A fi pentru a şti, a şti pentru a avea, a avea pentru a putea, a putea pentru a face, a face pentru a fi oameni fericiţi.

REVISTELE

DACOROMÂNITĂŢII Întru eternizarea valorilor temporale dacoromâneşti pe Terra comună, într-o lume comterristă, a tuturor!
Serie nouă REVISTA FUNDAŢIEI ACADEMIA DACOROMÂNĂ “TEMPUS DACOROMÂNIA COMTERRA”
Nr. 2/2010
Director fondator: Geo Stroe
Iulie
CUPRINS:
Motto: ”Totul trebuie dacizat” M. Eminescu
Redactor-şef: EDITORIAL
Aurel V. David
- Nicolae Iorga-dascăl de istorie,
Aurel David.......................................... ........pag. 2 DUMITRU BĂLAŞA

Redactor-şef: Şi iată că se împlinesc, la

Constantin Mocanu
- Geţii.Dacii.Dacia în scrierile câtorva
cronicari români,Constantin Mocanu...........pag. 6
- Fără cuvinte,Mircea Vâlcu Mehedinţi.........pag. 8
- Atacul aviaţiei americane, Mircea
Trifulescu ...................................................pag. 9
- Global totalitarianism, Florentin
Smărăndache............................................pag. 10
Redactor-şef:
Mihai Prepeliţă
- România este o ţară de poveste.
Eugen Zainea...........................................pag. 14
- Sfinţirea bisericii din satul Inceşti,
Octavian Curpaş.......................................pag. 16
- Despre învăţământul din România,
Dan Ungureanu .......................................pag. 17
Dacoromânitatea Redactor-şef:
Alex Bodoli
- Miros de rugină de lanţ, Adrian
Păunescu.................................................pag. 20
- Fiorii iubirii, Ştefania Colbu......................pag. 20
- Moare câte puţin, Pablo Neruda..............pag. 21
- Scurt metraj din România .......................pag. 22
- Valac, dac, român, marile etnonime ale
aceluiaşi neam, George Liviu Teleoacă.....pag. 22
- Cei mai frumoşi ani, M. Eminescu...........pag. 25
- Morţii vor să plângă viii, Alex Bodoli........pag. 25
Redactor-şef:
Ion Ioana
- Scrisoare deschisă,Eugen Zainea..........pag. 26
- Europa militară încotro?, Riad Awwad....pag. 30
anul, la 1 august 2011, o sută
de ani de la venirea în Da-
coRomânia a patriarhului ei
întru eternitate.
La început eram latinist, romanist, cum se spune.
Ca toţi românii, după cum ne învăţa şcoala, uni-
versitatea... Curios din fire, probabil că am să mor
de curiozitate, am aprofundat cercetările proprii
asupra unor aspecte care mi se păreau neclare,
nefireşti. Născut în comuna Traian – Ialomiţa,
bineînţeles că mă obseda originea, monografia
localităţii, Traian împăratul atât de mult mediati-
zat... de unde venim, cine suntem, încotro
mergem.... Şi iată, minunea. Întâlnesc prin bib-
lioteci lucrările parintelui Dumitru Bălaşa. Provo-
care fundamentală alături de Dacia preistorică a
marelui Nicolae Densuşianu, de ideile lui
Haşdeu, Eminescu etc. Nu cred... prea mi se
păreau aşa de simple, prea simple. Desigur, cre-
deam că trebuia să fie mai complicat. Mintea mea
avea nevoie de <probleme grele>. Refuzam evi-
denţa atât de simplă şi profundă. Adevărul este
atât de simplu, spus simplu... Ideile mari sunt, în
fond, simple. Drumul până la ele este mai com-
plicat. Probabil că mergând pe acest fir, personal,
ca şi mulţi alţii după, am fi redescoperit, chiar şi
independent unul de altul, acelaşi adevăr... Dar,
a fost să fim contemporani cu părintele Bălaşa.
Un PRIOR IN TEMPORE, primul în timp, iată un
titlu pe care îl merită marele nostru înaintaş.
- continuare la pagina 18 -

NICOLAE IORGA -
dascăl de istorie pentru agenţii Siguranţei
statului român
dr. Aurel V. David
După înăbuşirea în sânge a răscoalelor ţărăneşti din
anul 1907, Nicolae Iorga a devenit un critic vehement la
adresa regimului politic, pe care l-a acuzat public de bar-
barie. Hotărârea de a continua critica vehementă, urmată
de dezvăluiri incendiare, precum şi de a-şi exprima senti-
mentele în faţa unui public avizat, îndeosebi a tineretului
capabil să reacţioneze violent, l-a transformat în „problemă”
pentru poliţia politică a statului român. Drept consecinţă,
Biroul de Informaţiuni din Serviciul de Siguranţă al Prefec-
turii Poliţiei Capitalei a primit misiunea de a observa atent
şi de aproape comportamentul şi ideile împărtăşite partici-
panţilor, îndeosebi studenţilor, care-l preţuiau extrem de
mult.
Activitatea de suraveghere a profesorului Nicolae Iorga
s-a desfăşurat cu metodă şi rigoare începând din 24 noiem-
brie 1907, cînd la sediul „Ligii Culturale pentru Unitatea tu-
turor Românilor” acesta a inaugurat o serie de 10
conferinţe, care urmau să aibă loc în fiecare sâmbătă
seara, începând cu orele 21.oo. Agenţii de Siguranţă, trim-
işi acolo pentru a sesiza, în primul rând, probleme de or-
dine publică, au consemnat ideile patriotice rostite de către
Nicolae Iorga, dar şi afirmaţiile care ofensau puterea
politică, întocmind rapoarte (referate) către şefii ierarhici în
câteva ore de la terminarea fiecărei conferinţe.
● La începutul verii anului 1908, Nicolae Iorga a făcut pub-
lică intenţia de a organiza, în primul rând pentru studenţi,
la Vălenii de Munte, pe timp de o lună, „cursuri de vacanţă”,
cu participarea mai multor profesori şi învăţători.
Anunţul oficial, publicat în ziarul „Neamul românesc” din 11
iunie 1908, a fost întărit de ziarul prahovean „Biruinţa”, care
susţinea că iniţiativa respectivă s-a născut din „dorinţa de
a răspândi cât mai multă lumină şi învăţătură bună”. Însă,
Nicolae Iorga a completat veştile respective, cu elocinţa
care-l caracteriza, afirmând că: „Am deschis aceste cursuri
de vară cu scopul dublu: de a trezi sufletul românesc de
pretutindeni şi de a schimba, prin acest suflet, chiar formele
de stat în care trăia poporul nostru”. Afirmaţia nu a fost tre-
cută de către şefii Direcţiunii Poliţiei şi Siguranţei Generale
la capitolul „luare la cunoaştinţă”, întrucât intenţia de a con-
tribui la schimbarea „formelor de stat” era o problemă de
siguranţa statului.
Date relevante despre evenimentul respectiv au fost
furnizate operativ de către Agentul nr. 25, din Brigada a 2-
a, Divizia I. În 15 iunie 1908, acesta şi-a informat şefii ier-
arhici că, începând cu 1 iulie 1908, profesorul Nicolae Iorga
urma să deschidă, la Vălenii de Munte, „cursuri libere de
vară” cu durata de două luni. Pentru cursurile respective s-
au înscris studenţi din Bucureşti şi din Ploieşti, învăţători
pag.2
din judeţele învecinate,
particulari şi elevi de
liceu din Ploieşti, iar
până în acel moment
numărul celor înscrişi
întrecea numărul de 50
(fixat de profesorul
Nicolae Iorga Iorga ca
număr minim). La cur-
surile respective, Nico-
lae Iorga urma să
predea Istoria românilor
şi Istoria Literaturii
Româneşti, profesorul
Murgoci - Geografia României, profesorul N. Dobrescu - Is-
toria bisericii române, profesorul Şt. Bogdan - Economia
naţională, profesorul V.Bogrea - Istoria literaturii moderne,
profesorul Lepădatu - Episoade din Istoria naţională, iar H.
Stahl - 10 lecţiuni de stenografie. Astfel, şefii Direcţiunii
Poliţiei şi Siguranţei General au hotărât ca la fiecare con-
ferinţă să fie prezent, în misiune de supraveghere opera-
tivă, un agent care să informeze asupra oricăror probleme
de siguranţă a statului.
1. Originea şi străvechimea poporului român şi a limbii
române
● În seara zilei de 2 iulie 1908, profesorul Nicolae Iorga a
deschis seria „lecţiunilor de istorie”, la care au asistat 45
persoane, respectiv fruntaşi localnici, câteva doamne din
Bucureşti (între doamna şi d-ra Mascuna), învăţători veniţi
din Dobrogea, Prahova şi Olt, precum şi câţiva studenţi.
Situaţia a fost consemnată de către agentul Siguranţei,
aflat printre cei prezenţi la conferinţă, care-l numea „Dl. pro-
fesor N. Iorga”, fapt care exprimă preţuirea de care acesta
se bucura în rândul agenţilor Siguranţei statului.
Agentul prezent la conferinţă a inserat în Nota întocmită
atât nemulţumirea şi părerea de rău afişate de Nicolae
Iorga din cauza numărului restrâns al auditoriului, „deşi s-
au înscris pentru cursuri 75 învăţători, 50 bucovineni şi 80
de studenţi de aiurea”, cât şi speranţa că „vor mai veni o
parte dintrânşii”, odată cu îndemnul pentru ca cei de faţă,
„să-i cheme prin scrisori”. El a redat riguros atacul lansat
la adresa guvernului, întrucât „prin politicianul Stere, coleg
de la Iaşi, a căutat să lovească şi de data aceasta în in-
tenţiile Dlui Iorga”, atrăgând studenţii bucovineni şi o parte
din studenţii ieşeni la nişte pretinse conferinţe de vacanţă,
organizate la Iaşi sub coordonarea lui Candrea Hecht şi „a
altor persoane dornice de a trece cel puţin în vacanţă de
profesori universitari”. De asemenea, a consemnat faptul
că Nicolae Iorga a calificat „drept banditism şi ilegalitate
actul acesta al guvernului, care în loc de a înlesni răspândi-
rea culturii sub forma ei sănătoasă şi naţională, procedează
politiceşte şi în această delicată chestiune”, nădăjduind că
„după ce studenţii vor vedea ce mâncare li se serveşte la
Iaşi de oameni necompetenţi şi neromâni, vor veni cu toţii
la Văleni”.
Agentul a relevat „fondul chestiunilor” de care urma să
se ocupe „d-nul profesor” în „câteva lecţiuni consecutive”.
Din Nota întocmită reiese că acesta a împărţit problemele
istoriei românilor în şapte părţi: 1. Romanitatea şi latinitatea
noastră; 2. Permanenţa românilor în Dacia; 3. Origina prin

cipatelor; 4. Chestiunea bisericei române; 5. Mihai Viteazul;
6. Revoluţia de la 1848; 7. Domnia lui Cuza. Nicolae Iorga
a făgăduit celor prezenţi să insiste în mod special asupra
domniei lui Cuza, „de oare ce a fost mult discutată şi dis-
cutată mai în deosebire în ultimele timpuri”. Faţă de fostul
domnitor, alungat de pe tronul României, a afirmat fără
teamă că „e cuzist, deşi delatorii acestui domn, care şi-a
sacrificat persoana, tronul şi reputaţia, încearcă să-l în-
văluie într-o ceaţă de obscuritate imorală, ca şi cum
greşelile vieţei sale casnice ar fi fost hotărâtoare pentru
soarta neamului românesc”.
În final, agentul a consemnat concluzia exprimată de
Nicolae Iorga în privinţa originii românilor. Acesta a afirmat
că „origina noastră etnică e cea Tracă, nu cea romană şi
că avem prin urmare mai juste şi mai întemeiate pretenţiuni
de vechime în locurile acestea, cotropite economiceşte şi
politiceşte de tot felul de streini”. Această mărturie, făcută
de către un agent al Siguranţei statului român, aflat în mi-
siune oficială, este de mare importanţă pentru cunoaşterea
gândirii şi faptelor marelui istoric şi patriot Nicolae Iorga,
întrucât îl absolvă de acuzaţiile potrivit cărora acesta ar fi
părintele şi susţinătorul cel mai acerb al ideii de romanitate
a românilor!
● A doua conferinţă privitoare la Istoria Românilor , în
cadrul căreia profesorul Nicolae Iorga a tratat „despre per-
manenţa noastră în Dacia”, a avut loc în seara zilei de 3
iulie 1908, orele 8½. Agentul nr. 25, integrat în publicul
prezent, constata că „numărul ascultătorilor a fost sporit cu
un grup de învăţători bucovineni veniţi din ţinuturile Sucevei
şi Homorului, prin Ardeal, la aceasta asistând în total 62
persoane”. Nicolae Iorga a susţinut că „pretinsa noastră
strămutare în regiunile balcanice e opera unor închipuiri is-
torice”, agentul notând cu rigoare argumentele sale. „Izvo-
dul care ne vorbeşte despre această strămutare - a afirmat
Nicolae Iorga - a fost scris din spiritul de a linguşi pe inca-
pabilii împăraţi romani despre care, ca să nu să zică, că a
lăsat Dacia pradă barbarilor, s’a zis că n’a putut-o apăra,
fiindcă n’a avut ce apăra, coloniştii şi elementul romanizat
fiind trecut peste Dunăre. A susţine o teorie a strămutării
noastre peste Dunăre, însămna a ne pune de-a curmezişul
celei mai elementare logice, care nu poate admite că un
neam, ce avea o vechime de mii de ani, cu o tradiţie de stat
romană să-şi sfărâme rostul, închegat într’o oarecare
formă de civilizaţie. Nu există un caz analog în istorie. Au
trecut popoare dintr’un loc într’altul, dar acele au fost
popoare nomade, popoare deprinse cu drumurile. Cu sila
însă, printr’un decret împărătesc, nu s’a putut strămuta un
neam întreg, aşa precum tălmăceşte istoricul latin”. În fi-
nalul Notei, agentul Siguranţei statului român s-a simţit
dator să redea fidel concluzia exprimată de Nicolae Iorga
referitoare la utilizarea izvoarelor istorice. Acesta a afirmat
că: „nu trebue să credem în isvoarele interesate, care ne
vorbesc de o strămutare a elementului romanizat în Moe-
sia, ceea ce ar conveni Ungurilor de exemplu, pentru a-şi
susţine teoria reîntoarcerii noastre, ulterioară aşezării lor
în Dacia”.
● A treia conferinţă din istorie a Românilor s-a desfăşurat
în 5 iulie 1908, începând cu orele 20½, Nicolae Iorga
vorbind publicului asistent despre Formarea limbei
româneşti. Spre bucuria „d-lui profesor”, asistenţa a fost
completată cu un grup de bucovineni care au părăsit cur-
surile despre limba română ţinute la Iaşi de către filologul
pag.3
Candrea Hecht. Agentul Siguranţei, prezent la conferinţă,
a consemnat critica vehementă la adresa ideilor filologului
respectiv, „care dă cele mai stranii soluţii formării limbii
noastre şi pe care totuşi un număr de studenţi bucovineni
şi ieşeni merg să-l asculte la Universitatea din Iaşi unde şi-
a anunţat cursuri de vacanţă cu învoirea oficială a D-lui
Stere”. Acesta a notat riguros afirmaţiile lui Nicolae Iorga,
începând cu adevărul potrivit căruia „o limbă e condiţia de
existenţă a unui popor, haina lui vizibilă de manifestare,
fondul său sufletesc”. „Asupra formării limbei noastre - a
afirmat Nicolae Iorga - , nu putem preciza timpul. Desigur
însă, precum ne arată fizionomia limbei şi circulaţia cuvin-
telor de primă necesitate, la formarea ei a contribuit ele-
mentul latin. Dacii şi vechii traci îşi părăsiseră limba.
Influenţele străine, ca cea slavă de exemplu, există, dar nu
domină limba noastră. Sforţările dintre anii 1800-1850 de
a da limbei române - alcătuită în structura ei, din ele-
mentele limbei latine populare şi asimilate după necesi-
tatea foncţiunei noastre particulare - un aspect pur latin au
rămas ridicule şi fără durabilitate. Limbei nu i se pot impune
legi fixe”.
Nicolae Iorga a analizat diferitele elemente şi influenţe
străine, „care au împestriţat limba noastră”, insistând
„asupra franţuzismelor preconizate chiar în parlamentul
român, unde se discută legi într’o adevărată păsărească”
şi concluzionând că „e firesc ca ţăranii să nu înţeleagă
legile noastre şi să nu se identifice cu dânsele din cauza
termenilor streini, introduşi parcă în mod expres pentru a
masca fondul lor slab”. Agentul a consemnat inclusiv po-
vaţa dată de Nicolae Iorga acelor „învăţaţi” care emit un
adevăr şi nu ţin seama de consecinţele sale, amintindu-le
că nimeni nu trebuie să considere drept adevăr „un adevăr
fals cu consecinţe dezastroase pentru poporul său”. Aver-
tismentul marelui istoric faţă de consecinţele nefaste ale
argumentelor empirice a fost consemnat astfel: „La noi, de
pildă, s’a abuzat de influenţa slavă. S’a tot spus că majori-
tatea cuvintelor, mai ales în domeniul agricol, sunt slave -
ceea ce presupune o convieţuire în delungată cu slavii. Iată
însă, că un scriitor şovinist rusneac, Rusewsky, în baza
propriilor noastre afirmări, se ridică şi spune că Ucraina
rusă cuprinde şi Moldova noastră şi că odată când această
provincie se va întregi, ea va trebui să revendice şi ţara
noastră, căci aparţine din epoca slavilor tot teritoriului rus-
esc”.
2. De la întemeierea Principatelor la epoca lui Cuza
● În seara zilei 8 iulie 1908, profesorul Nicolae Iorga a ţinut
conferinţa despre Întemeierea principatelor române. Agen-
tul prezent a notat în amănunt trei dintre teoriile elaborate
asupra „acestei chestiuni”, expuse critic de către Nicolae
Iorga: „Prima, a d-lui Xenopol, în baza căreia Muntenia a
fost întemeiată de Făgărăşeni, teorie falsă şi învinsă. A
doua, a bătrânului răposat Haşdeu, care deosebeşte o
mulţime de domni, închipuiţi de fantasia lui bogată. Şi a
treia cea adevărată, a d-lui prof. Onciul, în baza căreia
Muntenia s-a întemeiat de voievozii Olteni, cari au cucerit
treptat teritoriile Haţegului şi Făgăraşului, la început pentru
regii unguri, apoi, subt Ludovic Basarab, rămânând, printr-
o victorie asupra lui Carol Robert, în stăpânirea românilor”.
Nicolae Iorga a adus în sprijinul acestei ultime teorii „nu-
mele judeţelor din Oltenia, nume cari desemnează per-
soane existente, pe când cele din Muntenia au fost datorită

apelor sau Munţilor”, iar despre Moldova a afirmat că:
„cucerirea ei s’a făcut în timp de 60 ani, de la centru spre
nord şi apoi spre sud, absorbindu-se pe rând influenţa un-
gurească şi a negustorilor italieni din sudul Basarabiei”.
Din Nota agentului reiese că Nicolae Iorga a făcut genealo-
gia unor familii de boieri români, precum Sturza şi Carp,
„care, deşi se crede neam de prinţ, totuşi e un modest
răzeş din Moldova”; a explicat cuvintele Voevod şi Kneaz,
adăugând că „ultimul titlu de nobleţe îl întâlnim şi azi la cel
mai mare bărbat de stat al Românilor, Kneazul Moruzi”; a
reamintit că „unii Domni Români nu s’au sfiit să se intituleze
Voevozi ai tuturor Românilor”, „căci pe atunci nu exista spir-
itul de servilism faţă de persoana Domnului, ca astăzi”; a
afirmat răspicat faptul că în acel moment constata „o lipsă
de demnitate şi mândrie naţională, teama de diplomaţiile
streine, care ne împiedecă să ne realizăm idealurile de frica
Europei”.
La sfârşitul conferinţei, Nicolae Iorga a anunţat cu bu-
curie faptul că în urma articolelor sale din ,,Neamul Româ-
nesc”, „bucovinenii cari merseseră la Iaşi să audieze
cursurile de vacanţă ale d-lui Candrea-Hecht, şi-au luat
bagajul şi au plecat, deşi cursurile erau plătite de guvern şi
puse sub auspiciile lui”.
Agentul a consemnat faptul că întreaga conferinţă a fost
presărată de „vehemente şi muşcătoare aluzii politice la
partidul conservator-democrat”, „a cărui menire fără rost se
aseamănă cu împerecherea ciudată a istoricilor cari au afir-
mat că Moldova a fost întemeiată de o dublă personalitate:
Bogdan-Dragoş”.
În seara zilei de 9 iulie 1908, Nicolae Iorga a vorbit de-
spre Politica domnilor noştri. Agentul prezent a consemnat
în Nota-raport că înainte de a atinge fondul chestiunei,
Nicolae Iorga a comparat „politica externă pe care o facem
azi, cu cea pe care o făceau domnii noştri în trecut”,
ajungând la concluzia că „politica noastră de azi e degen-
erată, e servilă, e umilitoare, întru cât nu serveşte de loc
interesele noastre, ci le menajează pe ale vecinilor noştri”.
„D-nul profesor” a afirmat că societatea românească era
marcată de o notă de servilism care „a pătruns până şi în
cele mai înalte raporturi ale noastre”, la care a adăugat
vanitatea „care ne-a caracterizat în toate vremile”. „E dea-
juns să treacă un Suveran pe la noi - a explicat Nicolae
Iorga - şi prietenia s-a cimentat. În felul acesta lucrăm cu
Tripla Alianţă şi cu statele vecine, fără să putem obţine cel
puţin un tarif vamal convenabil, şi cu noi înşine nu lucrăm,
căci în înalta înţelepciune a bărbaţilor noştri, cari dau inter-
vievuri neîntrebaţi, pentru noi nu există chestia mace-
doneană, precum n’a existat chestie ardeleană ori
jidovească. Din contra, politica domnilor noştri din trecut
s’a relevat printr’o mare cuminţenie, isteţime şi patriotism.
Şi cei mai mari dintre voevozii români nu s’au sfiit să
ofenseze pe vecinii lor, care nu le-ar fi menajat interesele”.
Analiza efectuată de Nicolae Iorga asupra politicii tuturor
voevozilor care au avut „oarecare însemnătate pentru is-
torie - până la Mihai-Viteazul”, l-a interesat mai puţin pe
Agentul 25, care nu a consemnat în amănunt aspectele de
interes.
În seara zilei de 11 iulie 1908, Nicolae Iorga a confer-
enţiat despre Politica lui Mihai Viteazul. Agentul prezent la
conferinţă a consemnat că „D-nul profesor” a analizat situ-
aţia ţării româneşti şi raporturile ei cu vecinii, pentru a
ajunge la concluzia că „singura putere pe care se putea
pag. 4
sprijini Mihai era Austria, căreia s-a închinat şi i-a oferit ser-
viciile”. „Şi dacă Mihai s’a înşelat în speranţele sale şi dacă
a fost desamăgit - a continuat „D-nul profesor” -, aceasta
nu l’a îndreptăţit să rupă relaţiunile cu o putere căreia îi
jurase credinţă”. Agentul a reţinut în mod expres referirea
lui Nicolae Iorga la „caracterul voevozilor noştri”, despre
care a afirmat că „erau oameni cuminţi şi cinstiţi, şi care nu
visau mai departe peste rosturile şi gospodăria lor”. În final,
s-a simţit dator să consemneze riguros concluzia oratorului:
„Şi dacă azi avem o clasă conducătoare care ne duce la
ruina socială şi la corupţia morală - a spus Nicolae Iorga -
asta se datoreşte faptului că fiinţa ei etnică e problematică
şi alcătuită din elementele streine cari s’au pripăşit cândva
în ţările noastre şi a parvenit”.
În 12 iulie 1908, Nicolae Iorga a conferenţiat despre Re-
laţiunile politice dintre principatele Române şi Rusia pe de-
oparte, iar Austria pe de alta. El şi-a început expunerea
„cu Brâncoveanu şi a continuat cu Cantacuzino”, apoi a re-
latat împrejurările în care ni „s-a furat Bucovina” şi o parte
din Basarabia, expunând „pravoslavnica doctrină a politicei
ruseşti pentru a ajunge la concluzia că Ruşii totdeauna ne-
au înjosit şi ne-au sfâşiat în numele creştinismului ortodox”.
În Notă a fost consemnată „vehemenţa fără margini cu
care dl. Iorga a atacat pe diplomaţii şi istoricii ruşi”, smul-
gând prelungite aplauze din partea studenţilor şi publicului
care atingea cifra de peste 100 persoane. „Dacă e o ură
legitimă în poporul nostru - a spus Nicolae Iorga - o ură
care trebue să clocotească de nerăbdarea răsbunării, e ura
împotriva ruşilor. Şi diplomaţii noştri pot face cochetării cu
Ruşii, pentru a stoarce o convenţie favorabilă cu Austria,
dar poporul român nu va trebui nici odată să lege prietenie
cu Ruşii”. De asemenea, a expus şi împrejurările „hoţeşti”
în care ni s-a ,,furat” Bucovina, „o bună parte din Moldova
frumoasă, unde zac oasele voevozilor noştri mari, unde
stau ruinate cele mai elocvente mânăstiri şi unde se răsfaţă
cele mai fertile şi binecuvântate lanuri”.
Nicolae Iorga şi-a încheiat disertaţia cu un apel patetic
la cei prezenţi, făcând trimitere la o realizate crudă: lanurile
lui Froim şi Mochi Fischer, lui Kalman, lui Guttman, lui
Juster, ale unor „descendenţi ai boerimii noastre vechi” şi
ale altor „patrioţi cari îşi pun talentul lor fin în serviciul in-
tereselor democratice” erau lucrate de nişte fiinţe „stoarse
de vlagă”, identificate în ţăranii din Moldova de Sus, care
ajunseseră „ca nişte dobitoace împovărate de mizeria fizică
şi morală”.
El a afirmat că „e de datoria noastră să veghem, să lup-
tăm, să ne manifestăm cu ultimul accent al energiei şi in-
dignării noastre, împotriva acestor oameni, cari ne storc
mijloacele de existenţă fizică şi ne conrup moravurile prin
aceiaşi bani pe care îi au din sudoarea ţăranului nostru”.
După cum reiese dintr-o Notă întocmită de acelaşi
agent la 15 iulie 1908, „cursurile de vară” de la Vălenii de
Munte erau frecventate „de un public din ce în ce mai nu-
meros”, îmbogăţit cu „studenţi din Ardeal şi învăţători din
Ildişeşti (Bucovina)”. Despre Nicolae Iorga, agentul respec-
tiv consemna că „Verva şi entuziasmul fără margini cu care
vorbeşte, înlănţuirea în care pune evenimentele cu actual-
itatea şi mai cu seamă biciuirea moravurilor politice şi so-
ciale îl face foarte simpatic tuturor. E primit cu aplauze, e
întrerupt cu aplauze şi sfârşeşte prin a i se face ovaţiuni
entuziaste. Aproape că nu există locuitor în localitate care
să nu-l privească cu un respect şi o dragoste nesfârşită”.

