STOCURI

Principalele tipuri de stocuri deţinute de o întreprindere sunt destinate utilizării în producţie sau destinate
vânzării, fie în acelaşi stadiu în care au fost procurate, fie după ce au suferit o prelucrare. Cele mai reprezentative
stocuri sunt mărfurile, ambalajele, materiile prime, produsele finite, producţia în curs de execuţie, obiectele de
inventar.
Mărfurile sunt bunuri pe care întreprinderea le cumpără, le stochează şi le vinde, de obicei în acelaşi
stadiu, fără prelucrare. Ambalajele sunt bunuri pentru protecţia integrităţii materiale, conservarea calităţii
sau transportul bunurilor. Materiile prime sunt bunuri destinate unui proces de prelucrare sau transformare, din
care se obţin produse. Produsele finite reprezintă bunurile obţinute ca urmare a unui proces de fabricaţie,
dacă acestea au parcurs toate fazele de prelucrare şi transformare şi sunt declarate conforme cu standardele de
calitate. Producţia în curs de execuţie reprezintă bunurile obţinute în diferite stadii de prelucrare, ca urmare a
îndeplinirii parţiale a standardelor tehnice de fabricaţie, destinate în continuare prelucrării.
Materialele de natura obiectelor de inventar sunt bunuri de mică valoare sau de scurtă durată, destinate
utilizării repetate în mai multe cicluri de fabricaţie. Reglementările din Standardul Internaţional de Contabilitate
IAS 2 Contabilitatea stocurilor definesc stocurile astfel: Stocurile sunt active (1) deţinute pentru a fi vândute pe
parcursul desfăşurării normale a activităţii; (2) în curs de producţie în vederea unei vânzări; sau (3) sub formă de
materii prime, materiale şi alte consumabile ce urmează a fi folosite în procesul de producţie sau pentru prestarea
de servicii.
Această lucrare este structurată pe cinci capitole în care se prezintă definirea,recunoaașterea, evaluarea
și deprecierea stocurilor.
În primul capitol se prezintă definire generala stocurilor.
Al doilea capitol prezinta recunoașterea stocurilor.
In capitolele trei și patru lucrarea prezintă evaluarea și deprecierea costurilor.
Lucrarea se incheie cu o serie de concluzii legate de utilizarea stocurilor.

Costul de achiziţie , costul de producţie, valoarea de aport, valoarea de utilitate.

I. DEFINIREA STOCURILOR

Stocurile reprezinta cantitati de resurse materiale sau produse (finite sau intr-un stadiu
oarecare de fabricatie) acumulate in depozitele de aprovizionare ale unitatilor economice intr-un
anumit volum si o anumita structura, pe o perioada de timp determinata,in vederea unei utilizari
ulterioare.
Stocul este o rezerva de material destinat sa satisfaca cererea beneficiarilor, acestia identificandu-
se, dupa caz, fie unei clientele (stoc de produse finite), fie unui serviciu de fabricatie (stocuri de
materii prime sau de semifabricate), fie unui serviciu de intretinere (articole de consum curent sau
piese de schimb), fie unui serviciu de dupa vanzare (piese detasate).
Stocul reprezinta ansamblul de bunuri care se formeaza in ciclul de exploatare al
intreprinderii pentru a fi vandut in starea in care se gaseste in urma unui proces de productie
viitor sau in curs sau pentru a fi consumat la prima necesitate.
Stocul reprezinta un ansamblu de bunuri sau de articole acumulate in asteptarea unei
utilizari ulterioare, mai repede sau mai tarziu, si care permite alimentarea utilizatorului pe masura
nevoilor sale, fara a fi perturbat de intarzieri in livrari sau de incapacitatea furnizorului de a
fabrica temporar respectivele bunuri.
Notiunea de stoc regrupeaza:
- aprovizionarea: materiile prime, furnizorii;
- produsele: intermediare si finite;
- intermediarii: cumparatorii care revand marfa.
Orice stoc se caracterizeaza prin printr-un flux de intrare pe care intreprinderea il poate
previziona intr-un anumit grad, un flux de iesire (pe care rareori intreprinderea il poate stapani el
fiind impus de clienti) si un nivel de bunuri in asteptare.

