Sunteți pe pagina 1din 4

CU FĂNUŞ NEAGU

sub zările câmpiei...

– Ce faci la Mogoşoaia, Fănuş Neagu?


– Lucrez de foarte multă vreme aici la Mogoşoaia. Mă simt mai aproape de câmpie, mai în
mijlocul câmpiei; mai aproape de ape şi de stuf. Mai aproape de peisajul care mă încântă şi care-mi
dăruieşte acea putere necesară începerii lucrului. Totdeuna îmi vine greu să încep lucrul.

– Ce reprezintă câmpia pentru dumneata?


– Ar fi puţin dacă aş spune totul! Înseamnă, în primul rând, ţara copilăriei mele şi reîntoarcerile
mele mereu acasă.

– Spaţiul literaturii pe care ai creat-o respiră, evident, zările câmpiei. Se poate discuta din
punct de vedere etic şi estetic de un spaţiu specific al Bărăganului în cultura noastră, în aceeaşi
măsură în care a fost pus în valoare „spațiul mioritic” ca „matrice stilistică” românească?
Dimensiunea câmpiei a fost sondată estetic în literatura noastră nu numai de un Odobescu sau
Panait Istrati, dar de un şir întreg de poeţi şi prozatori din epocile mai vechi şi până în
contemporaneitate.
– Analogia cu „spaţiul mioritic” este, desigur, prea mare. O accept însă ca element de discuţie,
deşi mă copleşeşte. Aş spune mai curând că e vorba de o zonă a literaturii muntene.Şi aici, cred eu,
trebuie să înregistrăm neapărat numele lui Duiliu Zamfirescu, Zaharia Stancu, Marin Preda şi al altor
scriitori printre care nu m-aş sfii să-l enumăr şi pe Sandu Aldea, prozator aruncat la periferie, din
păcate, de critici de categorie inferioară.

– Prin ce ar fi particularizată estetic această „zonă literară”?


– Este un spațiu colindat de un mereu mai pronunțat duh al plecărilor, cu zări mai largi și o
frământare mai în adânc, pentru că omul câmpiei se întâlnește veșnic cu pământul, cu el însuși și, mai
ales, se întâlnește cu tot ceea ce produce cultivând pământul: cu grâu, dar în același timp cu iarba asta
blestemată care se numește pelinul, deci cu amărăciunea împletită cu imediata bucurie a muncii sale.
Câmpia reprezintă în literatura noastră marele spațiu care continuu trebuie să fie defrișat și care mereu
se acoperă în urmă, ca o savană veșnic regenerată, de întâmplări, de un vânt tulbure de patimă și de o
mulțime de ochi necunoscuți – scuzați-mi metaforele cam dese și încâlcite, - de ochi care cheamă, care
te cheamă să răscolești niște drumuri atât de largi și întinse pe care te poți așterne cu tot sufletul și
înveli cu toate dorurile. Spațiul muntean este, după mine, traversat de strania pasiune a povestirii.

– Ce impresii, îți trezește, Fănuș Neagu, poezia recentă a lui G. Alboiu care, cred, tocmai în
această sferă lirică încearcă să se configureze?
– Este un poet excelent, fără îndoială, însă în perspectiva câmpiei, așa cum o înțeleg eu, mai
specific mi se pare Ion Gheorghe, poet al câmpiei largi, plină de turcoaze vara și de o năuceală a
zăpezilor. El urmează aici o mare tradiție a lui Voiculescu, la fel ca și Gheorghe Istrate. Alboiu, pe care
se înțelege că-l stimez foarte mult, reprezintă o substanță a câmpiei adusă spre universul orașului.

– Pentru că vorbeai de patima povestirii, caracteristică spațiului de câmpie, cum crezi că ar fi


evoluat literatura dumitale, dacă i-ar lipsi orizonturile vaste, mărginite cu cerul?
– Nu-mi dau seama, dar câmpia, ca să mă repet, dă amploare povestirii. Eu sânt un om cu miros
foarte dezvoltat și cu urechea aplecată să asculte totul. Marea câmpie română mi-a dat acest trainic dor
de a o străbate și de a o povesti.