În seara zilei de 16 iulie 1908, Nicolae Iorga a vorbit
despre Epoca de deşteptare naţională cristalizată în croni-
cari şi în urmaşii lor care au pregătit revoluţia de la 1848.
Din Nota agentului reiese că la aceasta au asistat peste
250 persoane, între care „foarte mulţi soldaţi bacalaureaţi,
ofiţerii toţi şi mulţi localnici”. „D-nul profesor” a analizat
starea ţărilor române înainte de ‘48, accentuând că
„răspânditorii ticăloşiilor n’au fost boerii, ci aceia care le-au
condus în interesul lor meschin”. El a explicat că boierii au
fost nevoiţi să alterneze între politica rusească şi austriacă,
deoarece prima „ne făgăduia îmbunătăţirea soartei pre-
conizând principiul fricei, principiu în baza cărui credea că
pot cârmui poporul nostru, aşa cum crede astăzi că-şi va
cârmui turma inconştientă a poporului său”, iar a doua „ne
făgăduia o bună administraţie, aşa cum guvernul de azi
crede că singura soluţie a problemelor noastre sociale este
o bună administraţie, care să împuşce după un regulament,
să bată după un regulament şi să ofere cu porţia trebuinţele
vieţii”. Însă, a reamintit că ambele politici „totdeauna ne-au
fost fatale”.
Apoi a vorbit despre „cronicarii care au răspândit ideea
naţionalităţii noastre romane”, precum şi despre „cei trei
transilvăneni, Micu, Şincai şi Maior, cari au accentuat-o”,
afirmând că „de aci încolo poporul nostru dă semne de
viaţă politică, întru cât îşi pregăteşte cele trei principii nece-
sare acestei vieţi: cultura, conştiinţa şi avutul”.
Agentul a consemnat amănunţit analiza referitoare la
profilul boierimii de la începutul veacului al XIX-lea, carac-
terizată de ifosele „observate şi azi la nobilimea noastră,
care e vinovată de crima îngrozitoare de a fi ridicat zăgazul
între ea şi pătura nenorocită a ţăranilor”. „Din cauza ifoselor
acestora medievale şi ridicule - a spus răspicat Nicolae
Iorga -, nu s’a putut face la noi o politică utilă şi naţională
şi mai ales nu s’a putut face nici în Bucovina, acolo unde
titlurile de nobleţă au fermecat mintea nobilimei româneşti.
De asemenea, a comparat boerimea timpului său,
„decăzută şi degenerată”, „care nu ne inspiră de cât des-
gust şi antipatie”, cu vechea boerime din veacul al XVIII-
lea, găsind în acel timp „figuri venerabile, în faţa cărora
te-ai fi închinat cu respectul, nu pe care ţi-l dă mulţimea
decoraţiilor, atârnate în faţă şi-n dos, dar de atitudinea lor
demnă şi de cinstea persoanei lor”.
Analizând „făurirea idealului celui nou, prin şcoala lui
Lazăr”, Nicolae Iorga a reamintit că: vitalitatea unui popor
„nu se crează prin parlamente şi legi hibride, ci prin şcoală,
unde se poate desvolta tineretul care e menit să se pună
în serviciul acelui ideal”; dezideratul dezrobirii economice
„nu trebue pus în programul partidelor politice cari fac din-
trânsul un mijloc de exploatare a conştiinţelor, ci în progra-
mul şcoalei, care formează caracterele”; atâta cât va dura
„zăgazul” între clasele sociale, „poporul va rămâne tot în
starea de mizerie în care se află”. El şi-a exprimat speranţa
că „zăgazul trebue să cadă forţamente, căci e în firea lu-
crurilor care îl precipită”. Agentul a redat riguros filipica lui
Nicolae Iorga referitoare la „felul cum se exploatează pro-
ducţia solului nostru şi cum o imensă bogăţie, ca petrolul,
se dă pe mâna streinilor, fără frică de Dumnezeu şi fără
conştiinţa că secătuindu-se pământul cu o furie sălbatecă
şi necruţând nimic pentru viitor, ajungem a lăsa drept
moştenire o mizerie cumplită”.
În 17 iulie 1908, „Dl. prof. N. Iorga” şi-a încheiat seria
lecţiilor de istorie, analizând Epoca lui Cuza. În Nota în-
pag. 5
tocmită, agentul a consemnat critica la adresa politicienilor
care doreau să instaleze o inscripţie pe monu-mentul lui
Cuza, din care ar reieşi că „acest mare om a unit 2 mici
provincii orientale”. Nicolae Iorga a arătat că „actul solemn
al unirei principatelor, care ne-a călăuzit viaţa noastră mod-
ernă, care ne-a zguduit din toropeala unei conştiinţe ador
mite, care a chemat neamul nostru la o nouă viaţă socială,
a rămas totuşi închis în analele istoriei, fără să încrusteze
în bronz ori marmură strălucirea unei personalităţi istorice
de exclusiv cea mai mare valoare”. Mai mult, a afirmat că
„în Cuza se rezumă toată munca noastră de secole înde-
lungate şi mai ales toată demnitatea şi destoinicia neamu-
lui. El a fost omul hotărât, căruia nu i-au plăcut fasturile,
care nu s’a entuziasmat de laude deşarte, care n’a îngăduit
linguşirea, care a lovit fără milă în cei făţarnici. Şi cu toate
astea, un grup de politicieni alături de o armată nemernică,
mizerabilă şi criminală, care şi-a călcat jurământul de
onoare, Cuza a fost silit să abdice, el care era hotărât să
abdice după ce avea de gând să-şi completeze opera
politică”. Apoi, ştiind poate că în sală se aflau şi „urechi” ale
Siguranţei, a spus răspicat în faţa celor prezenţi: „E natural
că atât cât vor exista persoane amestecate în acest com-
plot odios şi mişel, lui Vodă Cuza să i se refuze onoarea
meritată de a avea o statuă”.
„D-nul profesor” s-a dezlănţuit, făcând aluzii la slăbiciu-
nile puterii politico-statale, cu referire directă la regele Carol
I, arătând că: „Ori cât de prudent ar fi un cap încoronat oare
care, ori cât s’ar bucura de stima puterilor cu care-l leagă
interese de familie şi ori de câtă înţelepciune e dat ca
model, totuşi, lipsindu-i eroismul, îndrăsneala actelor
politice, n’are valoarea pe care ar trebui s’o aibă. Riscând,
săvârşeşti minuni, şi săvârşind minuni, istoria te imortal-
izează. Iată de ce în 40 de ani, activitatea noastră politică
se reduce la meschine hărţuieli de partide, în dauna intere-
sului obştesc”.
La sfârşitul expunerii, Nicolae Iorga a explicat „motivul
lipsurilor noastre de azi prin aceea că toate binefacerile ne-
au curs ca din cer. Noi n’am frământat în sînge idealul nos-
tru ca Bulgarii de pildă. Instituţiile noastre n’au fost expresia
unanimă a noastră, a tuturor”. El a oferit şi soluţia, astfel:
„căutând ca prin grai, prin scris şi prin norme fireşti de con-
ducere să cizelăm asperităţile inconvenienţelor sociale
care ne chinuiesc şi printr-o tendinţă de fraternizare între
clasele sociale şi solidaritate între partidele politice să ne
studiem reciproc neajunsurile”.
Concluzie: Agentul 25 al Siguranţei Generale a statului
român, prezent în misiune ordonată la lecţiile de istorie
ţinute de Nicolae Iorga la şcoala de vară organizată la
Vălenii de Munte în anul 1908 nu va fi cunoscut, poate,
niciodată după numele real. El a lăsat, peste veacuri, o
mărturie extrem de valoroasă, prin exactitate şi rigoare, de-
spre cel care a fost numit, pe bună dreptate, „dascălul nea-
mului”, fără să fi pretins decât avantajul moral de a nu fi
prigonit de cei care în anumite conjucturi au condus des-
tinele naţiunii române. Cazul confirmă un adevăr de necon-
testat: indiferent de regimul politic sub care au fost nevoiţi
să-şi desfăşoare activitatea, „oamenii informaţiilor” au
apărat, cu gândul şi cu fapta, valorile sociale şi au conser-
vat, prin documentele produse, memoria istorică a naţiunii
române.
dr. Aurel V. David

Studii şi cercetări de dacoromânistică, sociologie şi drept
Geţii, dacii.Dacia în scrierile câtorva
principali cronicari români
Constantin Mocanu
Precizez din capul locului că în această comunicare mă
ocup numai de problema dacă aceste cuvinte, geţi, daci,
două cuvinte care indică, în fapt, aceeiaşi realitate, şi dacă
cuvântul Dacia, care indică locul, teritoriul, ţara, statul, le
întâlnim în texte, fie manuscrise, fie tipărite. Tema poate fi
urmărită şi pe studiul altor categorii de informaţii, şi anume
pe informaţii extrase din literatura folclorică, din mitologii,
din inscripţii şi din alte probe descoperite arheologic, de la
noi şi din alte zone.
Pentru etapa căreia îi spun etapa întâia, altfel spus-
etapa Antichităţii clasice, problema a fost şi este rezolv-
abilă, în sensul că cercetarea a fost şi este posibilă întrucât
s-a putut baza şi se poate baza pe texte, e drept, pe texte
externe, căci la noi nu au existat atunci texte interne, adică
geto-dacice.
Îmi place să spun că şi eu într-una din lucrările mele în-
tocmită pentru uz universitar am strâns un mănunchi de
texte antice, desigur externe, cărora le-am verificat traduc-
erea şi în subtextul paginilor cuvântul sau cuvintele cu rol
noţional mai special le-am reprodus în limba originalului şi
cu literele alfabetului corespunzător, adică latinice, greceşti
şi slavone, pentru ca să nu fie în nici un fel vreo înde-
părtare de la înţelesul care s-ar putea crea prin
transpunerea în limba română.
Cu diferenţă faţă de prima etapă, pentru care, după cum
am văzut, de bine de rău avem texte, externe, nu pe toate
câte ar fi trebuitoare, căci unele s-au pierdut ori au fost dis-
truse, ceea ce a fost în multe cazuri o ireparabilă dispariţie
care a adus goluri în descrierea antichităţii, dar şi în de-
scrierea primelor secole ale noii etape care i-a urmat, etapa
Evului Mediu. Etapa aceasta, căreia îi zic etapa a doua,
care şi ea nu are texte interne pe această temă, dar are şi
ea texte externe, îndeosebi bizantine, în care referitor la
tema noastră de aici se întâlnesc, nu multe, consemnări
ale cuvintelor geţi, daci, Dacia, de regulă în forma gheţi,
dachi, Dachia, căci nu ajunsese să se perceapă pronunţia
cu ge, ci, deşi această pronunţie provenea nu din latina cla-
sică, ci din latina populară, din care s-a format, împreună
cu riminiscenţele dacice, limba noastră, româna. În ceea
ce priveşte cronicarii bizantini, care erau ceva mai riguroşi,
dar care rămâneau şi ei întunecaţi de obscurităţi, denu-
meau adeseori seminţiile care trăiau de mai mult timp pe
aici ori care veneau din alte părţi aici cu denumiri din Anti-
chitate şi trebuie să fim foarte atenţi în descifrarea etnoter-
minologiei lor. De exemplu, unul dintre aceşti cronicari le
zicea hunilor daci.
pag. 6
În unele texte, oricât le-am cerceta cu toată perseve-
renţa, nu întâlnim nimic sau aproape nimic despre geţi,
daci, întrucât multe secole la rând nu prea era ce să fie
reflectat, pentru că după cucerirea romană, geţii, dacii,
care într-adevăr nu au fost exterminaţi, dar au fost înmpinşi
la periferia vieţii politice publice şi nu s-a mai ştiut de ei, iar
ţara lor, cu denumirea ei, Dacia, a incetat să mai existe. Nu
întâmplător un erudit savant susţinător al continuităţii, ca
Bogdan Petriceicu Haşdeu, cu referire la această etapă, se
întreba: Pierit-au dacii?
Trecerea de la Antichitate la Evul Mediu a însemnat neîn-
doielnic progrese, înaintări pozitive ale istoriei, a însemnat
însă şi distrugerea multor realizări, materiale şi cultural-
spirituale, ale Antichităţii, distrugeri la care a cotribuit şi
creştinismul, pentru a umbri şi chiar a şterge urmele
păgânismului. Monumente ale Antichităţii au devenit ruine
şi au rămas aşa sute de ani; un autor făcând istoria Italiei,
şi descriind peisajul, spunea că pe colinele Romei creşteau
bălării pe care le păşteau caprele!
Să ne gândim şi ce a fost la noi, aici la Carpaţi, la Dunăre,
la Marea Neagră, la Nistru şi la Tisa. Cine a încercat la noi
să arate în ce stare au dăinuit construcţiile de la
Sarmisegetusa, de exemplu, ruinele ei, acoperite de
pământul adus de vânt şi de iarbă până târziu! Dacă în An-
tichitate începuseră pe baze ceva mai informate, să zicem
mai ştiinţifice, să se caute originea cetăţilor, a statelor, a
popoarelor şi să fie descifrate din ambianţele mitologiilor,
în Evul Mediu s-a făcut un pas înapoi, creştinismul a fixat
o dată precisă şi stabilă Facerii lumii, anul 5008 sau
5009(după cum era atunci începutul de an în calendar) şi
a introdus interpretarea că originea tuturor, şi a popoarelor,
era hotărâtă de divinitate.
Prin apariţia a ceea ce numim Renaşterea, mai întâi mica
Renaştere din vremea lui Carol cel Mare în Franţa, apoi
după alte câteva asemenea fenomene, prin apariţia şi ex-
tinderea Renaşterii din Italia, a început să fie redescoperită
Antichitatea, a început să se afime Umanismul, care punea
în centrul atenţiei Omul, cu puterea lui de creaţie indepen-
dentă.
Şi în ţările române apar semne de progres mai înnoitor,
treptat limba slavonă este înlocuită şi apar din ce în ce mai
mult scrieri în limba proprie a poporului român, limba
română.
În Europa centrală si sud-vestică domina încă elogiul ro-
manităţii, şi foarte des cronicarii care atingeau în scrierile
lor probleme de origine a popoarelor, de caracterizare a lor,
trimiteau la o origine romanică ( să nu uităm că în această

Europă limba oficială, singura îngăduită în biserică şi în
cancelarii era limba latină);cronicarii noştri, cei mai însem-
naţi, influenţaţi tot mai mult de curentul umanist, renascen-
tist, au început să înţeleagă că a fost cândva şi o lume
geto-dacică, că originea romanică a românilor nu este ex-
clusivă, că în fapt lumea geto-dacică stă la baza naşterii
poporului român.
Grigore Ureche(cca 1590 sau 1595 – 1647) a fost primul
cronicar român care şi-a scris cronica în româneşte, el nu
s-a dezlipit însă de ideea dominantă potrivit căreia la baza
originii poporului român stau romanii; ne este cunoscută
fraza aceasta: „ Românii câţi se află lăcuitori în Ţara Un-
gurească şi la Ardeal, şi la Maramureşu, de la un loc sântu
şi cu moldovenii şi tot de la Râm să trag”.
Miron Costin (1633-1691) a pus problema originii mai
nuanţat. S-a ocupat de problema hotarelor Daciei, de
numele ei, de populaţia autohtonă pe care o considera ven-
ită „cu multe veacuri înainte de Hristos”, spune că a venit
„din părţile Hindiei pe aceste locuri cînd lumea mai rară a
fost în oameni” ; a luat de la Toppeltin, istoric sas, ideea că
urmaşi ai „acestor dahi” se ţin saşii din Ardeal. Arată put-
erea dacilor lui Decebal când li se plătea tribut de către Im-
periul Roman în timpul lui Domiţian; nu zice că romanii au
fost cotropitori, ci provocaţi, căci le plăteau dacilor bir „să
nu le robească ţările, că prăda şi dachii Italia cu călărimea,
până în zilele lui Traian”.
Vorbeşte de războiul romanilor cu dacii; vorbeşte pentru
prima oară de exterminarea dacilor, spune că tot neamul
dacilor a fost „ în risipă de pe aceste ţări”; „ Câtă ţară a
rămas pre loc, prostime, ţărani, toată o au scos-o Traian
de pe aceste locuri peste munţii care o desparte Ţara Un-
gurească dinspre noi”. Limba saşilor(adică limba geţilor)
este limba vechilor romani, „ amestecată sau mai mult stri-
cată cu sârbască, rusască, dăţască, horvatscă, slove-
nească”.
Constantin Cantacuzino, stolnicul (cca 1640-1716),
spune că sunt controversate ştirile despre locurile de unde
au venit „dachii şi gheţii, cărora le zicem goţi”, unii zic că
au venit din Scandinavia, alţii „ de la Dais, carii sânt în
Sciţia asiatică”. Că înainte de daci au fost alţii, gavrişti şi
ghestovoţi. „Ci noi mai vechi de acelia nu căutăm. Căci câte
mai sus vom umbla, scurmând şi cercând acele vechituri,
atâta mai la întunerec vom da şi nu alt vom afla, fără basme
şi poveşti, numai”. Că dacii erau oameni „varvari şi groşi,
idolatri”, dar „ Iară ostaşi mari şi tari în bătaia războaielor,
nepoftitori a se supune altora, nici a să birui de alţii îngă-
duia şi vecinii lor foarte de dânşii să spăria”. Critică pe
cuceritori. „Acestora dară” (dacilor) „mergând numele şi
vestea cum sunt...împăraţii romani poftitori de lăţimea îm-
părăţiei lor fiind, precum toate împărăţiile putearnice sunt
lacome de a supune pe alţii...de multe ori şi în tot chipul au
trimis să supie şi pre acei dachi”. Romanii de multe ori au
trimis oşti mari şi grele asupra dacilor, „ care însă mai multe
ori biruite decât biruind s-au întors. Precum Tesar Augustu
a venit asupra lor, dachii însă au biruit, atunci craiul lor fiind
Birebusta”. Decebal se înfrunta cu „ O împărăţie mare şi
puternică ca aceea a romanilor, cum se pomeneşte, câtă
putere şi câtă avuţie au trebuit să aibă de au putut sta atâta
împotrivă şi a răbda”. Însuşi Traian a trebuit să vină aici
într-un război fără certitudinea victoriei, război scump plătit,
în care împăratul şi-a rupt hainele pentru a lega rănile vic-
timelor; după unii, Decebal a fost prins şi ucis de romani,
pag. 7
după alţii şi-a ales singur moartea. „Risipirea” dacilor a fost
ca „luare a puterii”, nu ca „stingerea lor”.
Dimitrie Cantemir (1673-1717) a reluat problema orig-
inilor şi le-a dat o origine scitică. Populaţia a fost extermi-
nată „până la unul”, dar se contrazice când vorbeşte de o
datină veche, de faptul că romanii nu au nimicit religia cea
veche, că norodul încă „ nu s-a curăţat desăvârşit de
necurăţia cea veche, căci se închină şi acuma în poezii şi
cântece la nunţi, îngropăciuni şi alte întâmplări ştiute la
câţiva zei necunoscuţi şi care se vede că se trag din idolii
cei vechi ai dachilor” şi se găsesc vorbe „rămase pesemne
din graiul cel vechi al dachilor, căci ele nu se cunosc nici în
graiul latinesc şi nici în graiurile noroadelor megieşe”. A
enumerat pentru prima oară „ pe cei cinci crai ai dachilor”
(unele nume ireale, altele însă ne duc cu gândul la cele
reale) „Sarrulis(sau Corilus), Verusista(Verevista), Ghest-
blid, Derlenau, Decheval, om nu numai în lucrurile oşteşeşti
prea vârtos, ce încă şi la minte prea scuţit şi plin de
meşteşuguri”. Pentru prima oară apare la el numele lui
Zamolxis, „ carile au fost nu neînvăţat filosof”, ci şi hatman
al oţilor”, adică al geţilor. Vorbeşte şi el de un război pe care
romanii l-au avut cu dacii, pe care îi caracterizează astfel:
„Dachii sunt mai viteji decât toţi varvarii, şi aceasta nu
numai căci şi cu sufletul şi cu trupul sunt oameni prea vâr-
toşi, ce încă pentru căci ei nu cred precum moartea să fie
sfârşitul vieţii, ce socotesc ca cum ar fi o trecere la alte lă-
caşuri nouă”.
Am folosit termenul: cronicari, cronică; aceşti termeni
sunt cei mai potriviţi pentru scriitura de dinainte de etapa
acestor cronicari de care m-am ocupat în această comuni-
care. Între termenul cronică şi termenul istorie (ca ştiinţă)
este o anumită corelaţie; în definitiv, primvind în orizont cât
mai cuprinzător, cronica este un stadiu către istorie, este
stadiu al istoriei, este istorie. Cronicile scriitorilor din care
am excerptat au în proporţie mai mică, şi, pe măsura curg-
erii timpului, în măsură mai mare caracteristici de istorie;
în această privinţă, este o deosebire crescândă de la Grig-
ore Ureche la Miron Costin, de la Miron Costin la Constan-
tin Cantacuzino, de la Constantin Cantacuzino la Dimitrie
Cantemir, care are în scrierile lui încă o seamă de carac-
teristici de cronică, dar are predominant caracteristici de is-
torie cu iz modern, ştiinţific, savant.
Regretatul Ion Rotaru, în masiva operă care a fost
adunată şi tipărită prin grija domnului Geo Stroe în anul
2009, prin ce a scris spre sfârşitul comentării operei lui
Dimitrie Cantemir afirmă o dată în plus această calitate de
savant a Principelui: „Împărţită în două părţi, Prolegomena
şi Hronicul propriu-zis, prima cunstând din trei cărţi şi cea
de-a doua din zece, lucrarea lui Cantemir reia aceeaşi
problemă( în termeni noi şi cu dovezi scoase din toţi istoricii
lumii), pe care o tratase înainte de el Miron Costin în „De
neamul moldovenilor” şi stolnicul Constantin Cantacuzino
în Istoria Ţării Rumâneşti, povestind istoria poporului
român de la daci şi geţi, de la războaiele lui Traian şi De-
cebal, până la întemeierea statelor feudale ale Ţării
Româneşti şi Moldovei, în secolul al XIV-lea. Un asemenea
plan ambiţios, dus la îndeplinire în diferite moduri, conform
concepţiei autorilor şi epocilor la care scriau, vom mai în-
tâlni la Gheorghe Şincai, Bogdan Petriceicu Haşdeu şi
Nicolae Iorga, spirite romantice, naturi proteice, înrudite cu
aceea a lui Dimitrie Cantemir.”
 pag. 8
posibil povara datoriilor Statului. El va atinge pe toţi a căror
FĂRĂ CUVINTE:
avere sub orice formă, peste cea dela 1 Ianuarie 1915, a cres-
cut cu mai mult decât 15%, calculat ca creştere normală.
În sesiunea ordinară (prelungită) 1919-1920, a Senatului,
ministrul de finanţe, Nicolae Titulescu, propune spre discuţii şi
PROIECT DE LEGE: x)
aprobare „Legea pentru crearea unui impozit progresiv pe
averea şi pe îmbogăţirea din timpul răsboiului”. Această lege
Art.1.Militarii, jandarmii şi funcţionarii publici, actuali şi foşti,
este „votată în Adunarea Deputaţilor, în şedinţa dela 3 Iulie
cari posedă averi imobiliare (moşii, imobile, păduri, vii etc),
1921 şi adoptată cu o majoritate de una sută douăzeci şi două
precum şi orice avere mobilă făcută pe intervalul dela 23 iunie
voturi, contra unsprezece”. x)
1913, data declarării războiului româno-bulgar până în
Senatul. Sesiunea ordinară (prelungită) 1919 – 1920.
prezent, sunt obligaţi să dovedească, cu acte în regulă,
Expunere de motive la Legea pentru crearea unui impozit
provenirea averii lor.
asupra câştigurilor de război. (Monitorul Oficial).
Art.2. În caz când cei vizaţi prin această Lege nu vor putea
Ţara trece prin împrejurări grele financiare; finanţele
face dovada cerută, averea lor va fi confiscată în folosul Strat-
Statului Român sunt sleite; ţara este sugrumată econom-
ului.
iceşte; valoarea monedei române dispărută pe pieţele străine;
Art.3. Un Regulament special va statornici dispoziţiunile pentru
nimeni nu munceşte, nimeni nu produce, nu numai pentru
aplicare acestei Legi.
ţară, dar nici încă pentru nevoile lui, deci cu atât mai mult nu
Şi în Adunarea Deputaţilor din 6 august 1920 s-a discutat de-
putem avea export; toţi, dar absolut toţi, nu se gândesc decât
spre acest Proiect de Lege. Iată Proiectul:
cum ar putea, fără muncă, fără bătaie de cap, fără grije, fără
Cap.I. Obiectul impozitului.
nici o trudă, să trăească bine, să se plimbe, să speculeze pe
Cap.II. Cotele impozabile şi scara impozitelor (câştigul de
semenul lui sau chiar pe Stat, să se îmbogăţească fără jenă,
război - surplusul faţă de venitul normal - de la 1.000 lei la
fără ruşine, fără frică, nici chiar de legi, pe spinarea oricui,
peste un milion lei, cu un impozit în surplus, progresiv, de la
numai bani şi iarăş bani, avere şi iarăş avere să-şi ago-
10% din surplus, la 90% din surplus.
nisească, să grămădească, fără a ţine seama că şi altul tre-
Cap.III. Constatarea câştigurilor de război.
buie să trăiască.
Cap.IV. Sancţiuni (Art.16: Contribuabilii care vor denatura ade-
Mulţi, chiar foarte mulţi şi-au pervertit conştiinţele să
vărul, în dfeclaraţiile lor privitoare la veniturile din anii 1915-
speculeze nu numai avutul şi pe cei bogaţi, dar chiar mizeria
1920, se vor pedepsi cu o amendă egală de cinci ori valoarea
omenească. Pe când asupra unora nenorocirile războiului au
impozitului pe venit, pe baza venitului ce trebuia să declare.
venit potop, i-au copleşit şi doborât în mizerie, distrugându-le
În caz de falsificări în scripte şi de deturnare a adevărului, cu
până şi speranţa celui mai modest culcuş; alţii, stând impasi-
vădită rea credinţă, vinovatul se va pedepsi cu de zece ori val-
bili, ba chiar aşteptând ca aceşti nenorociţi să le cadă pradă,
oarea impozitului datorat şi cu închisoare de la 5 zile la 3
au împins, prin îndărătnicia lor, ca lipsa, foamea şi mizeria să-
luni...).
i îmbrăţişeze. Pe când unii umblă cerşind un culcuş sau o
Art.17. Funcţionarii publici, cari vor da informaţii false sau vor
bucăţică de pâine, alţii se desfată în palate, în chefuri şi orgii,
ascunde adevărul cu bună ştiinţă, se pedepsesc cu o amendă
în automobile şi landouri cu cai ca din poveşti. Pe când Statul
de la 1.000 - 50.000 lei.
geme ca un bolnav pe patul de moarte, sub povara datoriilor
Art.18. Contravenţiunile la art.15 se pedepsesc cu o amendă
enorme şi a extraordinarelor cheltueli zilnice, aceşti îmbogăţiţi,
de la 1.000 la 100.000 lei şi în caz de vădită rea credinţă sau
speculanţi ai autorităţilor, ai neamului şi ai mizeriei omeneşti,
falsuri cu închisoare de la 5 zile la 1 an.
se desfătează în bătaie de joc a celor pe cari i-au jefuit, cu sau
Cap.V. Dispoziţii tranzitorii. (Legea de faţă intră în vigoare de
fără conştiinţă, cu sau fără muncă. Asta este nedrept, nee-
la 1 octombrie 1920)...
chitabil, necorect.
În şedinţa din 20 iulie 1921 s-a votat Legea pentru impozitul
În aceste împrejurări, naşte principiul că nimeni nu se poate
progresiv pe avere şi îmbogăţire din timpul războiului.
îmbogăţi fără muncă şi fără capital. Capitalul şi munca sunt
În trecut, unele legi ale ţării erau date pentru ca Parlamentul
cei doi factori cari conduc lumea. Capitalul şi munca trebuiesc
să aibă o preocupare, însă rareori au fost aplicate, dovadă
puse în folosul omenirii şi rezultatul lor trebuie să formeze
fiind Legea pentru impozitarea îmbogăţiţilor de război, pe care
echilibrul cu folosul ce aduc. Beneficiul lor nu poate să în-
niciodată Partidul Liberal nu a pus-o în practică, deoarece
treacă folosul omenirii; dezechilibrul produce dezordinea şi
membrii săi de frunte erau aceşti îmbogăţiţi prin nemuncă. Aşa
desfiinţarea organizmului social, mizeria. Cei priviţi mai sus
era atunci, aşa este şi astăzi, când marea majoritate din par-
n’au muncit, sau prea puţin, beneficiul lor se vede, îmbogăţirea
lamentarii ţării, indiferent de partidele din care fac parte, pro-
depăşind folosul ce au adus, acestea s’a făcut în dauna ţării
cedează identic. Dovadă stau nenumăratele articole apărute
şi a tuturor. Împrejurările războiului dînd naştere acestui
în ziare şi ştirile de la toate televiziunile din România.
dezechilibru, toată lumea trebuie să contribuie a reveni la o
Cuvântul deputatului Iuliu Grofşoreanu, ţinut în Şedinţa din 11
stare normală sau apropiată de normală.
aprilie 1924, este elocvent în această privinţă. Arată că, în co-
Să contribuim, dacă nu cu tot, cel puţin cu o parte din avutul
municările date, a cerut Prim-Ministrului să declare care este
nostru, avut nemuncit, ci venit din împrejurări independente
motivul neaplicării legii respective. Nu i s-a răspuns.
de voinţa noastră, de inteligenţa noastră, de capitalul nostru.
Principiul că ori ce îmbogăţire nedatorită străduinţei
fiecăruia, ci provenită din factori sociali, în afară de acţiunea
lui, trebuie să sufere un sacrificiu în folosul massei generale, Mircea Vâlcu-Mehedinţi
îşi găseşte aplicare. Acest sacrificiu se traduce în impozite x)Ed. Mircea Vâlcu-Mehedinţi, 2008, Colecţia: "Dezvăluiri-
către Stat, reprezentantul massei generale. Acesta este fun- Faţa necunoscută a Istoriei României", vol. "Partidele
damentul legii ce propunem, “Legea impozitului asupra câş- Politice", p.48,49
tigurilor de război”. Cu acest impozit se vor alina suferinţele x)Idem, p.51,
celor dăunaţi de război, se vor plăti imediat toate despăgubirile
cauzate din sau fără voinţa Statului şi va uşura pe cât va fi

