căreia ne găsim pacea. În siguranţa iubirii divine, suntem capabili să suportăm, fără teamă, umbra noastră. „Acoperământul aripilor lui” îndepărtează tot ce poate fi ameninţător din umbra noastră. (pag.7-13) Cum să găsim seninătatea astăzi Tradiţia spirituală a dezvoltat numeroase metode pentru a ne ajuta să găsim pacea, seninătatea. Totuşi, scopul principal al acestor metode nu era pacea ci

4

rugăciunea. Preocuparea maeştrilor spirituali era cum să ne rugăm pentru a deveni una cu Dumnezeu. Pentru Evagrie, scopul cel mai înalt era de a se ruga fără a se lăsa distras. Pentru a reuşi trebuie ca pasiunile, dorinţele şi gândurile să nu ne mai tulbure. Dar aceasta nu se poate face printr-o simplă decizie a voinţei. Este necesar un lung proces spiritual pentru a accede la această stare de pace. Încă de la primii călugări era important să se aplice metode bune. Evagrie apreciază că cel care se luptă fără metodă se luptă în zadar. De aceea Părinţii spirituali au acordat atâta importanţă metodei. Ea trebuie să ia în considerare psihicul uman şi să-i cunoască legile. Desigur, de-a lungul secolelor, căi obscure au violentat fiinţa umană. Totuşi, adevărata tradiţie spirituală s-a axat pe căi care au condus omul la viaţă, la libertate şi la pace interioară. Chiar dacă există un mare număr de căi încercate de către tradiţie, nu are sens să le adoptăm pe toate deodată. Fiecare trebuie să-şi găsească pentru el însuşi calea care îi este cea mai potrivită la un moment dat. Trebuie totuşi să ne ferim să trecem de la o cale la alta pentru că nu ne putem atinge scopul decât urmând o cale de o manieră cu consecventă. Dar nu trebuie să ne hotărâm asupra unei sau alte metode pentru faptul că s-a dovedit a fi eficientă. Trebuie să avem intuiţia a ceea ce este bun pentru noi astăzi. Trebuie să căutăm în propria noastră tradiţie ca şi în viaţa noastră căile care duc la pace şi la Dumnezeu. Persoanei pe care o îndrum din punct de vedere spiritual îi cer întotdeauna să-mi spună unde şi în care moment s-a simţit cel mai bine în copilărie, în ce moment a putut să se bucure de clipă, uitând cu totul de sine. Reflectând, această persoană va putea să găsească calea care o va conduce astăzi spre ea însăşi, o va ajuta să ajungă la seninătate şi să se deschidă lui Dumnezeu. Trebuie ca cele două să se întâlnească, calea tradiţiei şi cea pe care o găsim noi înşine spontan. Meditaţia Calea clasică pentru a găsi pacea este meditaţia. Meditaţia creştină, practicată începând cu secolul al III-lea, leagă ritmul respiraţiei de un cuvânt. Atenţia acordată respiraţiei orientează conştiinţa spre viaţa interioară şi, astfel, face să 5

dar cu cât coborâm mai în adânc cu atât calmul este mai mare. Altă cale constă în a nu acorda atenţie gândurilor noastre. Acest ancoraj protejează fragila ambarcaţiune a inimii noastre de asalturile la care o supun gândurile noastre. dar. calmul există deja.se nască calmul. marea rămâne agitată. Expresia „a-şi găsi calmul” vrea să spună că. Pentru această meditaţie este inutil să ne concentrăm. domneşte o pace în care ne putem lăsa să alunecăm. Ne lăsăm spiritul să coboare scara cuvântului până când atinge locul interior al liniştii. gândurile să vagabondeze. ci în a ne concentra spiritul asupra cuvântului. acest loc interior. Misticii sunt convinşi că există în noi un spaţiu de tăcere unde locuieşte Dumnezeu. acolo unde cugetările noastre găsesc calmul. La suprafaţă. Gândurile şi sentimentele. şi expirând: „Eu sunt cu tine”. Meditaţia ne ajută să reînnodăm legătura cu acest spaţiu interior. Meditaţia este calea care ne conduce la calm. Expirând ne putem imagina că dăm la o parte toate aceste preocupări şi după un timp ne găsim calmul. inspirând: „Priveşte”. Ne punem în cuvânt şi expiraţie toată aspiraţia noastră spre odihna sabatică divină. Putem astfel să legăm respiraţia de o expresie: de exemplu. Atât timp cât rămânem în intelect. În loc să ne rumegăm gândurile facem să intre în ele respiraţia şi cuvântul rostit. Ken Wilber compară meditaţia cu o plonjare submarină. Se poate ca cuvântul şi suflul să ne poarte o clipă acolo unde totul este linişte în noi. el preexistă în noi. 6 . Cuvânt pe care Dumnezeu ni-l adresează aşa cum a făcut pentru Isaia. Capul poate continua să se agite. suntem neliniştiţi: o sumedenie de gânduri se agită acolo. Acest spaţiu de linişte(tăcere) nu este „de creat”. în profunzime. nu trebuie să-l creăm. Chiar dacă ele nu încetează să rămână la suprafaţă. Dar cel mai adesea noi suntem separaţi de el. proiecţiile şi reflectările. Este suficient să rostim aceste cuvinte fără a ne reprima gândurile sau sentimentele. Meditaţia este o plonjare în calmul interior. pasiunile şi rănile nu au acces acolo. noi rămânem calmi în faţa fluxului şi refluxului lor. îngropat în adâncul inimii noastre. Suntem ancoraţi datorită acestui cuvânt legat de respiraţie. Gândurile se transformă astfel şi îşi pierd capacitatea lor de hărţuire.

nu ajută la nimic să te aşezi să meditezi. Dumnezeu ne eliberează de nelinişte. Împrumutarea căilor corpului Primii asceţi ştiau că. un loc în care suntem cu adevărat. Atunci când suntem prea preocupaţi. Mersul pe jos. în noi. Gândurile continuă să ţâşnească. ne aşezăm pentru a medita. în timpul cărora simţim în noi acest spaţiu interior. de neatins. Trainingul autogen şi eutonia conduc la calm adoptând şi căi care trec prin corp. în Dumnezeu. Dar mersul sau cursa practică pentru performanţă nu ne va elibera de preocupările noastre. În lumea noastră deosebit de stresantă avem nevoie de practici corporale pentru a alunga neliniştea. Trebuie să ne abandonăm complet mişcării pentru că ea absoarbe acel du-te vino al gândurilor noastre. dacă nu ne îngrijim de ele. Suntem cu totul acolo. Meditaţia nu are nimic comun cu concentrarea. este posibil să găsim pacea. inaccesibili. jogging-ul. pentru a crede în existenţa lui şi pentru a ne simţi protejaţi de agresiunile exterioare pentru restul zilei. Dacă în clipa următoare problemele reizbucnesc nimic nu ne va face să ne înfuriem. este mai bine să alungăm mai întâi neliniştea printr-o plimbare mai lungă sau printr-un raid prin pădure. turul chiliei lui.A medita nu înseamnă că trebuie să fim calmi în permanenţă dar că trebuie să evităm stresul. de mai multe ori. Sunt suficiente aceste câteva clipe. adesea. Ei îl sfătuiau pe cel care este tulburat de către patimile lui să facă mai întâi. Dacă. Prin mersul pe jos ne putem elibera de ceea ce ne preocupă. nu le putem opri mişcarea dar. Prin aceste două metode încercăm să deplasăm conştiinţa spre corp. de judecarea altora. grădinăritul ne pot ajuta să ne detensionăm. Filozoful danez Soren Kierkegaard a putut să arate că nici o grijă nu rezistă mersului. după o plimbare. de aşteptările şi de atacurile lor. dacă atingem profunzimile sufletului nostru datorită cuvântului şi respiraţiei. Trainingul 7 . Simţim atunci că atingem însăşi esenţa noastră. Pentru că ştim că în adâncul nostru există un spaţiu inaccesibil acestor probleme. ne regăsim calmul mai uşor. Suntem în mijlocul liniştii şi a păcii.

Dacă sunt în întregime în gestul meu. prin calmul adus corpului nostru. presiuni. constrângeri pe care ni le impunem. Contracţiile corporale exprimă întotdeauna tensiuni psihice.autogen utilizează autosugestia. sunt aşezat şi foarte neliniştit şi. îmi pun braţele în cruce sub soarele ce se înalţă. Atunci când merg. Pentru mine. Pentru mulţi. Neliniştea cedează locul unei păci creatoare. între spirit şi instinct. 8 . Acest gest mă linişteşte pentru că mă îndepărtează de intelectul meu. ajungem să ne liniştim neliniştea. Toată fiinţa mea este adunată în mâinile mele. cum braţul nostru drept este cald şi greu. cu mine însumi. Adesea. este să-mi ridic mâinile în formă de cupă şi să-mi pun toată conştiinţa în mâinile mele. a ceea ce mă tulbură. vara după rugăciune. Ceea ce mă ajută. Nici o nevoie de a gândi sau rosti cuvinte pioase: eu nu sunt decât în gestul acesta. Nu mai există separare în mine între cer şi pământ. agitaţia interioară încetează. am dorinţa de a face un alt gest. cum corpul nostru devine greu şi. cel al crucii. atunci. crispări. Prin „tensiunea bună” (eutonia) a corpului ajungem la echilibrul sufletului. între spiritualitate şi sexualitate. Pentru mine este o experienţă de mare profunzime. cu toţi oamenii. în răcoarea dimineţii. Prin acest gest. eu pot întinde spre Dumnezeu tot ceea ce este în mine. calea practicii corporale înseamnă şi exprimarea prin gesturi. cu Dumnezeu. să presimt adesea ce înseamnă să fii una cu toate. nu reuşesc să ajung la calm. Pot aşadar intra în relaţie cu Dumnezeu prin acest gest al mâinilor deschise. Mă simt atunci una cu Creaţia. Ne imaginăm. de exemplu. trainingul autogen este un mijloc de a se „deconecta” de preocupările profesionale. Dacă nu pot provoca această experienţă ca prin magie. punându-mi braţele în cruce. concentrându-mă asupra respiraţiei. pot cel puţin. După gesturile mâinii se poate recunoaşte esenţa unei fiinţe umane. înaintea lui Dumnezeu. În eutonie luăm cunoştinţă de tensiunile care s-au acumulat în noi. Lăsându-ne suflul să se răspândească până în părţile cele mai tensionate ale corpului nostru. Adesea. putem să ne destindem. Am astfel sentimentul că Dumnezeu îl primeşte şi că sunt purtat de către el.

De exemplu. Dacă ne facem c-o ignorăm. Pentru că ţinem la lucruri exterioare. Putem. această tristeţe ne va ajunge din urmă sau se va traduce printr-o insatisfacţie sau nelinişte difuză. pentru ca. Tradiţia monastică recomandă în acest caz să ne examinăm la modul profund aceste gânduri. să ne concentrăm asupra lor pentru că ele sunt expresia propriilor noastre probleme. putem încerca să analizăm această mânie. traversând-o. Şi dacă ea persistă. deşi acordându-şi timp pentru a găsi calmul. regretul pentru ceea ce nu am trăit. Tot ceea ce iese la suprafaţă în tăcere are un sens. Poate vom descoperi atunci ceea ce ne este atât de dezagreabil şi vom pune degetul pe adevărata noastră problemă. în pofida încercărilor de meditaţie. să găsim calmul. să ne apropiem de acest coleg şi să elucidăm cu el cauza acestui conflict. Sau putem să luăm distanţă faţă de el pentru a nu ne mai tulbura cu probleme lui. trebuie s-o luăm în considerare.Dialogarea cu neliniştea noastră Unii. pentru că ele sunt şi o parte din noi înşine. Am putea de asemenea să ne întrebăm să aflăm pe cine căutăm să evităm în această superficialitate. cã noi avem şi o latură superficială şi banală. Dacă ne invadează tristeţea. Ei cred că ele nu deranjează rugăciunea lor. Aceasta poate fi ceva foarte dureros dar numai traversând-o putem ajunge la pacea veritabilă. Ei ar vrea să se roage sau să mediteze dar se prăbuşesc sub asalturile gândurilor. Alţii consideră că gândurile care apar în ei şi care îi împiedică să se roage cu adevărat sau să-şi găsească seninătatea nu au nici o importanţă. Dar este esenţial totuşi să percep. Trebuie să o luăm în considerare fără a o judeca dar întrebând-o pentru a descoperi a cui mască este. accedem puţin câte puţin la calm şi putem astfel să ne rugăm. înseamnă că ea va fi imboldul care ne va conduce să schimbăm ceva în realitate. în pofida tuturor acestor gânduri superficiale. Dacă izbucneşte animozitatea faţă de un coleg. Uneori 9 . am putea să ne întrebăm pentru ce aceste lucruri au atâta importanţă pentru noi. de exemplu. se plâng că nu reuşesc să ajungă la el. Dacă le luăm în considerare şi le punem în faţa lui Dumnezeu.