– Te consideri, așadar, în primul rând povestitor. Ultima dumitale carte ar părea că te infirmă.
Mă refer la romanul Îngerul a strigat. Depinde însă în ce măsură povestirea ucide sau din contră,
naște romanul, în ceea ce te privește.
– Nu cred că povestirea poate ucide romanul. Pentru mine, o povestire mai largă se numește
roman. Înțeleg romanul așa cum îl scriu eu și cum îl scriu anumiți prozatori din zona câmpiei, între care
pun la loc de frunte pe Ștefan Bănulescu, ca o povestire amplă, bineînțeles cu legile ei specifice. Ceea
ce dă farmec romanului de acest tip este o acumulare de fapte care rodesc în jurul unui subiect, fără
însă a se finaliza toate într-un singur val, promovând pentru cititori o arie care rămâne mereu deschisă.
Romanul nu este, după părerea mea, o lume terminată. El reprezintă un univers în care cititorul trebuie
să pătrundă și să se descurce singur pe niște drumuri pe care i le propui numai, căutând, ca și în câmpie,
orizontul.

– Ideea nu-mi aparține mie, ci a fost pusă în circulație de E. Lovinescu, care intuia în
literatura noastră mari povestitori, dar foarte puțini romancieri, raportând totul la modelul
romanului clasic.
– Teoriile asupra romanului, vor fi, desigur, din ce în ce mai multe. Este cum spuneam un gen
deschis. Nu vreau să îl contrazic pe Eugen Lovinescu, nici nu ar avea sens, dar cred că la dezis, în
primul rând, cel mai mare povestitor al nostru, Mihail Sadoveanu, autor în același timp de romane
exemplare. Problema care se ridică în momentul actual la noi ar fi aceea a renașterii romanului.Apar
nmeroase lucrări de acest gen și impresia mea este că în anii care vor urma vom asista la o adevărata
avalanșă de romane, spre deosebire de celelalte literaturi unde se vorbește din ce în ce mai mult de
disoluția romanului, de dispariția lui ca gen.

– Ce te determină să crezi asta?


– Explicația o găsim în timp și o găsim în faptele istorice. Ultimi ani din viața socială și politică a
României au lărgit enorm universul scriitorului. Există un spirit de înțelegere mult mai pronunțat decât
înainte și există o asteptare a cititorului care te mînă mereu spre masa de scris. Putem vorbim deschis,
ca niciodată deschis, despre tot ceea ce ne interesează ca neam românesc, ca problematică socială și în
bine și în rău.

– Când ai început să scrii literatură, Fănuș Neagu?


– Bănuiesc că în clasa I-A de liceu. Era o teză la limba română, pentru care atunci n-am înțeles de
ce am luat nota zeec. Cred, acum, că era prima mea încercare sau prima izbucnire a unui fir de talent.

– Unde se întâmpla asta, la Brăila?


– Nu. La Câmpulung Muscel. Eram elev la Liceul militar din Iași, aflat atunci în refugiu la
Câmpulung Muscel. Ni s-a dat o teză cu tema “Ce ați făcut în primăvara anului trecut, acasă la voi?” În
primăvara anului care trecuse eram elev la primară. Mi-am amintit de plug, de semănături,
rândunici,coada berzei, și am încropit o teză care i-a plăcut domnului profesor Capră, pe care nu l-am
mai întâlnit de atunci.

– Când a avut loc debut publicistic?


– Mult mai târziu. Prin 1954. Între timp scrisesem un roman polițist care a luat foc de la chibritul
meu. Am scris apoi niște poezi foarte proaste pe care nu le-am publicat nicăieri. Cred că am scris de
asemenea, foarte multe scrisori de dragoste care n-au ajuns niciodată la destinație, sau dacă au ajuns nu
au găsit ecou...în inima domnițelor.
– Ai scris deci și poezii! În diverse ocazii s-a vorbit de lirismul expres al prozei dumitale. Ai să
publici vreodată poezii?
– Nu. Și n-o să cad în această patimă, decât poate spre bătrânețe...dacă o apuc.

– Am aflat, totuși, că ai publicat o poezie, în Viața Româneasca parcă, în vremea începuturilor.


– Bănuiesc că asta ți-a spus-o Ion Petrache, care a asistat la ceremonia publicării unei poezii,
creată în trei. Eram deci unul din cei trei autori. Îți propun însă să trecem peste acest capitol, mai ales
că poezia era destul de proastă. De scris, scriu totuși poezii, câteodată noaptea. Le ascund foarte bine să
nu le găsească nici măcar vreun membru din familie. Uneori, în întâlnirile mele de noapte cu Nichita
Stănescu, unul din foarte bunii mei prieteni, mă apucă un fel de undă a zăpăcelii, și-i recit câte două,
trei strofe. Când termin, Nichita mă întreabă: „Doctore, din cine sânt versurile astea așa de proaste?” Îl
dau drept autor pe unul din „puținii mei dușmani”. Mă răzbună faptul că Nichita îl disecă imediat și
spune că nu are talent.