ATACUL AVIAŢIEI AMERICANE ASUPRA
ROMÂNIEI DE LA 1 AUGUST 1943.
(Episodul de la Ogrezeni)
dr. geolog Mircea Trifulescu
După ce România, aliata
Germaniei în războiul anti sovi-
etic, pentru eliberarea Basara-
biei, Bucovinei de Nord şi
ţinutului Herţa, ocupate prin
forţă, conform Tratatului Riben-
trop – Molotov, în iunie 1940, a
declarat război Statelor Unite
ale Americii, Marii Britanii şi
Franţei, devenite aliate ale
URSS din 1941, forţele aeriene
americane au atacat prima dată rafinăriile de petrol de la
Ploieşti, la 10 iunie 1942.
Al doilea atac al aviaţiei americane asupra industriei
româneşti de petrol de la Ploieşti a fost efectuat la 1 august
1943, printr-o formaţie de 100 de bombardiere, cetăţi
zburătoare Lancaster şi Liberator, printr-un atac razant, în
timp ce aviaţia lor de vânătoare însoţitoare a bom-
bardierelor, formată din aparate Lighting, cu bifuselaj, a
rămas deasupra Dunării, în aşteptare.
La retragere, după bombardament, avioanele ameri-
cane zburau razant, la 200 – 300 m, sub platforma de nori,
pentru a se feri de artileria antiaeriană română şi ger-mană,
au ajuns în raza comunei Ogrezeni, de la vest de Bucureşti,
pe la orele 14 .
Era o zi senină de vară, dar pe la orele 13 a început să
se înnoureze, pentru care am plecat de la plajă şi baie în
apele iubitului nostru râu, Argeş, în timp ce din aer se
auzeau, la început mai încet, apoi din ce în ce mai tare, un
zumzet ritmic de motoare puternice.
Ajuns acasă, stam sub dudul cel mare din curtea casei
părinteşti şi ascultam zumzetul avioanelor, care m-a pus
pe gânduri. Mi-am zis : “ Ce să fie ? Pare să fie zgomot de
avioane grele şi multe . Oare cine ne atacă ?”.
Părinţii mei se odihneau în casa mare .
După orele 13,30, zumzetul s-a tranformat într-un huruit
puternic de motoare şi deodată am văzut trecând pe
desupra copacilor siluetele de aluminiu ale unor bom-
bardiere mari, unele cu fuselaj dublu, cu o stea galbenă pe
ele, cu patru motoare şi cu mitraliere grele la carlingele de
deasupra, din coadă şi din botul avioanelor. Atât de jos zbu-
rau, că puteam vedea multe detalii !
La un moment dat un bombardier “Liberator” trăgea tare
cu mitralierele sale grele, care erau ca nişte tunuri de bord
automate, spre nord, de unde era atacat şi incendiat de un
avion de vânătoare, Messerschmidt, al aviaţiei române şi
s-a dus până la capătul apusean al satului, unde a aterizat
forţat în nişte gropi de nisip . Contactul cu pământul, al
bombardierului avariat, a fost aşa de dur, încât motoarele
avionului s-au desprins şi s-au dus dincolo de şoseaua din-
tre Ogrezeni şi Malu Spart, pe o distanţă de 200 m.
O parte din echipaj era mitraliat de avionul nostru şi ardea
în carlinga din faţă, iar altă parte, parţial pârliţi de incendiu
au reuşit să iasă afară şi să fie luaţi prizonieri de populaţia
furioasă a satului.
pag. 9
În timpul trecerii bombardierelor pe deasupra satului, am
văzut că soră-mea Felicia umbla brambura, speriată, prin
curte. Am luat-o şi ne-am ascuns în pivniţa din casa mare.
Când mă uitam la avioane, aveam impresia că zburau pe
deasupra copacilor şi-mi produceau fiori de teamă ,
gândind că puteam să fiu împuşcat . De abia când eram în
pivniţă mi s-a mai potolit tremuratul de frică.
După circa 15 – 30’, n-am mai auzit uruitul motoarelor
de avioane şi am ieşit din pivniţă. Tata, speriat de eveni-
ment, mă întreba pe mine şi pe soră-mea :
- Unde aţi fost ? Putea să vă omoare !...
- In pivniţă . Am raspuns eu
- Staţi aici ! Am auzit că a căzut un avion la capul satului,
spre Malu- Spart, la Băleanca. Nu plecaţi nicăiri, că s-ar
putea să mai treacă şi alte avioane.
Noi n-am ieşit din curte. Aveam 18 ani şi înţelegeam bine
ce se întâmplă.Groaza de război nu era numai în Rusia,
departe, acum venise şi asupra noastră, acasă .
- Mamă, unde este tata ?
- S-a dus cu mai mulţi bărbaţi în Capul Liniei, unde se
zice că a căzut un avion mare.
Tata, Pandele Trifulescu şi cu nea Marin Maneacă s-au
dus cu o căruţă cu cai şi au luat pe cei cinci aviatori amer-
icani răniţi de incendiul din avion să-i ducă la dispensarul
medical din satul vecin, Bălăşoeni, actualmente din co-
muna Ogrezeni.
Până să ajungă locuitorii din Ogrezeni, să salveze pe
aviatori, doi inşi din sat, s-au dus imediat la avionul incen-
diat, unde au găsit un pilot cu picioarele fracturate de un
butoi greu, cu un pistol în mână, care nu murise . L-au lovit
cu o rangă în cap şi i-au luat paraşuta. Aflând autorităţile
române de acest incident, cei doi au fost arestaţi, judecaţi
şi condamnaţi pentru crimă asupra prizonierilor .
Pe la orele 15 – 16, m-am dus şi eu în Capul Liniei şi
înainte de ieşirea din sat, am văzut o căruţă cu cinci aviatori
americani, răniţi, care se ducea la Bălăşoeni, unde era dis-
pensarul medical. Acolo,jandarmii români i-au cazat pe
americani în localul de cârciumă al lui Cârmeală, din centrul
satului, unde au fost puse nişte paturi de campanie.
În timp ce căruţa cu prizonieri era încă în satul Ogrezeni,
câţiva locuitori bătrâni, foşti luptători la Mărăşeşti, au sărit
cu cuţitele la ei, pentrucă sunt duşmani, care ne-au atacat
. Tata a sărit şi nu i-a lăsat să-i omoare pe aviatori.
- Nu-i omorâţi ! Acum sunt prizonieri! Nu mai luptă !...
Astfel au rămas în viaţă prizonierii…
La Bălăşoeni, în cârciuma lui Cârmeală, prizonierii erau
bandajaţi pe porţiunile corpurilor arse de incendiul din
avion.
A fost un echipaj de 11 aviatori într-un bombardier”Lib-
erator”. Şase aviatori au fost mitraliaţi de avionul nostru de
vânătoare şi apoi arşi în avion . Corpurile lor nu erau com-
plet arse şi uneori apăreau spinări coapte ca la curcanii
puşi în cuptor, cu pielea rumenită, roşcată. La unii dintre
cei morţi erau capetele făcute scrum negru şi au rămas în
resturile avionului 2 – 3 zile, până când primăria din
Ogrezeni i-a recuperat şi înmormântat în cimitirul satului de
pe drumul Drăgăneştilor, de unde au fost dezgropaţi în
martie 1945, de familiile americanilor şi tranportaţi în U.S.A.
Discuţiile autorităţilor locale, prezente la eveniment, au
fost ajutate să se înţeleagă cu prizonierii, datorită căpitan-
ului aviator român, Oteteleşanu, moşier de la Grădinari, co-
mună vecină din aval de Ogrezeni, pe Argeş.
La Bălăşoeni, eu am îngrijit pe un pilot, a cărui mamă era

din Marsilia (Franţa) şi am putut să mă înţeleg cu el în
llimba franceză, pe care o învăţasem în Scoala Normală
din Bucureşti . Pilotul avea arsă aproape 50 – 60 % din
suprafaţa corpului, mai ales la faţă şi mulţumit de îngrijirea
mea, cât şi de faptul că a putut vorbi în franceză cu mine,
a scos ceasul de pe mână şi a vrut să mi-l dea drept mulţu-
mire.
Acest gest a fost văzut de şeful de jandarmi din localitate
: - Ce este ? A Întrebat jandarmul.
- Vrea să-mi dea mie ceasul lui drept mulţumire că l-am
pansat.
-Nu se poate ! Dă-mi ceasul !...
I-am dat ceasul jandarmului, deşi nu îl cerusem aviatoru-
lui american . Eram bucuros că pilotul trăia…Păcat că nu
i-am reţinut numele !...
Dintre cei cinci prizonieri internaţi în dispensarul im-
provizat, un pilot american, în vârstă de circa 30 – 35 ani,
nu era ars deloc, dar un glonţ de mitralieră îi trecuse prin
muşchiul biceps al mâinii drepte şi s-a oprit în tabachiera
din buzunarul cămăşii. Acum, bandajat, discuta liber şi ves-
sel cu căpitanul Oteteleşanu în limba engleză .
Aviaţia americană a fost supusă unui contraatac eficient
al aviaţiei române şi germane şi mai ales al tirului eficient
al bateriilor antiaeriene române, care trăgeau simultan
covoare de proiectile, după o metodă nouă, inventată de
comandantul unei baterii antiaeriene.
Din 100 de bombardiere, 81 au fost doborâte, care a
fost apreciată de experţii americani ca cea mai mare cata-
strofă a aviaţiei americane din al doilea război mondial.
Bombardierul care a căzut la Ogrezeni a fost atacat de
pilotul de vânătoare, Ghica Marin care, după ce a incendiat
pe inamic, a fost şi Messerschmidt-ul său lovit grav şi el şi
copilotul său au sărit cu paraşutele, dar paraşuta căpitan-
ului nu s-a deschis şi a murit ca un erou, prin cădere, la
Poenarii-Ulmi, la est de Bolintinul din Vale. Copilotul a scă-
pat, paraşuta lui deschizându-se.
Către seară, a venit un autobus “Renault” şi i-a dus pe
prizonieri la Bucureşti, într-un cantonament provizoriu,
până în aprilie 1944, când a fost organizat un lagăr al pri-
zonierilor anglo-americani în localul Scolii Normale din
strada Sf. Ecaterina, nr.2, sub dealul Patriarhiei Ortodoxe,
şcoală la care a învăţat bunicul meu, Dumitru Trifulescu, în
prima promoţie (1870 – 1873) şi eu, Mircea Trifulescu în
promoţia 1936 – 1944, unde am obţinut diploma de învăţă-
tor la 30 martie 1944.
Bucureşti,15 mai 2010.
Global Totalitarianism and
the Crisis of Neo-Lib
Move-
ment
Florentin Smarandache
Chair of Dept. of Mathematics &
Science, University of New Mex-
ico, Gallup, USA
Email:
fsmarandache@yahoo.com
Abstract pag. 10
During the past decades there are growing concerns on
the escalation and massive deprivation of the public life’s
quality, which some researchers attribute these as effects
of the so-called ‘Globalization’. To cite a few books, Prof.
J. Stiglitz’s book “Globalization and its Discontent” has
sparked debate all over the world. A somewhat less known
book which is worth to mention here is N. Hertz’s book “The
Silent Takeover.”
The present article may not offer something new com-
pared to the aforementioned ‘standard literature’ in the crit-
ical analysis of globalization, but we discuss some hints on
deep the root causes of the problems related to globaliza-
tion, not only at phenomenological-social level but also at
mathematical foundations of economics theory itself,
namely the notion of ‘utility’.
Introduction
During the past decades there are growing concerns on
the escalation and massive deprivation of the public life’s
quality, which some researchers attribute these as effects
of the so-called ‘Globalization’. To cite a few books, Prof.
J. Stiglitz’s book “Globalization and its Discontent” has
sparked debate all over the world. A somewhat less known
book which is worth to mention here is N. Hertz’s book “The
Silent Takeover.”
The present article may not offer something new com-
pared to the aforementioned ‘standard literature’ in the crit-
ical analysis of globalization, but we discuss some hints on
deep the root causes of the problems related to globaliza-
tion, not only at phenomenological-social level but also at
mathematical foundations of economics theory itself,
namely the notion of ‘utility’. Furthermore, at an ‘empirical’
level to supports our arguments, we cite some quotations
from Perkins [5], and Prof. M. Chossudovsky, who has
studied globalization extensively in the past decades. [6-
8].
This so-called “globalization” is called on Internet in the
following different ways and names, such as: global totali-
tarianism, neo-totalitarianism, new world order, global fas-
cist order, neo-fascism, today’s new fascism,
semi-colonialism, neocolonialism, global cyber hegemony
(global control and manipulation of the Internet), global dic-
tatorship, etc. where a few elites from some power coun-
tries try to take over the whole globe, which would become
a prison planet. These unscrupulous, immoral, corrupted,
genocidal, power-hungry elites will exercise an apartheid
policy against the whole world, controlling people’s soul
through their totalitarian regulation coercions.
While the present article may not offer something new
from analytical viewpoint, by relying on both phenomenol-
ogy-sociological and mathematical results, we submit the
viewpoint on the validity of the hypothesis presented
herein. The purpose of this article is to call attention from
national leaders on the extensiveness and criticalities of
the issues discussed here, and suggest them to take ac-
tions together.
Our only hope for liberty would be… to move to another
planet!
This global colonization, which we call in the present ar-
ticle Glob-Colonization, means that a few powerful circles

of elites wish to transform the third world countries into po-
litically, ideologically, militarily, economically, financially,
spiritually, culturally dominated territories.
While at first glance this proposition sounds like a fan-
tasy, comparable to the dark picture described in Orwell’s
book 1984, and some others would think that globalization
is inevitable in order to reach global prosperity; in the fol-
lowing sections we will cite a number of phenomenology-
social facts which supports our argument.
It is generally accepted among academicians (notably
S. Huntington) that in a rapid movement towards globaliza-
tion, societies tend to become unstable and therefore we
observe disintegration almost everywhere in the World. His
hypothesis is supported with plenty of statistical data in his
famous book.
Nonetheless at this point we can also ask, what if in-
stead of ‘natural tendency’ towards instability as he sup-
posed, the reality is that those small countries are merely
‘the puppets’ under the strings played by the masters of
Global Totalitarianism? In this alternative scenario, then the
national leaders of small countries are nothing more than
actors who want to maximize the ‘utility’ function of their
role as national leaders, and actually don’t care at all if by
doing so they serve the ‘grandmasters’ who want to take
advantage of the people in their countries?
This alternative hypothesis, while unknown so far to the
majority of academicians who cling to the same belief of
‘natural tendency’ hypothesis of S. Huntington, are indeed
supported by rigorous research by Prof. Chossudovsky [6-
8] and also confessions book by Perkins [5].
To support this alternative hypothesis, let us cite a num-
ber of observations in the following section.
Phenomenology-Sociology observation
These powerful circles of elites do the followings in order
to dominate the underdeveloped countries:
(a) Install puppet or at least semi-puppet governments and
presidents in underdeveloped countries, easily manipu-
lated and subordinated to them. Many times, they put in
power and support dictators, hated by the local population
(see for example Pakistan, then some countries in Latin
America, in some Arabic countries, etc.).
(b) Falsify and manipulate underdeveloped countries’ local
elections in order to bring to power marionettes subordi-
nated to them. The secret services of these powers start
by publicizing, before local elections, spurious “Gallup poll”
or “opinion statistics” that show as favorable (of course!)
their marionette politicians – in order to psychologically pre-
pare the local population for accepting these marionettes.
When the falsification of the elections does not succeed, a
flood of slandering, defamatory propaganda is lunched by
the secret services (sheltered by these power countries’
embassies/consulates/missions, etc.) against the demo-
cratically elected government.
If learning from history can be useful at all, let us cite that
in the 17th-19th centuries, Romania and other countries
under the Ottoman Empire had eastern leaders, called
“Phanariotes” (i.e. Greeks nobles from the Phanar district
of Istanbul), now local population jokes that their leaders
are… western-Phanariotes [or neo-Phanariotes].
pag. 11
(c) Destroy the industry of underdeveloped countries, mak-
ing the populace poorer, jobless, and thus obliged to emi-
grate to the west as cheap and discriminated labor. In this
kind, they eliminate industrial competition. A country in gen-
eral cannot be rich without industrialization.
(d) Dumping third world countries’ agriculture system in
order to destroy their peasants’ small economies, and thus
make the citizens of the third world countries dependent of
the dominant powers.
(e) Break up underdeveloped countries into small parts, by
pedaling on regional differences between various ethnic
groups.
(f) Send so-called “peaceful traders” in underdeveloped
countries, who in realities are spies who collect information
and stir an ethnic group against another in these underde-
veloped countries in order to provoke regional turbulence,
encourage separatist groups, and try to destabilize these
countries.
See for example Czechoslovakia, then Yugoslavia and
afterwards Serbia [because they are Slavic countries], and
who would be dismembered next?
Attempts were made against Romania too.
Also, attempts to break Brazil, since it is too big and be-
comes a dangerous competitor, into South Brazil (a rich
part) and North Brazil (a poor part), or to remove Amazon’s
jungle from Brazil because, because as they say: Amazon’s
jungle belongs to the planet not to Brazil.
Maybe, Indonesia will follow next (?) (East Timor was
already cut off from it.) There are some scenarios showing
that this process may already be apparent.
As in paradoxism, the Balkanization of the world is “per-
formed” by non-Balkan powers, the vile actors on the world
scene.
But the same powerful circles of elites do not want to
hear about, for example, dividing Canada into two parts,
the French part, Québec – that many times asked for inde-
pendence, and the Anglo part; or splitting Belgium into two
parts, French part (Wallonie) and Flemish part; or letting
Ireland unite with Northern Ireland… .
So, what kind of globalization is that in which, instead of
unifying, it divides? These powerful circles of elites do
whatever they can for dominance by force and by deceiv-
ing. To point out the basic scheme here; this can be ob-
served quite easily:
(i)Destabilize local-national governments by supporting the
two opposite sides simultaneously [5];
(ii)Replace the national leaders which apparently sound too
strong or too ‘vocal’ against globalization;
(iii)Destruction of national economies and therefore create
the necessity to break up into smaller regions;
(iv)Totally dominate the smaller regions by means of con-
tracts with MNCs (see Noreena Hertz, The Silent
Takeover);
(v)Deprivation of public quality of life, and therefore create
national economics dependence towards international
bank resources (the so called ‘bail out’ game);
(vi)Create more pressures to the public thereafter.
(g) Entangle, by any mean, countries of same language or
culture to unite (for example Arabic countries, or Hispanic
countries, or all Islamic countries), so they do not become
powers.