Ea s-a eliberat în sfârşit de corsetul pe care îl îmbrăcase pentru a înainta spiritual. nu ni-l putem însuşi. Dar ei nu-şi pot atinge niciodată scopul astfel. Ar vrea să se bucure de pace. Aceste gânduri superficiale nu sunt poate decât capacul pe care îl punem deasupra vulcanului nostru interior în lipsa curajului de a-l înfrunta. Ea voia să se debaraseze de neliniştea ei dar a trebuit ca. adevăratele ei dorinţe şi toate lipsurile vieţii ei. mai întâi. Angoasa care rezultă de aici nu ne lasă în pace. O femeie care mi se plângea că-şi pierde timpul când se roagă. rugăciunea şi viaţa ei au devenit mai autentice.neliniştea este semnul că acest mod de a medita nu ni se potriveşte. Sau poate indica. Cel mai mare duşman al seninătăţii este stresul pe care ni-l impunem. Mulţi ar vrea să-şi combată neliniştea. timp de cincisprezece ani. Ea voia ca acest „truc” să reziste judecăţii Supraeului ei. dincolo de aceste gânduri superficiale. dar când simt fierberea lor interioară. că multe din problemele noastre sunt departe de a fi reglate şi că trebuie să le examinăm. căuta un „truc” pentru a ajunge să se concentreze în rugăciune. ocupată cum era cu mii de treburi deşarte. Dumnezeu nu îi lipsea. Un bărbat îmi povestea că el a reuşit să scape cu bine din aceasta fără a recurge la Dumnezeu. Preocupările ei nu-i permiteau să ajungă să cunoască cu adevărat rădăcinile neliniştii ei. Ea poate însemna şi că n-am atins scopul şi că trebuie să căutăm o formă de rugăciune mai adecvată. s-o accepte pentru a putea accede la un grad superior de pace. Dar o nelinişte persistentă l-a zguduit. O prietenă i-a spus: „Vei sfârşi într-un spital psihiatric!” Omul respectiv nu şi-a găsit calmul decât cu ocazia unui sejur într-o mănăstire unde a recunoscut că această angoasă ascundea de fapt o aspiraţie la Dumnezeu. disperare pe care refuzăm să o vedem. Aceasta o împiedica să se roage şi atunci când şi-a privit în faţă propriul adevăr. Acestea nu erau în fond decât o protecţie faţă de suferinţa unei vieţi netrăite. se înfurie şi nu 10 . Căutarea ei a durat mult timp până când a fost capabilă să recunoască. De multe ori aceste gânduri comune care nu urmăresc peste tot ascund o disperare profundă în privinţa absurdităţii vieţii.

Ne sculăm în ultimul minut şi înghiţim repede micul dejun: ne pregătim o zi stresantă şi probleme superflue. ritualurile ne pot ajuta să combatem stresul. A pune ordine cu ajutorul ritualurilor Noi ne începem rău ziua de multe ori. În loc să se debaraseze de neliniştea lor. El va aprecia acest moment în care nu are nimic de făcut. în timpul pauzei de prânz. Astfel. La birou. … Ritualurile care marchează sfârşitul zilei de lucru sunt decisive.” Calmul ne este astfel acordat. noi ne putem retrage şi o putem abandona acolo unde este ea: în capul nostru. Ea nu locuieşte decât intelectul şi emoţiile noastre. este un grad prea ridicat pentru noi pentru că nu ne poate fi dat decât în moarte. Adeseori. ceea ce este favorabil disputei. Pentru că. în Eul nostru adevărat neliniştea nu mai are putere. Nimeni nu vrea să fie deranjat şi cea mai mică remarcă tensionează atmosfera. începând ziua printr-un ritual benefic – o scurtă rugăciune prin care ne încredinţăm binecuvântării lui Dumnezeu – luându-ne timp ca să savurăm micul dejun. Va găsi astfel putere şi vigoare pentru tot restul zilei. Calmul absolut. de exemplu. Neliniştea reapare mereu şi trebuie să o lăsăm să vină. cu conştiinţă. Atât timp cât trăim. Tot ceea ce este în noi are drept la existenţă. foarte 11 . pe care mulţi ar vrea să-l atingă dintr-odată prin metode de meditaţie. în care nimeni nu-l interpelează şi se va bucura de a fi acolo şi numai acolo. să stea cu calm într-o biserică. o începem mai calm. nu întreprindem decât un singur lucru odată. prin ritualuri patologice.se mai pot suporta. intrăm în tensiuni şi conflicte inutile. în inima noastră. În acest fel. Dincolo de conştiinţă. Eul nostru nu este atins. Lăsând să vină tot ceea ce apare în noi. noi rămânem calmi orice s-ar întâmpla. Lăsându-le să ne traverseze. Mulţi sunt cei care revin acasă stresaţi. satisfacţie şi recunoştinţă mai mari. Un director de bancă va merge. ei ar trebui să o admită. chiar şi la muncă. ei refuză să atingă calmul. Sosesc apoi soţul/soţia şi copiii noştri prost dispuşi. Lăsându-i locul cuvenit. Soţia este fericită de întoarcerea acasă a soţului ei dar acesta nu este de fapt disponibil. Din contră. noi suportăm constant asaltul gândurilor şi emoţiilor. noi le relativizăm spunând: „Acum nu mă mai ocup de aceasta.

dar el se încruntă şi nu are chef să răspundă. să nu demareze imediat şi să se pregătească pentru întoarcerea în familie. Ritualurile de trecere ne pot ajuta în acest sens. Am putea de exemplu să oferim o carte care invită la pace. Este şi cazul stresului pe care îl acumulăm de-a lungul întregii zile. de exemplu cu ocazia pubertăţii sau a crizei de la mijlocul vieţii. Ritualurile sunt importante pentru că nu putem fi întotdeauna calmi. un curs de meditaţie pentru a înainta pe calea spirituală. Neliniştea este o parte a noastră înşine iar ritualurile ne ajută să o canalizăm. În asemenea momente a fi fatal să vrem să considerăm. Ritualul de trecere ne permite să ne descărcăm de acest stres şi să trecem de la muncă la timpul liber al serii. După fazele de agitaţie ar trebui ritualuri de trecere care să ajute să înaintăm spre o mai mare stabilitate. cu orice preţ. Fiinţa umană trăieşte bulversări însoţite de angoasă. o frumoasă piatră care să exprime ceea ce celălalt ne aduce şi în acelaşi timp ceea ce noi îi urăm. de exemplu optsprezece. Pentru că angoasa. soţiei i-ar place să-i povestească ziua ei. Este posibil de asemenea ca.preocupat cum încă este de grijile sale profesionale. odată aşezat în maşină. Ar fi suficient poate să se aşeze câteva minute înainte de a părăsi lucrul. confortabil şi să respire profund pentru a evacua stresul zilei. Pacea ne-ar expune riscului de a ne fixa într-o incapacitate de a evolua. în asemenea situaţii. Lui i-ar place să-şi găsească pacea dar familia îi cere disponibilitatea. patruzeci sau cincizeci de ani. pentru că ea este creuzetul în care 12 . Nu putem să trecem fără tranziţie de la agitaţie la calm. are raţiunea ei de a fi: ea pune în mişcare. Această sărbătoare ar putea fi atunci ocazia de a pune în cuvinte angoasa care ne nelinişteşte. Am putea trata cu solemnitate anumite aniversări. Ritualurile constituie şi tranziţii pentru perioadele vieţii umane. care scutură vechiul pentru a face să apară noul. pacea ca cel mai mare bine. Este cazul angoasei care ne cuprinde încă de dimineaţă când ne vin în minte tot ceea ce ne aşteaptă în ziua respectivă. Ar fi bine ca un ritual să-l ajute să se „desprindă” de muncă şi să lase în urmă agitaţia întregii zile. la pacea sabatului. Aceste ritualuri traduc necesitatea neliniştii. Copiii îl aşteaptă.

scăpându-ne. să ne pună în pericol. Această paralizie este. nu ştim ce vrem cu adevărat şi trecem de la o idee la alta. El îşi 13 . Suntem purtaţi astfel spre a fi crispaţi. seara. Dacă vrem cu adevărat să ajungem la calm. Încercaţi să păstraţi pumnul strâns şi veţi vedea ce înseamnă să ţii lucrurile în mână. Neliniştea este şi o parte a vieţii noastre. sub dominaţia neliniştii. Se poate să luăm cunoştinţă atunci de faptul că ceea ce trăim nu ni se mai potriveşte. Nu trebuie să ne indispunem dacă. de munca lui este poate prea sigur de importanţa lui.apare noul. în acelaşi timp. în absenţa cărora. Identificarea cauzelor neliniştii Prea adesea ne plângem că nu găsim calmul fără a căuta cauzele. poate. Pentru a nu avea de resimţit această angoasă. Avem nevoie şi de perioade calme. nu am găsi niciodată ceea ce căutăm cu adevărat. în faţa căruia nu crede să-şi aibă locul lui. în timpul cărora lucrurile se pot stabiliza. Dar nu astfel o vom surmonta căci în stăpânire suntem tensionaţi. Am vrea să stăpânim neliniştea care ne zbuciumă. Această angoasă este. Aceasta seamănă mai mult cu paralizia decât cu calmul. Sau prea perfecţionist pentru că îşi pune neîncetat întrebarea dacă ceea ce a făcut este bine făcut. Dar simţim nevoia de a menţine lucrurile de teamă că ne-ar putea scăpa. pentru câţiva ani. Sau prea anxios pentru că îşi provoacă suferinţă. Adeseori. întrebându-se dacă toată lumea este mulţumită de el. el fuge în agitaţie. dirijată şi împotriva lui Dumnezeu. Ea ne împinge să continuăm să creştem. Această fugă îl fereşte. de a-şi pune adevăratele probleme. trebuie să chestionăm această nelinişte care nu are decât cauze externe. Cel care nu ajunge să se „desprindă”. Recursul la o retragere pentru reculegere destul de lungă poate fi ocazia de a ne asculta pe noi înşine. Un asemenea om va fi stresat pentru că îi este frică să privească în faţă relaţia pe care o are cu soţia sa. să trăim cu adevărat. să nu ne retragem prea repede în repaus. Nimic nu mai încetează şi noi nu găsim odihna. avem nevoie de un mediu calm pentru ca angoasa noastră să se exprime. o fixare de angoasă asupra a ceea ce poate. fără îndoială.

recitarea rozariului mă ajută să mă abandonez somnului. Cum să reacţionăm în faţa acestei insomnii? Pentru că problemele somnului exprimă o incapacitate de a te lăsa „în voia sorţii”. să fie în mâna lui Dumnezeu pur şi simplu. să se abandoneze. În ceea ce mă priveşte pe mine. să fim atenţi la angoasa noastră pentru a o descifra.ascunde problemele de cuplu în spatele acestui stres. Aceasta nu este decât o soluţie de urgenţă pentru că insomnia este legată de incapacitatea de a lăsa lucrurile aşa cum sunt. E mai bine să încerci să te destinzi prin training autogen sau eutonie. ai nervilor tăi şi te privezi de somn. De aceea trebuie. 14 . Ei ar trebui să se întrebe ce vrea Dumnezeu să le spună prin aceasta. Sau poate că Dumnezeu le dă astfel ocazia de a reflecta cu privire la viaţa lor pentru că în cursul zilei nu-şi fac timp pentru aceasta. În loc să se revolte împotriva acestei veghe forţate ar trebui să o privească ca pe o şansă. Am putea să ne rugăm pentru familie sau prieteni şi astfel veghea noastră ar căpăta sens. El justifică acest stres spunând că este gata să se sacrifice pentru familia lui. Dar voind să controlezi totul ajungi să-ţi pierzi controlul propriei vieţi. ajungi să te prăbuşeşti. prin aceste metode: destinderea este ceea ce contează. Alţii adorm fără probleme dar se trezesc în mijlocul nopţii fără a putea să readoarmă. Nu să căutăm să adormim cu orice preţ. Trezirea lor se datorează poate unui vis important pe care ar trebui să încerce să-l interpreteze. În realitate. Somnul va veni în plus. Se tem să piardă control asupra lor înşişi şi ar vrea să păstreze mânuirea vieţii lor. Ei nu ştiu „să lase lucrurile în voia sorţii”. Alţii nu reuşesc să adoarmă şi luptă împotriva insomniei cu ajutorul medicamentelor. acest stres îi este un refugiu pentru a se deroba de la problemele dezagreabile. ar fi zadarnic să le combaţi. pentru a ajunge la calm. Am putea de exemplu să ne sculăm şi să citim până picăm de somn. Nevoind să te laşi în voii sorţii pentru a dormi.

Abandonarea de sine este legată de încredere. Ei se neliniştesc pentru cei implicaţi dar. Neliniştea indică adesea că situaţia în care trăim ar trebui schimbată. care nu sunt neapărat cele mai bune. din simplă grijă pentru alţii. Ar trebui să ne desfacem de obsesia lucrului şi să avem încredere în ajutorul lui Dumnezeu. el simţea în fondul acestei nelinişti că ar fi vrut să fie cu totul altul. ceva se revolta dintr-odată împotriva acestui rol cu care se prea obişnuise. Această nelinişte îl invita să-şi analizeze viaţa şi să-şi înfrunte problemele nerezolvate: nu putea deci decât să fie recunoscător pentru aceasta. noi trebuie să ne încredinţăm lui Dumnezeu. Ea poate fi şi expresia dorinţelor refulate sau a rănilor necicatrizate. Fără a 15 . pot ajunge să neglijeze grija de ei înşişi şi liniştea lor. Această chestionare le pare justificată. să se dovedească benefice. Cei care au responsabilităţi. Îmi amintesc de un om care nu conştientizase niciodată că până atunci nu făcuse decât să se adapteze. Unii nu întrevăd cauza tulburărilor lor. odată luate deciziile. Este necesar atunci ca ei să „dialogheze” cu neliniştea lor: „Ce vrei tu să ne spui? Încotro vrei să ne antrenezi? Asupra a ce vrei să ne atragi atenţia?” Astfel se ridică adesea la suprafaţă imagini. Cauza neliniştii şi a insomniei poate fi şi mai profundă. Trebuie bineînţeles să reflectăm îndelung înainte de a lua decizii dar. amintiri din copilărie care ne umplu de mânie sau de tristeţe. Fără a putea să le exprime exact. de exemplu. Dumnezeu va face poate ca aceste decizii. Angoasa ne obligă să privim în faţă problemele nerezolvate. Numai abandonându-ne lui Dumnezeu vom găsi somnul. În el. S-a putut întâmpla în trecut să ajungem la impas cu privire la mai multe lucruri care acum ne ajung din urmă. care au de luat decizii care implică multă lume. Neliniştea. Şi chiar pentru îndrumătorul lor spiritual nu este uşor să ghicit. se pot întreba îndelung pentru a şti dacă au luat deciziile cele bune. că făcuse totul pentru a fi „băiat bun”. din cauza bunului plasament al banilor noştri şi a cursului dolarului nu poate decât să ne tulbure somnul şi rămâne inutilă pentru că nu putem schimba nimic acolo.