– Cum se explică atunci lirismul care-ți inundă proza?


– N-aș spune că sunt un poet refulat. Mai curând un om care iubește foarte mult armonia culorilor.
Prin culoare înțeleg și acea catifea care-ți cade pe suflet în timpul unei ploi, sau a unei ninsori; ceața
care ne spală ochii în diminețile câmpiei. Prin culoare înțeleg marea suferință și marea aplecare către
peisajul acesta superb al câmpiei noastre. Mai înțeleg o înclinare a cerului către mine și încă multe alte
lucruri, pe care mi-ar fi greu să ți le explic prin viu grai și pe care m-aș simți tentat să le scriu.

– E o definiție a lirismului?
– Nu mă simt tare pe tărâmul teoriei. O las pe seama criticilor. Când vreau să spun ceva apelez la
metaforă, singurul lucru de care știu să mă slujesc.

– Îmi vine în minte una din bucățile cuprinse în nu stiu care dintre volumele de povestiri
cuprinse în nu știu care dintre volumele de povestiri pe care le-ai semnat, poate în Dincolo de
nisipuri. Fântâna exemplifică strălucit lirismul de care este capabilă proza lui Fănuș Neagu!
– Există acolo un clocot al apelor, un clocot al pământului, un joc al închipuirii mele, de fiu al
unui om care a săpat fântâni în câmpia Bărăganului. Poate era și o durere a mea că n-am izbutit să sap
fântâni. Mi-ar fi plăcut să scot apă pentru oameni mulți.

– De ce faci gazetărie, Fănuș Neagu?


– Publicistica mă angajează în frontul imediat. Simt o mare plăcere să scriu articole. Găsesc că e
datoria mea să intervin, în marele spectacol al vieții, aproape zilnic și gazetăria înseamnă pentru mine
pasul direct de a ieși din casă în vuietul străzii. Înseamnă, de asemenea, gândul zilnic pe care simt
nevoia să-l spun oamenilor și în primul rând mie, cu voce tare. Dacă adopt un stil nervos, polemic, asta-
i pentru că așa mă manifest organic. Îmi place să mușc cu cuvântul, (nu să dărâm ceva, ci numai să
mușc cu cuvântul); îmi place să împerechez cuvintele într-o așa manieră încât ele să dea acuitate ideii.
Sper că nimeni nu se simte lezat când cuvântul meu ia întorsători mai colțuroase. Gazetăria este apoi o
compensație pentru un scriitor cum sânt eu, care elaborează foarte greu. Spre exemplu, romanul sau
romanele, două, la care lucrez acum, îmi vor răpi încă doi, trei ani de muncă. Am crezut și cred că e
mai bine să lucrezi îndelung și pe îndelete, decât să să scoți un roman în fiecare lună a anului. Toată
stima pentru scriitorii care au putere de muncă mult mai mare decât mine. Toată stima pentru scriitorii
care vor să fie prezenți în librării în fiecare ceas al zilei. Nu pot și cred că n-am să pot niciodată să țin
pasul în acest ritm. De aceea, în ziaristică mă pot desfășura mai repede. Mă găsesc mai febril. Îmi
place. Nu mă împiedică, așa cum ar putea bănui unii, să creez mai multă literatură.
– Ai de gând să scrii în viitor o carte cu tematică sportivă?
– Cu alte cuvinte, vrei să știi de ce țin cronica sportivă la România Literară. Poate pentru că sunt
un pasionat al tribunelor. Am început să o fac în momentul în care m-a deranjat nedreptatea arbitrajului.
În sport, injustețea nu are ce căuta. Cu timpul, a devenit viciu. Pentru a-ți răspunde însă în mod direct,
în romanul Frumoșii nebuni ai marelor orașe pe care bănuiesc că-l voi publica în primăvara viitoare,
unul din eroii principali este un fotbalist. Deci, într-un fel, cronicarul sportiv din mine izbucnește și în
proză! E, poate, dovada certă a faptului că gazetăria se împlinește și în activitatea propriu-zisă a
scriitorului.

Mogoșoaia, iulie 1970.


Interviu realizat de
NICOLAE FLORESCU

(Astra, anul V, nr.8, 1970)