(h) Create international organizations that pretend serving
the whole globe but, in reality, they only serve the interests
of a few powers against independent non-obedient states.
What kinds of democracy promoted by these interna-
tional organizations when some countries are allowed to
have sophisticated arms and others are not? Clearly, they
are biased. In our opinion, all countries should disarm - but
this is a utopia today.
Also, why some countries have the “right of veto”? That’s
not fair.
These international organizations look for pretexts (say-
ing that they bring “international aid”) to intervene in the af-
fairs of underdeveloped countries.
(i) Create an International Court of Justice where these
powerful circles of elites punish those who do not obey to
them, by biased and set up trials. The whole world is judged
upon the laws and interests imposed by these power coun-
try elites.
(j) Erase the collective memory of other nations by defam-
ing, slandering, ridiculing, detracting nations’ history, lan-
guage, personalities, traditions, culture – in order to destroy
them and to impose a cultural dominance over the whole
world. This is a cynic strategy for abolishing other nations.
Instigate the young generations from these power elites
countries - through their infiltrated secret service agents -
to ignore, boycott, insult, invent lies, discredit underdevel-
oped countries’ scientists, writers, artists and their cre-
ations. Teach and instigate the young generations from
these power elites countries to hate other cultures, other
traditions, and third-world countries’ scientists, writers,
artists and their creations. Launch an international cam-
paign of denigration and lies against those who succeed to
promote their research without approvals from these power
countries’ elites, and against those who dare to defend the
researchers insulted by these power countries’ elites.
(k) Humiliate a whole underdeveloped nation through a
propaganda that throws the particular to the general, i.e.
blameworthy facts of a few individuals from an underdevel-
oped country are generalized to the whole nation they be-
long to; that’s the intentional way of how mass-media of
these powerful circles of elites transmit lies to the whole
world.
These powerful circles of elites mutually promote at an
international level the racial idea of “superior nations”
[which is a kind of neo-Aryanism] by humiliating other na-
tions (using lies, speculations, slandering, boycotting, ridi-
culing realizations and people of third world countries). It is
indeed a Global Aryanism.
This means an attempt to culturally, spiritually, intellec-
tually, etc. exterminating other nations.
These powerful circles of elites try to intimidate by inspiring
international fear and slavishness.
They publish and promote all kinds of reports, various en-
cyclopedias, handbooks, movies, documentaries, propa-
gandistic news, web sites, etc. in order to indoctrinate the
whole world that they detain the hegemony in every field.
(m) Indoctrination of third world countries with these few
powerful circles of elites’ ideology, culture, religion, politics,
propaganda, while suppressing local values.
(n) Calumniation of underdeveloped nations’ traditions,
customs. Powerful countries’ secret agents pay dishonest
local journalists to write and speak against their own coun
pag. 12
tries’ culture, history, traditions, but of course praising the
dominants.
(o) Ignore, ridicule, detract and boycott underdeveloped
countries’ realizations, personalities, men and women of
arts and letters, scientific research. Falsify the local history.
This is part of denationalization and brain washing!
From the national poet Eminescu, to high historical leaders
as Ştefan cel Mare (Stefan the Great), Mihai Viteazu
(Michael the Brave), and to the Romanian folklore charac-
ters Făt-Frumos and Ileana Cosânzeana, everything is
under a flood of organized denigrations [9], while those who
dare to defend them are blacklisted and constantly insulted.
It is a way to erase the collective memory of third world
country nations.
(p) Weaken the national education system in underdevel-
oped countries and intoxicate it with these power countries’
propaganda, ideology, identity.
(q) International Banks lend money to underdeveloped
countries with the pretext of “helping” them, but under cover
these banks interfere with underdeveloped countries’ polit-
ical, ideological, economical affairs undermining them, im-
posing regulations in the interest of a few power countries
these banks belong to, and transforming the underdevel-
oped countries in semi-colonies.
(r) An international swindle done by these few powerful cir-
cles of elites is the so-called “convertibility” of only their cur-
rencies (or only their currencies to be considered “hard
money”) in foreign exchange, and not of other countries'
currencies. This international financial cunning gave these
powerful circles of elites a huge advantage over the world,
since it was extremely cheap for them (i.e. only the cost of
ink and paper) to print colored papers [= their currencies]
and pay in the whole world for all kind of goods and serv-
ices with their ‘colored papers’: from oil and agriculture
products to secret agents acting in third world countries to
destabilizing them.
Third world countries should not recognize these colored
papers, and ask in the international trade to get in ex-
change: gold, silver, diamond, or other concrete goods and
services, but not colored papers.
(s) Those who dare to think otherwise, or countries that do
not obey these powers are labeled “undemocratic”, “politi-
cally incorrect”, and accused of not respecting the “human
rights”. These powerful circles of elites pretend to promote
democracy, but actually they only adhere to a phony
democracy, i.e. “democracy of men with money”, since
democracy in the classical Greek sense means “power of
the people” [in Greek demokratia = demos (people) +
kratos (strength), therefore: strength/power of the people],
not power of a governmental junta. When, according to
pool investigation, majority of people are against a war, and
millions demonstrate against the war, but the governmental
junta still goes to war, is that a manifestation of the power
of the people? Of course not!
There is no much difference between the Stalinist dicta-
torship and today’s so-called “democracy”: in the Stalinist
dictatorship the citizen were not allowed to say anything;
in today’s self-called “democracy” you are allowed to speak
up, but the effect is the same as in the dictatorship (I mean:
there is no effect!... because today’s totalitarian govern-
mental junta do whatever it pleases). People can say what-
ever they want, but it has no consequence! Allowing people

to say everything is a psychological tactic from the part of
the governmental junta, since people release their anger,
and doing that many times without any consequence they
would eventually stop… There is a total ignorance from the
part of the powerful Klan with respect to the people. Those
who dare to criticize these phony democracies are called
“unpatriotic” … .
Today’s world meaning of “democracy” is subordination
to these powerful circles of elites, so unfortunately “democ-
racy” became a propaganda and a pretext of the powerful
circles of elites to interfere in the third world countries’ af-
fairs!
In addition, countries having a bi-partite political system
are less democratic that those having a pluri-partite political
system since the last ones offer more alternatives of poli-
cies and governance.
Another example of lack of democracy and dominance
of some elites over the normal citizen is the lobby in the
American Congress; this lobby is unfortunately on official
corruption where firms with money bribe senators to vote
for firms’ interest laws which are in citizens’ disadvantage
(a such example is the law that obliges each driver to have
car insurance, money which in most cases the citizens pay
for nothing… they pay like a tax for wind and for illusions!).
Further, this “politically incorrect” syntagme is a contempo-
rary form of censorship and denial of freedom of speech
(you’re not allowed to criticize the dominance... the domi-
nance pretends detaining the global “absolute” truth in any
field.).
While by respecting the “human rights” they maybe
mean: these powers’ “human rights” of dominating other
nations! The secret services of these powers and their paid
influence agents provoke disarray, disorder, and systematic
psychological harassment against the governments of dis-
obedient countries.
(t) Countries that oppose the dominancy of those powerful
circles of elites are destroyed with bombs, while those
countries that yield to the dominants are destroyed with the
pen, as Prof. Michel Chossudovsky plastically wrote [6-8],
in the sense that local deregulations took place and exter-
nal regulations from dominant powers were implemented.
In the last category, Eastern Europe countries, such as Ro-
mania, Bulgaria for example, had their industries de-
stroyed, their citizen required to pay high taxes to the
government, and each whole country required to pay mil-
lions of euros for various European Union projects in West-
ern countries, while Eastern European countries receive
very little in exchange and their own projects are system-
atically rejected. As a result, a small percentage of Eastern
Europeans became very rich and the majority very poor,
while the degree of population’s dissatisfaction – most peo-
ple were plunged into misery - is very high. The majority’s
disgust and discomfort is reflected today by young gener-
ation’s movement in poetry and writing called “grievism”
[coming from ‘grieve’] that it is often seeing on its Internet
creations.
Also, the majority of people in USA feel the same too,
that they are merely ‘boiled frog’ in their own country, be
cause of these practices by powerful circles of elites.
European Union (EU), as part of the global totalitarianism
(i.e. globalization), exercises - besides an internal neocolo-
nialism of Western European countries against Eastern Eu
pag. 13
ropean countries which transformed eastern countries into
the wasted garbage of the west - also an external neocolo-
nialism of European firms against African, parts of Asian,
and Latin American countries, forcing these underdevel-
oped countries to open their markets to EU firms whose
products surpass the local products, bringing to ruins the
local economies.
These few powerful circles of elites use bombs, tortures
(defying Geneva convention), invasions, genocides, decep-
tions, lies against third world countries - pretending they
“fight for democracy”… (actually, it is the democracy of the
most powerful elites that suck the natural and human re-
sources of the neo-colonies).
Eastern European analysts consider that their countries are
today under double occupation… .
(u) There are national and international deceptive agen-
cies of so-called “human rights” movement created by
these powerful circles of elites, such as Division of Human
Rights, Amnesty International, Equal Employment Oppor-
tunity Committee (EEOC), etc. that pretend defending the
human rights of citizens in the world, but in reality they go
after so-called by them “rogue countries” [i.e. countries that
do not subordinate to them] and they look for pretexts to
interfere in these countries’ affairs. These deceptive agen-
cies don’t even protect the ordinary citizens in these power
countries from the abuse of the elites, not even do much
for their discriminated minorities. These so-called agencies
of human rights have a propagandistic role. [5]
Concluding remarks
We have discussed a number of phenomenology-sociology
observations which indicated that the global destabilization
processes have taken place.
To point out the basic scheme here; this can be observed
quite easily:
(a)Destabilize local-national governments by supporting the
two opposite sides simultaneously [5];
(b)Replace the national leaders which apparently sound
too strong or too ‘vocal’ against globalization;
(c)Destruction of national economies and therefore create
the necessity to break up into smaller regions;
(d)Totally dominate the smaller regions by means of con-
tracts with MNCs (see Noreena Hertz, The Silent
(v) Encourage local population NOT to learn its country’s
history, culture, traditions, etc. transforming them in just
“speaking servants” (we adjust the Latin “speaking tools”
at today’s reality), or worse “global working animals” for
these powers. This is part of the robotization of the people.
This population is thus embezzled from its identity…
The more somebody knows, the more he or she demands
from the society - which is inconvenient for these powers.
That’s why the dominance tries to turn the thinking popu-
lace into an amorphous ignorant and less educated crowd,
and in consequence this populace will simply be pushed
into obsequiousness.
(w) Encourage the local creators to imitate and follow
these power countries’ ideas in arts, letters, science, etc.
while discouraging them from having original ideas and cre-
ations; these power countries’ elites pretend they detain the
monopoly of creation;
(x) These power countries try to control and manipulate
continuare la pagina 15

Studii şi cercetări de comterristică, probleme globale
şi relaţii internaţionale
România este o ţară de poveste.
O ţară în care nimic nu este ceea ce pare a fi.
Credeţi-ne, pe cuvânt!
La noi, în România:
- Salariile cresc, scăzând
- Pensiile sunt tot mai mari, fiind reduse
- Medicamentele gratuite trebuie cumpărate
- La robinet, apa caldă curge rece, iar apa potabilă nu e
bună de băut
- Trăim în frig plătind tot mai multă căldură
- Plătim asistenţa medicală gratuită
- Avem un preşedinte care spune mereu adevărul dar
fiecare promisiune a lui se dovedeşte a fi o minciună.
Culmea, la fel se întâmplă şi cu primul ministru!
- Premierul ştie totdeauna ce vrea “românul” fără să-l în-
trebe niciodată
- Banii ţării sunt tot mai puţini şi avem tot mai mulţi miliar-
dari
- Poporul primeşte tot mai mult iar numărul săracilor
sporeşte în fiecare zi
- Cel mai performant guvern ales de parlament este acela
care tocmai fusese destituit pentru incompetenţă
- Fiecare ministru jură azi, cu mâna pe Biblie, că doreşte
binele poporului şi de a doua zi porneşte un program
menit să-l distrugă
- Salariile profesorilor au crescut cu 50%, prin reducerea
cu 15%
- Într-un singur an au fost create 200 000 locuri de muncă
şi ca urmare numărul şomerilor a crescut cu 300 000
- Este garantată libertatea de exprimare a cetăţeanului
datorită efortului serviciilor speciale de a le asculta, în
fiecare clipă, telefonul
- Libertatea presei este sfântă, de aceea ajung în stare
de faliment tot mai multe ziare antiguvernamentale
- S-a redus cu peste 60% numărul taxelor şi impozitelor,
dar plătim cu 20% mai mult taxe şi impozite
- S-au desfiinţat peste 100 agenţii guvernamentale, prin
creşterea numărului angajaţilor în plată al acestora cu
circa 10%
- Cabinetul premierului a fost micşorat, desfiinţat chiar,
prin angajarea în plus a câtorva zeci de consilieri per-
sonali ai primului-ministru
- Constituţia este respectată de guvernanţi prin încăl-
carea fiecărui paragraf al ei, sub îndrumarea atentă a
primului ministru care este doctor în drept constituţional.
Din nou, culmea, la fel procedează şi preşedintele!
- Legile cele mai bune în România sunt cele care
nemulţumesc pe toată lumea
pag. 14
- Avem şi o instituţie denumită Direcţia Naţională Anti-
corupţie care a obţinut rezultate remarcabile în lupta îm-
potriva corupţilor, fără să fie condamnat vreun corupt.
Ca urmare, fără nici un corupt, am devenit ţara cea mai
coruptă din Europa.
- Deşi 60% din alegătorii cu drept de vot au optat pentru
un preşedinte sau altul, adevăratul şef al statului a fost
desemnat de “flacăra violet”
- O campanie electorală de câteva sute de milioane de
euro a fost plătită cu numai circa cinci milioane
- Am fost o ţară fără premier două luni, având concomi-
tent în funcţie trei prim-miniştri: unul demis, unul interi-
mar şi unul desemnat
- Împrumuturile externe împovărătoare, menite să scoată
ţara din criză, adâncesc şi mai grav criza
- Avem o armată tot mai puternică cu o dotare tot mai
precară
- Am intrat în Uniunea Europeană, trăim mai bine dar o
ducem de două ori mai prost
- Speranţa de viaţă este tot mai mare prin creşterea fără
precedent a mortalităţii
- Şcoala este gratuiă pentru toţi copiii, plătindu-se taxe
scolare tot mai mari
- Pentru copiii preşcolari s-au infiinţat mai multe grădiniţe
datorită reducerii drastice a numărului celor existente
- Analfabeţii nu numai că pot citi, ei chiar învaţă legea cir-
culaţiei şi obţin permisul de conducere
- Turismul a cunoscut o creştere nemaiîntâlnită, ca ur-
mare a scăderii numărului turiştilor cu peste 50% faţă de
anul precedent
- S-au luat măsuri hotărâte de întărire a economiei prin
desfiinţarea a câte 20 000 de intreprinderi lunar
- Deşi, prin străduinţa guvernului, se produc anual 10
pâini pe cap de locuitor, fiecare cetăţean are asigurată
cel puţin o pâine în fiecare zi
- Agricultura noastră poate hrăni 80 de milioane de oa-
meni, ca urmare peste 80% din mâncarea zilnică a
românului este adusă din alte ţări
- Petrolul produs de noi este cel mai ieftin din lume. Cum
reuşim? Îl plătim cu preţul cel mai mare din Europa. Cu
gazele se întâmplă la fel
- Construim în fiecare an sute de kilometri de autostradă
şi ca urmare avem autostrăzi tot mai puţine
- Şi gropile din carosabil devin tot mai numeroase în-
trucât le astupăm continuu cu asfalt
- Oricare altă ţară cu atâtea minuni adunate laolată ar fi
dispărut demult. Noi existăm!
Mai sunt şi alte minuni în ţara asta. În România, minunile
nu se sfârşesc niciodată! Şi asta fiindcă şi noi, românii,
suntem un popor de poveste. Alegem mereu şi mereu
conducătorii cei mai capabili de minunăţii!
Poveste adevărată, scrisă de un cetăţean adevărat al
acestei ţări adevărate.
Eugen Zainea
Bucureşti, 13 iunie 2010

-continuare de la pagina 13-
the information at the global level, as part of globalization,
by controlling the national and transnational mass-media,
the Internet, and by defaming people who are independent
and thus not obeying to them.
(y) Award pompous international awards [with exaggerated
epithets such as: “the best in the world”, “the genial cre-
ator”, “the genial theory” (for useless theories that many
people contest), etc.] in science, arts, and letters to these
powerful circles of elites’ servants, since these powerful cir-
cles of elites manipulate the awards as well…
Transform the third world countries in cheap leisure places
for the vacation of the powerful circles of elites.
The middle class is thinning in all countries, and so is the
real democracy.
Even in U. S. there is no universal medical system as in
other developed and even underdeveloped countries, the
medical assistance cost is sky rocketing, the medical in-
surance agencies are simply business companies not med-
ical helpers; the social system is bankrupting, and the
retirement system in bad shape menacing contemporary
working class to remaining without pensions… .The rich
become richer and the middle class poorer.
Despite the initial good features of globalization amongst
them the free circulation of people and ideas across bor-
ders), it has drastic negative impacts. The uniformization
imposed by global totalitarianists reduces or even annihi-
lates the countries’ national specific differences, which are
the flavor of foreigners’ attraction.
It is obvious to say that those powerful circles of elites
who planned and set up the globalization did it in their own
advantage/profit.
A global totalitarianism of a few elites is installing today
against the whole world.
Equilibrium of powers at the planetary level is needed
for a healthy global atmosphere. Today’s unipolarity is abu-
sive, aggressive, corrupted, yoking. Therefore, it is hoped
that maybe China, India, Brazil and other modest countries
will develop in order to counterbalance the arrogance of
today’s totalitarian power.
History teaches us that no empire lasts forever, conse-
quently sooner or later this glob-colonialism/totalitarianism
will fail.
December 2008
pag. 15
Sfinţirea bisericii ortodoxe din satul
Inceşti, comuna Ceica, judeţul Bihor,
va avea loc pe data de 23 iulie 2012
Pe data de 23 iulie 2012 va avea loc
sfinţirea noului locaş de închinare, biser-
ica ortodoxă din satul Inceşti, comuna
Ceica, judeţul Bihor. La acest eveniment
vor participa mai multe personalităţi şi
lideri locali din judeţul Bihor. Întrucât o
parte dintre fiii satului nu mai locuiesc de multă vreme în
casa copilăriei lor, nici măcar în judeţul Bihor şi nici măcar
în ţara lor de baştină, un asemenea eveniment este ocazia
fericită în care unii dintre ei se pot întâlni şi depăna amintiri
în mijlocul consătenilor, rudelor şi prietenilor din copilărie.
Printre cei ce au părăsit România de câteva decenii se
numără şi domnul Zaharia Bala. Personalitate marcantă în
Lumea Nouă şi unul dintre românii care fac cinste ţării na-
tale şi numelui de român, acesta s-a stabilit în Statele Unite
ale Americii în 1987.
Zaharia Bala – un român patriot
Zaharia Bala a văzut lumina zilei în satul Inceşti, a cres-
cut şi a participat împreună cu părinţii săi la toate muncile
agricole, la fel ca mulţi alţi români remarcabili pe care viaţa
i-a purtat pe alte meridiane ale Terrei.
Indiferent în ce loc de pe pământ s-ar stabili, oamenii
asemeni lui Zaharia Bala au rădăcinile adânc înfipte în
pământul patriei, iar satul lor natal este locul în care se în-
torc mereu cu dor şi drag ca să-şi încarce bateriile şi să-şi
alimenteze ideile, realizările şi misiunea care li s-a dat pe
acest pământ. „Nihil est agricultura milius, nihil utilirius, nihil
dulcius, nihil dignius” (Nimic nu este mai bun, mai util, mai
dulce, nimic nu face pe om mai liber şi mai demn decât
agricultura), spunea Prof. Univ. Dr. Nicolae Vasilescu în
cartea sa, “Agricultura în proverbe şi cugetări”.
Domnul Zaharia Bala preţuieşte şi acum aceleaşi principii
de viaţă valoroase care provin din tradiţiile satului româ-
nesc arhaic. Tocmai de aceea, el a ales să participe la fes-
tivităţile dedicate sfinţirii bisericii din satul natal, îmbrăcat
în costumul popular tradiţional, retrăind o frântură de viaţă
la fel ca altădată.
Din România în sudul Californiei
Din 1987 Zaharia Bala locuieşte în America, în sudul
Californiei. A adus cu el valorile româneşti şi a promovat
toată viaţa cinstea şi bunul simţ ca pe o carte de vizită cu
care deschide orice uşă şi obţine orice rezultate şi-ar prop-
une. Asemeni multor români care şi-au petrecut copilăria
în satele României, domnul Bala transmite ceva din spiri-
tual ancestral al aşezărilor româneşti, fiecărui om pe care-
l întâlneşte în activitatea sa de zi cu zi, chiar dacă au trecut
mulţi ani de când, copil fiind, a deschis abecedarul şi cartea
de geografie în satul său din Ţara Crişurilor.
A promova România ca pe o destinaţie turistică rafinată
şi stilizată a devenit un stil de viaţă pentru Zaharia Bala,
omul care contribuie la imaginea României în SUA mai mult
decât târgurile de turism de pe Coasta de Vest şi care şi-a

câştigat stima şi re-
spectul americanilor,
datorită valorilor şi prin-
cipiilor sale morale ire-
proşabile. De altfel,
Zaharia Bala a fost in-
vitat de mai multe ori la
cină cu preşedintele
Bush.
Domnul Zaharia
Bala este un membru
marcant al "National
Republican Congres-
sional Committee's
Business Advisory
Council" din Washing-
Zaharia Bala ton D.C. Republican Con-
gressional Committee l-a decorat pe dl Bala cu medalia de
aur Ronald Reagan.
Zaharia Bala este totodata şi un prosper om de afaceri.
Deţine mai multe tipuri de afaceri şi proprietăţi imobiliare în
California şi Arizona, dar şi în România. Prin munca susţin-
ută, cinstea şi integritatea, Zaharia Bala contribuie la con-
solidarea imaginii României peste ocean şi, în acelaşi timp,
la prosperitatea ţării sale natale.
În data de 23 iulie 2012, dimineaţa la orele 8:30, un
mare convoi de maşini va pleca de la rezidenţa domnului
Ştefan Cacuci, situată lângă Hotelul Dacia din Oradea. Pri-
eteni şi cunoştinte care doresc să se alăture acestui convoi
de maşini, pot să o facă.
Cetăţenii din satele învecinate şi toţi cei care-l cunosc
pe domnul Zaharia Bala sunt invitaţi şi rugaţi să fie prezenţi
în satul Inceşti la ora 9:00 dimineaţa, înainte de începerea
slujbei de sfinţire a bisericii, pentru a avea ocazia să-i
strângă mâna acestui român remarcabil şi să se fo-
tografieze împreună cu dumnealui.
După slujba religioasă, domnul Zaharia Bala îşi va ex-
prima gândurile şi sentimentele faţă de cei prezenţi într-o
alocuţiune care se bazează pe experienţa tradiţională,
dobândită de ilustrul fiu al satului Inceşti peste ocean.
Va urma un moment emoţionant, în care lumea satului
de altădată va fi adusă pe retina celor prezenţi printr-un
gest simbolic al domnului Bala, care intenţionează să urce
dealul îmbrăcat în costumul popular tradiţional al satului.
Domnul Zaharia va evoca muncile câmpului aşa cum şi le
aminteşte - va da cu coasa, va merge cu plugul şi va evoca
prin scurte demonstraţii practice, viaţa ţăranului român din
Câmpia de Vest şi dealurile Bihorului.
La eveniment au fost invitaţi, şi au confirmat deja par-
ticiparea, o serie de jurnalişti şi reporteri americani, care
vor imortaliza momentul şi-l vor face cunoscut întregii plan-
ete. Festivităţile vor continua cu o serbare câmpenească,
o masă festivă cu mâncăruri şi băuturi tradiţionale
româneşti. Atmosfera va fi întreţinută de cântăreaţa de
muzică populară Florica Opriş Abaghioaiei, care va inter-
preta melodii din folclorul local până în zori.
Motivul pentru care anunţăm atât de repede evenimen-
tul din 23 iulie 2012 este ca şi alţi fii ai satului din diaspora
să afle despre iniţiativa lăudabilă a consătenilor şi să aibă
timp suficient pentru a-şi planifica o vacanţă acasă, un con-
cediu de neuitat în România, în acea perioadă.
Sfinţirea noului locaş de închinare, biserica ortodoxă din
pag. 16
satul Inceşti, comuna Ceica, judeţul Bihor, este un eveni-
ment unic şi încărcat de simboluri şi emoţii pentru toţi fiii
satului Inceşti, ale căror începuturi sunt legate de aceste
plaiuri mioritice.
Petre Ţuţea spunea că: “Nimeni nu poate interzice unui
popor să-şi trăiască tradiţia şi istoria cu gloriile şi înfrîngerile
ei. Etnicul este punct de plecare şi universalul punct de
sosire. Eu, ca naţionalist, am gândit multă vreme că naţi-
unea e punctul terminus al evoluţiei universale, dar când
dispare naţionalismul dispar popoarele şi intrăm în Turnul
Babilonului. Popoarele sunt legate de biserici pentru că fără
nemurire şi mântuire, libertatea e de neconceput. Omul,
dacă nu are în substanţa lui ideea nemuririi şi mântuirii, nu
e liber”.
Evenimentul din 23 iulie 2012 de la Inceşti este un
asemenea moment de naţionalism, de libertate şi de ne-
murire. Organizatorii vă aşteaptă cu drag şi vă promit că
veţi trăi momente de neuitat la Inceşti – Ceica, judetul
Bihor.
Cu toate că de obicei ştirile se anunţă imediat după ce
s-au întâmplat, iar dacă este vorba despre un eveniment
programat, ziarele scriu despre el cu câteva zile mai de-
vreme, de data aceasta, anunţăm un eveniment care va
avea loc peste doi ani şi de aceea este necesar să facem
câteva precizări.
Sfinţirea unei biserici este o mare sărbătoare în lumea
ortodoxă şi adesea reprezintă un eveniment unic în viaţa
oricărei comunităţi. Odată ce este terminată construcţia
unei biserici şi ea este înzestrată cu toate odoarele de cult,
urmează ceremonia de sfinţire a bisericii, aşa cum este de-
scrisă ea în Cartea de sfinţire, după un ritual vechi, trans-
mis din generaţie în generaţie şi nealterat de trecerea
timpului.
Sfinţirea bisericii reprezintă cel mai important, cel mai
fastuos şi cel mai complicat ritual ortodox şi se face de
către un episcop împreună cu un sobor de preoţi şi este de
o importanţă covârşitoare, pentru că odată sfinţită, biserica
devine lăcaşul lui Hristos. Ceremonia are prototipul din
Vechiul Testament, de la sfinţirea Cortului Mărturiei (Ieş.,
29, 32-37) şi a templului lui Solomon (II Paral., cap. 5-7).
În creştinism, ca locaş de închinare, Biserica este Casa lui
Dumnezeu (I Petru, 4, 17) sau "Biserica lui Dumnezeu" (I
Cor., 1, 2) în sens de loc pentru rugăciune a obştei creştine.
Aşadar, peste doi ani, în data de 23 iulie 2012, con-
strucţia bisericii din Inceşti - Ceica, judeţul Bihor va fi ter-
minată şi înzestrată cu toate obiectele de cult necesare, iar
Episcopul Oradei şi Bihorului, Sofronie Drincec, însoţit de
preacuvioasele maici de la Mănăstirea Sfânta Cruce din
Oradea şi un sobor de preoţi, vor sfinţi biserica şi-i vor da
hramul.
Octavian Dumitru Curpaş
Phoenix, Arizona, SUA