Nu mai avem nevoie de ea. Ea ne semnalează că viaţa noastră nu este încă ceea ce ar trebui să fie. Dar neliniştea ne constrânge acum să privim adevărul în faţă. el n-a cunoscut răgaz. Cineva va descoperi. Neliniştea vehiculează o energie. noi ne revoltăm împotriva vieţii noastre. Neliniştea poate exprima o insatisfacţie pe toate planurile. Această lipsă de dorinţă călugării o numeau akedia.înţelege exact ce ne agită. dându-ne imboldul spre noi căi. Poate că situaţia noastră familială nu mai poate dura astfel: ar trebui să abordăm în sfârşit dificultăţile de cuplu sau problemele pe care le întâlnim cu copiii noştri. dacă ea ne împiedică să vedem ceea ce este cel mai necesar: această nelinişte nu face decât să ne sfâşie şi nu duce la nimic. Sau dacă ea ne face incapabili să fim prezenţi clipei. privind mai îndeaproape însă am putea descoperi în final că meseria nu ni se mai potriveşte. a naturii noastre. ea este mai degrabă semnul unei rupturi interioare. Nu înţelegem spre ce ne împinge această nelinişte. Şi ne răzvrătim faţă de Dumnezeu. Trebuie să analizăm îndeaproape neliniştea pentru a şti dacă ea este salutară. În fond. Neliniştea va trece atunci de la sine. În loc de a contra neliniştea ar trebui să utilizăm energia care este în ea. Trebuie să vedem mai întâi unde vrea ea să ne conducă. Neliniştea ne împinge să facem să explodeze acest corset şi să ne punem pe calea libertăţii. Noi ne-am forţat să îmbrăcăm un corset prea strâmt pentru noi. că a rivalizat cu fraţii lui de-a lungul copilăriei lui. Noi am evitat cu adevărat să privim problemele în faţă de-a lungul anilor. de exemplu. Ar fi o eroare deci să vrei să o controlezi ferm. Ne agăţăm de iluziile noastre. dacă ne face să înaintăm pe calea devenirii umane şi a metamorfozei. a istoriei noastre. ea îşi va fi îndeplinit sarcina. Angoasa sfârşeşte prin a ne constrânge să 16 . În permanenţă fiind sub presiunea de a trebui să facă mai bine decât ei. Numai luând cunoştinţă şi acceptând rivalitatea care l-a animat întotdeauna va putea să o relativizeze pe aceasta. care nu sunt adesea decât vise copilăreşti de măreţie. că ar trebui să schimbăm serviciul sau măcar postul în aceeaşi unitate. că noi nu suntem în acord cu imaginea singulară pe care şi-a făcut-o Dumnezeu despre noi.

să ne acceptăm şi să spunem da vieţii aşa cum se prezintă ea. Nu mai luptăm atunci împotriva neliniştii. să nu ne încredem în dispoziţiile noastre. Ele sunt semnul că ar trebui să fim mai consecvenţi. latura noastră „athee”. atunci când vor să mediteze. Poate că încă nu am găsit calea spirituală potrivită. atenţia asupra a ceea ce este. ne ajuta să ne simţim bine şi să fim în acord cu noi înşine pentru că aceasta era şi o experienţă spirituală. adesea. ci în vocea noastră interioară. Trebuie să ne luăm rezistenţele noastre în serios. înseamnă că ei încă nu au găsit această cale. Eu îi sfătuiesc întotdeauna să urmeze propria lor cale spirituală. neliniştea este o invitaţie să aducem înaintea lui Dumnezeu lucruri care nu sunt neapărat agreabile. Suntem în acord cu noi înşine atunci când facem una cu Dumnezeu.abandonăm aceste iluzii. Ar fi mai bine să căutăm ceea ce. Poate că am ales meditaţia pur şi simplu la recomandarea cuiva şi gândindu-ne că ea este remediul tuturor relelor noastre. în fiecare clipă. ci o trăim 17 . Neliniştea nu face decât să crească astfel şi să le dea dureri de cap. reticenţa noastră faţă de pietate. Alţii simt nelinişte chiar în clipa în care se aşează pentru a medita sau a se ruga. Ne rămâne atunci să descoperim calea spirituală care ne conduce la viaţa în Dumnezeu. abandonează astfel meditaţia sau încearcă să se constrâng la calm. ne este dificil să-l înţelegem. A acorda atenţie Putem trece de la nelinişte(îngrijorare) la calm concentrându-ne. care este cu totul altfel şi pe care. ar fi mai bine să-l auzim în noi pe omul puţin credincios. dezamăgirea şi rebeliunea noastră împotriva lui Dumnezeu. Da acestei lumi care este în mod natural imperfectă şi în final da lui Dumnezeu care nu ne urmează în reprezentările noastre eronate. în copilăria noastră. persistă. Decepţionaţi. Ele pot semnala şi faptul că ne contrariem fiinţa noastră cea mai profundă. În experienţa mea de îndrumător spiritual întâlnesc cu regularitate persoane care încearcă să-şi însuşească metode preluate de la alţii. Dacă neliniştea lor. Şi aici. Decât să ne încăpăţânăm la o pietate imediată. Ei sunt astfel obligaţi să lupte neîncetat împotriva propriilor lor rezistenţe.

Prin ea realizăm cât de neatenţi suntem adesea. Această privire atenţionată transformă deja neliniştea noastră. derivat din attendere care vrea să însemne „a tinde cu spiritul spre”. în timp ce am putea lăsa lucrurile aşa cum 18 . A fi atent înseamnă că sunt prezent fiecărei clipe. Acordăm astfel atenţie la ceea ce se petrece în noi atunci când suntem neliniştiţi. Dar această atenţie nu trebuie să devină o nouă performanţă. Cuvântul „atenţie” vine din latinul attentio. acţionăm cu toate simţurile deşteptate. un stilou sau o cheie în mână. fie că ţinem un instrument. În cea mai mare parte a timpului nu ne simţim la înălţimea aşteptărilor noastre. Ar însemna să ni se ceară prea mult. Astfel. Atenţia ar putea deveni astfel un ritual: de exemplu ieşind din casă inspirăm aerul. Nesatisfăcuţi de noi înşine şi de lume fiind. al timpului. Cauza neliniştii noastre provine adesea din judecata pe care o aplicăm asupra a tot ceea ce facem. cum se intensifică. Percepem ceea ce se mişcă în noi. Ne este dificil. natural. ajungem să rămânem calmi în mijlocul furtunii. suntem pe deplin în ceea ce facem.în toată conştienţa. mergând simţind vântul şi soarele. fără teama de a recunoaşte acolo un semn de maladie. bucurându-ne de fiecare pas. O lăsăm să vină fără să o combatem: neliniştea este prezentă fără a ne domina. Punctul de unde privim neliniştea noastră nu mai este contaminat de ea. să nu ne judecăm! A percepe fără a judeca conduce la calm. cum creşte. Percepem astfel secretul clipei. al vieţii. Trebuie să observăm cum se traduce această nelinişte în gândurile şi în corpul nostru. În atenţie acţionăm de o manieră reflectată. Corp şi spirit sunt convocate în aceeaşi calitate în acţiune. conştienţi de mişcările noastre. apoi se atenuează. Suntem în simţurile noastre. Suntem în deplină conştienţă în ceea ce facem. Dar este un bun exerciţiu acela de a trăi în fiecare zi câteva clipe în această conştienţă. conştientă. de muşchii şi de pielea noastră. se naşte în noi o nelinişte difuză. Totuşi. Stabilim o relaţie de prietenie cu ea iar aceasta o linişteşte mult mai bine decât dacă am combate-o violent. Îi dăm dreptul să existe dar ea nu mai are primul loc. Mergem fiind cu totul în mersul nostru. să fim conştienţi în fiecare clipă. în corpul nostru.

Astfel. se serveşte de aceasta cu „blândeţe” (sanft). A posti timp de o săptămână. Sinele personal de care vorbeşte psihologia transpersonală. concentrarea. cu dorinţele lui cele mai diverse. cel care este „împreună” cu celălalt îl abordează de o manieră „blândă”. adunăm ceea ce este diferit şi dispersat. Nu ne lăsăm distraşi de activităţile cele mai variate. concentrare. Cel care acordă atenţie este precaut. El revine astăzi în considerare. El este observatorul exterior. O altă lecţie de a fi atent este reculegerea. Ne facem una cu noi înşine şi cu tot ceea ce îndeplinim. Percepând în cel mai mare calm neliniştea noastră simţim multe lucruri mişcându-se în noi dar Eul care simte toate acestea nu este el însuşi în nelinişte. A fi blând. pentru că ele se vor transforma de la ele însele. În germană Sammlung (colecţie. ea se transformă în atenţie fără ca noi să fim constrânşi să folosim o metodă complicată. ce 19 . Cel care este „împreună” (zusammen) cu ceea ce atinge. veghează asupra a tot ceea ce face. din agitaţie şi ne conduce la o acţionare readunată (gesammelt). chiar dacă mediul înconjurător încă este agitat. face ca mişcările noastre să se domolească. Cel care este „împreună” cu el însuşi. înseamnă a şti să fii împreună cu oamenii şi cu lucrurile în pace. este pe deplin treaz. cu patimile şi cu emoţiile lui. reculegere) conţine rădăcina sam pe care o regăsim în Achtsamkeit (atenţie) ca şi în Behutsamkeit (precauţie). Dacă nu ne contrariem pentru neatenţia noastră. Nu mai suportăm stresul care ne dă „vertij”( schwindel. În reculegere. este „blând” cu el însuşi şi trăieşte în pace cu propriile sale contradicţii. A posti şi a face linişte Postul este una din căile concrete care conduc la calm. El rămâne în pace chiar dacă sufletul este clătinat de vijelii. zusammen (împreună) şi sanft (blând). atentă (achtsam) şi blândă (sanft). din divertisment. reculegerea ne scoate di dispersie. Rădăcina sam a dat Sammlung. de exemplu.sunt. îşi extinde grija. fără a ne simţi obligaţi să le schimbăm. Cel care este lângă cel pe care-l întâlneşte nu poate fi dur sau grosolan.

2). Noi nu ajungem la odihnă decât atunci când inima noastră se întoarce complet spre Dumnezeu şi când Dumnezeu însuşi linişteşte foamea noastră de iubire şi de prezenţă. experienţa că Dumnezeu poate să-l calmeze în felul în care mama îşi linişteşte copilul alăptându-l. În mod normal ne „calmăm” foamea mâncând. Mama îşi calmează sugarul dându-i sân. poate linişti foamea noastră. înşelătorie”) dar putem să lucrăm mult şi bine. incapabili cum suntem să ne privim. de pace şi de plenitudine. în linişte. În practica mea. Cu ocazia slujbelor de miercuri. Nu mâncând ajungem să ne liniştim pentru totdeauna. dorinţa de a iubi şi de a fi iubit. de la El vine salvarea mea”. de fapt. A rezista foamei întrerupe acest mecanism arhaic. în mod obişnuit. Ne „înşelăm” pe noi înşine. Alimentele ne servesc la colmatarea breşelor prin care ţâşnesc aceste gânduri şi sentimente negative.vrea să însemne „escrocherie. Psalmul 131 evocă un om pios în rugăciune: „Îmi ţin sufletul în pace şi în linişte. eu leg întotdeauna postul de linişte pentru că are o semnificaţie religioasă. La începutul postului. nu numai hrana îi calmează foamea ci şi atenţia iubitoare pe care mama i-o poartă. Ea se adresează. suntem totuşi confruntaţi cu numeroase gânduri şi sentimente diverse pe care mânia şi decepţia ne-au făcut să le refulăm. ca un copilaş alături de mama lui” (Psalm 131. fără îndoială. El mă deschide. Expresia „a-şi calma foamea” exprimă bine acest mecanism care ne este familiar.2: „Numai în Dumnezeu se odihneşte sufletul meu. dorinţa de împlinire şi de plenitudine. Iubirea lui Dumnezeu poate linişti foamea 20 . Luăam astfel cunoştinţă de maniera în care le reprimăm. lui Dumnezeu care. la a ne calma adevărata noastră foame. Când mama îşi linişteşte copilaşul alăptându-l. la urma urmei. În post. lui Dumnezeu şi sufletului meu. singurul. Postul invită la a căuta alte căi. călugării cântă Psalmul 62. noi renunţăm la saţietate. arătându-ne că ea este. Acest închinător a făcut. ne întoarcem cu iubire spre aspiraţia noastră profundă. Postul „calmează” foamea noastră de o altă manieră. Iar aceasta ne conduce la a depăşi această lume. evocat mai sus. El ne linişteşte mergând până la capătul foamei noastre. mâncând.