II. RECUNOAȘTERE

Recunoașterea stocurilor se bazează pe principiul costului istoric, ceea ce implică

recunoaşterea stocurilor în contabilitate la costul de achiziţie sau la costul de fabricaţie. Se pot
identifica patru momente ale evaluării stocurilor: cu ocazia achiziţiei sau producţiei (prima
recunoaştere în contabilitate), la inventariere, la întocmirea bilanţului şi cu ocazia vânzării sau
consumului (încetarea recunoaşterii în contabilitate).
Cu ocazia primei recunoaşteri în contabilitate, stocurile achiziţionate cu titlu oneros sunt
evaluate la cost de achiziţie, iar stocurile fabricate sunt evaluate la cost de producţie. Prin
convenţie, preţul este expresia monetară a valorii unei tranzacţii, iar costul o sumă de cheltuieli
identificate, calculate sau repartizate în raport cu un criteriu precizat, cunoscut, determinat. Cu
ocazia inventarierii generale, stocurile se evaluează la valoarea de piaţă.

III. EVALUARE

Evaluarea activelor circulante materiale intervine în patru momente diferite: la intrarea în

patrimoniu, cu ocazia inventarierii, la închiderea exerciţiului financiar (evaluarea bilanţieră) şi la ieşirea
din patrimoniu sau la darea în consum. Aici ne interesează evaluarea curentă la intrarea în patrimoniu şi
evaluarea la ieşirea din gestiune sau la darea în consum.
La data intrării în patrimoniu, bunurile materiale se evaluează şi se înregistrează în
contabilitate la costul de achiziţie - cele procurate cu titlul oneros, la costul de producţie - cele produse de
unitateta patrimonială sau la valoarea justă – pentru alte intrări decât cele prin achiziţie sau producţie.
Valoarea justă se identifică cu valoarea de aport pentru bunurile reprezentând aport la capitalul social, cu
valoarea de utilitate pentru bunurile obţinute cu titlul gratuit (donaţii, plusuri de inventar etc.) şi cu
valoarea bunurilor primite în schimb în cazul utilizării unui asemenea mod de dobândire. Fiecare dintre
aceste valori reprezintă pentru categoria respectivă de bunuri – valoarea de intrare denumită şi valoarea
contabilă.
Costul de achiziţie este format din două componente structurale: o componentă, preţul de
cumpărare, şi o a doua, incluzând taxele nerecuperabile (prime de asigurare, taxe vamale etc.), cheltuieli
de transport-aprovizionare (costul cu mijloacele de transport, încărcare, descărcare etc.) şi alte cheltuieli
accesorii necesare pentru punerea în stare de utilitate sau intrarea în gestiune a bunului respectiv. O
componentă a costului de achiziţie, luată în calcul cu semnul minus o reprezintă reducerile comerciale
primite de la furnizori (exemplu reduceri pentru defecte de calitate, pentru permanentizarea relaţiilor cu
clienţii etc.)
Costul de producţie al unui bun cuprinde: costul de achiziţie al materiilor prime şi materialelor
consumate, celelalte cheltuieli directe de producţie, precum şi cota cheltuielilor indirecte de producţie,
alocate în mod raţional ca fiind legate de fabricaţia acestuia. Cheltuielile generale de administraţie şi cele
financiare nu se includ în costurile de producţie, cu excepţia situaţiilor descrise în reglementări.
Deasemenea, nici cheltuielile de desfacere nu se includ în costul de producţie al unui produs.
Valoarea de aport este stabilită prin evaluarea bunurilor reprezentând aport la capitalul social, în
funcţie de preţul pieţei, utilitatea, starea şi amplasarea acestora.
 Valoarea de utilitate este estimată în funcţie de preţul pieţei, utilitatea, starea şi amplasarea
bunurilor evaluate.
Notă: Un caz particular îl constituie stabilirea costului mărfurilor vândute în comerţul de
amănuntul pentru care evidenţa se ţine global la preţul cu amănuntul. În acest caz se utilizează metoda
preţului cu amănuntul potrivit căreia costul mărfurilor vândute este calculat prin deducerea valorii
marjei brute (adaosul comercial) din preţul de vânzare a stocurilor.
Un alt caz îl reprezintă evaluarea la un cost prestabilit (standard).
La ieşirea din patrimoniu sau din gestiune a bunurilor materiale, avându-se în vedere că în
condiţiile fluctuaţiilor preţului specifice economiei de piaţă, stocuri absolut identice pot figura în evidenţă
la preţuri diferite, se poate folosi una din următoarele metode de evaluare: metoda identificării specifice,
metoda costului mediu ponderat (CMP), metoda epuizării loturilor, variantele FIFO, LIFO, metoda