Pe marginea fostei dezbateri despre
învăţământul din România-
DAN UNGUREANU
Le-am cerut studenţilor
mei, anul III Română-En-
gleză, să comenteze, în en-
gleză, un poem englez din
secolul XIX, la alegere.
Trei sferturi n-au putut numi
nici un poet englez din sec-
olul XIX şi nici o poezie.
(Au studiat în anul II Byron,
Coleridge, Wordsworth,
Shelley). Unul a povestit un
roman de Dickens. Cinci au
povestit piesa de teatru
Romeo şi Julieta (numită
alternativ “roman“, novel, ori poem). Restul de cincis-
prezece din şaizeci, care şi-au amintit totuşi o poezie, au
scris totuşi în engleză. Am corectat mai jos greşelile lor :
Pluralul lui viu nu e vi, ci vii. verbul a lua nu se scrie i-au.
- obijnuit e incorect. Îi nu se scrie despărţit, î-i.
- să de-a e incorect (corect e să dea). Nu se zice propiu,
ci propriu.
- them nu poate înlocui their. Nu se poate spune them
mother în loc de their mother.
- intitulated nu există în engleză (cf. Merriam-Webster) .
combinated nu există în engleză.
- to enjoy of life e incorect ( verbul to enjoy e tranzitiv).
writted e incorect în loc de wrote.
- poetry nu e identic cu poem.
- lirycs nu e ortografiat corect, şi cu siguranţă nu
înseamnă textul unei poezii, ci versurile unui cântec.
- roman nu există în engleză, corect e novel.
- disapointness nu există, corect e disappointment.
- beautifuly thing e incorect.
- tryed e incorect.
- gaves nu există (give sau gave).
- tooked place e incorect.
- tabloul Gioconda nu e de Picasso, ci de Leonardo
da Vinci.
- Romeo and Juliet nu e un roman.
- Romeo and Juliet nu e un poem.
- Shackspear nu se scrie astfel.
Dacă se dădea admitere la facultate ei ar fi căzut la ad-
mitere.Toţi aceşti tineri vor deveni profesori de limba en-
gleză şi română peste trei luni.
Îmi este inexplicabil cum asemenea studenţi pot deveni
profesori, când în orânduirea veche, bolşevică şi totali-
taristă, ei n-ar fi putut nici măcar trece admiterea. Cum s-a
ajuns în această situaţie ? Puţin după Revoluţie, prin 1995,
cred, au apărut locurile cu taxă la Universităţi. Ceva mai
târziu s-a suprimat concursul de admitere. Astfel, Univer-
sităţile au dat de gustul banilor. Studenţii deveneau intan-
gibili. De vreme ce plăteau, prezenţi sau nu, trebuiau să
treacă examenele, trebuiau să capete diplome. După
diplome, dădeau concursul de titularizare, pe care nu-l
luau, rămâneau suplinitori, şi titulari negăsindu-se, tot su-
pag. 17
plinitorii predau.
Primii studenti pe bani au terminat prin 2000. Primii lor
elevi au terminat liceul prin 2004. După implementarea pro-
gramului Bologna , studenţii au terminat în trei ani în loc de
patru sau cinci, cu lucrări de licenţă de şaizeci de pagini,
nu de o sută sau două sute. Lucrările scurte pot fi
cumpărate sau descărcate contra cost de pe Internet, de
pe site-uri specializate (o sută de lei bucata).
Liceenii intră pe bani la Universitate, fără admitere, ter-
mină în trei ani, devin profesori suplinitori, iar elevii lor sunt
prost pregătiţi, mai prost pregătiţi decât precedenţii. Para-
doxal, se face mai multă şcoală la liceu decât la Universi-
tate : la liceu, profesorii pot încă să lase repetenţi elevii care
nu învaţă, fiindcă liceul e gratuit, iar profesorii nu sunt plătiţi
după numărul de elevi. Studenţii sunt mai prost pregătiţi
decât elevii de liceu.
Le-am cerut celor şaizeci de studenţi ai mei referate. Din
şaizeci, mi-au dat referate vreo 20. Dintre ele, zece erau
transcrise (control paste) de pe un site internet, www.refer-
ate.ro. O vină pentru situaţie o are aşa-numitul învăţământ
axat pe competenţe. În noul sistem, elevii, vezi doamne,
nu mai tocesc date seci, ci dobândesc competenţe. Mare
este confuzia din capetele pedagogilor de şcoală nouă !
Există materii axate pe competenţe (a învăţa engleza,
franceza ori muzica înseamnă să ştii vorbi engleza,
franceza, respectiv să cânţi, fluieri sau fredonezi melodii).
Există materii bazate pe cunoştinţe (istoria, geografia,
anatomia şi zoologia, de pildă). Există materii intermediare,
ca biologia şi chimia, în care competenţele şi cunoştinţele
sunt complementare. Cultura generală e alcătuită doar din
cunoştinţe. Educaţia axată pe competenţe naşte monştri,
fiindcă a şti cine a pictat Gioconda e o cunoştinţă, nu o
competenţă.
O altă studentă, tot de anul III Litere, mă înştiinţează că
poetul ei preferat e Macedonski, autorul frumosului poem
Mistreţul cu colţi de argint. Pe vremea mea, a numi pe
cineva “autorul meu preferat” presupunea măcar să-i poţi
identifica poeziile. Se presupune că un absolvent de en-
gleză ştie după trei ani că în engleză, romanul se numeşte
novel.
Universitatea zuluşă
Este imperativ necesar, e indispensabil ca să se revină
la Universitatea gratuită cu concurs de admitere şi cu
număr limitat de locuri. E suficient că s-a închis un cerc vi-
cios, că absolvenţii de universităţi fast-food au virusat în-
văţământul gimnazial şi liceal, şi trimit universităţilor liceeni
care nu ştiu nimic. Conform cu site-ul QS, Quaquarelli
Symonds, Israelul, ţară mică, cu suprafaţa Moldovei, are
trei universităţi pe locurile 102, 114 şi 132 din lume. Car-
olina din Praga e pe locul 230 în lume. Universitatea Eotvos
Lorand din Budapesta e pe locul 400. Universitatea Bu-
curesti e pe locul 500, lângă Universitatea din Szeged ,
(populatie 166 000 locuitori) universitatea Kwazulu din
Africa de Sud, din Bangladesh , Kazahstan şi Sri Lanka .
Universitatea din Liubliana e pe locul 400. Universitatea
Iagelona din Polonia e pe locul 302. Universitatea Ben Gu-
rion, din desertul Neghev, e pe locul 323.
niversitatea Babeş-Bolyai este dupa locul 600, lângă nişte
universităţi saudite, srilankeze şi kazahe (nisip, junglă,
nisip). Site-ul ARWU al Institutului de Pedagogie al Univer

sităţii Jiao Tong se opreşte la primele cinci sute de univer-
sităţi din lume, unde pe la coadă se află Universitatea
Kwazulu Natal, cea din Liubliana şi cea din Wellington,
Noua Zeelandă. Universitatea din Bucuresti are de ajuns
din urmă Universitatea zuluşă din Durban , cea slovenă (Li-
ubliana, 280 000 locuitori) şi cea din Wellington (386 000
locuitori, la capătul lumii, în largul Pacificului) .
Am expus în Observatorul cultural, numărul 296 din
2005, cazul unui profesor universitar de latină . Greşelile
de traducere pe care le făcea demonstrau o cunoaştere
precară a limbii latine.
(Solilocviile lui Augustin) Aliud est enim exhausta pestis,
aliud consopita. Una este o epidemie terminată, altceva e
o epidemie care mocneşte.
Dan Negrescu, traducere la Solilocvii, p. 60: „…una sânt
secăturile molimei, şi alta scufundările în somn adânc“.
(Etica lui Abelard) Poenitentia est commissa deflere et
flenda non commitere. Căinţa înseamnă să deplângi cele
săvârşite şi să nu săvârşeşti lucruri de deplâns.
Dan Negrescu, Etica lui Abelard, p. 81: „Căinţa a fost dată
spre a plânge, dar nu înseamnă că plânsul o şi face efi-
cientă“.
(Solilocviile lui Augustin) Hoc ergo unum superius praeter-
miseras. Trecuseşi cu vederea acest lucru mai sus. Dan
Negrescu, traducere la Solilocvii, p. 82 : „Aşadar, acest
lucru îl pui mai presus“. (Toma de Aquino, De ente et es-
sentia) sicut diaphaneitas de aëre…“ – …ca transparenţa
la aer…
Dan Negrescu, traducere, p. 85: „… starea diafană în
aramă…“.
Un om care confundă a neglija cu a pune mai presus,
si care confundă transparenţa aerului cu opacitatea aramei,
prevedeam în acel articol, va deveni în curând conducător
de doctorate în limba şi literatura latină .
Profeţia mi s-a adeverit. Din 2009, profesorul dr. Dan
Negrescu, de la Facultatea de Litere din Timişoara , con-
duce doctorate în limba şi literatura latină .
Învăţământul românesc e prăbuşit cu totul. Predau pro-
fesori care fac greşeli de clasa a şasea. Absolvă cu diplomă
studenţi care acum cinsprezece ani ar fi căzut la admitere.
Conduc doctorate oameni total necalificaţi.Comisia centrală
de acreditare a titlurilor universitare face conducători de
doctorat în glumă. Sânt un excelent prooroc.
Să nu se mai mire nimeni că n-avem universităţi remar-
cabile cu cercetători remarcabili, când înşişi conducătorii
de doctorat se fac din carton lipit cu aracet.
Am cunoscut din mers, pe stradă, în aprilie 2010, un
domn, Chira, din Bistriţa ori Dej. De meserie făcea garduri
de fier. Ca studii, isprăvise liceul cu vreo patruzeci de ani
în urmă. Am stat cu el de vorba despre Eugen Barbu, Iva-
siuc, Blaga, Esenin, Petru Culianu, Cioran, I. D. Sirbu şi Art
Nouveau. Citise imens.
Am stat de vorbă la Sasca Montană cu un bătrânel săr-
man, Mircea Bragea, despre navarhii de la Arginuse, Han-
nah Arendt, Părinteasca dimândari, poeziile lui Dinescu,
Ernest Renan, despre depozite cuaternare porfiroblastice,
marnocalcare triasice şi Ben-et-Nash, prima stea din Ursa
Mare. Ca studii, avea cinsprezece ani de temniţă grea dupa
1950.
Când universităţile româneşti vor fi în stare să cultive
intelectuali de talia absolvenţilor de liceu din vremea lui Dej,
de talia puşcăriaşilor din vremea lui Groza, fiţi amabili şi
pag. 18
treziţi-mă.
Problema universităţilor din România nu e să ajungă
din urmă cine ştie ce universităţi vestice. Problema univer-
sităţilor noastre e să ajungă din urmă nivelul liceelor
româneşti din 1988. Şi atunci mai vorbim.
Educaţia e singurul domeniu în care nu se vorbeşte de
greaua moştenire a comunismului. Regimul de debandadă,
numit democraţie şi miniştrii incapabili şi iresponsabili au
transformat învăţământul românesc într-un haos.
Dintre toţi olimpicii internaţionali români de anul trecut, unul
singur s-a înscris de nevoie la Universitatea din Bucureşti,
fiindcă nu ştia engleza, ca să devină bursier la o Universi-
tate străină.
Fac încă patru profeţii :
Peste cinci ani nici un liceean olimpic nu se va înscrie
student în vreo universitate română.
Peste zece ani, nivelul de analfabetism al studenţilor
români va fi acelaşi ca cel pe care l-am pomenit mai sus.
Peste zece ani nici o universitate româneasca nu va
intra în lista primelor cinci sute de universităţi din lume, iar
kazahii, saudiţii, srilankezii şi zuluşii ne vor privi ca şi acum,
de sus.
Nici peste zece ani Ministerul Educaţiei nu-şi va decupa
din presă un articol despre starea învăţământului româ-
nesc, ca să-l aibă la îndemână.
-continuare de la pagina 1-
Şi tocmai când am reuşit să transform, pe tăcute,
să nu se sesizeze Academia Română, care ar fi fost îm-
potrivă, micul nostru Institut naţional pentru românitate şi
românistică în Academia DacoRomână - ADR, undeva în
centru, la o casa memorială din Rm. Vâlcea, am avut
onoarea de a cunoaşte personal pe Patriarhul Da-
coRomâniei, părintele Dumitru Bălaşa. În statut, acum,
scrie clar : <Fundaţia nu poate fi dizolvată decât printr-o
lege adoptată de forul legiuitor al naţiunii dacoromâne
libere. În acest caz, lichidarea se va face potrivit legislaţiei
româneşti, iar patrimoniul cultural, mobil şi imobil existent,
precum şi arhivele fundaţiei vor reveni Academiei Române,
când se va denumi ACADEMIA DACOROMÂNĂ, iar
România reîntregită – DACOROMÂNIA.>
Era o conferinţă despre Mihai Eminescu şi dacismul op-
erei sale.... Dan Ioan Predoiu, membru fondator al ADR,
era iniţiatorul şi prezenta cercetările sale în urbea natală.
Cu sfială, m-am aşezat lângă domnia sa. Era singurul preot
din adunare. Cu o voce tunătoare, de profet, cu o ţinută mil-
itantă şi pătrunsă de convingere care înfiora, emanând el
însuşi convingere, a electrizat adunarea. Bucuria mea era
maximă, eram fericit. În fine, cu un aer de conspiraţie îi
prezint documentele legalizate ale ADR la notariatul familiei
Paraschiv – am ţinut special să fie ştampila de Vâlcea. Aici,
având ore la Universitatea Cozia, am bătut drumurile Bu-
cureşti - Vâlcea, dar şi ale mânăstirilor şi staţiunilor
vâlcene, mulţi ani la rând prin anii `90. Emoţionaţi şi mul-
tumiţi, de atunci am rămas într–o relaţie tată–fiu, învăţător-
discipol. Aşa am cunoscut întâiul preşedinte de onoare al
Academiei DacoRomâne, la vâlceni acasă. Curentul da-
coromânesc era însă destul de firav atunci. A trebuit să
treacă mulţi ani ca să se dezvolte, încet şi sigur. Lucrarea
Istoria DacoRomâniei sau Ţara Soarelui a apărut postum.
Pe copertă, icoana Patriarhului DacoRomâniei, se înalţă
tot mai sus. Parcă este Zamolse însuşi, întrupat în simbolul

dacoromânesc viu. Al câtelea Zamolse ar putea fi Dumitru
Bălaşa? Îl auzisem la diferite posturi de radio în intervenţii
fulminante, luminoase, limpezi, convingătoare, profunde,
care transmiteau direct înţelepciunea străbună. Vocaţia
preoţească, strădania încununată de rezultate în cerc-
etarea istoriei noastre vechi, arta de a convinge şi mai ales
puterea propriei convingeri că a găsit adevărul şi că ade-
vărul acesta trebuie cunoscut de toţi, răzbăteau, înflăcărau,
mobilizau pe cei nehotărâţi să se aplece mai mult asupra
rădăcinilor proprii ale naţiunii noastre dacoromâne... A fost
o vreme în care îndoielile asupra unor teze îndrăzneţe mă
ţineau oarecum în echilibru. Transferul de cunoştinte nu se
face uşor, eu asimilam mai greu. Formatat pe un doctorat
în drept, creierul meu avea un ritm moderat de cercetare
în dacoromânistică. Numai prin căutări de redescoperire
aş fi crezut în finalizări. Întârziam în verificări, comparam,
răscoleam în alte cărţi, intuiam... dar aveam nevoie de
dovezi... Am ajuns mai greu la lumină. Credeam, dar cerc-
etam, şi era un lucru foarte migălos. Nici acum nu am atins
asimptota. Părintele Bălaşa avea răspunsurile. Se punea
problema ce este verificabil, credibil, cum să reuşim să
transferăm într-o lume romanistă, în care basmul roman-
izării era şi mai este oarecum prea puternic, adevărul sim-
plu că între DACIA şi ROMÂNIA nu încape nici măcar o
liniuţă de despărţire, că sunt una şi aceeaşi de când e
lumea. De unde şi denumirea DACOROMÂNIA.
Nu mai spun câţi cercetători, oarecum rămaşi în urmă,
am pierdut pe masură ce înaintam spre rădăcini... Unii din-
tre ei, după un deceniu au revenit la matca ADR. Urcaseră
Golgota propriilor cercetări independente, interdisciplinare.
Şi părintele avea argumentele, ideile verificate. Practic, in-
stituţia noastră, a fost înălţată pe cărămizile cunoaşterii, ale
cercetării şi argumentării scrise şi vorbite de părintele
Bălaşa. De fiecare dată când vin la memorial Dumitru
Bălaşa, în mijlocul verii, la Drăgăşani, Suteşti, pe Valea
Oltului, la Cozia, la Episcopia Râmnicului, revăd procesul
de edificare, operele părintelui, le recitesc în părţile în care
mai am îndoieli, cu mare plăcere. Eu cred că dacă nu era
preotul cercetător istoric Dumitru Bălaşa, noi, dacoromânii
l-am fi inventat neuron cu neuron, celulă cu celulă, carte
cu carte... În Tabelul, precum cel al lui Mendeleev, al cul-
turii, istoriei şi civilizaţiei dacoromâneşti, acea pătrăţică nu
ar fi rămas liberă. Dar a fost să fie Dumitru Bălaşa după
Nicolae Densuşianu, şi iată, tabloul culturii naţionale s-a
împlinit. Chiar dacă eu, în îndărătnicia mea, recunosc, nu
sunt întru totul convins de toate tezele marelui înaintaş, re-
cunosc primordialitatea ideilor sale. Desigur, mai am vreme
până la vârsta domniei sale să mă dumiresc, mai am de
răscolit prin arhive, de provocat dezbateri pe teme de da-
coromânistică la şedinţele săptămânale de fiecare joi după
amiază ale Academiei DacoRomâne de la Biblioteca Ped-
agogică Naţională, lângă Primăria capitalei. Acum, pe mă-
sură ce trece timpul, icoana părintelui Dumitru Bălaşa se
înalţă tot mai sus, la Zamolse...
Arma eternităţii unei naţiuni este cultura. Iar Dumitru
Bălaşa este un extraordinar cercetător creator din Pan-
teonul cultural dacoromânesc, european şi, de ce nu, mon-
dial. De aceea, afirm oriunde că Vâlcea a născut un mare
nemuritor, Dumitru Bălaşa... un titan pe care, mărturisesc
sincer, şi des, că noi, urmaşii căutăm să îl ajungem din
urmă. Poate îl vom ajunge, unul, doi sau mai mulţi, dar nu
îl vom putea întrece niciodată, pentru că părintele nostru
pag. 19
este unic, irepetabil, etern. A pătimit pentru credinţa lui în
geniul naţiunii noastre, în ortodoxismul zamolsian străbun,
dreapta noastră credinţă ancestrală. M-am gândit să prop-
unem celor în drept, din toată inima, canonizarea. A suferit
pentru dreapta credinţă şi pentru dacoromânistica noastră!
Toate la timpul lor!
De aceea, mai întâi, trebuie să îi reedităm întreaga
operă, să îi cercetăm şi viaţa creatoare, creativitatea sa ge-
nială. Suntem datori să facem cunoscut exemplul său, sac-
rificiul său modest, tăcut, la limita posibilului de la
Drăgăşani...
Şi dacă vom reuşi să scoatem DUMITRU BĂLAŞA –
OPERE COMPLETE, VIAŢA UNUI TITAN, cu sprijinul celor
care l-au cunoscut, l-au citit, l-au iubit şi îl mai iubesc, vom
împlini un act de cultură primordial. Important este să
înţelegem metodologia, metodele, tehnologia de cercetare,
proprii părintelui Bălaşa, şi pe cea a marelui Densuşianu,
să ni le însuşim bine de tot, apoi să îndrăznim să traducem
lucrările domniei sale în limbi de circulaţie mondială. În ul-
timă instanţă să continuăm să înlăturăm prejudecăţile aşa-
zis academice, erorile stranii care au marcat gândirea
românească şi europeană, chiar şi mondială de atâtea
milenii. Nu e uşor. Trebuie să avem simţul istoriei, al tim-
pului etern, să regândim dacoromâneşte totul, să scoatem
la lumină, cum bine spunea, Dacia noastra străbună –DA-
COROMÂNIA.
Avem în lucru, în prezent, două proiecte academice EN-
CICLOPEDIA DACOROMÂNĂ şi TESTAMENTUL
ZAMOLSIAN DACOROMÂN. Cu certitudine, substanţa
acestor opere vor avea sufletul şi ideile părintelui nostru.
Aceste opere, prin urmare, vor avea drept fundament
cercetările domniei sale, alături de cele ale tuturor ur-
maşilor întru dacoromânistică, mai mari sau mai mici, după
greutatea ideilor, contribuţiilor, interpretărilor lor celor con-
temporani nouă şi nu numai...
Periodic, un CONGRES DE ISTORIE, CULTURĂ ŞI
CIVILIZAŢIE DACOROMÂNEASCĂ <DUMITRU
BĂLAŞA> ar trebui să ne adune pe toţi dacoromânii, aşa
cum a dorit el, înainte de moarte, undeva, lânga Cozia.
Ar merita memoria acestui irepetabil cercetător care a pă-
timit, s-a oţelit o viaţă şi şi-a ascuţit sabia inteligenţei pe ru-
inele timpului etern pentru a ne ascuţi nouă mintea în lupta
cu întunericul, cu manipularea grosolană a culturii, istoriei
şi civilizaţiei naţionale de către nemernici papistaşi sau alo-
geni de aiurea. Pentru aceasta, trebuie să participe
reprezentanţi ai tuturor organizaţiilor nonguvernamentale,
cercetători de prestigiu din ţară, din dacoromânitatea de
pretutindeni şi chiar din străinătatea apropiată şi din lumea
largă.
Voi suţine personal, împreună cu ADR acest demers. Şi
dacă nu o facem noi, cu valorile noastre, nu o va face ni-
meni în lumea asta. Totul se globalizează, numai spiritul
naţional cultural este unic, irepetabil, specific. Noi suntem
datori, aşadar, cei care afirmăm. Adevărurile, ca şi drep-
turile se impun, nu se cerşesc.
Şi, în fine, reamintesc crezul Moşului din Carpaţi: „Ce bine
ar fi dacă aceste adevăruri le-ar cunoaşte toţi românii –
copii, studenţi, adulţi şi, de ce nu? – toată lumea pămân-
teană, spre bucuria lui Dumnezeu?”
dr.Geo Stroe,
Preşedinte fondator al Fundaţiei Academia DacoRomână
„Tempus DacoRomânia ComTerra”
 pag. 20
Bal mascat,

Dacoromânitatea
În dezordinea tristă,
Într-o ţară, mai strâmtă ca ieri,
Niciun semn
Pozitiv nu există
Literatura şi arta dacoromână Şi femeile
Nasc temniceri.
Miros de rugină de lanţ
Democratic
Viaţa noastră, Purtăm tirania,
Atât cât se poate, Ca pe-o haină
O păzesc La modă, prin târg,
Temniceri deliranţi, Struguri putrezi
Mirosim Acoperă via
A cătuşe-ncarnate, Şi oţetul
Mirosim Transpiră cu sârg.
A rugină de lanţ.