21 . Pentru a ajunge la calm ar trebui să ne debarasăm de toate cele de care nu avem cu adevărat nevoie. Multe cărţi apar astăzi pe această temă: a face viaţa mai simplă. În asceză trebuie să ne limităm şi să renunţăm. Pentru a ajunge la acel loc. A face viaţa mai simplă Agitaţia noastră vine adesea din faptul că vrem să facem prea multe lucruri în acelaşi timp şi pentru că suntem înconjuraţi de prea multe obiecte. aceasta fie acasă. Ele ne invită la activitate acolo unde am putea să ne bucurăm de timpul liber care ne este oferit. atunci când încetăm să o potolim provizoriu. Dar trebuie totuşi trecute prin sită răspunsurile noastre pentru a verifica.noastră cea mai mare şi ne poate duce la o odihnă adevărată. care din ele corespunde cu adevărat dorinţei noastre cele mai profunde. în magazinul Psychologie heute (Psihologia astăzi). Tot ceea ce am „adunat” astfel nu ne ajută să ne reculegem ci ne încurcă mai mult. aflăm pacea în care foamea noastră este potolită. Cumpărăm cutare sau cutare aparat electromenajer gândindu-ne că ne este util dar de fapt nu-l folosim decât de două sau trei ori. Ursula Nuber dădea. Atunci când luăm în considerare foamea noastră în toată amploarea ei. ne sunt utile rar. un loc în care domneşte calmul absolut pentru că Dumnezeu însuşi potoleşte această imensă nostalgie. pentru a avea suficient spaţiu de a trăi şi pentru a ne bucura de calm. atunci vom descoperi în noi un loc de pace. trebuie să ne punem neîncetat întrebarea: „Care este aspiraţia mea cea mai profundă?” În post. Atunci ne dăm seama că această dorinţă. noi lăsăm să urce la suprafaţă dorinţele noastre şi ne întrebăm la ce aspirăm. Întorcându-ne inima spre Dumnezeu. Prea-plinul nu invită la calm. Prezenţa obiectelor devine constrângătoare împingându-ne să le găsim o utilitate pentru a nu avea impresia de a le fi cumpărat fără rost. fie la birou. „trucuri” pentru a ne ajuta să facem vid în viaţa noastră. Este ceea ce altădată se chema asceză. Ea estima că multe lucruri pe care le păstrăm. să o „colmatăm” pentru a nu o mai resimţi. numai Dumnezeu o poate satisface. cu ceva timp în urmă. Ele constituie poveri pe care le tragem după noi.

o viaţă asupra căreia această lume nu mai are putere. Dar în capitolul al treisprezecelea tonul Evangheliei se schimbă. le spală picioarele şi le vorbeşte. A se limita nu este doar dovada unui Eu puternic dar contribuie şi la întărirea lui. desigur. dar dacă credem că suntem ancoraţi în Dumnezeu şi nu în lume. potrivit căruia Isus ne oferă viaţa veşnică. Pentru că el vede totul pornind de la Tatăl său pe care îl va întâlni în moarte. tradiţia monastică spune că numai Dumnezeu poate metamorfoza neliniştea în pace: aceasta corespunde şi cu ceea ce pot experimenta multe persoane astăzi. Faptul că eu nu mai am nevoie de toate acestea măreşte sentimentul că am eu. ne sustragem acesteia. descopăr tot mai mult propria mea identitate. Isus este singur cu ucenicii săi. Isus nu conteneşte să se explice cu adversarii săi. Cu cât mai mult mă apropii de mine cu atât mai mult găsesc pacea. Cel care are un Eu slab are nevoie de multe obiecte pentru a-şi umple vidul interior. Renunţând la ceea ce toţi ceilalţi posedă. El vede stresul mai apoi ca şi cum ar fi pe altă planetă. El aude mesajul eliberator al evanghelistului Ioan potrivit căruia suntem.Renunţarea presupune un Eu puternic. Sunt re-centrat pe mine însumi şi nu absorbit de obiecte care ar fi trebuit să satisfacă nevoile mele. pornind de la Dumnezeu cu care suntem una în credinţă. Dar o nevoie trezeşte o altă nevoie. A găsi odihna în Dumnezeu Biblia ne promite că ne vom găsi odihna în Isus Cristos şi că Dumnezeu ne va introduce în odihna sabatului. în această lume dar nu din această lume. Noi nu putem să dominăm. Toate problemele şi toată agitaţia lumii îl ating direct. Cel care adoptă calea spirituală constată că se detaşează de plasele stresului. Cel care îşi găseşte centrul în Dumnezeu află că lumea nu mai are putere asupra lui. El crede că poate ajunge la calm posedând. Cuvintele de rămas bun ale lui Isus sunt pline de o pace profundă care vine de dincolo. să menţinem neliniştea noastră. chiar şi Patima şi crucificarea sa îşi pierd pentru el caracterul 22 . Putem să o observăm dintr-un loc exterior lumii. În prima parte. Evanghelia după Ioan reflectă această experienţă a calmului în mijlocul agitaţiei.

lumina şi obscuritatea. terminare). Această unitate este în doxa. Nici o încercare nu ne atinge dacă ne-am reunificat natura noastră divină cu natura noastră umană. Când omul a devenit una. el leagă din nou în el cerul şi pământul. când animus şi anima sunt una. Cei care cred în el trebuie să fie una cu el aşa cum el este una cu Tatăl. Pentru Greci. între divinitate şi umanitate. Rănirile. ironiile nu ne pot smulge nicidecum din această unire cu Dumnezeu. dezbinarea constituia tragedia fiinţei umane. suntem. În chiar mijlocul Patimii sale. Sfâşiat între cer şi pământ. A face experienţa lui Dumnezeu semnifică deci a regăsi propria unitate. (Ioan 18.23). Isus ne indică o cale pentru a ne păstra calmul în mijlocul turbulenţelor vieţii. Această unire îl smulge din agitaţia lumii. Astfel. între masculin şi feminin.tragic. forma prin care Dumnezeu s-a manifestat în lume. În Patimă. Când contradicţiile nu se mai confruntă în noi. Cuvintele pe care le spune Isus lui Pilat sunt valabile şi pentru noi: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. Isus cere deci ca ucenicii lui să fie iniţiaţi în taina misterul unităţii.36) În 23 . Dumnezeu este Una în sine. noi trebuie să strângem în noi cerul şi pământul. să fie „perfecţi în unitate” (Ioan 17. Ea este şi condiţia adevăratei păci. în sufletul nostru. omul grec aspiră la unitate. Dumnezeu şi omul. spiritul şi materia. în rugăciunea care-i precede Patima. Isus îşi traversează Patima calm şi suveran. exact în momentul în care suntem agresaţi. calomniile. în misterul lui Dumnezeu. El voia să regăsească unitatea originară. cere această unitate pentru ucenicii săi. Acest cuvânt este folosit şi în limbajul misterelor şi înseamnă atunci iniţiere în misterul lui Dumnezeu. neînţeleşi şi răniţi. Isus este una cu Tatăl. înălţimea şi profunzimea. totalitate. Tulburarea mulţimii nu îl atinge. ca Isus şi Tatăl. profund liniştiţi. Acestei aspiraţii îi răspunde Isus. nucleul divin şi carnea umană. el reflectă măreţia lui Dumnezeu în lume. În greacă teteleiomenoi (perfecţi) vine de la telos (ţintă. Ceea ce se petrece acolo este de o cu totul altă importanţă: este revelaţia lui Dumnezeu în inima lumii noastre dezbinate. Isus. El este una cu Fiul său coborât pe pământ.

Nu mai sunt clătinat dintr-o parte în alta. şi pacea nu poate fi distrusă. în relaţie cu mine însumi. sunt în acord cu tot ceea ce este. Din rugăciunea lui Isus. Îl simt astfel pe Cristos coborând în străfundurile sufletului meu. Pentru ea. Simt o pace profundă. 24 . Biserica din Răsărit a făcut un mijloc pentru a ne impregna tot mai mult de spiritul lui Cristos. Atunci când. Isus ne arată cum să ajungem la unitatea adevărată: „Tată. vreau ca . Când suntem una cu Dumnezeu. dar ea nu mai atinge spaţiul interior locuit de Dumnezeu. unit cu Cristos şi cu oamenii. reconciliez contradicţiile în mine. această rugăciune rezumă toată Evanghelia. cea a sabatului pe care ni l-a promis. de treizeci de ani . desigur. deschide pentru unirea cu Tatăl. pe expiraţie: „Fiul lui Dumnezeu. Întâlnirea cu Dumnezeu este însoţită întotdeauna de o profundă pace interioară. contradicţiile noastre se rezolvă. turbulenţele sufletului nostru se liniştesc. sunt pe deplin aici. În Dumnezeu. În Dumnezeu este adevărata odihnă. Ea mă face să simt unitatea cu Dumnezeu în mijlocul agitaţiei cotidiene. agitaţia ne atinge tot mai puţin.” (Ioan 17. agitaţia care ne înconjoară nu ne mai atinge. cei pe care Tu mi i-ai dat. Ea mă însoţeşte nu doar cu ocazia meditaţiei de dimineaţă ci pe tot parcursul zilei. Din pacea şi unirea cu Dumnezeu nimeni nu ne poate alunga. pe inspiraţie. rostesc cuvintele: „Doamne Isuse” iar. în timp ce discordia poate fi”. Ea leagă Spiritul cu Cristos şi. prezent momentului în Dumnezeu.acolo unde sunt Eu. să fie şi ei cu Mine. Pe măsură ce Dumnezeu umple inima noastră.am făcut din rugăciunea lui Isus o cale de meditaţie. suntem invulnerabili şi suverani. Rugăciunea lui Isus mă pune. ai milă de mine!” sunt acolo unde este Cristos. întotdeauna şi peste tot. Cristos locuieşte astfel toate „încăperile” corpului şi sufletului meu. O percepem. prin Cristos.24) Prin rugăciune suntem aproape de Cristos.acest spaţiu în care singur Dumnezeu locuieşte. În rugăciunea sa. În ce mă priveşte. inclusiv în cotloanele pe care i le interzic. când ne găsim sursa noastră în Dumnezeu. Pentru Nicolas de Flue „pacea este totdeauna în Dumnezeu căci Dumnezeu este pacea.

niciuna nu rămâne. Dar în această lume. Din acest motiv. o partea din pacea divină. cea de-a opta zi se confundă cu prima şi astfel viaţa originară nu se adevereşte ca fiind trecută ci înzestrată cu pecetea eternităţii. Chiar şi momentele în care vorbim se succed unele după altele. Intrăm atunci în pacea sabatului divin. unele pleacă. altele vin. Pacea ca împlinire a timpului Timpul şi eternitatea sunt una atunci când opoziţia dintre Dumnezeu şi om. prima silabă pentru ca să poată răsuna următoarea. prin botez. Cristelniţele baptisteriului erau octogonale pentru că. suntem scufundaţi în viaţă eternă a lui Dumnezeu. ne conduce până la Dumnezeu şi ne oferă. Cea de-a opta zi. Faţă de momentul în care am început să vorbim. Augustin o evocă deja atunci când se gândeşte la pacea celei de a opta zi. Pentru unul aceasta va fi meditaţia. pentru altul euharistia. Căile care ne pot conduce la unirea cu Dumnezeu sunt numeroase. (Augustin – Confesiuni). Toată aspiraţia lui tinde să aibă parte de eternitate în mijlocul timpului. pentru Augustin. Această pace veritabilă ne face să atingem eternitatea. dintre cer şi pământ dispare. La urma urmei este calea rugăciunii şi a meditaţiei care. Căci această pace eternă continuă cea de-a opta zi şi nu se opreşte cu ea. Opt este cifra eternităţii. zilele trec.Orice cale care ne apropie de comuniunea cu Dumnezeu ne apropie de pace. după un ocol prin propriul nostru adevăr. pentru un al treilea o plimbare. în Dumnezeu. Cea de-a opta zi este cea în care participăm la pacea eternă a sabatului divin. prin întâlnirea cu Dumnezeu. cea a învierii. altfel nu ar fi eternă. cea de-a opta zi este ziua care nu cunoaşte seară. Acestea nu sunt simple tehnici care ne pot ajuta să surmontăm neliniştea noastră: căile care duc într-adevăr la pace trec prin experienţa propriului nostru adevăr. am devenit deja puţin mai 25 . este şi cea în care timpul şi eternitatea coincid.

fără îndoială. Când suntem absorbiţi de un eveniment uităm timpul şi nu mai suntem decât momente pure.) Augustin aspiră la pacea în care . unit cu draga eternitate. Această experienţă. în chiar sânul timpului. eternitatea este deja prezentă. a unui tablou. când suntem absorbiţi de ascultare. Atunci timpul se opreşte. ne-am pus inima în eternitate. o putem face atunci când suntem absorbiţi în contemplarea unei flori. În comentariul epistolei către Galateni (4. Fiecare a simţit fascinaţia produsă de un apus de soare: atunci uităm că timpul trece. Mai putem presimţi această pace atunci când ascultăm o frază de Bach sau Mozart. Astfel.” (Maitre Eckhart – Traites et Sermons). acum sunt mai bătrân decât azi dimineaţă. Pentru Meister Eckhart. depăşeşte orice timp şi participă deja la eternitate: „Ţelul [este de a găsi locul] în care spiritul se menţine în odihnă. Când suntem numai privire nu mai există diferenţă între cel care priveşte şi obiectul privit. omul. când toate lucrurile temporare au murit în noi.4): „Dar când a venit plenitudinea timpului. născut sub Lege”. în unire cu Dumnezeu. în care timpul şi eternitatea coincid. în timp fiind. Avem atunci intuiţia odihnei eterne la care participăm deja. (Augustin – Confesiuni. Când. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul. Pentru aceasta trebuie să-l iubim pe Cel prin care au survenit timpurile pentru a fi eliberaţi din timp şi ancoraţi în eternitate. a unui peisaj. Timpul şi eternitatea coincid în clipa prezentă. el scrie: Când este plenitudinea timpului? – Când nu mai este timp. acolo unde timpul nu mai este instabil. timpul se opreşte.” Eckhart vorbeşte aici despre plenitudinea timpului. Atunci când suntem cu totul prezenţi. prezent pur. nimic nu rămâne stabil. în care timpul şi eternitatea coincid. atunci când suntem numai auz şi când nimic nu ne poate distrage.bătrâni şi. nimic nu rămâne ancorat în timp. Aceasta ni 26 . Toţi misticii vorbesc despre acest prezent pur în care fac ei experienţa lui Dumnezeu. atunci este plenitudinea timpului. născut din femeie.