costului standard (prestabilit).
Metoda identificării specifice aplicabilă acelor stocuri care nu sunt, de regulă, fungibile, porneşte
de la ipoteza că fiecare articol ieşit este identificat prin data de intrare şi costul de achiziţie. Sistemul de
depozitare, permiţând o asemenea identificare, înseamnă că evaluarea la ieşire se face la valoarea
contabilă de intrare.
Metoda costului mediu ponderat (CMP)
Costul unitar mediu ponderat se calculează fie după recepţia fiecărui transport, fie periodic, ca
raport între valoarea totală a stocului iniţial plus valoarea intrărilor şi cantitatea existentă în stocul iniţial
plus cantităţile intrate.
Preţul mediu (P) se calculează cu relaţia:,
VV
P= i 1
(1)
Ci + C1
în care:Vi - valoarea bunurilor din stoc;
V1 - valoarea bunurilor intrate la alt preţ;
Ci - cantitatea din stoc;
C1 - cantitatea bunurilor intrate la alt preţ.
a)Varianta: Calculul preţului mediu după fiecare intrare:
Menţionăm că în condiţiile acestei variante, pentru fiecare fel de material se va utiliza o singură
fişă analitică cantitativ-valorică, indiferent de numărul preţurilor de cumpărare (costurile de achiziţie) la
care respectivul material se procură. Fişa va fi astfel concepută încât să permită înscrierea în coloane
distincte a preţurilor de cumpărare (costurilor de achiziţie) la care se evaluează intrările şi a costurilor
medii ponderate, calculate după fiecare nouă intrare, costuri folosind la evaluarea ieşirilor.
b) Varianta: Calculul preţului mediu periodic (de exemplu, lunar).
Şi în cazul acestei variante se va folosi pentru fiecare fel de material, indiferent de numărul
preţurilor de intrare, tot o singură fişă analitică, doar că, în cursul perioadei, ieşirile se vor înregistra numai
cantitativ, urmând ca înregistrarea valorii ieşirilor şi stabilirea soldului fişei să se efectueze numai la
sfârşitul perioadei (lunii), după ce în prealabil, se determină costul mediu ponderat cu relaţia arătată.
Metoda “primul intrat – primul ieşit” (FIFO)
Potrivit acestei metode, bunurile ieşite din gestiune se evaluează la costul de achiziţie (sau de
producţie) al primei intrări (lot). Pe măsura epuizării lotului, bunurile ieşite din gestiune se evaluează la
costul de achiziţie (sau de producţie) al lotului următor, în ordine cronologică.
Metoda “ultimul intrat – primul ieşit” (LIFO)
Această metodă presupune ca bunurile ieşite din gestiune să se evalueze la costul de achiziţie (sau
de producţie) al ultimei intrări. Pe măsura epuizării lotului, bunurile ieşite se evaluează la costul de
achiziţie (sau de producţie) al lotului anterior, în ordine cronologică. Deci, potrivit acestei metode, se
consideră că ultimile elemente cumpărate sau produse se vor vinde primele, şi prin urmare, elementele
rămase în stoc la sfârşitul perioadei sunt cele produse sau cumpărate primele.
În cazul metodelor FIFO şi LIFO se vor întocmi pentru fiecare fel de material, mai multe fişe
analitice după cum preţurile de cumpărare (costurile de achiziţie) sunt diferite.
 Metoda “costului standard” (prestabilit)
O soluţie mai simplă prevăzută de reglementările contabile este aceea a evaluării şi înregistrării
bunurilor atât la intrarea în patrimoniu (gestiune), cât şi la ieşire, la preţuri standard (prestabilitate), cu
condiţia evidenţierii distincte a diferenţelor de preţ faţă de costul de achiziţie sau costul de producţie, după
caz. Aceste diferenţe de preţ se stabilesc şi se înregistrează distinct cu ocazia intrării bunurilor respective
în patrimoniu şi se repartizează proporţional atât asupra valorii bunurilor ieşite, cât şi asupra stocurilor.
Repartizarea diferenţelor de preţ asupra bunurilor ieşite şi asupra stocurilor se efectuează cu ajutorul
relaţiilor :
a) se determină coeficientul de repartizare (K)
soldul debitor sau creditor (după caz) al contului de diferenţe
înainte de repartizare pe perioada (luna) de referinţă
K = ---------------------------------------------------------------------------------------------- (2)
soldul debitor al contului de stocuri la sfârşitul perioadei (lunii) când
se face calculul de repartizare înainte de înregistrarea ieşirilor pe
perioada (luna) de referinţă.
b) se determină cota de diferenţe aferentă stocului
Cota de repartizare aferentă = K x Valoarea la preţ prestabilit a stocurilor la (3)
stocurilor la finele perioadei finele perioadei de referinţă
de referinţă (Cr)