Libertatea Dar mai mult

Simţirilor treze Şi mai rău decât toate,
E vândută Noi, Adrian Păunescu
În bâlciul murdar, Ca bieţi cerşetori importanţi,
Gardienii Mirosim
Îi pun paranteze A cătuşe-ncarnate,
Şi-o transformă, Mirosim
Treptat, în coşmar. A rugină de lanţ.

Pariem,
Orişicum, pe oricine
22 iunie 2010
Şi când el
Face pasul în sus, Fiorii iubirii
Prima oară
Pe noi ne reţine
Şi ne pune
Colbu Ştefania
O graţie-n plus.

Care drepturi? ”Întâiul fior al iubirii mă învăluie încet,încet şi parcă nu

Puterea şi banul! mai simt nimic decât iubire”.Cerd că acestea sunt primele
Doar atât cuvinte pe care un în drăgostit le are în mintea lui la în-
S-a schimbat între timp ceput.
Când chiar noi Iubirea este simţită de acei oameni buni care cred în
Ne alegem tiranul, acest sentiment.Oamenii drăgăstoşi sunt oamenii care nu
Precum el au nevoie decât de un simplu om pe care să-l aibă lângă
Ne omoară în schimb. ei la bine şi la greu.
La început iubirea este o joacă.Ne jucăm ca nişte copii
Şi miroase-a oxid neştiutori, care abia au descopit primele jucării.Simţim că
Până-n ceruri nu mai avem aer, că suntem cei mai fericiţi oameni de pe
Şi la modă pământ, când de fapt noi suntem cei mai trişti, fiindcă iubire
E muzica – za, fără necazuri nu există.
În cătuşe Aş putea spune că cel mai bătrân om de pe pământ a
Se pun adevăruri trăit datorită iubirii lui pentru cei din jur şi a celor din jur faţă
Şi-nvăţăm, de el.
Umiliţi, a tăcea. Se spune că iubirea este cel mai profund sentiment.Fără
ea nu putem trăi, este ca un acumulator în care ne încăr-
Românie, căm propriile baterii pentru a supravieţui.
Cu oasele frânte, Putem spune că iubirea este sursa de supravieţuire a
Românie, tuturor oamenilor, dacă trupul nu ar ceda probabil că am
Cu oameni de terci, putea trăi pentru totdeauna.
Surdomuţii Fiorii iubirii te pătrund fără să ştii şi niciodată nu te părăs-
Învaţă să cânte, esc.
Cultivăm Nu putem zice că un om poate trăi fără dragoste,fiindcă
Pe morminte ciuperci. fiecare iubeşte ceva sau pe cineva...dar uneori nu re-
cunoaştem acest lucru.

Iubirea nu se termină niciodată,chiar dacă trupurile mor,
sufletele încă se iubesc la fel cum se iubeau pe pământ şi
chiar mai mult.
Ploaie de vară
Frumos ar fi ca ”vremea” şi ”tim-
pul” să fie aşa cum ne dorim
fiecare, dar acestea sunt printre
primele lucruri pe care omul nu le
poate controla.
Din punctul meu de vedere ar trebui să ne petrecem
timpul într-un mod util şi plăcut, indiferent de vreme.
Pentru mine,”vremea” este favorabilă mereu ,doar că
,de multe ori mi-aş dori ca timpul să fie la fel.
Îmi place să cred că trupurile noastre nu trebuie să se
simtă neapărat bine, pentru ca sufletele noastre să fie
fericite.Chiar dacă suntem bătrâni şi păcatele încă nu ne-
au pătruns în inimă,sufletul nostru este încă tânăr şi fericit,
fiindcă are credinţa de neclintit.De multe ori noi avem o
idee preconcepută, deoarece credem că trupurile trebuie
tratate mai bine decât sufletele, care sunt cu adevărat im-
portante.
Fiecare avem un ideal...în legătură cu ceva sau cineva
din viaţa noastră.De exemplu eu m-aş simţi bine dacă aş
putea sta pe iarba umedă în timpul unei ploi de vară citind,
dar este un ideal greu de atins.Cred că ploaia este un ritual
de curăţare şi de purificare al naturii şi, de ce nu, al oame-
nilor, iar cartea este un simbol al cunoaşterii.Acestea îmbi-
nate ar fi, pentru mine, ca un ritual de iniţiere în lumea
atotcunoaşterii.
”Cine nu şi-ar dori să cunoască totul?”E o întrebare in-
teresantă la care puţini recurg.Probabil dacă aş pune în-
trebarea unui om simplu...răspunsul lui ar arăta cam
aşa:”Ce-mi trebuie mie cunoaştere...”.Ei bine-ar zice,
deoarece eu cred că odată ce ajungem să cunoaştem totul,
ne-ar bucura mai mult lucrurile simple, ca ploaia de vară.
Mă gândesc la ploaia de vară, fiindcă îmbină toate
miresmele văratice şi te face să te simţi într-o altă
lume.Ştim că noi trăim într-o lume ”reală”....oare este posi-
bil ca lumea de după cea ”reală” sau ”palpabilă”să ne ofere
aceste bucurii ale lucrurilor „simple”? Nu putem descrie,
deoarece nimeni, nici atotştiutorii antici şi nici strămoşii
noştri, dacii, n-a reuşit să definească nimic din ”lumea de
dicolo”.Poate o să reuşim noi să definim ceva din cealaltă
lume...
Ne gândim vreodată la lucrurile „simple”pe care de multe
ori le ignorăm , fiindcă avem senzaţia că altele sunt ”mai
importante”?! Ar trebui să ne gândim şi la acestea,
deoarece sunt singurele care ne fac cu adevărat fericiţi.
Îmi doresc să încercăm măcar o dată să facem distincţia
între lucrurile simple şi cele importante....
pag. 21
Moare câte puţin
– Pablo Neruda
Moare câte puţin cine se transformă în sclavul
obişnuinţei, urmând în fiecare zi aceleaşi
traiectorii; cine nu-şi schimbă existenţa; cine nu
riscă să construiască ceva nou; cine nu vorbeşte cu
oamenii pe care nu-i cunoaşte.
Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un
guru.
Moare câte puţin cine evită pasiunea, cine preferă
negrul pe alb şi punctele pe "i" în locul unui
vârtej de emoţii, acele emoţii care învaţă ochii să
strălucească, oftatul să surâdă şi care eliberează
sentimentele inimii.
Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este
nefericit în lucrul său; cine nu riscă certul pentru
incert pentru a-şi îndeplini un vis; cine nu-şi
permite măcar o dată în viaţă să nu asculte
sfaturile "responsabile".
Moare câte puţin cine nu călătoreşte; cine nu
citeşte; cine nu ascultă muzica; cine nu caută
harul din el însuşi.
Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu
se lasă ajutat.
Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plangându-şi
de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puţin cine abandonează un proiect
înainte de a-l fi început; cine nu întreabă
de frică să nu se facă de râs şi cine
nu răspunde chiar dacă cunoaşte
întrebarea.
Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna
că "a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul
fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o
fericire splendidă. Totul depinde de cum o trăim...
Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbăntă-te la soare
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale
Dacă va fi să furi, fură o sărutare
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi asta în
fiecare zi...

“SCURT-METRAJ” DIN ROMÂNIA
NEAMULUI MEU
De ceva timp îmi trăiesc viaţa destul
de crispat. Simt cum îngheţ pe zi ce
trece. Nu pot fi indiferent la ce se în-
tâmplă în jurul meu, chiar dacă îmi
doresc cu ardoare să nu văd, să nu
aud şi să nu simt decât lucrurile fru-
moase, personale, intime. Nu pot fi
egoist şi nici atât de prost nu sunt încât să-mi risipesc viaţa
făcând-o pe luptătorul-patriot. Sunt afectat de această re-
alitate ireală. Acum, în
această secundă, când încerc să-mi...detensionez porţia
zilnică de stres, la televizor îşi dă cu părerea Ion Iliescu,
actorul principal al loviturii de stat din 1989. Pauză de pub-
licitate.
Sâmbăta trecută a venit la mine fiica mea Florina, profe-
soară de istorie şi geografie, şi m-a teleportat, pentru o zi,
într-o altă lume, într-o atlantidă curată. Într-un loc unde nu
au existat niciodată inşi ca Iliescu sau Băsescu, la ţară, în
apropiere de oraşul în care eu zac bacovian de 4 decenii.
Am fost în satul poetului Gheorghe Istrate, Limpeziş, sat în
care, timp de 10 ani, am avut senzaţia că, din când în când,
păşesc pe uliţele raiului. E satul în
care s-a născut regretata mea soţie, Nela, plecată la cele
veşnice acum 19 ani, odihnindu-se sub iarba unui cimitir
situat în câmpie curată, undeva între sat şi o baltă ruptă
parcă din corpul Deltei Dunării. Am fost la casa părintească
a fostei mele soţii, unde acum locuieşte doar soacra mea,
Ioana (Oiţa, îi spun sătenii), însoţit de
fiica mea Florina, de ginerele Virgil, absolvent de teologie,
profesor de religie şi muzică, şi de fiul lor de aproape un
an, Mircea, pe numele lui de voievod, cum îmi place să-i
spun. Am avut o zi rară, cu lecţii de viaţă. Pur şi simplu,
spre seară, am constatat că trăiesc într-o altă Românie.
Alta decât România de la televizor. Alta decât
cea de la Antenele lui Voiculescu, sau cea de la B1 TV, Re-
alitatea, OTV etc. Curtea soacrei mele, vreo 3000 de m.p.,
cu casă cu tot, arăta la fel de frumoasă ca acum 20 de ani,
plină cu pomi, cu tot felul de legume, cu păsări şi tot felul
de indicii ale unei prosperităţi normale. Şi curţile vecinilor
arătau la fel de bine. După aparenţe, pe aici comunismul
lui Ceauşescu şi capitalismul lui Băsescu nu au trecut nicio-
dată, chiar dacă, prin 1970, socrul meu, Gheorghe Ivaşcu,
cunoscut sub porecla „Dej”, era preşedinte de Cooperativă
Agricolă de Producţie. Mai mult, după câteva ore ne-am
deplasat într-un alt sat, Căldăruşanca, la vreo 20 de km.
spre Urziceni, la naşii noştri de cununie, Elena şi Alexandru
Bratu, unde, ca şi la Limpeziş, am avut revelaţia de a de-
scoperi altă lume, una a hărniciei „nemţeşti” , a frumuseţii
naturii, a frumuseţii sufletului uman, a încrederii şi sper-
anţei. Spun toate astea cu gândul la naşul meu Alexandru,
care, de vreo 3 decenii, îşi cară după el cancerul cu
un...eroism biblic. A fost operat de zeci de ori, i s-a scos şi
o parte din maxilar, acumare probleme şi cu vederea. În
toţi aceşti ani a muncit ca un rob.
Munca l-a ţinut în viaţă. A făcut din muncă un scop în
sine. Agoniseala sa ar fi fost suficientă pentru cele două
pag. 22
fete ale lui, însă, şi acestea, ca şi el şi soţia sa, au preferat
să aibă ceva numai al lor, şi-au făcut nişte gospodării
uluitoare. Muncă şi-n somn, cum se
zice. M-am întors în oraş cu câteva sacoşe pline cu fel de
fel de alimente. Fire de poet, a doua zi am dat şi eu câte
ceva în dreapta şi-n stânga. Dar nu asta e problema. M-
am întors dintre neamuri cum se întâmplă să se întoarcă,
uneori, unii, dintre cei morţi. Mi s-a întâmplat ceva tare sim-
plu şi complicat în acelaşi timp. Paradoxal,
m-am întors dintr-o Românie vie, reală, normală, în una
moartă, de decor, a lui Iliescu, Boc, Băsescu şi alţi actori
de studiouri de televiziune. Câtă tristeţe, atâta speranţă.
De vreo săptămână sunt un pic mai optimist. Cred în
poporul meu, în neamul meu. Aşa să ne ajute
Dumnezeu pe toţi!
Marin Ifrim
VALAC, DAC, ROMÂN – MARILE
ETNONIME ALE ACELUIAŞI NEAM
George Liviu TELEOACĂ
De peste 150 de ani dicţionarele
limbii sanscrite şi ulterior cele de mi-
tologie generală spun lumii întregi că,
pentru înţelepciunea lor, valahii au
fost sacralizaţi ca zeitate colectivă,
denumită Valak-Hilyah în Rig-Veda.
Cu toate acestea continuă în mod
absurd să se afirme că etnonimul
„valac” ne-ar fost atribuit de către slavii veniţi, abia prin sec-
olele VI-IX, pentru a continua în spaţiul carpato-danubiano-
pontic lecţiile de vorbire întrerupte în anul 271 d.Chr. odată
cu izgonirea romanilor numită politicos retragerea aure-
liană. Prea a trecut, însă, mult timp de la punerea în circu-
laţie a acestei explicaţii lipsită de orice temei, pentru a nu
respinge ca detestabilă starea de suficienţă arogantă a
specialiştilor în filologie, care rămân datori adevărului şti-
inţific, dar şi banului public.
În ciuda semnalelor primite din partea autodidacţilor,
uneori şi sub formă de petiţii, domniile lor refuză în mod
sistematic să ia în considerare evidenţe ca cele referitoare
la existenţa zeităţilor Valak-Hilyah şi Dakşa atestate cu
aproape 4000 de ani în urmă în Rig-Veda. Prea ne este
specific tandemul etnonimic „valac-dac” pentru a ignora în
continuare faptul că alături de zeitatea Valac-Hilyah se află
la mare preţ în mitologia vedică zeul Dakşa considerat zeu
creator, „strămoşul primordial al tuturor fiinţelor lumii”, cum
găsim înscris la V. Kernbach.
Cu o aceeaşi nepăsare reprobabilă au trecut lingviştii,
şi filologii noştrii în general, peste faptul că celebrul tandem
„valac-dac” se regăseşte nu numai în universul mitic, ci şi
între cuvintele de uz comun ale limbii sanscrite: „valaka”
având înţelesul de procesiune, iar „dakşa” pe cel de săr-
bătoare a solstiţiului de iarnă. Atunci cand este adjectiv
„dakşa” mai are şi înţelesul de capabil, de priceput. Există
şi cuvântul „dikşa” care defineşte totalitatea pregătirilor
pentru un act religios şi cu toate acestea sutele de cuvinte
comune limbii române şi limbii sanscrite, printre care şi cele

de mai sus, n-au făcut obiectul cuvenitelor cercetări, în
ciuda faptului că, începând cu anul 1909 (sic), lucrări mer-
itorii ale unor autodidacţi cu privire la acest fond româno-
sanscrit au solicitat frecvent studierea şi includerea lui în
istoria oficială a limbii române.
Pentru vechimea etnonimului Valac chiar şi numai în
zona limbilor romanice s-a trecut şi se trece cu o aceeaşi
neglijenţă condamnabilă peste faptul că Theodor Momm-
sen arată explicit în Istoria Romană (Vol I, pag. 35-36) că
în Laţiu există munţii Volsgi şi că a existat o populaţie
volscă şi inscripţii ale volscilor. Jalnic este faptul că nu se
face nici-o referire la istoria Romei Antice a lui Neibuhr
Berthold-Georg pe baza căreia diplomatul francez Félix
Colson reafirmă că latinii au vorbit un dialect valahic.
Revenind la problema în sine a etnonimelor valac şi
dac, definitoriu este faptul că alături de teonimele Valak-
Hilyah şi Dakşa, cuvintele sanscrite de uz comun: „valaka,
dakşa şi dikşa” au de asemenea semnificaţie sacră, ceea
ce pune în evidenţă statutul sacru acordat vlahilor din
Dacia, precum şi prestigioasa lor anterioritate în raport cu
perioada apariţiei primelor scrieri vedice, cum este Rig-
Veda datând din prima jumătate a mileniului doi înainte de
Cristos.
Ca mărturie eternă a prestigiului de care au avut parte,
vlahii au fost şi sunt înscrişi în toate Cărţile Sacre ale
omenirii, iar Valahia, ca vatră sacră a omenirii, este sim-
bolizată de cel mai înalt munte al lumii, considerat acoper-
işul ei, denumit Himalaia, care este un alt mod de a
transcrie cuvântul Valah, ştiut fiind faptul că atât în limba
sanscrită cât şi în limba română trecerea V→M este
frecventă. Pe temeiul acestei transformări, V→M, Himalaia
prespune la origine forma Hivalaia ca anagramă pentru
Valahia. Venerând peste timp aceeaşi vatră primordială a
religiilor, Eddele germanice denumesc prin substantivul
propriu Himli, care este o altă variantă a cuvântului Hi-
malaia, nu numai palatul ceresc construit pe muntele cu
acelaşi nume, ci şi lumea regenerată care va fi condusă
din acest palat. Nu mai puţin important este faptul că în
limba franceză paradisul este asociat aceluiaşi spaţiu
valahic denumit, însă, Pays de Cocagne, adică Ţara Ko-
gaionului, cu menţiunea că în limba sanscrită cuvântul
„gagana” înseamnă cer sau atmosferă. De aici şi concluzia
că dincolo de orice speculaţie de tip ezoteric, memoria
colectivă păstrează, prin memoria nemuritoare a cuvintelor,
amintirea faptului că Valahia Dacică reprezenta Paradisul
pentru toată omenirea de la Est la Vest şi că valaho-daci,
numiţi şi pelasgi, erau consideraţi neam divin pentru fer-
voarea religioasă cu care şi-au asumat rolul de misionari
civilizatori în numele Dumnezeului Dumnezeilor lumii.
Această concluzie este confirmată şi de cercetările Institu-
tului American pentru Drapelele Lumii pe baza cărora Whit-
ney Smith a arătat în tratatul său de vexologie, din anul
1975, că sub semnul Dragonului Dacic s-a făcut istoria
lumii din Persia până în Bretania timp de 2500 de ani. Or,
aşa după cum am arătat în repetate rânduri, Dragonul
Dacic este hieroglifă pentru numele lui Dumnezeu, care se
citeşte la fel ca şi tetragrama sacră.
Dar, aşa după cum rezultă şi din tabelul de mai jos, în-
rudirea mitică a teonimelor stabilită de mitologi este dublată
de evidentele înrudiri lingvistice ale teonimelor, de unde şi
reciproca conform căreia înrudirile lingvistice ale teonimelor
presupun înrudiri ale conţinutului lor mitico-religios.
pag. 23
Valac-hilya Βουρχο-λαχας Varg-ulfr
Vălco-lac Βουρ-βούλαχας Gar-walf
Vărco-lac Βουρ-δουλαχας Brugo-lague
Vârco-lac Βουρ-χαλαχας Were-wulf
Vrka-lanka Βουρ-θαλαχας Beer-wolf
Volco-dlac Woer-ulf
Vluco-dlac Woer-hoeg
Vuko-dlac Λύκο-υργος Beo-wulf
Vur-volac ˝Ηρακ-λης
Vur-dalac Wulp-hila
Wilko-lak Lup-ercus vlăho-vnic
Fârku-ljak Versi-pellis vrăho-vnic
Baba Hârca Herc-ules vârho-vnic
Valac-Valac Βουρχ-βούλαχας Varg-walf
VA L A H – V A L A H
Prin compararea teonimelor grupate pe cele trei tipuri
de limbi rezultă că sintagma teonimică arhetipală este
Valac-Valac, de la care pornind s-au format toate teonimele
incluse în tabel, dar şi altele în care litera V a fost înlocuită
prin litera M.
Dintre cele câteva exemple, care ilustrază în tabel şi tre-
cerea de tip V→D, se remarcă variantele Vur-Volac şi Vur-
Dalac, care indică faptul că arhetipalul cuvânt Valac a
dobândit în timp şi forma Dalac sau Dlac, care a pierdut
apoi litera „l” pentru a trece în forma Dac. De aici şi
tandemul celor două etnonime echivalente Valac-Dac spe-
cific pentru locuitorii din Valahia Intracarpatică.
Pentru vlahii din sudul Dunării cuvântul Vlac a urmat
succesiunea de transformări Vlac→Dlac→Trac, iar pentru
cei ajunşi în Mesopotamia cuvantul Dlac este citit în sens
invers pentru a genera cuvântul Caldei numiţi şi Haldei în
Cartea proorocului Daniel. Ei sunt cei care au răspuns îm-
păratului în limba aramaică. Asociat rădăcinii teonimice
„Dlac”, cuvântul „haldeu” există şi în limba română conser-
vat numai în limbajul călugărilor daci, care după în-
creştinare continuă să-l atribuie uneori până astăzi preoţilor
de mir.
Spre deosebire de plăsmuirile admise până acum fără
probe, aceste explicări ale etnonimelor „valac” şi „dac”
bazate pe atestări de mare prestigiu ne conferă nouă, celor
care vieţuim de la Facerea Lumii pe pământul Daciei, statu-
tul de entitate sacră etalon, atât pentru civilizaţiile din Ori-
ent, cât şi pentru cele din Occident, care împreună ne-au
considerat în mod explicit Axis Mundi.
Poate că în spiritul acestei sacralităţi primordiale trebuie
căutată şi originea reală a etnonimului „român” având în
vedere că deducerea lui din „romanus” ar presupune un
fapt istoric fără precedent în spaţiul cucerit de Imperiul
Roman, cu atât mai greu de acceptat cu cât începând cu
Maximus Thrax în anul 235 şi până la Focas (602-610) îm-
păraţii au fost de origine illiro-tracă şi mereu în dezacord
cu Senatul de la Roma. Dacă vom mai avea în vedere şi
marea revoltă a vlaho-tracilor declanşată în anul 257 de In-
genuus, dar continuată pe ambele maluri ale Dunării de
Regalian (258-268) din viţa lui Decebal, care ajunge con-
ducătorul marelui regat independent dintre Corint şi Vistula,
Moravia şi Nipru cu capitala la Sarmisegetuza, unde a şi
bătut monedă proprie, nu mai rămâne nimic din presupusa