În anii şaptezeci. Experienţa spiritului ne este dată prin materie. la odihnă. Pentru mine ascultarea este o experienţă importantă. ceva ne mişcă şi nu mai putem să citim. Ele m-au pus în relaţie cu adâncul inimii mele. într-un mod salvator. totul în mine devenea calm. Spiritul se lasă absorbit prin simţuri şi parvine. puteam deja să ghicesc ce urma să spună. Ascultându-l vorbind. coincidenţa dintre timp şi eternitate trece prin simţuri. Aceasta mi se întâmplă adesea atunci când aud un pasaj din Bibie. Ele dau acces la odihna eternă a sabatului divin. Dar nu aceasta era important pentru că din cuvântul lui emana ceva ce mă liniştea. dincolo de cuvinte. Cuvintele mă conduc la misterul lui Dumnezeu. cineva ne contrariază. Paradoxul provine din aceea că. Abandonându-ne soarelui. Plonjaţi în lectura noastră. unde totul este calm şi unde locuieşte Dumnezeu. la Karlfried Graf Durckheim. rugăciunea suspendă. Odihna sabatică a lui Dumnezeu întrerupe lucrarea sabatică a omului. La capătul câtorva conferinţe. cea a infinitului prin spaţiu şi cea a eternităţii prin timp.se poate întâmpla . mă pot lăsa absorbit cu totul în ascultare. dacă cel care citeşte este pe deplin în cuvântul pe care-l citeşte. ce am auzit. Astfel simţim unitatea: spiritul şi simţurile sunt una. pe urmă. nu mai eram în analizare şi reflexie. dar cuvintele m-au liniştit. Pacea ca întrerupere a timpului Teologul Johann Baptist Metz a dat cea mai scurtă definiţie posibilă a religiei: o întrerupere (a timpului). suntem şi pe deplin prezenţi şi simţim pacea absolută. Ne întoarcem împotriva noastră cuvintele producătoare de răni. agitaţia spiritului încetează. ci în ascultare. Un conflict ne acaparează. şi imediat mecanismul prin care ne rănim pe noi înşine se pune în mişcare. am mers adesea la Rutte. stresul cotidian. Gândurile care se agitau în mine tăceau. Dacă este bine citit. în acelaşi fel ca şi timpul şi eternitatea. şi atunci când citim. Când suntem cu totul în meditaţie. adesea. în ele. Nimeni nu poate trăi mereu şi peste tot în calm interior. Nu mai îmi amintesc. dacă suntem complet concentraţi asupra pielii noastre. ne tulburăm în noi reproşându-ne că nu am ştiut să 27 . îi simţim căldura pătrunzându-ne şi.

Platon credea că zeii avuseră milă de oameni. pentru a le alina durerea. în sărbătoare. Rugăciunea cotidiană ne garantează că nu ne vom lăsa înşfăcaţi de stres mai mult de opt ore şi ne oferă balize pentru a lua recul ca să ancorăm. zi festivă. suspendăm procesul care ne conduce de la jignirea îndurată la cea pe care ne-o aplicăm noi înşine. Adjectivele festus şi festivus semnifică „festiv. atunci când începem să ne rugăm înaintea lui Dumnezeu. dacă acest da în faţa vieţii nu este rostit – aşa cum Dumnezeu îl aşteaptă de la noi – atunci aceste sărbători sunt artificiale. nu sunt „decât o formă şi mai extenuantă de lucru”. ne retragem pentru moment din tot ceea ce ne acaparează. „A celebra o sărbătoare înseamnă a exprima acordul nostru complet faţă de lume de o manieră excepţională. dacă o luăm în considerare ca pe o creaţie divină şi dacă îl lăudăm pe Dumnezeu pentru aceasta. din nou. Rugăciunea ne aduce la calm chiar în mijlocul tulburării. Dacă acest acord faţă de lume nu este dat. fermecător”. a profitului. Ea este suspendare a lucrului. solemn. aceste „pseudosărbători” potrivit lui Piper.” dar şi „agreabil. „întoarcerea zilelor de cult de sărbătoare şi ca tovarăşi de sărbătoare Muzele şi pe zeii Apolon şi Dionisos”.reacţionăm mai bine. O dies festus.” Dacă noi spunem da acestei lumi. le luăm pe toate în considerare pornind de la Dumnezeu. În rugăciune. acordându-le. ne ajută să participăm la Adevărat. suspendând cotidianul. viaţa noastră în Dumnezeu şi să o liniştim. a calculului. Ea se situează în afara timpului şi ne smulge din tot ceea ce are viaţa ca funcţional şi din rutina cotidiană. mai mult chiar decât în rugăciune. Aceasta din urmă este incursiunea eternităţii în timp. se deosebeşte de 28 . Josef Piper spune că noi suntem incapabili să celebrăm cu adevărat sărbătorile pentru că nu mai vedem legătura dintre sărbătoare. Prin această distanţă sănătoasă ne eliberăm de tulburare şi de griji. ”Festivitate” vine din latinul festum. Sărbătoarea se caracterizează prin „uşurinţă” şi „lejeritate”. Întreruperea salvatoare a religiei se revelează. atunci putem celebra o sărbătoare care. Şi. cult şi odihnă. Hotărârile pe care le-am luat de a ne păstra pacea interioară nu ne mai sunt acum de nici un folos.

Viaţa noastră cotidiană nu mai este dominată atunci de stres ci de pace. avem parte de realitatea lui Dumnezeu. credea că se poate desface de problemele lui găsindu-şi pacea într-o mănăstire. Sărbătoarea ne leagă din nou cu originea şi anticipează. Sărbătoarea corespunde unei suspendări în cotidian. cale a păcii. Dacă avem conştienţa de a trăi fiecare zi în apropierea binefăcătoare şi iubitoare a lui Dumnezeu şi de a acţiona prin harul său suntem astfel în mâna lui Dumnezeu şi putem celebra munca noastră ca pe sărbătoare a creaţiei. viitorul. unui prisos de viaţă pentru că Dumnezeu însuşi face irupţie în viaţa noastră. Nu trebuie deci să căutăm să gestionăm fricile şi stările noastre depresive. patimile şi emoţiile noastre. Ea constă într-o laudă adusă lui Dumnezeu. Potrivit lui Clement din Alexandria. Ziua de sărbătoare se caracterizează printr-o organizare precisă a timpului. altfel şi mai pline. problemele noastre. depăşindu-le. pentru că viaţa este o sărbătoare continuă. printr-o masă solemnă. Dar curând. decât activismul distracţiilor. zile consacrate odihnei. spiritual sau psihologic. El a recunoscut atunci că „o mănăstire nu este făcută pentru a rezolva problemele. suportul unei laude aduse lui Dumnezeu. în sărbătoare. frica de a pierde controlul. în acelaşi timp. celebrează întotdeauna acţiunea lui Dumnezeu în noi. Această odihnă a sabatului nu este inactivitate ci bucuria lumii. este celebrare a vieţii noastre care devine demnă de a fi trăită pentru că este transformată şi salvată de Dumnezeu. Noi căutăm să rezolvăm. ci pentru a-l lăuda pe Domnul în pofida lor". Sărbătoarea. starea sa depresivă a revenit. Munca nu este o sarcină ci o plăcere. ea ne acordă o odihnă şi o recreaţie. am vrea să surmontăm frica noastră. Aceasta este revelaţia pe care a avut-o Henri Nouwen cu ocazia sejurului său la călugării trapişti. La început. stările noastre depresive dar nu prin dominare ajungem la pace. în care inima omului îşi găseşte seninătatea. Noi sărbătorim odihna sabatului veşnic al lui Dumnezeu. generează. ci să ne reconciliem cu ele şi să facem din ele. Voinţa de a stăpâni. de „a lua în mâini”. nu mai avem nevoie de zile de sărbătoare. la rândul ei.feriae. prin celebrarea unui ritual. Dacă îl lăudăm 29 . prin jocuri şi muzică. o sărbătoare celebrată cu Dumnezeu. Pentru că.

împreună cu Clement din Alexandria. VJ) 30 . Sărbătoarea este aşadar o suspendare salutară(salvatoare). Am rămâne închişi în cercul vicios al conflictelor. Dar nu vom trăi seninătatea pe care o oferă sărbătoarea decât dacă îl lăsăm pe Dumnezeu să intre în viaţa noastră. că viaţa noastră este o sărbătoare perpetuă. Traducerea îmi apartine.2002. Dacă vom celebra în deplină conştienţă sărbătorile ca pe nişte întreruperi benefice. Editura Albin Michel. Sărbătoarea este expresia acestei destinderi în mijlocul unei lumi în care atâtea probleme sunt în aşteptarea soluţiilor. lăudându-l ca şi Creator. Franta. (pag. scăpăm de sub puterea lor şi aflăm calmul şi destinderea.pe Dumnezeu chiar în mijlocul întâmplărilor vieţii noastre. vom putea spune. Dacă am aştepta ca toate problemele să fie rezolvate n-am putea niciodată să celebrăm sărbători. a conflictelor nerezolvate.112-161) (fragmente traduse din cartea: Anselm Grun.Invitation à la sérénité du coeur.

Ea se înrădăcinează în faptul că s-a pierdut sensul relaţiilor interpersonale. Altădată. erau adevăraţi terapeuţi pentru oamenii în căutare. omul avea ocazia să vorbească mult cu 31 . Dar la noi această practică se răspândeşte. Biserica ar trebui să înveţe din nou înţelepciunea Părinţilor deşertului care. după dumneavoastră. În Statele Unite astăzi.Anselm Grun Credinţă şi psihologie "Brutalitatea oamenilor pioşi mă înspăimântă" "Îngrijirea sufletului” reclamă astăzi din ce în ce mai mult competenţa psihologiei. Este vorba de o practică tipic americană. sau această practică are raţiuni mai profunde? Să spunem mai întâi că vizita regulată la terapeut este cu siguranţă un fapt foarte american. incapacităţii Bisericii de a propune omului contemporan un ajutor. Se pare chiar că psihologia îşi asumă sarcina care revine teologiei şi pastoraţiei Bisericii. într-un mod inteligibil. pe vremea lor. în rezolvarea problemelor interioare? Este sigur că Biserica şi-a pierdut competenţa în domeniul pastoraţiei. Aceasta se datorează . consultarea unui psihoterapeut personal este un fapt foarte obişnuit. de o modă. Ea s-a îngrijit foarte puţin de sufletul individual prin faptul că n-a reflectat suficient la structura acestuia pentru a-l putea ajuta într-un mod adecvat în evoluţia umanizării lui.

Până în ultima vreme se utilizau ceea ce se numeşte examene de conştiinţă care se bazau pe o listă de păcate grave sau venale. pe care o recunosc chiar şi unii psihoterapeuţi. Astăzi. dar totuşi în momentele în care au nevoie în mod real. Cum consideraţi această confesiune şi cum să se schimbe concret modul de a ne confesa? Maniera de a ne confesa în ultimele veacuri a fost extrem de formală.prietenul sau cu prietena lui sau chiar cu un preot într-o discuţie pastorală sau în confesiune. psihologii l-au înlocuit pe confesor. a fost neglijenţa Bisericii? Mulţi credincioşi nu văd în sacramentul confesiunii decât împlinirea unei prescripţii religioase? Noi am lăsat confesiunea să se degradeze într-un ritual vid. Pentru o confesiune autentică dialogul este indispensabil. lipseşte timpul pentru o discuţie. Ar fi bună de asemenea redescoperirea planului psihoterapeutic al sacramentului reconcilierii. primind absolvirea. Examenul de conştiinţă oferă un ajutor sigur cu condiţia să nu fie de un formalism fără judecată. Cu siguranţă nu atât de des ca acum o sută de ani. Cu toate acestea confesiunea rămâne o ofertă salvatoare importantă din partea Bisericii. Oamenii ar veni mai des să-şi întâlnească confesorul. Confesiunea ar fi cu siguranţă pentru mulţi. dar şi să promovăm formarea psihologică a confesorilor. După părerea dumneavoastră. Ar trebui să găsim noi forme de confesiune(de exemplu o confesiune în cursul unei discuţii). Chiar dacă existau suficient de mulţi preoţi totuşi confesiunea era o formalitate. Pentru că penitenţii caută oameni apţi să-i înţeleagă şi să-i ajute pe calea lor spirituală. Astăzi. Dar atunci când se efectuează confesiuni în masă. Această problemă s-a pus de secole. o primire necondiţionată din partea lui Dumnezeu. ei ar putea astfel face experienţa a ceea ce înseamnă. pentru ei. pentru mulţi oameni. aceasta nu mai merge de la sine: lipseşte din ce în ce mai mult timpul pentru pastoraţie. şi astăzi. 32 . un bun mijloc de a vorbi de partea lor de umbră şi de culpabilitatea lor. N-ar trebui să fie vorba decât de simple sugestii destinate examenului de conştiinţă.