c) se determină cota de diferenţe aferentă ieşirilor

Cota de repartizare = Soldul debitor sau – Cota (Cr) de repartizare

aferentă ieşirilor pe luna creditor al contului aferentă stocurilor la finele (4)
de referinţă (Cri) de diferenţe lunii

Aceste relatii sunt aplicate în cazul practicării tehnicii înregistrării diferenţelor numai în negru,
când funcţionarea conturilor de diferenţe, bifuncţionale, este după cum urmează:

Cont de diferenţe

* Diferenţe nefavorabile aferente stocurilor * Diferenţe favorabile aferente stocurilor

iniţiale iniţiale
* Diferenţe nefavorabile aferente intrărilor * Diferenţe favorabile aferente intrărilor
* Diferenţe favorabile aferente iesirilor * Diferenţe nefavorabile aferente ieşirilor

De precizat că determinarea coeficienţilor de repartizare poate fi făcută la nivelul conturilor

sintetice de gradul I şi II prevăzute în planul general de conturi, pe grupe sau categorii de stocuri.

IV. DEPRECIERE

La sfârşitul exerciţiului financiar cu ocazia inventarierii, se determină valoarea actuală a

stocurilor, în funcţie de utilitatea bunului pentru întreprindere şi preţul pieţei. Valoarea de
inventar poate fi inferioară costului stocurilor datorită unor cauze ca: (1) o reducere a preţurilor
de vânzare sau o creştere a costurilor; (2) o deteriorare fizică a stocurilor; (3) demodarea
stocurilor şi (4) erori de producţie sau achiziţie. Atunci când valoarea actuală este inferioară
valorii contabile (costului de achiziţie sau producţie) de o manieră reversibilă, se recunoaşte în
contabilitate un provizion (reducere) pentru depreciere. În acest scop se utilizează conturi din
grupa Provizioane pentru deprecierea stocurilor şi producţiei în curs de execuţie, pe elemente de
stocuri. Conţinutul economic al conturilor este de rectificare (corectare) a valorii activelor şi au
funcţie contabilă de pasiv. Se creditează cu reducerea valorii stocurilor şi se debitează cu anularea
acestei reduceri. Soldul conturilor este creditor, reflectând reducerea de valoare aferentă
stocurilor existente în întreprindere.

V. CONCLUZII
Pentru buna gestionare a stocurilor fiecare intreprindere isi inocmeste o lista a stocurilor utilizate
-nomenclator al stocurilor.

BIBLIOGRAFIE

www.regielive.ro
www.scritube.com