tendinţă a vlaho-dacilor de a renunţa la propriul lor etnonim
preamărit în toată lumea, pentru a-l adopta pe cel de „ro-
manus”. Ca profesor de istorie natională, Mihail Kogăl-
niceanu chiar a arătat în plină campanie latinistă că
„romano-mania de la Romulus (753 î.Chr.) până la Romu-
lus Augustulus (476 d.Chr.) în loc să susţină cauza
românească atrage asupra noastră râsul străinilor”.
Pentru înţelegerea corectă a etonimului român, de o im-
portanţă covârşitoare este faptul că în limitele fostului regat
a lui Regalian, vlahii ca vorbitori ai limbii române, cu di-
alectele ei, au fost până la sfârşitul secolului XIX populaţia
dominantă sub aspect demografic, economic, dar mai ale
spiritual şi cu toate fracturile provocate de istoria ulterioară
încă mai jalonează spaţiul fostului lor regat sub forma unor
insule alcătuite din străvechi comuităţi compacte de români
situate până la mari distanţe dincolo de graniţele actuale
ale României.
Pe acest fundal istorico-geografic, total incompatibil cu
asumarea la nivel de masă a lui „romanus”, atunci când
Roma nici nu mai era o glorie, lingviştii ar trebui să reeval-
ueze semnificaţia faptului că pentru etnonimul „român” au
supravietuit şi forme rotacizate, nu numai în dialectul istro-
român despre care se spune că ar fi rotacizat cuvintele de
origine latină, ci chiar în limba albaneză care prin marea ei
vechime a conservat în fondul traco-i
llir şi cuvântul „rrëmër”, sinonim pentru cuvântul „vlac” cu
conotaţia sa de oier, iar astăzi de om de la oi şi fără şcoală.
Or, referitor la formele rotacizate există un larg consens
între lingvişti (Émile Benveniste, Origines de la formation
des noms en indo-européen, Paris, 1962, p. 3-22) conform
căruia tipul nominal în r/n este considerat cel mai arhaic
vestigiu pentru străvechea flexiune indo-europeană. De aici
şi concluzia, surprinzătoare doar la prima vedere, că etnon-
imul „român” provine, prin însăşi formele sale rotacizate
„rrëmër” sau „rumăr”, din fondul prelatin asociat fiind celor
mai arhaice flexiuni ale fondului indo-european. În con-
secinţă, originea cuvântului român nu mai poate fi explicată
pe baza bănuitul „romanus” asociat distrugerii şi jefuirii timp
de 165 de ani a cel mult o cincime din teritoriul Daciei, ci
facând apel la cuvinte mult mai vechi atestate în fondul
indo-european.
Pentru a ne îndrepta spre acest străvechi fond indo-eu-
ropean vom arăta că un foarte mare număr de autori antici
(Homer, Herodot, Eniu, Amian, Quintilian, Plaut, Cato, Poli-
biu, Cicero, Ovidiu etc) şi unii autori din prima parte a evului
mediu (Isidor de Sevilla, Papa Nicolae I, Suidas etc) ne-au
considerat barbarofoni, adică vorbitori de limbă numită bar-
bară, cu menţiunea că tot barbare erau considerate şi ter-
itoriile din jumătatea sudică a continentului european
alcătuind astăzi zona limbilor romanice.
Dar prin recuperarea denumirii de „barbare” pentru di-
alectele vorbite în zona numită azi a limbilor romanice,
devin definitorii faptul că ritualul Fraţilor Arvali consacrat
zeului Mars pentru rodnicia ogoarelor era numit Ambarvalia
(vezi Dicţionarul de mitologie generală al lui Victor Kern-
bach), ceea ce arată că denumirea de „barbar” a fost la
origini asociată unui concept liturgic (Ambarvalia = Ambar-
baria), dar şi faptul că denumirea sacră de Arvali este de-
sprinsă chiar din numele sacru al ritualului: Amb-Arvali-a.
În mod similar numele de „rumăr” se regăseşte în cuvântul
„B-arbar”, unde segmentul „arbar” a suferit trecerea B→M,
adică „armar” rostit uneori în albaneză „rrëmër”, ca şi în
pag. 24
istro-română „rumăr”, iar în daco-română „rumân” sau
„român” prin trecerea lui r→n. Conform aceleaşi treceri
r→n, în limba armână forma „armar” a luat forma „armân”.
Foarte uşor se poate constata, însă, că cele două vari-
ante „Ambarvalia” şi „Barbar” provin şi ele de la aceeaşi
sintagmă teonimică arhetipală Valac-Valac atunci când este
abreviată Val-Val, de unde şi Bar-Val din Ambarvalia, dar
şi Bar-Bar pentru sonorizarea ambilor termeni ai sintagmei.
Ca o altă dovadă că această explicare a cuvântului „Arvali”
care porneşte de la sintagma teonimică arhetipală Valac-
Valac şi implicit de la fundamentele sacre ale etosului
românesc este corectă, s-a păstrat în cântecele Fraţilor Ar-
vali, prin uz religios antic, cuvântul românesc „berbece”
(berbecez în loc de verveces), dar şi cuvântul românesc
„descântec” (descindentes devenit ulterior carmen di-
centes).
Tot pe seama abrevierii Val-Val devenită Var-Dal, prin
trecerea V→D ilustrată în tabel, se explică originea sacră
a străvechiului cuvânt dacic Vardal, devenit Ardal sau
Ardeal prin pierderea (afereza) lui V iniţial.
Pentru moment renunţăm la celelalte conexiuni care
toate pun în valoare importanţa imensă a sintagmei teon-
imice arhetipale Valac-Valac, pentru a sublinia, încă odată,
că pe seama ei au apărut în diferite zone etnonimele
„Valac, Trac, Dac, Rumân” perfect interşanjabile prin una
şi aceeaşi origine sacră şi că limba română ca limbă Bar-
Bară vorbită de purtătorii acestor etnonime este limbă litur-
gică, dar şi matricea reală a tuturor limbilor romanice. Dacă
vom mai constata că Svenska se mai poate scrie (s)Velska,
că Vlah se mai poate scrie Helv sau Horv, iar Vlas se mai
poate scrie Welsh, dar şi Slav atunci vom înţelege că im-
portanţa vlahilor în istoria omenirii şi a limbii române pe
care o vorbesc de la Facerea Lumii este mult mai mare,
aşa cum au reuşit să lase mărturie înaintaşii, care stăpâni
pe ştiinţa originilor, au transformat oronimul Himalaia
(Hivalaia = Valahia) sau oronimul mitic Himli în simboluri
ale Valahiei.
George Liviu Teleoacă
SINOPSIS
Schemă pentru a urmări grafic demonstraţia din text:
VALAC-VALAC
BAR-VAL BAR-VAR VAR-DAL
Ambarvalia Barbar Ardal
Arval Arbar Ardeal
Armar
Armân Rumăr Rumân
Romul-us
Fiul zeului Mars şi al vestalei Rhea-Silvia (Vlasia)
 pag. 25

ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici

sunt bugetofagii, gheseftarii de toată mâna, care, în
Cei mai frumoşi ani sunt schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor
cei ce vor veni... lor o supunere mai mult decât oarbă.
Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune.
articol de Mihai Eminescu Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere
(in presa anilor 1870-1889) pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă.
Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuşi
cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţis a-l re-
"De când abilita, alegându-l în Senat.
lumea nu s-a Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de
văzut ca un popor interese personale care calcă făgăduielile făcute
să stea politiceşte naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept
sus şi econom- reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării. Cauza
iceşte jos; amân- acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu co-
două ordinele de munitatea de idei, organizare egală cu aceea a par-
lucruri stau într-o tidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de
legătură strânsă; departe a puşcărie."
civilizaţia econom-
ică e muma celei
politice.

Dacă în timpul
când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis
Morţii vor să plângă viii
ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur
ar fi fost declarat prooroc mincinos.
Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor
spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat
funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; Morţii vor să plângă viii
că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor în mână cu lumânări
face pe funcţionar să atârne atât de mult de au- vor să ia la ei copiii
torităţile supreme încât aceste mii de oameni să culegându-i prin cântări.
voteze conform comandei din Bucureşti; că se vor da
17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge
(Constanţa n.r.), care nu face nici cinci, şi că patru mil-
ioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între Cui să ne rugăm strigând
membrii Adunărilor; că se va constata cum că o când necazul nu se duce
seamă de judecători şi de administratori în România la o piatră de mormânt
sunt tovarăşi de câştig ca bandiţii de codru. Dacă sprijinind o biată cruce? Alex Bodoli
cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de
dânsul şi totuşi nu numai acestea, ci multe altele s-
au întâmplat şi se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea Cine să ne mai asculte
publică să se mai poată irita măcar. dacă noi nu ne-ascultăm,
Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actu- când păcate-s multe, multe
ală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când
şi nu ştim să ne iertăm.
vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără cap-
ital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut
cineva.
Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, Viii văd cum îi plâng morţii
pentru mită capetele cele mai de sus ale în mână cu lumânări,
administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii. lasă tot în voia sorţii
Oameni care au comis crime grave se plimbă pe plecând peste mări şi ţări.
strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece
viaţa la puşcărie.
Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor
oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei

Revistă de cultură politică, ştiinţă a conducerii şi atitudine civică
SCRISOARE DESCHISĂ
ALEŞILOR POPORULUI ROMÂN
Eugen Zainea
Motto
şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul făraă muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Mihai Eminescu-Scrisoarea a III-a
Nu mai încape îndoială, trăim vremuri bezmetice. Cum al-
tfel le-am putea caracteriza, câtă vreme, acum mai mult ca
niciodată, ni se cere să acceptăm că albul e negru şi negrul
trebuie să devină obligatoriu alb? Foarte puţină lume, prob-
abil, a citit cu atenţie lunga (şi dezlânata…) Declaraţie de
Presă din ziua de 6 mai a dlui Băsescu, prin care anunţa
Poporului Român (cum îi place să se exprime cu emfază)
hotărârile pe care le luase de unul singur, fără consultarea
nimănui, prin care, crede domnia sa, se va rezolva
spinoasa problemă a echilibrării (foarte…) parţiale a defici-
tului bugetar. Că era vorba de o hotărâre luată cu volun-
tarismul de acum atât de cunoscut al preşedintelui-jucător
este demonstrat fără niciun dubiu prin faptul că, în ciuda
protestelor, în ciuda criticilor şi a soluţiilor alternative
prezentate de specialişti, patronate, sindicate, societatea
civilă, partidele politice din opoziţie, varianta pe care şi-a
asumat (i)responsabilitatea dl. Boc în parlament este
neclintit aceea pe care o prezentase Poporului preşedin-
tele-premier. Din amintita Declaraţie, reţine mai ales atenţia
jenanta metaforă prezidenţială “…Repet, e ca un om foarte
gras şi mare, de 200 de kilograme, care stă în spinarea
unuia de 50 de kilograme şi tot vrea, când vede farfuria cu
mâncare, tot acela gras vrea să mănânce, nu-i lasă nimic
celui slab, în spatele căruia stă.” Vocaţia poetică băses-
ciană, ce se mai exprimase cel puţin o dată anterior, în
campania prezidenţiala, cu patos (şi cu lacrimile aferente…
) la o televiziune nemogulă se dovedeşte la fel de subţire,
dar de această dată încă şi mai deplasată. Pentru simplul
motiv că realitatea este substanţial diferită de cea pe care
vrea să ne-o prezinte dumnealui. Pentru a demonstra celor
cărora le este adresată această Scrisoare adevărul
susţinerilor din cuprins, precizez că ele se bazează pe
datele statistice comparative internaţionale (documentele
pag. 26
EUROSTAT, organismul specializat pentru statistică al Uni-
unii Europene), ca şi pe lucrarea foarte recent (10 iunie
2010) apărută, intitulată Raport Social-“România după 20
de ani”, elaborată de cei mai mari specialişti în calitatea
vieţii din România, sub egida Institutului pentru Cercetarea
Calităţii Vieţii din subordinea Academiei României.
Din analiza datelor prezentate de Eurostat (Taxation
Trends in European Union 2009, lucrare pe care i-aş fi re-
comandat-o dlui Băsescu dacă n-ar fi publicată într-o limbă-
engleză-pe care o stăpâneşte încă şi mai aproximativ decât
limba română, are un volum-391 de pagini cu care sigur
lecturile dlui Băsescu nu sunt obişnuite şi mai ales dacă n-
aş cunoaşte din chiar declaraţia preşedintelui, ca răspuns
la întrebarea moderatorului turcesc de la dezbaterea tele-
vizată înaintea turului final al alegerilor prezidenţiale din
2009 că ultima carte citită a fost “Levantul” a dlui
Cărtărescu, aceeaşi care era ultima lectură şi înainte de
turul final al alegerilor din 2004, ceea ce demonstrează că
dl Băsescu citeşte puţin şi rar), rezultă că “slabul” nu este
nici pe departe atât de slab, câtă vreme între anii 1995 şi
2009, rata maximă de taxare a veniturilor corporatiste a
scăzut în România de la 38% la 16% (faimoasa “cotă
unică”…), în acest moment existând în Uniunea Europeană
doar patru ţări (Bulgaria, Irlanda, Cipru şi Lituania) cu o rată
maximă de taxare mai mică.
Iar în ceea ce priveşte afirmaţia dlui Băsescu din am-
intita Declaraţie de Presă că soluţia majorării taxelor ar fi
fost cea a neîncrederii şi a afectării sectorului privat şi a
economiei, o dovadă concludentă că ea nu are susţinere
în realităţile macroeconomice comparative la nivel mondial
o constituie faptul că în celebrul grup BRIC (Brazilia, Rusia,
India, China), având cele mai dinamice economii mondiale
în ultimul deceniu (China în ultimele trei decenii), nivelul de
taxare maximă pe venitul corporatist, ca valoare medie pe
cele patru ţări era în anul (de criză, dar nu prea şi pentru
unele dintre ele…) 2009 de 28,3% (după cum se vede, cu
76,8% mai mare decât în România), cu valori de 20% pen-
tru Rusia, 25% pentru China şi 34% pentru Brazilia şi India,
ceea ce nu le împiedică să atragă masiv investiţii străine şi
să anunţe pentru anul 2010 rate de creştere economică
cuprinse între 4% şi 10%, spre deosebire de prognoza ofi-
cială românească de -0,5%.
Nici nu este de mirare că, în aceste condiţii de taxare,
care sunt de natură a transfera bogăţie de la “graşii” dlui
Băsescu (pensionarii, ţăranii, bugetarii obişnuiţi) la “slabii”
dumnealui (fericiţii posesori de venituri cu adevărat nes-
imţite cuprinse între 100 şi până la 500 de milioane de lei
vechi lunar-exemplele date în ultimele săptămâni în presă
sunt nu doar pe deplin lămuritoare, ci şi în număr mult mai
mare decât am fi putut bănui…, respectiv la oamenii de
afaceri, mulţi dintre ei nemeritând, în fond, plasarea în cat-
egoria de “mediu privat”, câtă vreme fac afaceri-şi profituri
uriaşe!-cu precădere şi unii aproape exclusiv! cu rahiticul
buget de stat al României), între 1996 şi 2009, veniturile şi
consumul “grasului de 200 de kilograme” (cei mai săraci

10% dintre români) au scăzut de la 3,8% din totalul veni-
turilor din România la numai 3,3%, în vreme ce veniturile
“slabului de 50 de kilograme” (cei mai bogaţi 10% dintre
români) au crescut în aceeaşi perioadă de la 20,2% din
veniturile totale din România la 25,3% ! (Date furnizate de
publicaţiile anuale, evident că “bolşevice” World Develop-
ment Indicators, elaborate de Banca Mondială).
Observaţii similare se pot face şi în privinţa majorării
nivelului TVA. În Uniunea Europeană, există doar şase
state (Estonia, Spania, Cipru, Luxemburg, Malta şi Marea
Britanie) cu un nivel de TVA mai mic decât al României. Cu
precizarea suplimentară foarte importantă că toate aceste
state, la care se alătură şi majoritatea celor care au rate
ale TVA egale sau mai mari decât în România aplică taxe
diferenţiate, în unele cazuri substanţial mai mici, la pro-
dusele de primă necesitate, ceea ce constituie o măsură
de protejare a categoriilor de populaţie cele mai defa-
vorizate. În schimb, 20 din cele 27 de state ale Uniunii Eu-
ropene aplică pe veniturile personale provenite din muncă
sau din capital (de tipul dobânzi bancare, dividende din
acţiuni etc.) taxare progresivă,(in unele cazuri, cu o tranşă
de venituri minime taxate cu cota 0%), cu niveluri ajungând,
în cazul veniturilor celor mai mari, la peste 50% sau chiar
60%!
Or, aceasta face ca veniturile publice ale acestora, ca
procent din Produsul Intern Brut să fie net mai mari decât
cele ale României. Conform raportului citat al Institutului
pentru Cercetarea Calităţii Vieţii, (pag.14), în perioada
1998-2009 (o perioadă extrem de semnificativă din punct
de vedere statistic, de 12 ani), între cele 27 de state ale
Uniunii Europene, România se afla pe ultimul loc în privinţa
veniturilor bugetare ca procent în PIB (calculate ca medie
a acestor 12 ani), cu 32,8%! Pe primul loc în acest clasa-
ment figurează Suedia, cu 57,1% din PIB venituri (cu 74%
mai mult decât România), Danemarca, cu 56% din PIB
venituri (70,7% mai mult decât România, dar Danemarca
ajunge să taxeze veniturile maxime cu o cotă de 63%, nu
cu cota unică de 16%!) şi Finlanda, cu venituri de 53,1%
din PIB (cu 61,9% mai mult ca România). (Se poate lesne
calcula că aceste diferenţe ar reprezenta, la nivelul actual
de PIB al României, venituri bugetare suplimentare de 25
până la 30 miliarde de euro anual!). Mai fac precizarea că
alte 13 state au venituri publice ca procent din PIB cuprinse
între 40% şi 50%. Prin urmare, aceasta este cauza pentru
care România nu are bani nici ca să plătească pensii de-
cente şi salarii demne pentru medici, profesori, poliţişti,
pompieri etc., nici pentru a aloca suficiente fonduri (altele
decât cele de tip salarial) pentru a asigura un nivel euro-
pean pentru educaţie, asistenţă medicală, cercetare ştiinţi-
fică.
Pentru a demonstra destinatarilor acestei scrisori (că, în
ce-l priveşte pe dl Băsescu, strădania este evident zadar-
nică…) cum stau, cu adevărat, lucrurile cu “grasul de 200
de kilograme” ar mai fi de adăugat că, potrivit Raportului
amintit (pag. 15), România se afla tot pe ultimul loc între
cele 27 de state ale Uniunii Europene în perioada 2000-
2007 în privinţa cheltuielilor sociale totale ca procent în
PIB (16,4%), pe penultimul loc în privinţa cheltuielilor pen-
tru protecţia socială ca procent în PIB (13%) şi pe ultimul
loc în privinţa cheltuielilor sociale în buget (36,5%), în ciuda
impresiei, contrară dar absolut paranormală, dat fiind ca
total paralela cu realitatea, a dlui Băsescu. Tot în acest
pag. 27
sens, pentru a ne lămuri cum stau lucrurile cu cei mai graşi
dintre graşi, pensionarii (doar ei şi bugetarii sunt “cancerul
României de azi”…) ar mai trebui amintit că acelaşi Raport
(pag.18) ne demonstrează că, în privinţa cheltuielii cu pen-
siile ca procent în PIB, România aloca 6,5% în anul 1990,
a fluctuat în perioada 1990-2004 la valori cuprinse între
5,4% (1997) şi 7,4% (2004), pentru a cădea din nou la un
minim de 5,4% în anul 2006, atingând apoi din nou nivelul
de alocare din 1990, de 6,5% abia în 2008!
Şi asta în condiţiile în care, potrivit aceluiaşi raport
(pag.22) numărul de pensionari de asigurări sociale (inclu-
siv agricultori) a crescut de la 3,577 milioane în anul 1990
la 5,685 milioane în anul 2008! Şi, potrivit aceluiaşi Raport
(pag. 20), ca o supremă dovadă a dezinteresului guver-
nanţilor nu doar faţă de pensionari, ci şi faţă de educaţie şi
sănătate (altfel, ar fi existat o altă abordare a fiscalităţii în
România, nu cea pe care am evidenţiat-o), între 1996 şi
2007 (deci tot pe parcursul a 12 ani), ca medie, alocaţiile
României pentru pensii au fost de 6,2% din PIB, faţă de
12% din PIB în ansamblul Uniunii Europene şi 12,4% în
cele 15 state vechi membre, alocaţiile pentru educaţie au
fost de 3,7% din PIB, faţă de 5% din PIB în ansamblul Uni-
unii Europene şi 4,9% din PIB în cele 15 state vechi mem-
bre, iar cele pentru sănătate au fost de 3,4% din PIB, faţă
de 7,7% din PIB în ansamblul Uniunii Europene şi 7,6% din
PIB în cele 15 state vechi membre. Iar, în ceea ce priveşte
afirmaţiile ruşinoase ale dlor Băsescu şi Boc, privind,
chipurile, majorarea nejustificată a pensiilor din anii 2007
şi 2008, din Raportul menţionat (pag. 26) rezultă cât se
poate de limpede că pensia medie de asigurări sociale, în
cădere din 1990 şi până în 1993 şi din nou în 1997 a atins
pentru prima dată după 1990 nivelul din anul 1989 abia în
cursul anului 2007, ceea ce demonstrează că măsurile de
majorare a pensiilor din anii 2007 şi 2008 au avut un firesc
caracter de reparaţie financiară şi morală pentru categoria
socială cea mai lovită în cei 20 de ani de tranziţie spre
nicăieri pe care i-am traversat după 1989.
Ca un argument suplimentar important, potrivit aceluiaşi
Raport (pag. 30), în privinţa veniturilor unei familii de pen-
sionari raportate la pragul de sărăcie (două pensii medii
nivel decent), nivelul veniturilor din 1990, în scădere după
acea dată, ajungând în anumite perioade şi la 53% ca venit
raportat la pragul de sărăcie (în 1993) au reuşit să egaleze
din nou pragul de sărăcie în anul 2007, au atins din nou
nivelul din 1990 abia în cursul anului 2009 şi scad deja sub
nivelul din 1990 în 2010 (înainte de aplicarea măsurilor
criminale propuse în pachetul “guvernamental”!). Ca o
dovadă a influenţelor asupra stării sociale a politicilor
macroeconomice aplicate (între care politicile fiscale au un
impact determinant), Raportul menţionat evidenţiază (pag.
38) că în privinţa indicatorului satisfacţiei cu viaţa (procentul
persoanelor satisfăcute cu viaţa în ansamblul populaţiei),
pe primele locuri în clasamentul Uniunii Europene se află
Danemarca-98%, Suedia-96%, Luxemburg-96% şi Fin-
landa-95% (ne amintim că trei dintre ele ocupă “podiumul”
la ponderea veniturilor publice în PIB), în vreme ce Româ-
nia ocupă antepenultimul loc, cu 47%, ceea ce nu e câtusşi
de puţin de mirare, când este şi codaşă clasamentului pon-
derii veniturilor publice în PIB. (De unde ar putea să vină
alocaţii pentru pensii, sănătate, educaţie, dacă nivelul de
taxare este minimal, favorizând polarizarea averii către
“slabii de 50 de kilograme” în defavoarea evidentă a

“graşilor de 200 de kilograme” care, şi aşa, abia îşi mai trag
sufletul-şi nu din cauza obezităţii!).
Cred că a reieşit suficient de limpede din cele prezentate
mai sus că afirmaţiile dlor Băsescu şi Boc privind nu atât
situaţia actuală, cât cauzele ei reale nu reprezintă decât un
caz tipic de diversiune şi manipulare, încercând să plaseze
culpa dezechilibrului bugetar în primul rând pe seama chel-
tuielilor, chipurile exagerate (ceea ce este o minciună de-
montată prin datele prezentate, care demonstrează că, în
România, cheltuielile sociale sunt aproape de două ori mai
mici ca procent în PIB faţă de media Uniunii Europene) şi
nu acolo unde ea se află în realitate, pe seama politicii fis-
cale ultraliberale, care conduce la venituri publice inadmis-
ibil de mici în comparaţie cu cele ale majorităţii covârşitoare
a statelor din Uniunea Europeană, politica vizând deliberat
polarizarea socială, prin concentrarea celei mai mari părţi
a avuţiei naţionale în mâinile unei minorităţi din ce în ce
mai restrânse a populaţiei şi în detrimentul marii majorităţi.
Rezultă evident şi concluzia firească, logică: reechili-
brarea bugetului (dezechilibrat nu din cauza cheltuielilor
excesive, ci din lipsa gravă şi acută a resurselor care să-l
alimenteze) nu trebuie făcută prin reducerea cheltuielilor,
ci prin majorarea veniturilor, deci prin regândirea şi
reaşezarea fundamental diferită a politicii fiscale pe baze
raţionale din punct de vedere macroeconomic şi echitabile
din punct de vedere social. Iar argumentele “echipei de
zgomote”, alcătuită din simbriaşii gata oricând pentru
arginţii trădării şi minciunii să se înregimenteze în slujba
oricărei cauze care le aduce avantaje meschine şi egoiste
în dauna celor mulţi şi a adevăratului interes naţional, sunt
anulate de datele prezentate anterior şi de evidenţa eco-
nomică şi socială din Uniunea Europeană şi din lume în
ansamblul ei.
Am văzut că cele mai dinamice economii ale lumii (care
reprezintă, totodată, ţări care au mult de făcut în direcţia
creşterii nivelului de trai al ansamblului populaţiei), nu ezită
să aplice politici de taxare a veniturilor (atât a celor proven-
ite din muncă, dar şi a celor pe venitul corporatist) net
diferite de taxarea minimală din România, Bulgaria, Letonia
şi din alte state din spaţiul fost socialist, care au adoptat
modelul economic neoliberal, ceea ce a şi provocat în
aceste ţări în decursul tranziţiei un adevărat deşert social.
Consecinţa imediată şi măsurabilă a acestor politici, mă-
surată de altfel într-un studiu din anul 2005 al lui Xavier
Sala i Martin privind evoluţia sărăciei în lume între 1975 şi
2004 o reprezintă faptul că, dacă între 1975 şi 1990, rata
sărăciei în spaţiul Europei de Răsărit a scăzut de 13 ori,
ca urmare a aplicării politicilor neoliberale, între 1990 şi
2004, acest trend s-a inversat şi rata sărăciei în ansamblul
acestui spaţiu a crescut de peste 2,5 ori.
În faţa senatorilor şi deputaţilor trimişi în Parlamentul
României pentru a reprezenta interesul naţional, care nu
poate fi decât cel al unei largi majorităţi a Poporului Român,
cum le place dlor Băsescu şi Boc să spună la momente de
campanii electorale, nu cel al unei minorităţi privilegiate, se
pune problema unei alegeri. Ea pare doar a fi una dificilă
(şi asta numai dacă se au în vedere interese politicianiste
ale unui clan conducător). Altminteri, ea este simplă şi cât
se poate de limpede.
pag. 28
Domnilor parlamentari ai României,
Aveţi de optat marţi între două posibilităţi:
1. Să spoliaţi încă o dată pe cei mai săraci dintre români
(nu doar pensionarii, ci şi cea mai mare parte a salariaţilor
din domeniul bugetar). Vă reamintesc că pensia medie în
România în luna aprilie (ultima lună pentru care există date
statistice pe site-ul Casei Naţionale de Pensii şi Asigurări
Sociale) este de 736 RON. Vi se pare cumva o pensie nes-
imţită? Vi se pare cumva că prin amputarea ei cu 15%, la
un nivel, insist, mediu, de 625,6 RON, oferă un venit decent
pentru un stat European al anului 2010? Ca să nu mai vor-
bim de nivelul pensiei sociale de 350 de RON, pe care în
marea domniilor lor generozitate, dnii Băsescu şi Boc, o
acceptă ca nivel minimal al pensiei!
Dar nivelul salariului minim de 600 RON vi se pare ac-
ceptabil? Credeţi că doi bugetari aflaţi la acest nivel, cu fa-
milia statistică românească de 2,9 persoane, pot trăi cu un
astfel de venit? Practic trei persoane cu un venit de 1200
RON lunar? Chiar la costurile actuale ale vieţii din România
(nemaivorbind de ce ar urma de la iarnă, în virtutea pro-
gramului pe care sunteţi chemaţi să-l aprobaţi?).
În ceea ce-i priveşte pe pensionari, cei mai în vârstă din-
tre ei sunt cei care, exact de-a lungul vieţii lor active, au
creat prin munca lor valorile uriaşe care au fost spulberate
iresponsabil în aceşti 20 de ani, din care s-au constituit în
bună parte cele mai multe din averile actuale, provenite din
grotescul jaf al aşa-zisei “mari privatizări”. Veţi avea cinis-
mul să parafaţi marţi prin votul Dumneavoastră acest al
doilea val al marelui jaf naţional?
Înainte de a răspunde la această întrebare în faţa pro-
priilor conştiinţe, reflectaţi şi la ceea ce urmează. De-a lun-
gul activităţii lor, aceşti oameni au contribuit din munca lor
şi din banii care li se cuveneau legal la acea dată ca răs-
plată a acestei munci cu nişte sume tocmai pentru a-şi
asigura la bătrâneţe un trai liniştit şi demn, până la sfârşitul
vieţii. Acei bani au fost încredinţaţi statului român, pe care
îl reprezintă azi ( într-un mod lamentabil), dnii Băsescu şi
Boc. (Dar, nu uitaţi că, de fapt, Dumneavoastră sunteţi ade-
văraţii reprezentanţi şi conducători legitimi ai statului
român, potrivit Constituţiei ţării. Domniile lor sunt doar slu-
jbaşi ai acestui stat căruia dumneavoastră îi sunteţi for
suprem şi unică putere legiuitoare). Prin aceasta şi prin fap-
tul că statul a primit aceşti bani, s-a încheiat ceea ce se nu-
meşte contractul social între stat şi o parte a populaţiei lui.
Acceptaţi ca astăzi, statul să rupă, unilateral şi brutal, acest
contract şi să-i jefuiască pe bunicii şi părinţii Dumneavoas-
tră de nişte bani munciţi şi cuveniţi?
Din banii cotizaţi atunci, s-a constituit ceea ce dl.
Isărescu numea un fond cu acumulare. Fiindcă la acea
dată era un fond consistent, cu o acumulare consistentă.
Pentru simplul motiv că, încă, în 1990, erau în România
8,142 milioane de angajaţi şi numai 3,577 milioane de pen-
sionari. Nu este vina pensionarilor nici că, urmarea dis-
trugerii în mare parte a economiei româneşti şi a degradării
structurii ei de ramură, raportul dintre persoanele active şi
pensionari s-a deteriorat într-un asemenea grad până în
anul 2010 şi, mai ales, că statul a gestionat prost şi, în an-
umite perioade, fraudulos, acest fond cu acumulare. Şi
pentru că dnii Băsescu şi Boc ne tot povestesc că statul
transferă anual 1,7 miliarde de euro de la bugetul de stat