în zilele noastre. nevroze. În ce anume vedeţi aportul principal al psihologiei în rezolvarea problemelor religioase? Ce poate oferi psihologia credinţei? Psihologia nu pune în ordine problemele religioase. pentru asistenţă spirituală. Dar ea ne incită să ne întrebăm asupra credinţei noastre. ceea ce poate face numai credinţa.În cărţile dumneavoastră asociaţi adeseori privirea credinţei cu cea a psihologiei. răni interne sau fale reprezentări . Dar trebuie mai întâi ca eu să încep prin a recunoaşte toate problemele mele 33 . asistă spiritual persoane fără cunoştinţe psihologice – descoperind de exemplu prea târziu aspecte patologice. Cel care. Dar cunoaşterea spirituală trebuie să fie asociată astăzi cu psihologia pentru a putea lua în considerare omul aşa cum este el. fără cunoştinţe de psihologie modernă? A asista spiritual pe cineva implică o cunoaştere a sufletului omenesc. Într-adevăr. raportul lor cu Dumnezeu nu poate fi plenar. Există în zilele noastre posibilităţi de rezolvare.. Avantajul psihologiei rezidă în aceea că putem percepe sufletul omenesc ca pe un tot. Psihologia mă ajută deci să-mi identific propriile răni fără a putea totuşi să dea un sens vieţii mele. relaţia mea cu Dumnezeu nu poate fi pe deplin vie decât dacă sunt capabil să-i să-i prezint tot ceea ce se află ascuns în mine. Să o recunoaştem: tradiţia spirituală a dobândit un capital de înţelepciune plecând de la relaţia sa cu psihicul omului. poate chiar să le angajeze pe căi fără ieşire. Adeseori întâlnesc persoane de o mare pietate care sunt incapabile să-i prezinte lui Dumnezeu rănile înscrise în profunzimea fiinţei lor. Ele mi-au arătat că drumul meu spiritual mă conducea la o sănătate psihică dând sens vieţii mele. Şi mai exact psihologia lui Jung şi psihologia transpersonală sunt cele care mi-au dat încredere pe calea mea spirituală. asupra fugii din faţa realităţii fiinţei noastre. În consecinţă. Ea mă ajută să iau cunoştinţă de globalitatea existenţei mele. asupra concepţiilor infantile. Psihologia are deci o funcţie critică a religiei.

se poate scuza pe sine de ceva fără ca apoi. o asemenea practică spirituală(sau chiar o reprezentare a lui Dumnezeu) poate deveni un drog. Psihologia deci îmi oferă un criteriu important pentru a judeca autenticitatea credinţei: acolo unde credinţa şi viaţa spirituală mă conduc la trezirea vieţii. Mai mult. există o culpabilitate reală pe care o recunoaşte şi psihologia. Dar nu este aptă să o elimine nici să o ierte. Ea poate să-mi arate dacă. la libertate interioară. prin intermediul spiritualităţii. Unii credincioşi atenţionează contra pericolului psihologizării credinţei. psihologia are un rol critic. din punct de vedere psihologic. Unde sunt limitele pentru ca psihologia să nu înlocuiască credinţa? Psihologia nu trebuie să fie norma ultimă a credinţei. Dar scopul credinţei nu este în primul rând sănătatea psihică(şi deci ceva important ar putea să-i scape). şi cu aceasta trebuie să venim la Dumnezeu. în privinţa vieţii spirituale. Credinţa depăşeşte psihologia. ci deschiderea spre Dumnezeu şi împlinirea dorinţei sale umane în Dumnezeu. Atunci numai îmi este posibil să parvin la o transformare interioară şi la o vindecare. Psihologia ne poate ajuta să atenuăm apăsarea noastră.pentru a le putea prezenta lui Dumnezeu. Ea trebuie doar să se confrunte cu psihologia. este pentru că este vorba de o cale bună. să poată numi corect lucrurile. nu cumva caut doar să-mi croiesc propria mea cale. 34 . din punct de vedere spiritual. la pacea inimii şi la armonia cu sine. adeseori influenţată de propriile noastre răni şi temeri. Atunci când spiritualitatea devine un mijloc pentru a-mi permite să elimin problemele mele sau să le evit. cu perfidie) la o rană interioară… Cu toată înţelegerea noastră pentru atitudinea noastră. Un anumit număr de păcate se raportează disimulat(făţarnic. deja evocat. Ne întrebăm cu privire la raţiunea pentru care omul.

Şi ceea ce m-a clarificat cel mai mult a fost să vorbesc despre această situaţie cu confraţii mei şi să iau împreună cu ei o cale comună care a condus la libertate şi vitalitate.ca şi regele din parabola lui Isus. Mă încredeam în forţa voinţei mele proprii şi mă gândeam: e suficient să vrei ca să reuşeşti. Aceasta ţine mai mult de o influenţă exterioară care acţionează asupra lor decât de o indiferenţă reală. Eu cred că tinerii sunt deschişi chestiunilor credinţei cu condiţia să ne străduim să le oferim un discurs care să-i atingă şi să le mişte inimile. Ei caută acolo o realitate autentică şi nu o integrare. Ce v-a ajutat cel mai mult? Întâlnirea cu psihologia şi practica meditaţiei care au contribuit la eliberarea mea interioară. Aţi amintit că la începutul studiilor de teologie. ei au probleme diferite şi au o altă mentalitate decât cea a generaţiei dumneavoastră. Atunci Dumnezeu mi-a arătat o altă cale. Am învăţat să evaluez dorinţa spirituală a tinerilor. În ce sens? Atunci când am intrat în mănăstire voiam. Aceşti tineri refuză pur şi simplu formele insipide. Ori. ci doar o rutină. În acest caz vor veni bucuroşi. cea a îndurării. Am eşuat evident căci lipsurile şi slăbiciunile m-au ajuns din urmă. Este astăzi mai dificil să captivezi tinerii sau să-i faci interesaţi de o viaţa spirituală? Practic pastoraţia tinerilor de douăzeci şi cinci de ani. 35 .Vorbeam de faptul că mulţi tineri vă citesc cărţile. să plec la război cu zece mii de soldaţi contra tuturor defectelor şi slăbiciunilor mele. depăşite sau convenţionale. De asemenea este capital să li se comunice tinerilor o experienţă spirituală autentică. aţi întâlnit mari dificultăţi personale. în spatele cărora ei nu simt nici o viaţă autentică. Există în zilele noastre mulţi tineri care nu manifestă nici un interes pentru credinţă. Dar n-am acordat destulă atenţie adevăratelor mele aspiraţii şi dorinţe.

Ei au fugit de viaţă. De fiecare dată când spiritualitatea îl face pe om bolnav sau plin de emfază este pentru că ea nu corespunde spiritului lui Isus.1) şi în prima epistolă a lui Ioan se poate citi: „În Cristos a fost arătată viaţa” (1Ioan 1. Numai cel care caută viaţa o va găsi. Am învăţat că nu era vorba de a reflecta ci de a exista pur şi simplu în clipa prezentă şi de a căuta calea care conduce la centrul meu intim. Însă pe acest drum. Şi.2). Cel care intră în mănăstire pentru a se eschiva de la problemele lui de viaţă şi găseşte acolo o cale liniştită poate să-l găsească pe Dumnezeu cu mare dificultate. el provocatorul vieţii. Psihologia lui Jung m-a învăţat că religia aparţine în mod esenţial omului. Aţi mai spus că nu ar trebui să intre în mănăstire decât oamenii care au gustul vieţii. Se poate spune chiar: numai cel care caută viaţa o va găsi din abundenţă. Spiritualitatea este întotdeauna legată de procesul de dezvoltare a oamenilor. Ei urmăresc adeseori acest ideal într-un mod foarte radical. Unii tineri visează să „trăiască în cer” cât mai repede posibil: adică să devină un om spiritual.Ce v-a învăţat concret meditaţia zen şi psihologia jungiană? Am învăţat de la meditaţia zen să mă aşez în linişte şi ea m-a învăţat poziţia asiză. A pleca la drum spre spiritualitate. înseamnă a găsi adevăratul sine. am învăţat de la Jung să acord atenţie efectului pe care-l produce spiritualitatea asupra oamenilor. Frecventarea lui Jung m-a încurajat să reinterpretez şi să înţeleg simbolurile liturghiei şi imaginile din Biblie. Pentru ce este această realitate aşa de importantă? Pe parcursul întâlnirilor(lecţiilor) pe care le ţin la mănăstire remarc că numeroşi preoţi şi călugări nu şi-au ales calea spirituală pentru că ar fi căutat bucuria vieţii. 36 . în acelaşi timp. cu părţile ei de umbră. trebuie ca fiecare să-şi vadă cu exactitate şi să-şi lucreze realitatea sa proprie. ci o imagine de Dumnezeu auto-fabricat. Nu ar mai fi vestit Cristos. Evanghelia lui Ioan spune despre Isus: „În El era viaţa”(Ioan 1. Dacă numai negatorii vieţii ar intra în mănăstire nu ar ieşi din ea nici o viaţă.

voi respinge şi voi refula tot ceea ce nu corespunde acestei imagini ideale.Când tinerii sunt numai „spirituali” şi încep să vorbească cu euforie despre experienţele lor spirituale. Dar refularea sexualităţii îşi are cauza şi într-o frică profundă de sexualitate aşa cum a fost ea considerată de secole de către morala sexuală a Bisericii catolice romane. În afară de aceasta. ea poate deruta oamenii. riscând să se învârtă întrun mod narcisic în jurul lor înşişi. Sprijinindu-mă pe propria mea experienţă pastorală pe lângă preoţi. dar în acelaşi timp. am constatat că există în viaţa umană două forţe fundamentale care se opun idealului pe care ni l-am făcut despre persoana noastră şi pe care încercăm să-l refulăm: agresivitatea şi sexualitatea. eu îi ascult întotdeauna cu seriozitate. Altfel spiritualitatea lor nu este decât o fugă din faţa vieţii cotidiene. în timp ce pofta de câştig sau orgoliul religios sunt mult mai periculoase pentru salvarea oamenilor? În toate culturile sexualitatea este percepută ca ceva fascinant. Unele persoane spirituale trăiesc sexualitatea lor ca pe o putere proprie care le perturbă ideile spirituale şi le dezechilibrează. opunându-mă lor şi condamnându-i. Pentru ce motive sunt credincioşii mai neliniştiţi şi traumatizaţi de sexualitate. La unii tineri instabili care sunt în căutare de spiritualitate percep pericolul de a se vrea interesanţi şi de a se ocupa prea mult de ei înşişi. Aceste particularităţi negative reprimate vor izbucni totuşi într-o zi sau alta şi le voi proiecta asupra altor oameni. despre obiceiurile lor cotidiene: „Când te scoli? Cum reuşeşti în munca ta? Cum merg studiile tale? Cum sunt relaţiile tale?” Insist asupra vieţii lor concrete pentru ca ei să nu desprindă ci să integreze spiritualitatea lor în cotidian. călugări şi laici credincioşi. Dificultatea constă în aceea că noi folosim toată energia noastră vitală ca să refulăm sau să reprimăm aceste forţe puternice în timp ce rezultatul este extrem de aleatoriu. să amintim încă un pericol menţionat deja mai sus: în cazul în care mă văd prea ideal. Ea s-a ocupat prea mult de reprimarea 37 . Dar în acelaşi timp îi întreb despre viaţa lor concretă.

el trebuie să înveţe să rămână liber vis-a-vis de sexualitatea lui şi să înveţe că nu trebuie să se lase determinat de ea. Sexualitatea este bună. cum este cazul adeseori. dar nu totul îmi este profitabil.sexualităţii în loc să se ocupe de transformarea ei. pentru că acesta poate cel mai bine descrie ceea ce dă Dumnezeu omului atunci când este una cu El. Dar în acelaşi timp. Aţi putea fi mai concret? Pentru mulţi oameni legătura dintre sexualitate şi mistică este de neconceput! În mistică ca şi în sexualitate se vizează un extaz. a lua ceva în mână. Să nu uităm că misticii şi-au exprimat experienţa lor cu Dumnezeu recurgând la un limbaj erotic. 38 . dar în această iubire umană. Pavel spune despre sexualitate: „Totul îmi este permis.> Să evocăm cea de-a doua forţă care este agresivitatea. N-a văzut sexualitatea ca pe o sursă de spiritualitate. şi dacă păcatul în acest domeniu este „supraestimat”? Este esenţial ca tânărul să-şi trateze sexualitatea în bucurie şi să o considere ca dar de la Dumnezeu. Altfel ea mă poate domina şi dezorienta. adică unirea cu Dumnezeu. eu caut această experienţă cu Dumnezeu. cum apare adesea în forme agresive de pietate şi nu trebuie nici să se întoarcă împotriva altuia. ceea ce mistica a făcut întotdeauna.12). În sexualitate se abandonează propriul eu în iubirea pentru un alt om. În mistică. Totul îmi este permis dar înţeleg să nu mă las dominat de nimic!” (1 Co 6. Cum poate tânărul să dobândească o noţiune sănătoasă despre sexualitate în Biserică sau în familie când acest subiect este tabu. O putem întâlni şi în Biserică? Mai întâi trebuie să spunem că agresiunea este forţa care clarifică raportul de proximitate şi de distanţă. este vorba de a-şi abandona propriul eu şi de a se uita pe sine. Agresivitatea nu trebuie în nici un caz să devină agresiune de sine. Dar ea nu trebuie să mă influenţeze. Agresiunea înseamnă: a se apropia de ceva. se poate presimţi şiiubirea infinită a lui Dumnezeu. a apuca ceva.

el este om. provin de obicei din experienţa singurătăţii interioare. cu tot ce se află în el. Isus nu vizează omul lipsit de greşeli. ci omul nou. complet în întregime ”. Defectele vor genera o forţă contrară atât de intensă încât omul se va afla dezarmat în faţa lor sau din ce în ce mai feroce împotriva sa şi aceasta va conduce la o duritate faţă de sine şi mai mare şi. Isus nu vizează omul perfect. marcat de Duhul lui 39 . în consecinţă. Oameni care nu s-au simţit bine veniţi ca şi copii îşi dirijează ura pe care o simt contra părinţilor împotriva lor înşişi. Ei sunt agresivi şi distructivi contra lor înşişi pentru că este singura lor manieră de a se simţi pe ei înşişi. în care omul este foarte agresiv împotriva sa – şi.Care sunt cauzele acestor forme degradate ale agresivităţii în viaţa spirituală? Rădăcinile acestor atitudini . ci şi comportamentul conduce la experienţa lui Dumnezeu. Deci. Aceasta vrea să însemne „desăvârşit. Şi comportându-se de o nouă manieră. Mulţi oameni v-ar replica în acest context. Dar perfecţionismul nu este o anume formă de agresivitate contra sine însuşi? Perfecţionistul ar vrea să facă eradicarea cu violenţă a tuturor defectelor sale. nu numai rugăciunea. în numele lui Dumnezeu. el participă la viaţa lui Dumnezeu. o experienţă veritabilă a lui Dumnezeu conduce la o reînnoire în atitudine şi acţiune. Este inuman. Numai când omul se acceptă pe el însuşi. făcând referinţă la cuvântul lui Isus: „Fiţi desăvârşiţi ca şi tatăl vostru!” Cuvântul grec folosit de Matei(5. în rugăciunea sa. împotriva altuia -. orientat spre un ţel. Cel care luptă împotriva tuturor defectelor sale face o fixaţie asupra lor şi nu va putea să scape de ele. El este deci o fiinţă comportând slăbiciuni şi o parte de umbră. El arată mai degrabă că omul care a făcut experienţa. şi împotriva altuia.48) este teleios. a statutului său de fii şi fiice ale lui Dumnezeu este capabil să adopte o nouă atitudine. face experienţa misterului lui Dumnezeu. Căci omul nu este Dumnezeu. Şi invers. numai atunci poate să se transforme şi să urmeze calea sa interioară. foarte adesea.

Cauza comportamentului agresiv în viaţa spirituală nu se găseşte în caracterul sever şi unilateral al educaţiei sau în faptul că în familie lipsea un model masculin? Una din cauzele agresivităţii în viaţa spirituală este cu siguranţă de găsit în privarea de tată. capabil să iubească şi pe vrăjmaşul lui şi capabil să vindece falia care traversează societatea oamenilor. ci şi cu alţii. Persoane care luptă într-un mod agresiv contra sexualităţii lor nici nu remarcă cum conştiinţa lor a devenit un judecător agresiv nemilos. Puteţi să dezvoltaţi această idee? Este o lege psihologică: agresivitatea cu care lupt contra pasiunilor mele se fixează în conştiinţă. a putut să spună: „Brutalitatea este întotdeauna o sexualitate reprimată. nu se va putea interveni direct contra agresivităţii lui. este important să se adreseze acestei persoane auto-agresive cu bunăvoinţă pentru a-i indica căile care-i vor permite să se reconcilieze cu tatăl său şi să se asume pe sine însuşi. în consecinţă. Numeroşi fundamentalişti acţionează foarte violent vis-a-vis de creştinii care nu împărtăşesc vederile lor sau care trăiesc puţin altfel de cum şi-ar imagina aceşti oameni pioşi. Pe lângă conştiinţa austeră. Este vorba de aceeaşi problemă? 40 . Din contra. Cel care n-a trăit experienţa tatălui ca pe o forţă organizaţională nu găseşte nici un sens unei ordini salvatoare. Aceasta este valabil înainte de toate pentru reprimarea sexualităţii. El va găsi întotdeauna ordinea exagerată.Dumnezeu şi. Şi cel care n-a cunoscut un tată care să-l sprijine va căuta un substitut de coloană vertebrală în normele rigide.” Ne lovim des de această problemă chiar între creştini: este vorba de brutalitatea oamenilor pioşi. există şi o conştiinţă anxioasă sau scrupuloasă. care trăiesc refularea sexualităţii lor luptând brutal contra altuia şi insultându-i ca pe nişte laxişti moral. Îi va lipsi supleţea şi va fi crispat. un terapeut elveţian. Dacă se doreşte să fie ajutat. nu numai cu ei înşişi. Furrer. Aţi scris că pasiunile reprimate conduc la duritate care se disimulează în conştiinţă.

Respectivul se judecă în mod constant pe sine. imaginea unui Dumnezeu contabil. el are sentimentul că Dumnezeu se opune arbitrar dorinţelor lui. omul manifestă neîncredere faţă de Dumnezeu. imaginea unui Dumnezeu arbitrar. conştiinţa scrupuloasă este o formă de agresivitate. Căci în inima lui. Numai astfel se poate regăsi terenul pentru a primi imaginile biblice salvatoare. Ei se învinuiesc pentru că au. Dar în inconştientul nostru se găsesc şi imaginile din copilăria noastră: imaginea unui Dumnezeu judecător şi sever. refuzându-i totul. împărtăşindu-se. Îşi trăiesc inconştient sexualitatea crezându-e obligaţi să meargă să se confeseze frecvent iar preoţii lor sunt adeseori iritaţi de aceasta repetare neîncetată de acuzaţii pe tema sexualităţii.)? Trebuie să facem distincţie între imaginile noastre despre Dumnezeu conştiente şi cele inconştiente.trad.Da. Aceste proiecţiuni maladive nu se pot vindeca decât prin întoarcere la sursă care este cea a experienţei copilăriei. Şi contra acestei trăiri ale experienţei primitive. ci în experienţa pe care am trăt-o cu tatăl şi cu mama noastră. Ne puteţi da un exemplu de o asemenea proiecţie? Aşa cum v-am menţionat deja. De ce întâlnim atât de des o spiritualitate rigidă la oameni foarte spirituali la care totuşi cunoştinţele spirituale nu lipsesc şi care ştiu de asemenea că Dumnezeu este plin de îndurare( milostiv. în franceză „misericorde” n. 41 . Cea mai mare parte a oamenilor scrupuloşi pe care i-am cunoscut se învârt mereu în jurul sexualităţii lor. halucinaţii sexuale vis-a-vis de preotul care le dă împărtăşania. Trebuie să se trăiască din nou aceste experienţe pentru a putea apoi scăpa din ele. omul proiectează asupra lui Dumnezeu experienţa pe care a avut-o cu tatăl şi cu mama sa. În mod conştient noi credem în general în îndurarea divină. Când tatăl nu i-a inspirat încredere. Aceste imagini divine au cauza lor nu mai întâi în educaţia religioasă. cunoştinţele teologice nu au adesea nici putere. Avem nevoie de agresivitate pentru a da afară din suflet aceste imagini negatoare ale vieţii.

căci cineva căruia îi este frică de el va transmite si el această idee. Biserica însăşi. Apoi. de exemplu. Mai mult. Biserica n-a dat înapoi în faţa acestei tentaţii. există un număr ridicat de răi predicatori ai Cuvântului lui Dumnezeu care insuflă frica sau care abuzează de această imagine a lui Dumnezeu pur şi simplu pentru a cuceri puterea asupra altuia. este că Biserica a susţinut aceste imagini false despre Dumnezeu într-o teologie la baza căreia există mai multă frică decât încredere. Acestea sunt întotdeauna persoane concrete. când ca pe o mamă care ne oferă refugiu şi siguranţă. Pe de altă parte. Se spune adesea că. în inconştientul lor. Într-un asemenea caz.Care sunt aceste imagini salvatoare pe care i le propune Biblia? Pe lângă experienţa deja menţionată a tatălui şi a mamei. Ne este prezentat ca un tată plin de îndurare care îşi îmbrăţişează fiul şi care aşteaptă cu răbdare până când omul se întoarce spre el. dar care totuşi. Dar în 42 . în pofida unei teologii corecte. când ca pe un tată care dă copiilor lui ceea ce au nevoie. Imaginile salvatoare ale Bibliei ni-l prezintă pe Dumnezeu. ceea ce este adevărat. Este adevărat că unii preoţi au răspândit o falsă imagine a lui Dumnezeu. Dumnezeu depăşeşte toate valorile părinţilor noştri pământeşti. Biblia ne arată aspectele salvatoare ale acestei imagini a lui Dumnezeu. Din nefericire. s-au temut că şi Dumnezeu ar putea fi tiranic. care au dobândit cunoştinţe pe această temă şi care au crezut în teorie în îndurarea lui Dumnezeu. imagini care anunţă iubirea maternă a lui Dumnezeu care iartă întregul popor şi pe fiecare în parte. există în noi o imagine arhetipică a lui Dumnezeu care traversează experienţa noastră individuală. în Psalmi şi Profeţi. Cel care seamănă o conştiinţă rea exercită într-un mod subtil o putere asupra oamenilor. în trecut. în globalitatea ei. acest om a transmis o imagine falsă despre Dumnezeu. În Vechiul Testament există. pacea şi patria. Cunosc un mare număr de preoţi care au învăţat o teologie solidă. n-a creat niciodată o imagine a lui Dumnezeu. A răspândi frica înseamnă a-şi asigura putere asupra oamenilor. Biserica a contribuit ea însăşi la crearea acestor reprezentări despre Dumnezeu false şi generatoare de anxietate? Trebuie să distingem corect.

Denunţând cauzele rigorismului. A se trata bine pe sine este o altă expresie a milei care. Această singură condiţie este suficientă pentru ca omul să se schimbe şi să facă să se dezvolte în sine ceva. Biserica este în mod esenţial o comunitate. de cruce etc. Rigorismul conduce la divizare în Biserică şi societate. Unele comunităţi monastice care au primit numai membri rigorişti se dezagregă în puţin timp. De ce este necesar să fim buni cu noi înşine? În Evanghelia Sfântului Luca. de post. A fi milostiv înseamnă a se trata bine pe sine. Ori. Dar nu auzim adesea în Biserică această invitaţie care ne vorbeşte mai degrabă de negarea de sine. avem în vedere. Titlul uneia din cărţile dumneavoastră este Tratează-te bine pe tine însuţi. Cel care trebuie să aibă satisfacţia imediată a oricărei dorinţe nu va putea niciodată să construiască în el un „eu” puternic. dedându-se la lupte de tranşee. Aceasta ar fi o atitudine de slăbiciune. După părerea dumneavoastră.general se poate spune că prima cauză a ideilor generatoare de anxietate despre Dumnezeu se găseşte în educaţia primită în primii ani de copilărie. A se trata 43 . de umilinţă. unde se află pericolul rigorismului în viaţa spirituală? Rigorismul face omul bolnav pentru că îl înfundă la a fi hărţuit în multe domenii. în final. A se trata bine pe sine înseamnă în mod fundamental: a-şi accepta propria sa existenţă. Isus spune: „Fiţi milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv!” (Lc 6. atât la Matei („Milă voiesc şi nu jertfe”) cât şi la Luca caracterizează persoana lui Isus şi care trebuie să fie şi atitudinea creştinului. Isus spune: „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Nu pot iubi pe altul dacă nu mă iubesc pe mine însumi. Dar care este semnificaţia concretă a acestei expresii „a se trata bine pe sine”? Cu siguranţă nu a ceda la toate aspiraţiile şi la toate dorinţele personale. viitorul Bisericii.36). a avea în sine o inimă pentru mizerie(nevoie). şi ea nu poate închide ochii asupra acestei chestiuni. Aceste imagini false coincid adesea cu o severitate exagerată în chestiunile morale. pentru că oamenii rigorişti au dificultate în crearea unei comunităţi. slăbiciune şi lipsă.

Din contra. Jung a tradus una din exigenţele importante ale lui Isus în limbaj psihologic. sunt pline de amărăciune. Cel care se mulţumeşte să abordeze pe altul. Carl Gustav Jung a scris mult pe tema acestei „acceptări de sine”. Există printre ei şi preoţi care. ceea ce nu presupune ca eu să fiu nemilos cu mine însumi. aceasta este una din formele de imitare a lui Cristos. eu am încredere că se descoperă tot mai mult fondul de bunătate care este în mine. Sunt de acord cu Jung deci. Continuaţi să constataţi că în rândurile preoţilor şi ale călugărilor se găsesc întotdeauna persoane hărţuite şi nereconciliate lăuntric? Da. Alteori ceea ce mă sperie sunt persoanele care nu sunt lipsite de milă dar care sunt incapabile să aibă o atitudine de compasiune sau de înţelegere faţă de ele însele sau vis-a-vis de altul. divizează comunitatea lor parohială. În acest sens. Sunteţi de acord cu Jung? Acceptarea de sine este cu certitudine aspectul psihologic al iubirii de sine aşa cum o cere Isus. Adeseori întâlnesc şi oameni hărţuiţi interior şi care răspândesc această tulburare în anturajul lor. ajunse la bătrâneţe. Aceasta arată că ele n-au ştiut să se trateze bine pe ele însele şi nici să facă dreptate aspiraţiilor lor. neglijând propriile sale aspiraţii vede că aceste dorinţe reprimate îl ajung din urmă într-o zi sau alta şi îl surprind prin intensitatea lor. Şi aceasta mă sperie adeseori să văd că preoţi care timp de zeci de ani au proclamat mila lui Dumnezeu sunt nesatisfăcuţi şi nefericiţi lăuntric. Întâlnesc şi călugăriţe care s-au consacrat îngrijirii celor bolnavi şi care. Şi dintr-odată el este mai egocentric decât toţi cei pe care îi măsoară de la înălţimea spiritualităţii lui. la punctul de a le simţi ca deziluzii şi amărăciune. Dar pentru a ajunge acolo trebuie ca eu să-mi fixez limite precise. Oare o persoană inaptă să lege relaţii umane normale ar trebui să se orienteze spre sacerdoţiu? 44 .bine pe sine nu înseamnă că acel cineva să se instaleze în inactivitate.în acest fel. După el.