la bugetul de pensii, avem dreptul să punem o întrebare.
Pot aceiaşi domni, sau Întunecimea Sa Mihai Şeitan, să
ne spună cât era în anul 1989 excedentul şi profitul fondului
cu acumulare, proprietate de drept a pensionarilor
României, câţi ani a mai existat el, câţi ani postdecembrişti
a alimentat acest fond bugetul de stat al României (fără ca
proprietarii lui de drept să fie întrebaţi) şi cu ce sume şi care
ar fi, în acest moment şi în aceste condiţii balanţa exactă
şi cinstită între fondul de pensii şi bugetul de stat? Cine, la
această dată, ţinând cont de transferurile care se fac în-
cepând doar din anul 2007 de la bugetul de stat către fon-
dul de pensii, este dator la cine şi cu ce sume? Oare fondul
de pensii la bugetul de stat, sau bugetul de stat la fondul
de pensii? Chiar fără să posed la acest moment astfel de
date (nici nu cred că aş avea de unde să le obţin, în cli-
matul actual din România, în care astfel de cifre sunt con-
siderate, probabil, secret de stat de importanţă
deosebită...), am certitudinea că, în acest moment, pe
ansamblul acestor 20 de ani, bugetul de stat este dator (şi
cu multe miliarde de euro echivalenţi!) către bugetul de
pensii! Fie şi numai acesta şi ar fi un motiv suficient ca să
spuneţi NU pachetului “guvernamental” de măsuri de echili-
brare bugetară, fiindcă el constituie, în partea care se
referă la diminuarea pensiilor cu contributivitate, un act de
jaf instituţionalizat, pe care sunteţi chemaţi să-l legitimaţi
prin votul Dumneavoastră!
2. Să respingeţi pachetul “guvernamental” (de fapt, băses-
cian) de măsuri şi să decideţi regândirea radicală a prin-
cipiilor de echilibrare bugetară prin deplasarea măsurilor,
în mod firesc, de la reducerea cheltuielilor către majorarea
veniturilor. Ni se dă exemplul statelor cu economii foarte
mari care iau asemenea măsuri: Marea Britanie, Germania,
Italia, Spania. Nu vă lăsaţi păcăliţi de această diversiune.
Măsurile de austeritate ale statelor în cauză sunt reale. Dar
aveţi în vedere că Marea Britanie are venituri publice de
40,4% din PIB, Germania de 44,6% din PIB, Italia de
45,5% din PIB, Spania de 38,3% din PIB, în vreme ce
România are venituri de doar 32,8% din PIB! Daca în cazul
acelor state este justificat ca echilibrarea să se facă pre-
ponderent prin reducere de cheltuieli, în cazul României,
echilibrarea nu este raţional să se facă decât prin creşterea
veniturilor publice, pe baza unui sistem radical schimbat de
taxare a veniturilor.
Şi nu uitaţi că, de fapt, independent de nivelul veniturilor
publice ca pondere în PIB, principala problemă (şi resursă
de venituri!) o constituie creşterea economică! Un act de
management pe care guvernul Boc, în diferitele sale încar-
nări, s-a dovedit incapabil să-l înfăptuiască. În acest mo-
ment, potrivit prognozei Băncii Mondiale, singurele
economii din Uniunea Europeană care rămân şi în acest
an pe recesiune sunt, deloc întâmplător, Romania şi Leto-
nia. Cele două state care au adoptat cele mai radical ne-
oliberale politici economice. Daţi României un guvern
capabil să genereze creştere economică. Guvernul Boc nu
ştie şi nu poate aşa ceva! Vă amintesc că, inclusiv pe mod-
elul fiscal actual, fiecare procent de creştere economică ar
însemna un plus la bugetul de stat de aproape 400 mil-
ioane de euro! Şi vă mai rog să observaţi un lucru: dnii Băs-
escu şi Boc ne vorbesc de măsuri de austeritate pentru
reducerea cheltuielilor cu 2,3% din PIB, pentru scăderea
deficitului bugetar de la prognoza de 9,1% la doar 6,8% pe
pag. 29
acest an. Binevoiţi a calcula şi constata că, pe modelul fis-
cal actual, cei 2,3% de care vorbim reprezintă exact echiva-
lentul în buget al căderii economice de 7,1% de anul trecut!
Dacă guvernul Boc ar fi fost competent şi capabil (şi
dacă nu ar fi avut ca UNICĂ PREOCUPARE în anul 2009
maximizarea şanselor de realegere a dlui Băsescu, de-
venită prioritate naţională!) şi ar fi izbutit să gestioneze
România astfel încât să fi traversat anul 2009 măcar cu
creştere economică zero, această problemă nu ar fi exis-
tat!
Vă rog să mai observaţi că, inclusiv până la regândirea
modelului fiscal al României, tranzitoriu, există alte soluţii
de echilibrare a bugetului, altfel decât prin amputarea cos-
turilor de personal. Instituiţi un interval de 45 de zile de blo-
care a oricăror achiziţii publice şi de deschidere a finanţării
pentru investiţii noi. Decideţi să fie date Curţii de Conturi
cel puţin pentru o perioadă de timp atribuţii de aprobare a
oricărei achiziţii publice. De asemenea, nu doar de-
schiderea de finanţări pentru investiţii, dar şi urmărirea le-
galităţii derulării lor pe întreaga perioadă până la finalizare
şi darea în exploatare şi interzicerea majorării plafoanelor
de finanţare peste nivelul iniţial al contractului (cu excepţia
unei limite rezonabile, de exemplu de 10%), să se facă
doar cu controlul permanent, prealabil, al Curţii de Conturi,
fiindcă aici este cheia adevarată a problemei. Din partea
de cheltuieli din buget destinată achiziţiilor publice şi in-
vestiţiilor (care, chiar în condiţiile actuale, nu e tocmai mică,
depăşind 13 miliarde de euro), doar 20%, maximum 25%
reprezintă efect util pentru economia naţională, restul
(aproape 10 miliarde de euro anual!) sunt bani care se
scurg în buzunarele mult prea largi ale clientelei de partid
şi de stat, prin preţuri de zeci de ori mai mari la achiziţii pub-
lice şi prin trucarea licitaţiilor pentru atribuirea lucrărilor de
investiţii. Tehnica sifonării banilor publici e foarte simplă:
licitaţiile sunt câştigate de “cine trebuie” prin preţuri mici.
Ulterior, valorile prevăzute în contract sunt suplimentate
până la dublare sau chiar mai mult, prin acte adiţionale pe
care le semnează (de bănuit că nu dezinteresat…) ordo-
natorii de credite. Puneţi capăt acestei forme de jaf şi vor
exista suficienţi bani pentru a nu afecta nivelul de trai al
sărmanilor României.
Domnilor parlamentari,
Aveţi misiunea de a medita profund asupra votului pe
care îl veţi da marţi asupra moţiunii de cenzură. Şi aveţi a
alege între a răspunde comenzii politice de partid sau man-
datului pe care, ca aleşi uninominali, vi l-au dat cetăţenii
care v-au trimis în Parlamentul (încă neciuntit băsescian…
) al României. Mandat pe care mulţi dintre ei (şi nu doar
prin manifestările publice din ultimele săptămâni) vi l-au
reamintit. Mulţi dintre ei vi l-au reamintit în scris, sau prin
viu grai, sau prin intermediul mijloacelor media, cerându-
vă să votaţi în favoarea moţiunii de cenzură şi împotriva
pachetului “guvernamental” de măsuri. În fond aveţi de ales
pe cine doriţi să slujiţi: interesul cetăţeanului obişnuit, care
a avut încredere şi şi-a pus nădejdea în Dumneavoastră,
sau interesele de clan ale celor care, prin nemăsurata lă-
comie au adus România în situaţia în care se află ea acum.
Către cine vă plecaţi preocuparea şi sufletul în aceste mo-
mente? Către milioanele de oameni care trăiesc de azi pe
mâine din bani puţini, cu groaza că de luna viitoare nu vor

putea plăti creditele de câteva mii sau zeci de mii de euro
la bănci şi se vor trezi evacuaţi, cu familiile lor, din case,
sau către îngândurata şi îngrijorata doamna Nuţi (pentru
un “biet” credit de trei milioane de euro, oricum rescadentat
încă o dată, taman când “s-a nimerit” ca ministerul condus
de dumneaei să aleagă la o licitaţie de risipit bani publici
exact banca la care se împrumutase doamna ministru)?
Către pensionara care facea cutremurătoarea mărturie
unei reportere de televiziune că, la pensia ei de mizerie,
merge la piaţă şi cumpără un kilogram de cartofi care tre-
buie să-i ajungă o săptămână şi două mere pe care le taie
în două şi din care mănâncă patru zile, sau către portocaliul
taliban Hoară, cu sutele de milioane încasate lunar din mul-
titudinea sinecurilor cu care îi este răsplătită slugărnicia şi
sutele de mii de euro prăduite pe echipe de fotbal de trei
parale?
Către profesorul sau medicul care trăieşte (eventual în-
treţinător de familie) din 8 sau 10 milioane de lei vechi pe
lună, sau către dl Boureanu, care mută produse de la stat
la stat prin firmele sale (acesta da, “mediu privat”!) şi care
încasează de la clienţii de stat “uitând” să plătească furni-
zorilor de stat (dar dând cotidian la televiziuni, inclusiv la
cele mogule, lecţii de management şi economie “capital-
istă”) şi demonstrând, aşa cum l-a învăţat pe el dl. Băs-
escu, că sărmanul buget, la fel de “ciuruit” ca şi electoratul
neportocaliu trebuie echilibrat eutanasiindu-i pe bătrâni şi
flămânzindu-i pe bugetarii de rând şi pe copiii lor (buni doar
ca să populeze şcolile la care livrează dumnealui produsul
“mediului privat” băsesco-bourean pe care-l ilustrează!), ca
să rămână securizate câştigurile nemeritate ale firmelor de
partid şi de stat? Nu de alta, dar am convingerea că inclusiv
printre Dumneavoastră, domnilor parlamentari PD-L,
UDMR, UNPR şi ai minorităţilor, altele decât cea maghiară,
majoritatea nu sunteţi părtaşi la aceste manopere fraudu-
loase.
Şi fiindcă vorbeam de “mediul privat”. România euro-
peană a anului 2010 are nevoie de un “mediu privat” real,
nu de unul măsluit, de mucava. “Mediul privat” pe care-l
ilustrează exemplul dat mai sus sau firmele de asfaltangii
şi bordurişti nu produce, ci consumă valoare adaugată!
Domnilor parlamentari,
Poate că nu e doar o întâmplare, poate că este o inter-
venţie a destinului că discutarea şi votarea acestei moţiuni
de cenzură, care depăşeşte cu mult dimensiunea politică,
fiind în multe privinţe o chestiune de viaţă şi de moarte pen-
tru o parte a poporului român (abia aceasta fiind, cu ade-
vărat, o problemă de siguranţă naţională!) să se facă într-o
zi care are o semnificaţie aparte pentru neamul românesc.
Fiindcă într-o zi de 15 iunie, în anul 1889, pleca spre eter-
nitate Mihai Eminescu. Simbolul cel mai înalt şi mai pur al
geniului românesc şi al contribuţiei noastre la sporirea pat-
rimoniului cultural nepieritor al umanităţii. Mihai Eminescu,
cel care, cu dreptate pentru vremea lui, dar şi premonitoriu
pentru vremurile bezmetice pe care le trăim, scria în “Tim-
pul” din 25 martie 1978 “Atârnarea economică de altă dată
se schimbă din nefericire în veacul nostru în exterminarea
economică a aceluia căruia locul unde munceşte sau
nivelul său de cultură nu-i dau aceleaşi avantaje ca vecin-
ului său mai fericit.” Mihai Eminescu, cel care, potrivit măr-
turiei oculare îndelung ignorate şi ocultate a frizerului şi
prietenului său Dumitru Cosmănescu murea în acea după-
pag. 30
amiază de iunie 1889, lovit în cap cu o cărămidă, pe la
spate, în timp ce cânta “Deşteaptă-te, române!”
Binevoiţi a medita dacă nu este cazul şi momentul re-
deşteptării româneşti. Şi dacă nu cumva, semnul acestei
redeşteptări ar trebui dat de Dumneavoastră.
Fie ca spiritul fără de moarte al lui Eminescu să vegheze,
cum o face neîncetat de 121 ani, asupra poporului român
şi să vă îndrume pe calea cea bună şi dreaptă.
DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!
Europa militară încotro?
Dr. Riad Awwad
La data de 24 septembrie 2010, Min-
istrul Apărării din Franţa, Hervé Morin,
declară că toate ţările lumii investesc în
armament - iarăşi, iar în ţările europene,
unde se întâlnesc probleme în bugetul de
stat, au scăzut şi investiţiile pentru arma-
ment. Majoritatea ţărilor europene au re-
nunţat la idea de a avea forţe militare
active, îndreptându-se spre marile puteri ale lumii.
Ministrul a mai declarat că problema puterii militare în
Europa, este înainte de toate, de natură politică. El
adresează o întrebare: Vor europenii sa fie actori pe scena
internaţională, sau vor să fie actori într-o piesă pe care
n-o scriu ei?
În timp ce toate marile forţe mondiale au menţinut buge-
tul destinat armamentului şi s-a atestaţ şi o creştere pozi-
tivă, în Europa dimpotrivă, această situaţie s-a agravat.
Această problemă ridică mai multe semne de întrebare cu
privire la proiectele de securitate din UE, care au o mare
importanţă pentru aceasta, deoarece implică obligaţii mon-
diale. Mai este o problemă, problema cheltuielilor militare
în Europa care se divizează în două tabere: de partea
stângă şi dreaptă a Atlanticului, mai ales după războiul din
Afganistan.
Conform statisticilor Institului Internaţional de la Stock-
holm pentru Pace (SIPRI’s databases), care arată cât au
cheltuit ţările lumii din bugetul naţional destinat armatei,
Franţa a utilizat din bugetul naţional 2,3% între 2008-
2009, în scădere de 2,6% în 2004, şi 3,6% în 1988.
În Germania, situaţia este de 1,3 % în 2008-2009, şi ra-
portul se menţine constant între anii 2006-2007. Între 1997
şi 2002 raportul a fost de 2,5%, iar în 1988 de 2,9%. În
Italia, se evidenţiază un raport de 1,7% în 2008-2009, şi
2% între 1999-2004. În 1989 a ajuns la 2,3 %.
În Marea Britanie în 2008 cheltuielile destinate armatei
erau de 2,5% din bugetul naţional total. Această sumă a
oscilat între 2,4% şi 2,5% în 1999. O deosebire marcantă
este atestată în 1988, când această sumă a fost de 4,1 %.
În Spania, suma cheltuielilor militare pentru apărare a
ajuns la 1,2 % în 1999. Această situaţie este similară Olan-
dei. La polul opus cheltuielilor europene, suma cheltuielilor
americane a ajuns la 4,3% în 2008. Aceasta este cea mai
mare sumă după anul 1993, când a fost 4,5 %. În perioada
2003-2007 raportul a atins cote de 3,8-4%. Putem vorbi de
o sumă mai mare, la sfârşitul războiului rece, când raportul

echivala cu 5,7% în 1988.
Câţiva politicieni europeni prevăd că de la sfârşitul celui
de-al Doilea Război Mondial şi mai ales după Tratatul de
la Westfalia(1648), care vorbeşte despre echilibrul de forţe
şi coloniile ţărilor uriaşe în vârful Războiului Rece, din 1980
şi până în prezent, gaura cea mai mare în tehnologia mili-
tară este în cele 6 mari ţări europene (Franţa, Marea Bri-
tanie, Germania, Spania, Italia, Suedia) şi Statele Unite, în
domeniul obţinerii puterii militare, studiilor şi cercetărilor
pentru dezvoltare militară. În această perioadă era foarte
simplu să definim securitatea mondială şi diplomaţia pre-
ventivă care este legată de putere, cum afirmă Henry
Kissinger, ori care merge paralel cu aceasta, cum declară
Carol Deutsch.
Din tot ce am precizat mai sus rezultă foarte clar că eu-
ropenii nu ştiu să se comporte militar în relaţiile mondiale
după Războiul Rece. Ei se gândesc acum la problemele
de securitate actuală, aceasta deoarece, câţiva analişti
strategici din Europa cred că forţa europeană creată atunci
pentru a apăra Europa de URSS nu mai este valabilă la
ora actuală, după sfârşitul Războiului Rece. Toţi aceşti
strategi cer ca bugetul de apărare să fie mai mare, mai ales
că Europa are nevoie de proiecte de pace în mai multe
zone din lume. Trebuie să fie proiecte de apărare durabile,
nu proiecte cu durată de aplicabilitate restrânsă . Şi tot
aceiaşi strategi, cer ca 25% din bugetul anual să fie alocat
pentru cercetare şi dezvoltare, iar din acest buget să nu
se depăşească alocarea valorii de 40% pentru cadrele mil-
itare din sistem.
Părerea mea este că experienţa din Kosovo de la sfârşi-
tul anilor 1999 a dovedit că Europa nu era în stare de a
oferi mai mult de 10% din operaţiunile aviatice pentru
NATO, 5% pentru cercetare spaţială şi 15% pentru trans-
portul aerian militar şi avioanele de alimentare. Ca de obi-
cei, Europa s-a divizat în două părţi, una condusă de
Franţa, care cerea situaţie de apărare europeană sepa-
rată, dar cu o relaţie strânsă faţă de NATO, şi partea
opusă, condusă de M. Britanie şi Germania, care afirma
că apărarea europeană trebuie să facă parte din însăşi
strategia NATO.
Consider că Războiul din Balcani a schimbat toate datele
şi toată lumea s-a gândit la posibilităţile de apărare euro-
peană, care trebuiesc îmbunătăţite, şi odată cu Tratatul de
la Maastricht în 1992, s-a vorbit clar despre responsabili-
tatea UE în domeniul politicii şi securităţii, şi posibilitatea
Secretar general de redacţie: Alex Bodoli
Director fondator: Geo Stroe
Redactor-şef rev. Tempus: Aurel V. David
Redactor-şef rev. Dacoromania: Constantin Mocanu
Redactor-şef rev. Comterra: Mihai Prepeliţă
Redactor-şef rev. Dacoromânitatea: Alex Bodoli
Redactor-şef rev. Lupta: Ion Ioana
Tehnoredactare şi culegere text: Alex Bodoli
pag. 31
de a avea o politică de apărare comună.
Pornind de la şedinţa Consiliului European de la Maas-
tricht, 9- 10 dec. 1991, şi odată cu semnarea Tratatului, la
7 febr. 1992, se urmăreşte un prim scop de politică externă
şi securitate comună, care duce la consolidarea apărării
europene comune.
După Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în vigoare
din 1999, s-au introdus nişte sarcini noi în Tratatul UE, alin-
eatul 5, care conţine operaţiunea de salvare a omenirii şi
menţinerea păcii. Operaţiune pe timp de recesiune, care
era semnată în Consiliul European în iunie 2001 şi care
prevedea folosirea metodei civile şi militare în situaţii de
urgenţă.
În iulie 2004, s-a înfiinţat Agenţia de Apărare Europeană
(EDA) pentru dezvoltarea tuturor domeniilor militare
naţionale ale ţărilor membre, pentru a realiza proiecte co-
mune între forţele militare ale ţărilor UE. Din 2004, UE a
început să dezvolte grupări de luptă cu armament comun,
fiecare conţinând cca 1500 de soldaţi. Acestea la rândul lor
oferă Uniunii Europene forţa militară ce poate fi folosită în
crizele militare mondiale, paralel cu dorinţa Ministerului de
Apărare American, care în 2002 s-a gândit la forţele de in-
tervenţie rapidă, acestea fiind probate la Summitul NATO
în Praga, Cehia, în noiembrie 2002.
Nişte cercetători NATO pretind că nu contează poziţia
geografică şi nici funcţiile, pentru această forţă, şi au fost
de acord ca UE să particile în zone de criză. E bine să am-
intim că UE a lansat prima sarcină pentru menţinerea păcii
în martie 2003 (operaţiunea Concordia în Macedonia), care
era prima respectare a tratatului de la Berlin.
Lansarea primei forţe militare europene pentru circulaţia
maritimă în preajma Somaliei, a constituit prima operaţi-
une maritimă comună în UE. Până la ora actual, forţele UE
există în Yemen şi Somalia, şi o parte din Oceanul Indian.
În septembrie anul curent, s-a hotărât extinderea forţelor
maritime europene până în insulele Seycheless, şi armata
să dispună de 6 submarine şi 3 elicoptere pentru cercetări
maritime.
Până la ora actuală, rolul UE în Afganistan prin NATO
este cea mai mare operaţiune militară la care participă Eu-
ropa, adăugând că UE are şi nişte sarcini separate, fără
luptă, în mai multe zone din lume, unde problema princi-
pală este geopolitica, care susţine că Europa vrea să aibă
un rol mondial printr-o forţă militară comună, care să re-
flecte situaţia economică şi socială puternică a acesteia.
REDACŢIA :
Drumul Taberei 26/119, C.P. 58-14, Bucureşti,
tel. 0731225203, 0725360955, 0722972522
mail: bodolicaalexandru@yahoo.com, geostroe@gmail.com
Răspunderea pentru conţinutul materialelor publicate
aparţine în totalitate autorilor.
Materialele expediate la redacţie nu se returnează.
ISSN - 1582-2125
- 1453-4614
- 1224-1350
© 2010 All rights reserved - 1454-1325
Toate drepturile rezervate - 1220-5931
 Apariţii editoriale

Bdul Unirii Nr.78, Bl J2, sc.3, et.6, Ap. 75, Bucureşti

Tel/Fax 021 311 51 84

Activităţi de consultanţă
pentru management
şi afaceri
www.sarainvest.ro
e-mail: sarainvest2004@yahoo.com