Pot aceşti oameni să creadă în Dumnezeu când ei doresc ca cel mai mare număr posibil să ajungă în infern? Există ceva eronat în acest comportament. Pe de altă parte. să salvezi o viaţă sau să o pierzi?” (Mc 3. Sau când primesc scrisori de la persoane care îmi urează să mă duc în infern. Într-un climat de legalitate absolută. înseamnă a-l omorî!” Aceste cuvinte sunt foarte dure! Isus însuşi pune această întrebare fariseilor care-l pândesc să vadă dacă el ar vindeca în ziua sabatului: „Este permis în ziua sabatului să faci bine sau să faci rău. Este teribil tot ceea ce au trebuit să reprime în ei pentru a se dovedi atât de duri! Aţi scris cândva: „A-l spiona pe celălalt la punctul de a vedea dacă viaţa lui corespunde normelor exterioare cum au făcut fariseii. În ce fel este ea utilă creştinilor? 45 . Unde întâlniţi asemenea oameni? Adesea când aud oratori care judecă nemilos pe altul. tinerii care vor să devină preoţi nu sunt obligaţi să fie deja maturi. îl omoară. Atunci mă întreb ce agresivitate se poate camufla în această pietate. Ei ar idealiza incapacitatea lor relaţională alegând celibatul.4). Spuneaţi că aţi fost înspăimântat să întâlniţi oameni pioşi care erau în acelaşi timp nemiloşi.Ar fi fatal dacă numai tinerii inapţi să lege relaţii umane normale s-ar angaja să îmbrăţişeze o vocaţie sacerdotală. Dar trebuie ca ei să fie apţi pentru a se angaja pe calea maturităţii. Isus este deci încredinţat că cel pentru care normele sunt mai importante decât vindecarea unui om face răul şi că în finalul acestei atitudini. se lâncezeşte şi se moare. Dar nu acesta este sensul celibatului pentru împărăţia cerurilor (cf. Nu poate trăi acest celibat pentru împărăţie decât cel care este capabil să lege şi să provoace relaţii. dumneavoastră admiteţi că agresivitatea are şi un rol pozitiv. evident nu se poate trăi. Desigur.12) aşa cum îl înţelege Isus. Mt 19.

Trebuie să mă examinez cu regularitate pentru a şti dacă sunt 46 . Nu ar trebui să-l iert imediat? Creştinismul nu vesteşte agresivitatea ci iertarea? Este adevărat. A ierta înseamnă că renunţăm la atitudinea vătămătoare a celuilalt şi încetăm să ne mai raportăm la ea. nu se găseşte la începutul reconcilierii ci la capătul ei. Agresivitatea nu se raportează numai la iertare. pentru pace şi pentru dreptate. Dacă eu devin amar trebuie să văd în aceasta un avertisment. Doresc să-ţi găseşti pacea. eu trebuie şi să-l iert. atunci când cuţitul lui încă se învârte în rana mea.” Pentru ca eu chiar să gândesc sincer aceste cuvinte sau altele asemănătoare. În acest fel toate sentimentele negative vis-avis de cel care m-a rănit îşi pierd din puterea lor asupra mea. agresivitatea are drept funcţie clarificarea raportului de proximitate şi de distanţă. Odată ce am luat o distanţă suficientă în raport cu cel care m-a rănit. A ierta înseamnă: „Tu ai dreptul de a fi cel care eşti. eu trebuie să iau o anumită distanţă faţă de celălalt. Cel care se angajează cu pasiune în slujba Bisericii. căci agresivitatea se poate întoarce împotriva mea. îşi trăieşte pozitiv agresivitatea sa. Este dificil să iert pe cineva chiar în clipa în care mă răneşte. a fericirii umanităţii. Este forţa care îmi permite să iau o anumită distanţă în raport cu altul pentru a decide în privinţa influenţei pe care acesta trebuie s-o aibă în viaţa mea. Dar nu trebuie ca eu să mă opresc la agresivitate. Nu-ţi fac nici un reproş. Însă trebuie să fim foarte atenţi să nu ne prăbuşim în amărăciune. într-adevăr. Iertarea. Fără agresivitate ei n-ar fi putut să se devoteze cauzei oamenilor şi Împărăţiei lui Dumnezeu. Agresivitatea este un impuls permanent în a nu mă relaxa în angajamentul meu.Aşa cum am spus. Atitudinea ta mi-a făcut rău. Aţi putea să ne daţi un alt exemplu în care un creştin îşi poate manifesta agresivitatea? Mulţi sfinţi şi-au trăit agresivitatea lor. Agresivitatea mă ajută să îndepărtez de mine pe cel care m-a rănit pentru a mă distanţa. Agresivitatea este adesea un mijloc care îmi permite să ajung la iertare. Dar este problema ta.

Unele şcoli psihologice cer să te cunoşti bine pe tine însuţi şi să te accepţi. Cum să facem distincţie între terapia creştină şi terapia pur psihologică?Aceasta din urmă vizează adesea acceptarea de sine fără altă ambiţie şi fără altă evaluare. Cu siguranţă este esenţial să privim orice lucru în noi fără a face imediat evaluare.” Pierderea sentimentului de stimă de sine este problemă numai a epocii noastre? Din toate timpurile oamenii au suferit de lipsă de stimă de sine. Am nevoie de timp pentru a intra în contact cu sursa care ţâşneşte în mine. Dar al doilea pas constă în aceasta: în care perspectivă vreau eu să mă dezvolt? Şi în această a doua etapă idealurile creştine joacă un mare rol. Vedem aceasta în cazul lui Zacheu care era de talie mică şi care. Altfel agresivitatea mea va deveni destructivă. Trebuie s-o acceptăm aşa cum este. Faptul că îmi impun mie însumi propriile limite nu este semnul egoismului meu ci semnul iubirii mele de aproapele. îşi compensa complexul de inferioritate câştigând mulţi bani. Voi cita un al doilea exemplu pentru a ilustra în ce fel agresivitatea îmi oferă un spaţiu vital. Dar dacă simt în mine o anumită asprime şi o anumită amărăciune ţine de responsabilitatea mea să-mi apăr propriile limite. În viaţa mea eu trebuie să devin din ce în ce mai mult imaginea unică 47 . inclusiv în limitele şi deficienţele tale. arătându-i „consideraţie”. Isus l-a vindecat acceptându-l necondiţionat. Dacă am bucurie să fiu aici pentru altul în ideea de a-i veni în ajutor este bine. Eu nu sunt Dumnezeu şi. este o descoperire importantă pentru mine. Aceasta l-a condus să dea jumătate din averea sa săracilor. nu pot numai să dau fără măsură.atent la persoanele contra cărora trebuie să lupt pentru a instaura structuri de dreptate şi dacă le iubesc cu adevărat. Aceasta este. în consecinţă. în consecinţă. El s-a îngrijit şi de el însuşi. Eu trebuie şi să fiu capabil să accept să primesc. Undeva se spune: „omul trebuie să-şi găsească propria sa valoare personală. încerc să-mi fixez limite pentru a fi capabil să dau mereu. Să ne amintim că Isus nu a ajutat pe toată lumea.

o caracteristică a terapiei creştine este de a nu rămâne acolo. trăită în propria mea familie. Ce amploare trebuie să ia iertarea. pur şi simplu preocupat de a mă trata bine şi de a mă simţi în formă. Totuşi iertarea se învaţă. pentru a avea sens de ambele părţi? 48 . După mine. Nu suntem determinaţi pe viaţă de copilăria noastră. lăsând o urmă originală în lume. Trebuie ca eu să mă dezvolt traversând grijile şi conflictele acestui timp pentru a intra în starea(doxa) pe care Dumnezeu a gândit-o pentru mine. Ceea ce contează în primul rând pentru această urmă individuală nu este o performanţă.pe care şi-a făcut-o Dumnezeu despre mine. de exemplu într-o familie. de exemplu de experienţa. Viaţa mea trebuie să devină fecundă. Mă întreb cu privire la misiunea mea: care este misiunea mea. vocaţia mea în această lume? Ce sarcină am eu de îndeplinit? Aceasta mă obligă să ies din mine însumi. Să mai rămânem la iertare. În ce măsură această capacitate de a ierta depinde de evenimentele din propria mea copilărie. Aş putea exprima aceasta reluând cuvântul lui Cristos: „Nu trebuia ca Mesia să îndure aceste suferinţe pentru a intra în slavă [doxa] (Lc 24. pentru că exercită o mare influenţă asupra sănătăţii sufletului meu. Şi eu trebuie să exprim ceva din mentalitatea lui Isus fără a încerca să-l copiez în mod nechibzuit. Trebuie ca eu să iradiez(exprim) un aspect al lui Dumnezeu pe care numai eu singur sunt în măsură să-l propag. Însă relaţia mea cu Isus cere de la mine ca eu să cresc şi să mă transform. Sensul terapiei creştine este ca o persoană să se dezvolte în imaginea originară şi nealterată pe care şi-a făcut-o Dumnezeu în mine despre el. a iertării? Cel care a trăit într-un fel necondiţionat această acceptare din partea părinţilor săi va avea mai multă facilitate în a ierta decât cel care s-a simţit în permanenţă respins.26).

Se întâmplă ca unele persoane să aibă despre ele însele o imagine prea ideală şi nu se pot 49 . Această mânie creează o distanţă bună faţă de celălalt. Când ei se ceartă şi nu sunt în măsură să-şi vorbească. Eu sunt astfel reconciliat cu existenţa mea. doi soţi au venit la mine pentru că aveau mereu dispute între ei. De cum s-a terminat ultima ceartă. Adesea nu se poate începe imediat pentru că convorbirea imediată pe tema în discuţie ar provoca alte răni. În cursul celei de-a treia etape eu trebuie să înţeleg corect pentru ce raţiune a acţionat celălalt astfel. pentru că. Ei vin să se confeseze pentru a simţi iertarea lui Dumnezeu. Unele persoane nu vor fi deci niciodată vindecate pentru că ele nu pot ierta. Aceşti soţi procedează de o manieră avizată. unul din ei merge să caute lumânarea şi o aprinde. era un gest total neadecvat. suferinţa ca şi mânia mea. Multe vătămări se produc datorită faptului că bărbatul şi femeia nu păstrează între ei o distanţă suficientă şi că se produce o confuzie în emoţiile lor. Aceasta cere şi umilinţă. unii oameni nu se pot ierta pe ei înşişi. La a doua etapă deja îmi recunosc mânia datorită căreia am luat distanţă faţă de ofensatorul meu. Dar în iertare trebuie de asemenea găsite căi rezonabile. Dacă nu pot să-l iert pe cel care m-a rănit eu sunt legat mereu de el. De asemenea prima etapă a iertării este să iau distanţă faţă de ofensatorul meu. Iertarea este salvatoare înainte de toate pentru mine căci mă eliberează de ceea ce mi-a făcut celălalt. natural. Soţul a văzut roşu. Şi abia în cursul celei de-a patra etape se produce iertarea efectivă prin care renunţ la atitudinea vătămătoare a celuilalt şi astfel mă eliberez lăuntric. soţia a venit să-l caute pe soţul ei pentru a-i cere să o ierte imediat în numele lui Cristos. Altă familie mi-a povestit că ei au lăsat pe masă lumânarea de nuntă. Odată. aşa încât ei se „înăcresc” unul pe altul. Cum se poate omul ierta pe sine însuşi? Cum putem rupe cercul vicios al autorănirii? Aşa este. dar în adâncul inimii lor ei nu încetează să-şi facă reproşuri. Pentru celălalt este o invitaţie. Trebuie ca eu să iau în serios sentimentele mele. cea ce mă duce la sesizarea motivelor acţiunii sale. în ochii lui. Celălalt are nevoie de timp şi spaţiu pentru a lăsa mânia să izbucnească. A te ierta pe tine însuţi implică renunţarea la iluzia că eşti perfect. Ar trebui apoi continuat cu o rugăciune pentru celălalt pentru ca el să regăsească pacea.Voi repeta probabil ceea ce am spus deja răspunzând la problema referitoare la agresivitate.

Eu pot afirma de asemenea că Dumnezeu îşi trimite îngerii în vis pentru a-i învăţa pe oameni. altfel ei ar putea să-şi proiecteze agresiunile lor inconştiente asupra 50 . sau în simboluri(de exemplu în simbolurile Bisericii sau în cuvinte pe care le aud dintr-odată). Eu ţin de exemplu cursuri pentru industriaşi şi aceştia ştiu bine că trebuie să soluţioneze cu inconştientul lor. Ele preferă să ţină la ideile lor şi. şi tu trebuie să te ierţi. Altfel nu crezi cu adevărat în iertarea lui Dumnezeu!” A se ierta pe sine presupune ca omul să-şi îngroape sentimentele lui de culpabilitate. ele îmi descoperă realitatea mea şi înainte de toate aspectele mele inconştiente. în consecinţă.ierta pentru că ar trebui să renunţe la această iluzie. Pentru tradiţia creştină ascultarea viselor a fost capitală pentru că Dumnezeu vrea să lumineze profunzimile sufletului şi să le transforme. visele sunt limbajul lui Dumnezeu. Însă eu spun multor penitenţi care vin să se confeseze: „Dacă Dumnezeu te iartă. psihologia şi alte lucruri de acelaşi tip. Până la ce punct trebuie să ţină cont creştinul de visele sale? Îi sunt cu ceva de folos? În Biblie. Putem spune. Visele îmi arată ceea ce sunt. Ei cerceteazã visele. Unele vise îmi indică de asemenea demersurile de împlinit în viaţa spirituală. ceea ce nu era cazul altădată. Alte vise sunt pline de promisiuni. Într-una din cărţile dumneavoastră trataţi subiectul: rolul viselor în viaţa spirituală. Şi există şi vise religioase care îmi reconfortează credinţa. Singura condiţie care îmi permite să mă iert este credinţa în iertarea lui Dumnezeu şi experienţa acesteia. de exemplu. să-şi abandoneze reproşurile pe care şi le adresează şi să se accepte ca cel care şi-a asumat responsabilitatea sau ca cel care a devenit aşa cum este în prezent. că ne-am domina mai bine agresivitatea dacă ne-am asculta mai mult propria conştiinţă? În zilele noastre există mai mulţi specialişti care au un acces la inconştient. sunt incapabile de a se schimba. În ele eu fac experienţa apropierii salvatoare a lui Dumnezeu ca lumină. Când visez un copil de exemplu este semn că ceva creşte în mine. Ele îmi dezvăluie că sunt mai avansat decât credeam pe drumul meu.

Dar o agresiune care se manifestă în exterior răneşte în acelaşi timp şi sufletul propriu al celui care reacţionează astfel. Există totuşi o mulţime de oameni care se eliberează de inconştientul lor.colaboratorilor lor. de emoţiile lor şi totuşi nu pot trăi cu adevărat decât dacă îşi transpun în fapt instinctul lor de distrugere. 51 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful