IV.

SOLUŢII DE PERSPECTIVĂ (pertinente)

CONFERITE DE GÂNDIREA TEOLOGICĂ
ORTODOXĂ

1. Cine este îndreptăţit şi poate să dea

soluţii pentru această societate?
1.1. Revelaţia dumnezeiască într-o lume dezumanizată şi „descreştinată”.
1.2. Sf. Scriptură – mesajul de iubire şi de încurajare pentru omul contemporan
1.3. Sfinţii Părinţi filocalici, prietenii şi condrumeţii noştri în lupta cu ispitele şi spiritul vremii
1.4. Iisus Hristos – răspunsul pentru toate timpurile şi societăţile

1.1. Revelaţia dumnezeiască într-o lume dezumanizată

şi „descreştinată”.

În epoca postmodernă, sau cum se vrea de unii „post-creştină”, a

relativizării generale şi a lipsei reperelor gnoseologice, morale sau etice, pare a fi
anacronică întrebarea despre adevăr, credinţă, sau despre modele tradiţionale de
vieţuire întru Hristos, pe care trebuie să le cunoaştem şi să le experimentăm în
viaţa de zi cu zi. Totuşi, mai sunt multe persoane care depăşesc starea de
interogaţie retorică – starea lui Pilat1, starea de anemie sufletească–, cautând cu
asiduitate răspunsuri competente şi unice pentru clipele irepetabile de vieţuire
terestră. Acestora li se adresează revelaţia dumnezeiască – „Vouă vă e dat să
cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei de afară totul se face în
pilde” (Marcu 4, 11); dar şi pentru acei, care din greaşeală sau din iureşul vieţii

1
Pilat a întrebat: „Ce este adevărul?” (Ioan 18, 38), însă n-a aşteptat un răspuns adecvat şi competent de la
Domnul Iisus Hristos.
într-o epocă a vitezei şi reclamei năucitoare, au deviat de la „traseul veşniciei”,
însă caută „frânghii” de salvare din „mlaştina” diseperării lumeşti.
Cuvântul şi puterea lui Dumnezeu într-o lume secularizată poate şi face
minuni cu acei care se deschid veşniciei, depăşind concepţiile imanentiste despre
viaţă, adică ispitele ce vin „de la trup, de la lume şi de la diavol”2. Pentru că
dorinţa omului de a trăi autonom, în afara lui Dumnezeu, se dovedeşte a fi „sursa
celei mai adânci nefericiri şi a unei deznădejdi ucigătoare”3, moarte spirituală şi
dezumanizare. Acest om pierde treptat discernământul de a deosebi binele de rău,
moralul de perversiune, nobilul de josnicie, autenticul de simulacru ş.a.m.d. Iar
când nălucirile şi amăgirile unei părute împliniri şi plăceri prilejuite de păcat se
risipesc, în locul acestora nu-i rămâne decât deznădejdea fără leac, care dusă la
extrem se transformă în sinucidere. Statisticile moderne sunt de-a dreptul
îngrijorătoare, arătând că omul ajuns în pragul deznădejdii, este cel fără un scop
precis în viaţă – care nu poate fi decât aspiraţia permanentă spre Divinitate –, este
cuprins de nevroze, psihoze, halucinaţii, depresii devastatoare.4 Această
deznădejde, în duhul lumii sau „întristarea care aduce moartea” (II Corinteni 7,
10), este considerată ca o formă majoră a păcatului în tradiţia ascetică a
Răsăritului creştin.
Experienţele teribile ale secolelor XIX şi XX, de a-L înlocui pe
Dumnezeu cu raţiunea umană, oricât de performantă şi subtilă ar fi, oricum nu-L
poate anula ontologic pe Dumnezeu, declarându-L inexistent. Din contra,
raţiunea umană se perverteşte, se atrofiază; are loc căderea în subuman, în
primitivizm spiriual şi moral, iar această cădere poate lua diverse forme, de pildă,

2
Arhim. Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Ed. Trinitas, Iaşi, 1993, p. 5; Vezi şi Acatsitul
Acoperământului Maicii Domnului, icosul 12.
3
I.Bizău, Viaţa în Hristos şi maladia secularizării, Cluj-Napoca, p. 161.
4
Dr. Dimitri Avdeev, Nervozitatea/ cauze, manifestări, remedii duhovniceşti, trad. rom. A. şi X. Tănăsescu-Vlas,
Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, p.
ale ideologiilor totalitare care au mutilat istoria umanităţii şi au umplut-o de
fărădelegi, mai ales în secolul XX. Aceste experienţe au pentru conştiinţa creştină
un profund caracter pedagogic, pentru că ne ajută să vedem „până unde poate
merge desfigurarea chipului lui Dumnezeu în om, ajungem să percepem cu
adevărat acele zone malefice ale naturii umane de care trebuie să ne temem.
Dezumanizarea calculată a fiinţei umane, aşa cum au realizat acest proiect
absurd ideologiile perverse ale secolului la care ne referim, ne dezvăluie acel om
de care trebuie să ne temem cu adevărat, iar imaginea lui ameninţătoare ne
permite să configurăm cu spaimă ipostaza omului fără Dumnezeu”5. Acest tip de
om „emancipat” de sub tutela lui Dumnezeu este un semn de „tâmpire”, aşa cu
explică şi părintele Pavel Florensky: „tâmpirea lumii, vieţii, istoriei, ca metodă
de luptă împotriva lui Dumnezeu este atât de răspândită, încât nu ştii la care
nume să te opreşti. Evoluţionismul, istorismul, mecanicismul etc. nu sunt decât
cazuri particulare ale metodei generale de abrutizare, vulgarizare şi cretinizare
a existenţei”6. Dar, deoarece „urâciunea pustiirii” tinde să se urce pe locul înalt
(Marcu 13, 14), am fost martorii impunerii „civiliaţiei morţii”, produse de omul
dezumanizat şi descreştinat, la scară planetară în secolul XX, propunându-i
omului pseudo-valori (producţia, profitul, consumul, plăcerile perverse) şi
„fericire” doar terestră. Ce a rezultat de fapt din aceasta, ştim cu toţii: lagăre şi
gulaguri ale morţii, genociduri, pericolul războiului atomic, frică, foamete, boli
netratabile, precum SIDA etc. Pentru că o societate care se lipseşte de Dumnezeu
şi nu-i acordă nici un rol în restaurarea spirituală a omului şi modelarea
comportamentelor colective, este sortită să-şi piardă destinul.
Dar, cum spuneam la începutul acestui subcapitol, pentru cei ce ard de
dorul după Absolut, după Dumnezeu, ce mărturii pertinente le oferă Dumnezeu

5
I. Bizău, op.cit., p. 167.
6
Pavel Florensky, Stâlpul şi Temelia Adevărului, nr. 283, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 431.
despre adevărul incontestabil al Revelaţiei Sale în Biserica Sa, cea „Una, Sfântă,
Spbornicească şi Apostolească” ce va dăinui până la sfârşitul veacurilor?!
Aceasta în cazul când căutătorul de adevăr încă n-a experimentat şi n-a trăit
bucuria comuniunii cu Dumnezeu, când toate întrebările şi îndoilile sunt copleşite
de prezenţa şi evidenţa Adevărului Viu.
Filosoful francez Michel Henry afirmă cu luciditate că „nu orice
dumnezeu ne mai poate salva astăzi – atunci când pretutindeni asupra lumii se
întinde umbra morţii –, ci Cel care e Viu” 7. Astfel, se cuvine să analizăm locul si
rolul pe care le poate avea Ortodoxia într-un continent unit geografic si politic,
prin globalizare, dar extrem de divizat confesional şi confuzat de duhul vremii în
care trăim.
Din perspectiva Istoriei Comparate a Religiilor, principala problemă care
se pune se referă la veridicitatea religiei cercetate: „este într-adevăr religia dată
Revelaţie de la Dumnezeu, de la Care îşi revendică provinienţa sau nu”8. Pentru
că de veridicitatea religiei depinde însăşi viaţa fericită a omului, aici şi în
veşnicie, împreună sau în afara Divinităţii însăşi. Astfel, dacă religia e adevărată,
ea conduce la comuniunea cu El; dacă e falsă, atunci ea propune o cale şi o unire
falsă cu divinul (deci la idolatrie).
Este bine cunoscut că „un raţionament este adevărat, dacă prezintă cu
certitudine starea lucrurilor. Sau, altfel spus, un raţionament este adevărat
numai atunci, când raţionamentul contrar este cu certitudine imposibil”9. Astfel,
am putea reduce cercetările noastre la analizarea Cărţilor Sfinte ale creştinismului
sau a cărţilor sacre ale altor religii, ca să concluzionăm în privinţa inspiraţiei sau
falsităţii religiilor date.

7
Michel Henry, Eu sun Adevărul/ Pentru o filozofie a creştnismului, trad.rom. I.Ică Jr., Sibiu, 2000, p. 366.
8
Г. Алексеев, Истинность религии, Издательство «Русский Вестник», Москва, 1998, p. 5.
9
Краткая философская энциклопедия, Из. Прогресс, Москва, 1994, p. 190.
 Apologetul creştin Josh McDowell10 (n. 1939), dar şi alţi cercetători, a
demonstrat raţional inspiraţia divină a Bibliei prin metode strict ştiinţifice (dar nu
pe cale filozofică), cunoscut încă din antichitate în Biblie. În cartea proorocului
Isaia, Dumnezeu spune: „Veniţi şi vă apăraţi pricina voastră, zice Domnul;
apropiaţi-vă cu dovezile voastre, zice regele lui Iacov. Să se apropie şi să ne
spună mai dinainte ceea ce va fi! Vremea cea străveche, aşa cum ne-au dat de
ştire, cu de-amănuntul o vom cerceta şi viitorul pe care-l proorocesc vom vedea
ce este. Vestiţi cele ce vor fi în vremile mai de pe urmă, ca să ştim că sunteţi
dumnezei!” (Isaia 41, 21-23). Biblia conţine câteva sute de proorociri despre
viitor dintre care cele mai multe deja s-au împlinit, în trecutul îndepărtat sau mai
aproape de timpurile care le trăim. Numai despre Mesia-Hristos sunt în jur de 300
de profeţii veterotestamentare. După legile probabilităţii, o coincidenţă
întâmplătoare a împlinirii profeţiilor este absolut exclusă. Peter W. Stoner, în
cartea sa „Vorbeşte ştiinţa”, analizând 8 dintre ele, arată că probabilitatea e de
0,000 000 000 000 000 001 (1/10x17), iar pentru 48 de profeţii – de 1/10x157,
adică absolut imposibil să fi fost întâmplător ghicite aceste evenimente.11
Celelalte religii, în afară de creştinism, nu conţin profeţii, care indică clar
că nu avem de a face cu revelaţii dumnezeieşti în exteriorul Bisericii. Cel mult
putem vorbi de „seminţe” de adevăr în alte religii, care se explică prin revelaţia
primordială, înainte de cădere, „din care au rămas „crâmpeie” de adevăr în
sânul diferitelor religii”,12 prin care se explică, până la urmă, şi atitudinea
necreştinilor de îngrijorare sau poziţia refractară faţă de inovaţiile aduse vieţuirii
de spirtitul vremii.

10
Джош Макдауэлл, Неоспоримые свидетельства, Из. Соваминко, Москва, 1990.
11
Питер Стоуер, Говорит наука, Москва, 1992, p. 106.
12
Preot Prof. Dr. Nicoale Achimescu, Religii în dialog, Iaşi, 2006, p. 58.
 Dar nu doar profeţiile ne stau drept mărturie despre prezenţa
Dumnezeului Cel Viu în Biserica Ortodoxă, ci avem şi alte semne doveditoare:
înălţimea învăţăturilor descoperite; curăţia lor dumnezeiască; puterea lor de a
schimba în bine pe oameni,13 Persoana divino-umană a întemeitorului ei, Iisus
Hristos,14 sau minunile care sunt prezente în Biserică timp de două milenii.15
Situaţia în celelalte religii e cu totul alta.
Faptul că oamenii au ajuns după cădere la diferite sisteme filozofice şi
religioase bizare constituie latura umană a problemei credinţei şi a viziunilor
despre realitatea lumii duhovniceşti. Omul a căzut din Rai în lume, îşi aducea
aminte de Rai, căci memoria existenţei paradisiace există în toate religiile şi
culturile arhaice. Şi atunci religiile erau forme prin care oamenii încercau să
recreeze comuniunea aceea, o comuniune ideală între oameni, zei şi animale şi
natura înconjurătoare (care stătea în memoria ancenstrală a umanităţii), şi au
încercat să o refacă prin diferite forme. Toate religiile lumii necreştine sunt forme
prin care omul încearcă să refacă prin mituri, rituri, instituţii, sacrificii, rugăciuni
acea comuniune pierdută între oameni şi Dumnezeu.16 Dar plecând de la oameni!
Creştinismul nu începe cu Hristos, nici măcar cu Moise, ci începe cu
creaţia lumii. Tot ce reprezintă fenomenul religios din afara creştinismului,
reprezintă căutarea lui Dumnezeu de către om. Religia iudeo-creştină sau religia
biblică are o caracteristică fundamentală care o deosedeşte de toate religiile

13
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 16.
14
Pr.Conf.dr. Gh.I.Drăgulin, Iubi-Te-voi, Doamne!, ed.All Educational, Bucureşti,1995, p.10: „Marii întemeietori
de religii anterioare întrupării Domnului Hristos: Zaratustra, Buda, Confucius au avut reale căutări ale
adevăratului Dumnezeu, propovăduind idei morale umane. Nici una însă nu s-a ridicat la sublimitatea
Întemeietorului creştinsmului a Cărui naştere este pusă în general pe la finele anului 749 a.U.c. (5 a.Hr.)”.
15
Despre falsitatea unor “minuni” în religiile păgâne actuale, vezi Dionysios Farasiotis, Marii iniţiaţi ai Indiei şi
Părintele Paisie, trad.rom. ierom.Evloghie Munteanu, Ed.Cartea Ortodoxă, Galaţi, 2009.
16
Vezi, de pildă, Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I. II, III, Ed. Univresitas; Chişinău,
1992 sau Giovanni Filoramo ş.a., Manual de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003.
lumii: Biblia arată nu felul în care omul îl caută pe Dumnezeu, ci felul în care
Dumnezeu îl caută pe om! Difirenţă crucială!
Nu e rău că omul îl caută pe Dumnezeu. Maximul realităţilor, culmea
religiei păgâne, a religiilor necreştine o găsim în Faptele Apostolilor, capitolul
17. Sf.Ap. Pavel le spune atenienilor în Areopag: „Bărbaţi atenieni, în toate vă
văd că sunteţi foarte evlavioşi. Căci străbătând cetatea voastră şi privind
locurile voastre de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris:
"Dumnezeului necunoscut". Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiţi,
pe Acesta Îl vestesc eu vouă… [Dumnezeu] nu locuieşte în temple făcute de
mâini, nici nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi cum ar avea nevoie de ceva, El
dând tuturor viaţă şi suflare şi toate” (Fapte 17, 22-25). Deci, îi mustră că şi un
oarecare poet a spus că de un neam cu El suntem, dar atunci cum se face că se
închină la atâţea zei?! Cum se împacă raţionalitatea lor cu evlavia?! Maximul de
evlavie l-a găsit într-un singur templu şi un singur altar, care arată maximum de
evlavie din partea omului: altarul pe care scria “Dumnezeului necunoscut”.
Aceasta înseamnă că, totuşi, chiar dacă şi-au împuiat cetatea cu idoli, au avut
conştiinţa că Dumnezeu nu există în acei idoli, şi că încă nu s-au întâlnit cu
Dumnezeu adevărat.
Fiecare religie sau sistem filozofic cu răspunsurile lui. Dar care sunt
răspusurile cele adevărate la toate tainele existenţei? Logic vorbind, doar acele
care vin dinspre Creatorul Perfect şi Absolut. El va da răspunsuri perfecte şi
definitive. El ne-a creat, deci El ştie şi ne poate răspunde adecvat la toate
întrebările posibile. Şi pe cât ne sunt de folos spre mântuire (spre dobâdirea
fericirii veşnice) Dumnezeu ne-a şi descoperit prin Fiul Său adevăruri
fundamentale, consemnate în Sfînta Scriptură şi în Sfînta Tradiţie. Nu şi la toate
amănuntele referitoare la proiectul creaţiei Sale perfecte.
 Pentru toţi acei care îşi pun întrebări capitale despre existenţă, despre
nemurire, despre Sursa nemuririi, despre modul de vieţuire adecvată, deci pentru
acei care doresc să ajungă la cunoştinţa Adevărului mântuitor (I Timotei 2, 4),
Dumnezeu îi atrage prin comoara de adevăruri disponibile în spaţiul nemuririi, a
Bisericii, în care fiinţăm şi devenim fii ai Împărăţiei (Matei 13, 38). Dumnezeu
caută şi se oferă ca „un dialog între Biserică şi sufletele rătăcite. Biserica nu
discută, fiindcă ea nu caută. Ea pur şi simplu oferă – întrucât ea are totul”17.
Dumnezeu ne-a făcut cunoscută „taina voii Sale după buna Lui socotinţă,
astfel cum hotărâse la Sine mai înainte, spre iconomia plinirii vremurilor, ca
toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ – toate
întru El” (Efeseni 1, 9-10). Aceste cuvinte revelatoare despre taina existenţei
noastre sunt deosebit de actuale pentru omul derutat şi fascinat de mirajele
propuse de lumea contemporană, sedusă şi atrasă într-un joc nefericit în spiritul
vremii.

1.2. Sfânta Scriptură – mesajul de iubire şi de

încurajare pentru omul contemporan.

Cuvântul lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi poate să ne „înţelepţească

spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus” (II Timotei 3, 15), pentru că
„în toată lumea, aduce roadă” (Coloseni 1, 6) şi încă roadă multă în viaţa acelora
care împlinesc statornic legea desăvârşitoare a Dumnezeirii. Suntem îndemnaţi,
în libertate şi responsabilitate maximă, să fim „fără de prihană şi curaţi, fii ai lui

17
Dr. Alexandros Kalomiros, Împotriva falsei uniri bisericeşti, trad.rom. D.Sebeş, Bucureşti, 2005, p. 21.
Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care străluciţi
ca nişte luminători în lume, ţinând cu putere cuvântul vieţii” (Filipeni 2, 15-16).
Astfel cunoaşterea Sfântei Scripturi – „cuvintele lui Dumnezeu” (Romani
3, 2) – este de datoria oricărui credincios conştient şi dornic după Viaţa cea
adevărată, pentru că „Biblia nu reprezintă creativitatea autorilor ei, chiar dacă
fiecare lucrare conţine în sine caracteristicile individuale ale autorului ei, ci
Revelaţia Dumnezeiească, Cuvântul adevărat al Domnului. Iar creştinismul,
care se sprijină pe această Revelaţie – Adevărul, care iese de la Însuşi Domnul
Dumnezeu” 18.
Citirea zilnică a Sfintei Scripturi nu doar aduce un plus de cunoştinţe
dumnezeieşti, ci mai ales ne ajută în înfruntarea ispitelor de toată vremea. Nu în
zadar Sfântul Serafim de Sarov citea în fiecare săptămână în întregime tot Noul
Testament. Dar, de fapt, orice Sfânt Părinte din trecut sau din zilele noastre îşi
desfată mintea şi inima cu „cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6, 68), lectura
sfântă fiind una din modalităţile împărtăşirii de Dumnezeu.19 „De aceea, fiindcă
primim o împărăţie neclintită, să fim mulţumitori, şi aşa să-I aducem lui
Dumnezeu închinare plăcută, cu evlavie şi cu sfială” (Evrei 12, 28).
Sfânta Scriptură, pe lângă calea îngustă şi calea largă,20 mai vorbeşte şi
despre două tipuri de fiinţe umane: omul interior şi omul exterior; adică omul
duhovnicesc şi omul lumesc. De asemenea, Scriptura ne vorbeşte de două
realităţi diferite: împărăţiile oamenilor şi Împărăţia lui Dumnezeu. Însă,
Ortodoxia „nu concepe lumea în afara creştinismului sau ca fiind „laică”, scrie
I.A.Ilyin, din contra, iluminarea şi iniţierea creştină a lumii este o misiune a ei

18
Г. Алексеев, Истинность религии..., p. 12.
19
Vezi Tomas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului creştin, vol. I, trad. rom. I. Ică jr., Sibiu, 1997, pp. 29-31.
20
Despre care am vorbit în subcapitolul 1.1.1.
directă. Ea are legătură cu tot ce trăiesc sau nu trăiesc oamenii pe pământ şi, de
aceea, că ea are în această lume o măreaţă şi sfântă misiune”21.
Împărăţia lui Hristos „nu e din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), însă despre
ea se propovăduieşte lumii şi umanităţii; de aceea ideea ei este exprimată pentru
lumea aceasta ca chemare şi făgăduinţă. Greşit e să considerăm că Împărăţia lui
Dumnezeu e asemenea împărăţiilor lumeşti. De asemenea, este o logică greşită să
considerăm că ea există pentru lumea aceasta. Însă „lumea aceasta” se prezintă ca
22
un câmp mareţ pentru însămânţare şi cultivarea Împărăţiei lui Dumnezeu.
Vestea bună a Evangheliei nu constă în prezentarea pământului şi a cerului ca
principial antagonice şi de neunit, pentru că pământul este condamnat păcatului şi
oamenii sunt fii ai păcatului, ci în aceea că cerul a coborât pe pământ în Persoana
Dumnezeu-omului Iisus Hristos, că „s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 4,
17)23, că există posibilitatea şi realitatea primirii lumii şi posibilitatea
transformării ei. Evanghelia aduce lumii nu blestem, ci nădejde, iar omului – nu
moartea, ci mântuire şi bucurie. Ea învaţă nu fuga de lume, ci creştinarea ei.
Mântuitorul Însuşi şi-a început activitatea mesianică cu aceste cuvine: „S-
a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi
în Evanghelie” (Marcu 1, 15). Deci, pentru a înţelege întregul mesaj divin şi
pentru a reuşi să aducem Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul nostru (cf. Luca 17,
21), avem nevoie de pocăinţă şi viaţă morală. De fapt, pocăinţa şi vieţuirea
conform modeluilui nostru suprem, Iisus Hristos, ne ajută să deosebim duhurile –
„cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (I Ioan 4, 1), adică spiritul vremii în
care trăim, selectând ceea ce e conform cu principiile evanghelice şi ceea ce este
în contradicţie sau în antagonism grosolan.
21
И. А. Ильин, Основы христианской культуры// Собрание сочинений, в 10 томе, Москва, 1993, Т. 1, p.
315.
22
Vezi Matei 13, 38.
23
Compară cu Matei 12, 28; Marcu 1, 15; Luca 4, 43; 10, 9,11; 11, 20; 21, 31 şi altele.
 Formarea religioas-morală a credinciosului trebuie înţeleasă ca trăire,
pentru că „ constituie mijlocul şi condiţia pentru împlinirea scopului vieţii
creştine: dobândirea mântuirii, a împărăţiei lui Dumnezeu. Iar formarea,
instrucţia, se realizează prin exerciţiu, prin educaţie, aceasta corespunzând
năzuinţei lăuntrice a omului spre desăvârşire”24.
Religia creştină îşi propune să pregătească omul nu numai pentru viaţa
aceasta, ci şi pentru cealaltă, pentru eterniate, căci spune Sfântul Apostol Pavel că
„dacă ne-am pus nădejdea în Dumnezeu numai pentru viaţa aceasta, suntem cei
mai de plâns dintre oameni” (I Corinteni 15, 19).
Cunoaşterea adevărurilor de credinţă expuse în Sfânta Scriptură nu
presupune doar o simplă informare şi transmitere de cunoştinţe religioase, ci mai
ales se încearcă să influenţeze în bine, să formeze credinciosul ca om, pentru că
prin religie se urmăreşte împlinirea omului ca fiinţă capabilă de dialog şi
comuniune cu Creatorul Său şi cu semenii. Între Cuvântul lui Dumnezeu şi viaţa
credinciosului există o strânsă legătură. Sfântul Apostol Petru îi spune Domnului
Hristos: „cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17, 17), adevăr după care trebuie să
ne armonizăm întreaga noastră viaţă: orice gând, cuvânt sau acţiune trebuie să fie
garantate de mărturia Scripturii.
Duhul Bisericii propune transformarea existenţei interioare a omului.
Fericitul Augustin numeşte pe creştinul fierbinte pentru Dumnezeu25 „om
interior”. A înţelege că există om interior şi om exterior înseamnă a înţelege că
există două moduri diferite de viaţă. Scopul omului interior este mântuirea
sufletului şi acumularea harului Duhului Sfânt. Scopul omului exterior este
îngrijirea „în sudoarea frunţii” (Facere 3, 19) de necesităţile zilnice. Cunoaşterea
lumii exterioare este un mijloc eficient de obţinere a foloaselor practice şi a

24
Pr.Dr.V.Răducă, Rolul formativ al religiei, în Studii Teologice, nr.1-3, 1994, p.89.
25
Vezi Apocalipsă 3, 15-16.
beneficiilor pământeşti. Dobândirea harului Duhului Sfânt e un ţel cu totul
deosebit, nelumesc, împlinirea căruia poate să nu coincidă cu trebuinţele lumii
exterioare, uneori chiar să contravină. Această tendinţă a fost expirmată în
filozofia creştină de Tertulian: „Ce-i Atena pentru Ierusalim? Ce-i Academia
pentru Biserică? [...] „pe Domnul se cuvine să-L căutăm în simplitatea inimii”
(Înţ. Solomon 1, 1)”26.

1.3. Sfinţii Părinţi filocalici, prietenii şi condrumeţii

noştri în lupta cu ispitele şi spiritul vremii

Viaţa, învăţăturile, apoftegmele Sfinţilor Părinţi din primele veacuri

creştine şi până astăzi ne sunt nouă, creştinilor „timpurilor din urmă” o reală şi
vie călăuză a vieţuirii întru Hristos. „În pustiul spiritual al lumii moderne, care
nu oferă pelerinilor rătăcitori prin viaţă nimic altecva decât nisipul
deşertăciunilor, răscolit şi răscolitor de patimi, pe care nimeni nu-şi poate dura
temeinic şi pentru veşnicie casa sufletului său”27, glasurile Părinţilor Pustiei strigă
pentru cei care au „urechi de auzit” ( Matei 11, 15), nu pentru că aşa e moda să ai
urechi. Strigă ca şi orecând Sfântul Ioan Botezătorul din Pustiul Iordanului:
26
К. С. Ф. Тертулиан, О прескрипции и Ёпротивё еретиков// Избранные сочинения, Москва, 1994, p. 109.
27
Protos. Daiil Stroenescu, Cuvânt înainte la Cuvioşii Părinţi egipteni: avva Ioan Colov, avva Ammona, avva
Zosima, Colecţia „Prinţii Pustiei”, vol. 3, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 5.
„Pregătiţi calea Domnului” (Matei 3, 3), mai ales în timpurile de azi, când nu
este deloc uşor să devii şi să rămâi creştin într-o societate care tinde tot mai mult
să devină un „ţinut al Gherghesenilor”28 care îL roagă discret sau deschis pe Iisus
„să plece din hotarele lui” (Marcu 5, 17). Totuşi, sperăm „că acest moment de
criză devastatoare poate fi convertit în favoarea unei Ortodoxii a Evangheliei, a
29
Liturghiei, a Filocaliei, a icoanelor şi a Sfinţilor Părinţi” , capabile să
depăşească orice împotrivire şi să invingă, în general, spiritul vremurilor în care
trăim.
Astfel, în deruta şi confuzia spirituală de astăzi, îmtoarcerea grabnică, nu
atât la litera, ci mai ales la spiritul patristic sau la duhul filocalic, păstrat peste
veacuri în Biserica Ortodoxă, ar însemna o reevanghelizare şi o purificare a lumii
de aberaţiile induse de spiritul vremii, deci ne-ar fi de mare ajutor moral, spiritual
şi existenţial. Ar da un nou suflu vieţii creştinilor, iar lumea şi-ar recăpăta
speranţa vieţii nu imanente, ci a vieţii veşnice care începe aici şi acum, putând
pune astfel bazele necesare unei trăiri neopatristice.
În efortul de „a întoarce inima Părinţilor către fii şi inima fiilor către
Părinţilor lor” (Maleahi 3, 24), se cere mai întâi de toate revigorarea teologiei
moderne ortodoxe în duhul patristic, concomitent cu revigorarea creştinismul
nostru formalist şi înţepenit, într-o vreme pre-eshatologică. Tezaurul şi izvorul
inestimabil şi inegalabil de spiritualitate şi de teologie ascetică şi mistică al
Patericilor, al Vieţilor Sfinţilor, al întregii literaturi duhovniceşti, „accesat” şi
împropirat de minţile tinerelor generaţii ar putea să le încălzească inimile cu
dumnezeiescul dor30 şi prin aceasta să-i câştige la Împărăţie şi pe părinţii lor.

28
Vezi Evanghelia după Luca, capitolul 8.
29
I. Bizău, op.cit., p. 57.
30
Vezi II Corinteni, capitolul 5.
 Sfinţii Părinţi ai Patericului şi ai Filocaliei îndemană creştinii de azi să-i
urmeze, la fel cum îndemna şi Sfântul Apostol Pavel: „călcaţi pe urmele noastre,
întrucât şi noi am călcat pe urmele lui Hristos” (I Corinteni 4, 16; 11, 1). De ce?
Fiindcă ei au „biruit prin credinţă împărăţii” (Evrei 11, 33), lepădându-se de
lume şi sine pentru Împărăţia lui Dumnezeu; au suferit grele ispitiri şi necazuri,
dar „s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă” (11, 34).
Mulţi dintre sfinţi „au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu
fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră,
lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în
pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului” (11, 37-38), dar au
s-au arătat victorioşi, împărăţind împreună cu Hristos.
Armele sfinţilor împotriva ispitelor diavoleşti sau din partea propriei firi
au fost smerenia, tăcerea şi rugăciunea, ascultarea, înţelepciunea – roade ale
Duhului Sfânt. Toţi ucenicii Părinţilor filocalici sau ai pustiei, aprinşi de flacăra
dumnezeiască, au ascultat cu multă dragoste şi smerenie povăţuirile lor, reţineau,
meditau şi împlineau cuvintele esenţiale spuse de „bătrâni” – acele apoftegme şi
întreg tezaurul de învăţături patristice.
Astfel, creştinilor de astăzi, dacă într-adevăr îşi doresc binele şi fericirea
adevărată, n-au decât să se înscrie „la zi” ca ucenici ai „şcolii teologice a Pustiei”,
pătrunzând în universul plin de har şi de lumină al Patericilor, Filocaliilor,
Sinaxarelor, pentru a birui pustiul din suflete şi din lume sau pentru a-l umplea de
Duhul.
Un bătrân din Pateric ne îndeamnă (precum îşi îndemna ucenicii săi de
atunci): „de veţi citi sau veţi auzi vieţile – şi cuvintele – Sfinţilor Părinţi, începeţi
să vă nevoiţi a face şi a vieţui şi voi aşa, chemând pe Dumnezeu în ajutorul
vostru ca să vă întărească şi să vă ajute”31, căci „dacă nu veţi urma Prea
31
Pateric 4, 4; apud S. Stroenescu, stud.cit., p. 8.
Cuvioşilor Părinţi celor de demult, şi nu veţi păzi rânduielile şi învăţăturile lor,
neavând răbdare, smerenie şi dragoste frăţească, în zadar este pravila şi citirea
voastră cea multă, în zadar este rugăciunea voastră cea întru multă vorbire”,
aceasta dacă se mai roagă omul contemporan!, „căci în pieire veşnică veţi merge
de nu veţi urma Sfinţilor Părinţi şi rânduielilor lor, cu răbdare, smerenie şi
dragoste frăţească [...] căci nu este – călugărilor şi creştinilor – alt drum şi alt
chip, decât numai drumul Sfinţilor Părinţi”32. Şi prin aceasta mâna lui
Dumnezeu33 ne va călăuzi providenţial prin cuvintele, apoftegmele şi sentinţele
Sfinţilor Părinţi, pe urmele lor, spre Hristos şi Împărăţia Lui, înfruntând şi biruind
toate vicisitudinele vremii.

În Pateric se spune că avva Ammonas a fost întrebat: „Ce înseamnă calea

îngustă şi strâmtă?” (cf. Matei 7, 14). El a răspuns: „Iată ce înseamnă calea
îngustă şi strâmtă: să-ţi zdrobeşti gânduriel şi să-ţi tai propriile dorinţe pentru
[voia] lui Dumnezeu. Asta înseamnă: Iată noi am lăsat totul şi am venit după
Tine”34 (Matei 19, 27).
Avva Rufus a zis: „Cine ascultă de un părinte duhovnicesc are mai mult
câştig decât cel care stă retras, singur, în pustie”35.
Avva Isidor Pelusiotul zicea: „Preţuieşte virtuţile şi nu te pleca
desfătărilor, căci primele sunt zestre nemuritoare, iar ultimile se sting repede”36.

32
Pateric 12, 7; apud ibidem, pp. 8-9.
33
În Pateric ni se relatează că avva Ammona, rătăcind prin pustie în drumul său către chilia avvei Antonie, s-a
rugat zicând: „Mă rog Ţie, Doamne Dumnezeul meu, să nu pierzi zidirea Ta”. Şi i s-a arătat îndată „o mână de om
ce atârna de cer arătându-i drumul până când a venit şi a stat deasupra peşterii avvei Antonie...” – cf. Pateric,
Avva Ammona 7, pp. 78-79.
34
Patericul sau apoftegmele părinţilor din pustiu, trad.rom. C. Bădiliţă, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 80.
35
Patericul sau apoftegmele părinţilor din pustiu, trad.rom. C. Bădiliţă, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 322.
36
Patericul sau apoftegmele părinţilor din pustiu, trad.rom. C. Bădiliţă, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 175.
 Avva Daniel a zis: „Avva Arsenie ne-a povestit despre cineva – dar cred
că era vorba chiar despre el – următoarele: Pe când stătea un bătrân în chilia lui, a
venit un glas şi i-a zis: „Vino să-ţi arăt faptele oamenilor!”. El s-a ridicat şi au
plecat. [Îngerul l-a dus] şi i-a arătat un etiopian care tăia lemne şi-şi făcuse o
sarcină uriaşă. Şi se chinuia s-o aburce în spate, dar nu reuşea. Dar în loc să mai
dea jos dintr-însa, el tot tăia lemne şi adăuga. Şi a făcut aşa vreme îndelungată.
Au mers puţin mai încolo şi [îngerul] i-a arătat un om lângă un puţ din care
scotea apă; apoi o turna într-un butoi găurit şi apa se scurgea din nou în puţ. Îi
zice iar: „Vino sî-ţi mai arăt ceva!”. Văd un templu şi doi oameni urcaţi pe cai,
ridicând o bârnă de-a curmezişul, unul împotriva altuia. Vroiau să intre pe uşă,
dar nu puteau, fiindcă bârna era pusă de-a curmezişul. Nici unul nu s-a smerit să
meargă în spatele celuilalt, ca să fie lemnul drept, aşa că amândoi au rămas afară.
„Aceştia, zice [îngerul], sunt cei care îşi poartă crucea dreptăţii cu trufie şi nu
s.au smerit să se îndrepte pe ei înşişi şi să călătorească pe calea smerită a lui
Hristos. De aceea rămân în afara Împărăţiei lui Dumnezeu. Cel care taie lemne
este omul plin de păcate şi, în loc să se pocăiască, adaugă mereu alte nelegiuiri la
păcatele sale. Iar cel care scopate apă este omul care face fapte bune, dar
amestecându-le şi cu rele, le strică şi pe cele bune. Toţi oamenii să ia aminte la
faptele lor, ca să nu trudească degeaba”37.

1.4. Iisus Hristos – răspunsul pentru toate timpurile şi

societăţile

37
Patericul sau apoftegmele părinţilor din pustiu, trad.rom. C. Bădiliţă, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, pp. 62-63.
 Lumea trăieşte astăzi, probabil, cele mai grele timpuri, dar nu din
perspectivă materială. Criza prelungită la nesfărşit se referă la despiritualitzarea
şi desacralizarea umanităţii. Am devenit nişte fiinţe pur biologice, care se
îngrijesc doar de trup, de viaţa aceasta imanentă. Nu ne mai interesează viaţa
duhovnicească, moralitatea, veşnicia. Mâncare şi băutură abundentă, somn, pofte
şi distracţii la nesfârşit, într-un cuvânt căutăm extazul exacerbat al cărnii. Se
clachează dorul nostru pe ceva biologic şi nu poate fi satisfăcut. Nu vrea să ştie
omul că în afara extazului trupului, există şi extazul spiritului, extazul rugăciunii.
Azi trăim criza sensurilor, a cuvintelor, a existenţei fireşti. În această epocă nouă,
a post-modernismului, ne dezbisericim, ne învitregim de Dumnezeu şi de firea
noastră, intrăm într-un divorţ cu noi înşine. Noi trăim eretic; Cuvântul
dumnezeiesc este acelaşi, dar noi îl înţelegem altfel, ne raportăm altfel faţă de
Hristos, Dătătorul vieţii şi al nemuririi. Am ajuns să caricaturizăm Biserica, viaţa
noastră şi chiar educaţia tinerei generaţii.
De ce oare unii luptă astăzi atât de virulent împotriva Creştinismului?
Oare nu această Supra-Religie (religie revelată) a format civilizaţia europeană, şi
prin ea, aproape întreaga lume?! Ştim că „Europa s-a constituit, de-a lungul
secolelor, ca o sinteză între cultura elenă, spiritualitatea creştină şi civilizaţia
romană”38, şi această sinteză fericită a dat naştere la nenumărate capodopere în
toate domeniile de activitate umană (desigur, şi în domeniul educaţiei). Dar cei
mai mulţi dintre luptătorii anti-creştini sunt persoane rău informate şi formate
( sau de-formate), care nu cunosc adevărul. De aceea se impune cu o deosedită
stringenţă cunoaşterea adevărului, căci, cum spunea Hristos: „adevărul vă va
face liberi” (Ioan 8,32). Liberi faţă de păcat, faţă de diavol şi faţă patimile josnice

38
ÎPS Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, România şi Europa, în volumul colectiv
Ortodoxia şi internaţionalismul religios, Ed. SCARA, România, 1999, p. 86
 sub-umane. Adevărul39 îl face pe individ persoană, îl plasează pe om în tabăra
luptătorilor pentru dreptate.
Hristos – Lumina lumii (8,12) îl aşează pe om cu totul în alte dimensiuni
şi făptuiri: ca fii ai lui Dumnezeu noi trebuie să ţintim desăvârşirea şi sfinţenia,
adică „morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul
nostru” (Rom.6,11).
Astfel că, se cuvine să arătăm în mod cât mai clar şi convingător, că
valorile creştine sunt perene, supra-civilizaţionale pentru toate epocile şi
societăţile şi pot conduce la desăvârşire personală, naţională şi mondială. Pentru
aceasta, să privim umanitatea pe parcursul întregii sale existenţe – din antichitate
până astăzi –, descoperind valenţele şi carenţele (erorile) ei definitorii, pentru a
împrăştia fumul iluziilor de pe faţa crispată a civilizaţiei actuale, arătând că unica
ei posibilitate de supraveţuire şi înflorire este întoarcerea la izvoare, la adevărul
dumnezeiesc revelat, adică la Hristos – apa cea vie, curgătoare spre viaţă
veşnică (Ioan 4,10-14). „El este pururea actual şi anticipează continuu
actualitatea. În Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, se cuprind toate
puterile de refacere ale omului din orice timp şi, implicit, toate comorile de
înţelepciune (Col.2,3). În El avem răspunsul la toate problemele...”40.
La “plinirea vremii” (Gal.4,4) Cel mai presus de om se face Om şi “se
smereşte pe Sine până la moarte şi încă moarte pe cruce” (Filip. 2,8). Dumnezeu
devine Om, pentru ca omul să devină Dumnezeu. Întruparea şi restaurarea omului
realizate în Hristos – noul Adam – depăşesc orice putere de înţelegere
omenească. Dumnezeu se apropie de om, din iubire faţă de el şi îşi alcătuieşte

39
Hisros este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6), prin El cunoaştem, ne desăvârşim şi dobândim Viaţa cea veşnică.
40
afirmaţie a marelui teolog şi filosof român al sec.XX, Dumitru Stăniloae, în capodopera sa Iisus Hristos sau
restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p.7
 trup din Fecioară. Prin Întrupare, Dumnezeu vrea ca omul să găsească adevărata
modalitate de a deţine viaţa, înţelepciunea, adevărul.
Mântuitorul venise să universalizeze dreapta credinţă (ceea ce sa şi
întâmplat), desăvîrşindu-o, să schimbe mentalităţile oamenilor, reamintindu-ne că
suntem fraţi între noi şi fiii ai lui Dumnezeu. Venise să deschidă era unei noi
culturi, a unei noi civilizaţii, Dumnezeu având în vedere toate popoarele lumii în
mod egal. Venise să restabilească ordinea, armonia şi frumuseţea lumii, arătând
grija Lui permanentă pentru oameni, căci „aşa a iubit Dumnezeu lumea, încît pe
Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat,ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă
viaţă veşnică”(Ioan 3,16).
Prin Hristos, Adamul cel nou, se reînnoieşte întreaga creaţie; prin
întrupare El „se uneşte cu creatul, dând astfel posibilitatea unei comuniuni de
maximă intensitate între Sfânta Treime şi creaţie”41. Biserica, întemeieată pe
jertfa Crucii Sale, este noua realitate existenţială în care Duhul Sfânt se manifestă
în mod plenar. „Biserica devine noua creaţie destinată să cuprindă întreaga ordine
creată. Hristos fiind capul Bisericii, El este deopotrivă capul noii umanităţi şi a
noului cosmos, noua recapitulare a tuturor în Hristos devenind acum posibilă”42.
Dumnezeu şi-a arătat iubirea Sa desăvârşită prin trimiterea Fiului Său în
lume, ca să ne izbăvească pe noi de sub blestemul păcatului, al morţii şi al
diavolului prin Jertfa Crucii Sale. Mai mult, scopul suprem al venirii
Mântuitorului Iisus Hristos a fost atins, adică purificarea, iluminarea şi
îndumnezeirea omului. Iar drept confirmare şi dovadă pregnantă ne sunt miile şi
sutele de mii de Sfinţi care înfrumuseţează calendarul bisericesc şi formează
Biserica triumfătoare din Cer. Moaştele sfinţilor, care sunt nestricate,

41
Adrian Lemeni, Sensul eshatologic al creaţiei, Ed. ASAB, 2004, p.264
42
Christos Voulgaris, The Holy Trinity in Creation and Incarnation, The Greek Orthodox Teological Review, 3-4,
1997, p. 253; cf. ibidem
binemirositoare şi făcătoare de minuni arată, cât se poate de limpede, că Biserica
lui Hristos, asistată de Sfântul Duh, conduce omul spre îndumnezeire. Ele sunt o
dovadă clară a tămăduirii omului şi că omul atinge îndumnezeirea în întregime
(suflet şi trup), pentru că harul lui Dumnezeu este împărtăşit de la suflet şi la trup.

2. Soluţii ortodoxe pentru societatea

secularizată şi globalizată. „Lupta” dintre
pragmatism, idealism şi utopie

2.1. Răspunsuri pe care le aflăm în literatura creştin-orotdoxă.

2.2. Pragmatism economic sau „pragmatism” duhovnicesc?
2.3. Fericirea în lumina Evangheliei şi pseudo-fericirea propusă de duhul vremii.

2.1. Soluţiile teologilor contemporani, în duhul

Evangheliei şi Filocaliei.

Mulţi teologi ortodocşi contemporani, în scrierile lor, au analizat, au tratat

şi au monitorizat consecvent şi cu luciditate evoluţia concepţiilor şi idealurilor
societăţii moderne şi post-moderne a ultimilor două secole din istoria umanităţii,
transformarea idealurilor morale, naţionale, estetice, patrimoniale, civilizaţionale
în spiritul vremii secularizate şi globaliste de astăzi. Eu au încercat să răspundă la
întrebări de genul: Care sunt concepţiile, atitudinile, idealurile vremurilor pe care
le trăim? Sau care e spiritul vremii care ne abuzează raţiunea (intelectul),
sentimentele şi voinţa, şi ne impune să trăim după standarte noi, globaliste şi care
stau în calea cunoaşterii, formării moral-spirituale şi trăirii autentice creştine?
Răspunzând la aceste întrebări, trebuie să fim conştienţi „că noi am ieşit
în spatele adversarului, că am înţeles corect poziţiile lui de bază (de esenţă), că
ne-am învăţat să vorbim îm limbajul lui şi, principalul, am înţeles punctele lui
slabe şi greşelile fatale” 43. Şi astfel, să luăm decizii pe măsură, pertinente şi
conforme cu voinţa şi puterea divină.
Încă în secolul XIX, marele scriitor rus Fiodor Dostoevski, în operele sale
„Crimă şi pedeapsă”, „Demonii” sau „Fraţii Karamazov”, arăta pericolul imens şi
ravagiile devastatoare ale modului secularist de vieţuire al omului fără
Dumnezeu, produs al ateismului şi indiferentismului religios sau supraomul
francmasonului Nietzsche, autorul Antihristului.44 Raskolnikov, Kirilov sau Ivan
Karamazov sunt ipostazele omului virusat de maladia „liberatăţii totale”, a
erotismului sau a voinţei de putere, „virtuţi” elogiate, propagate sau impuse la
nivel mondial de ideologii vremilor noi. Kirilov afirmă la un moment dat: „Dacă
Dumnezeu nu există, atunci eu sunt Dumnezeu!”, apoi, în acelaşi spirit ateist şi
nihilist, profeţeşte: „va veni un om nou, fericit şi mândru, omul căruia îi va fi
absolut indiferent dacă va trăi sau nu”. Şi astfel îşi pune capăt zilelor, crezând cu
naivitate că „cine îndrăzneşte să se sinucidă, acela este Dumnezeu”45.
Însă, tocmai posibilitatea exercitării „libertăţii totale”, afirmată de Kirilov,
sinucigându-se sau ucigând pe semeni (ca în cazul lui Raskolnikov46) arată
43
И.Ильин, Кризис безбожия// Собрание сочинений, том 10, Москва, 1993, p. 342.
44
„În fiecare faptă a supraomului legea voastră morală este însutit încălcată”, zice Nietzsche. Mai rău,
„ascultarea” şi „legea”, care apar în toate sentimentele morale, sunt inferioare „hazardului” şi „libertăţii” şi ar
putea fi ultimul acord al moralei, afirmă acest paranoic și urâtor al creștinismului. Vezi Фридрих Ницше,
Cочинения в 2х томах, том 1, издательство «Мысль», Москва 1990, p. 736.
45
Demonii, I, VIII, trad.rom. M.Preda şi N.Gane, Ed. Univers, Bucureşti, 1970, pp. 127 şi 128.
46
Raskolnikov a comis o crimă premeditată la care a meditat îndelung, schiţând fundamentarea teoretică a
fărădelegii sale într-un articol publicat cu jumătate de an înainte de săvârşirea crimei. Conform acestei teorii,
cotrariul, că persoana umană, dorind să-şi depăşească datul existenţial, nu poate
decât în cadrul acestui dat existenţial: se poate afirma ca persoană dar în relaţie
cu Dumnezeu şi cu semenii săi. Contrariul, sfârşeşte în perimetrul neantului. De
aceea, epidemia de sinucideri la motivat pe Dostoevski să arate cauzele acestui
fenomen – simptomle descompunerii morale – nihilismul, amoralismul şi
traumele sociale de tot felul, mai cu seamă în mediile marilor oraşe.
Filozoful rus Nicolai Berdiaev spune: „tema lui Raskolnikov semnifică
criza umanizmului, sfârşitul moralei umaniste, pieirea omului din cauza
exacerbatei afirmări de sine. Naşterea visului despre supraom, despre
supraumanitate, despre o morală umană superioară, arată că umanismul a ajuns
la capăt, sucombând”47. Din prespectiva moralei dostoievskiene, care este morala
Evangheliei aşa cum spune părintele profesor Ioan Bizău, „adevărata crimă, cea
mai gravă şi de neiertat de altimiteri, constă în absenţa sentimentului vinovăţiei,
ceea ce presupune inimă împietrită şi o raţiune pervertită, capabilă să justifice
orice faptă, orice fărădelege”48.
În această situaţie, pocăinţa este absolut necesară pentru restaurarea unei
conştiinţe dezumanizate şi demonizate, prin care se ispăşeşte orice rău săvârşit cu
mintea, cu cuvântul sau cu fapta. În Pateric se spune că un frate l-a întrebat pe
avva Pimen: „Ce este pocăirea de păcat?”. Bătrânul i-a zis: „Să nu-l mai faci. De
aceea drepţii au fost numiţi neprihăniţi, fiindcă s-au lepădat de păcate şi au
devenit drepţi”49. Pocăinţa înseamnă înviere spirituală. Iar în această stare de

categoria oamenilor „superiori” (Raskolikov se considera din categoria supraoamenilor lui Nietzsche) ar avea
dreptul să încalce legile morale şi să dispună de viaţa oamenilor „obişnuiţi”, numiţi batjocoritor „păduchi”. Însă
tocmai această privire superioară asupra altor oameni, în duhul modernismului, mergând până la crimă, arată
monstruozitatea şi fatalitatea unei asemenea societăţi şi indivizi. Vezi, F. Dostoevski, Crimă şi pedeapsă, I, V,
trad.rom. I. Covaci, Ed. Leda, Bucureşti, 2008, pp. 67-78.
47
N. Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, trad.rom. R. Răpăuţă, Institutul European, Iaşi, 1992, p. 63.
48
I. Bizău, op.cit., p. 137.
49
Patericul sau apoftegmele părinţilor din pustiu, trad.rom. C. Bădiliţă, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 287.
revenire la viaţă, creştinul nu poate fi decât o mărturisire vie permanentă despre
cât bine i-a făcut Dumnezeu (Luca 8, 39). Prea Fericitul Daniel, Patriarhul BOR,
în predica despre vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor, spune:
„Fiecare om căruia Dumnezeu îi schimbă viaţa sau pe care îi vindecă trupeşte şi
sufleteşte trebuie să fie un mărturisitor statornic al iubirii lui Dumnezeu în viaţa
lui şi în viaţa semenilor”50.
Vieţile Sfinţilor şi toată literatura duhovnicească ortodoxă arată clar că
îndreptarea omului este posibilă, într-o lucrare sinergică de purificare şi de urcuş
duhovnicesc neîncetat. În Pateric, avva Isidor zice: „Ştiinţa sfinţilor este
cunoaşterea voinţei lui Dumnezeu. Când se supune adevărului omul este mai
presus de toate, ca icoană şi asemănare a lui Dumnezeu. Dintre toate duhurile,
cel mai cumplit este să-ţi urmezi propria inimă, adică propriul cuget, iar nu
legea lui Dumnezeu. Pe urmă aceasta devine plâns pentru om, pentru că nu a
cunoscut taina [lui Dumnezeu] şi nu a descoperit calea sfinţilor, ca să lucreze
într-însa. Acum e timpul să făptuim pentru Domnul, întrucât mântuirea se află în
vremea chinurilor. E scris: Prin răbdare câştigaţi-vă sufletele”51 (Luca 21, 19).
Poziţia ortodoxă a teologilor contemporani vis-a-vis de problema
înduhovnicirii omului în mediul ostil creştinismului de azi, din perspectivă
patristică şi filocalică, poate fi însumată de teologia Părintelui Profesor Doctor şi
Academician Dumitru Stăniloae, personalitate de excepţie, în materie de teologie
în spaţiul ecumenic al Ortodoxiei,52 care prin teologia exprimată în scris şi trăită
de el însuşi, a atras şi atrage prin profunzimea, bogăţia şi claritatea operei sale.

50
Vezi Silviu Dascălu, Cea mai mare activitate a Bisericii este exprimarea recunoştinţei, în „Ziarul Lumina”, nr.
248, (1750), 25 octombrie 2010, p. 2.
51
Patericul sau apoftegmele părinţilor din pustiu, trad.rom. C. Bădiliţă, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 174.
52
În conştiinţa multor contemporani Părintele Dumitru Stăniloae rămâne a fi „un mărturisitor al iubirii divine şi al
demnităţii umane” sau ca „teologul dragostei creştine”. Vezi volumul omagial Părintele Dumitru Stăniloae în
conştiinţa contemporanilor. Mărturii, evocări, amintiri, Editura Trinitas, Iaşi, 2003, p. 9, 13.
Temele principale tratate în opera sa se referă mai ales la iubirea Sfintei Treimi,
la mântuirea în Hristos prin Sfânta Biserică, la persoana umană chemată la viaţa
veşnică a lui Dumnezeu, la sfinţenia ca vocaţie a omului de a ajunge la
asemănare cu Dumnezeu, la rugăciunea ca experienţă a libertăţii şi iubirii
spirituale, la dogmele credinţei ca adevăruri eliberatoare de determinismele
naturii căzute şi coruptibile.
Părintele D. Stăniloae a scris în duhul păcii şi iubirii creştine, dorind să
trezească în inimile lâncede ale ortdocşilor, şi nu numai, acel dor înnăscut în om
după Absolut, învingând toate piedicile şi ispitele interioare şi exterioare, venite
inclusiv şi de la spiritul epocii în care trăim. El precizează că în Ortodoxie
Dumnezeu nu este inaccesibil, El este în lume, unit cu omul prin Duhul Sfânt. De
aceea, cunoaşterea adevărului religios nu este consecinţa unei activităţi
intelectuale, ci ea stă în trăirea în Dumnezeu.53 Calea spre Dumnezeu este
Hristos, în Biserică54, pentru că „El însuşi se face în noi cale a noastră, dându-ne
puterea să ne însuşim viaţa Lui“55, toate virtuţile şi toate valorile având drept
„izvor persoana lui Hristos”56. Explorator fidel al fabulosului tezaur patristic,
D.Stăniloae descoperă „în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, că este posibil
să-L întâlneşti pe Dumnezeu cu adevărat în rugăciune”57 şi, de fapt, prin toate
nevoinţele ascetice oferite cu discernământ de experienţa duhovicească
bimilenară a Ortodoxiei. Despre poporul român spune că este „poporul cu

53
Constantin Schifirneţ, Studiu introductiv la D.Stăniloae, Naţiune şi Creştinism, Ed.Elion, Bucureşti, 2003,
p.VIII.
54
„Nu există altă scară la Dumnezeu decât prin interiorul Bisericii”; Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 48.
55
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, Lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1993, p. 73.
56
Ibidem, p. 243.
57
Volum omagial, Editor Arhim. Ioanichie Bălan, Omagiu memoriei Părintelui Dumitru Stăniloae, fără număr şi
an., p. 78.
spiritualitatea cea mai apropiată de cea genuin creştină de lumina originară a
lui Hristos… Noi avem în suflet dulceaţa serafică a Răsăritului, dar şi spiritul
disciplinat al legiuitorilor apuseni”58. Aceste daruri dumnezeieşti ne pot fi de
ajutor în deconspirarea şi contracararea inovaţiilor ideologice ale spiritului
vremii, însă numai dacă vom reuşi să le explorăm la maxim, în deplină libertate şi
responsabilitate, căci „în libertate stă demnitatea omului”59, el având raţiune, pe
care dacă „nu şi-o pune în slujba binelui devine absurdă”60.
Dumnezeu, prin Fiul Său preaiubit făcut om, vrea ca lumea să fie adusă la
Sine, utilizând „metode de întărire a spiritului împotriva a ceea ce e opus
libertăţii lui: biruirea patimilor din oameni şi a morţii din ei”. De robia patimilor
şi a influenţelor externe, în duhul vremii, Dumnezeu se foloseşte de metode de
convingere, nu de silă; metode de câştigare a oamenilor prin iubirea Sa împreună-
pătimitoare cu ei. Prin aceasta Dumnezeu „Se adresează libertăţii lor şi vrea să
întărească libertatea lor în efortul de a lucra prin ei înşişi la învingerea robiei
lor”61 prin răbdare, prin blândeţe, prin delicateţe, comunicându-le pe acestea din
El Însuşi.
Lumea Bisericii nu a rămas niciodată nepăsătoare la ceea ce se întâmplă
în societatea umană, ci ea a căutat să o îmbunătăţească valoric ca mod de
existenţă exprimat în comun. Din comunitatea ecclesială împărtăşită cu Hristos
ce îi dă putere, credincioşii au căutat tot mai mult să îşi exprime credinţa şi altfel,
ca întrajutorare socială pentru ceva mai înalt, ce poate mai bine contura omul.
Astfel lumea întreagă se află într-un progres fără întrerupere al cunoaşterii
58
D.Stăniloae, Între Orient şi Occident, în „Telegraful român”, anul LXXXIX nr.30, 1941, p.1 (reeditat în
volumul Naţiune şi creştinism, studiu introductiv şi note de C-tin Schifirneţ, Ed. Elion, Bucureşti, 2003).
59
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p.
51.
60
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, Lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1993, p. 26.
61
D.Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol.2, Bucureşti, 1997, p. 124.
adevărului şi perfecţionării morale. Dar nu toţi membrii ei. Fiecare faptă a omului
este rezultatul interacţiunii dintre moralitatea lui şi normele morale. Faptele unei
comunităţi sau societăţi sunt rezultatul interacţiunii dintre spritul epocii şi
normele moral-sociale, codului de legi civile existente atunci, omul uzând de
libertatea ontologică originară.
Însă, din tinereţile sale omul înclină spre păcate,62 deci virusul imoralităţii
îl luptă cu putere. Spiritul vremii se insinuiază şi vrea să ne încredinţeze că
pornirile rele din noi ar fi, de fapt, fireşti şi necesare, deci n-ar fi vorba de păcat
sau de viciu. Spiritul vremii stimulează pornirile păcătoase din om. Părintele
Stăniloae afirmă că „omul e liber, dar îşi promovează adevărata libertate numai
întărind fiinţa sa ca unitate omnilaterală a componentelor sale contrastante în
Dumnezeu, de la care provin toate. [...] Căci în libertate stă demnitatea
omului”63.
Această libertate îi permite omului să urce treptele desăvârşirii. Morala
ortodoxă, prin metoda ascetică sau mistică (vezi In.6,54), înfăţişează
credincioşilor acele virtuţi morale, practici şi exerciţii prin care să ajungă la
unirea deplină cu Dumnezeu, adică la cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii morale.
Această unire, adică realizare a vieţii duhovniceşti în toată intensitatea ei, nu este
posibilă fără urcuşul treptelor desăvârşirii – de la purificare (de păcate, de patimi,
de înclinaţii destabilizatoare), la iluminare şi la contemplaţie.
Ridicarea omului la starea bărbatului adevărat, la sfinţenie, la asemănarea
cu Dumnezeu – Binele suprem, se realizează prin toate mijloacele harice din
Biserică. Adică Biserica ne naşte prin Botez, ne hrăneşte cu adevărul revelat şi ne
oferă ambianţa necesară pentru mânuire (caracterul sobornicesc al teologiei

62
„Din tinereţile mele multe patimi se luptă cu mine, ci însuţi mă sprijineşte şi mă mântuieşte, Mântuitorul meu...”
– Antifonul glasului al IV-lea.
63
Idem, ibidem, vol. I, pp. 50-51.
morale). Dar mântuirea înseamnă conlucarea dintre om şi Dumnezeu, adică
lucrarea sinergică a harului divin şi a strădaniei personale de realizare a binelui în
relaţiile cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu aproapele (caracaterul duhovnicesc),
având în centrul vieţuirii morale pe Hristos (carcaterul hristocentric, despre care
ne vrobeşte Mitropolitul Antonie Plămădeală64).
Hristos lucrează la sfinţirea noastră prin Biserică, prin Tainele ei şi prin
membrii ei, descoperindu-ne o viaţă unică, un unic principiu existenţial moral
care dă posibilitatea trăirii unei morale creştine desăvârşitoare. Morala aceasta
„defineşte şi interpretează existenţa omului în lume plecând nu de la om ca fiinţă
autonomă, ci de la Dumnezeu Omul Iisus Hristos”. Altfel spus, „morala creştină
este teonomă sau, mai precis, hristonomă. Criteriul său axiologic nu este o lege
morală impersonală, nici un sistem de valori bazat pe un acord sau o convenţie
socială, ci este o Persoană, Persoana divino-umană a Fiului lui Dumnezeu
întrupat”, învederează părintele profesor de la Facultatea de Teologie Ortodoxă
din Iaşi, Gheorghe Popa65. Acest fapt, este util de memorizat, pentru a putea da
răspunsuri adecvate provocărilor vremii, mai ales că în Hristos – izvorul şi ţinta
desăvârşirii noastre morale, găsim puterea necesară de a rămâne statornici şi
fideli lui Dumnezeu în orice împrejurare a vieţii sau a epocii în care trăim.
Ordinea morală – reglementarea vieţii sociale a societăţilor, a popoarelor
prin respectarea anumitor principii, norme şi interdicţii –, alături de ordinea fizică
(interdependenţa dintre fenomenele fizice din lume) şi de ordinea logică
(structura coerentă a gândirii noastre), vine să întărească convingerea noastră
despre existenţa unor valori morale şi a unei ordini divine care transcede spaţiul

64
Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spritualitatea ortodoxă, Bucureşti, 1995, p. 70: „Caracetrul
hristocentric al spritualităţii creştine vine din însuşi sensul hristocentric al vieţii (Filipeni 1, 21), sens pe care
întruparea lui Hristos l-a definit ca răscumpărare, înfiere, refacere a chipului şi realizare a asemănării până la
îndumnezeire, în şi prin Hristos”.
65
Pr. Prof. Gheorghe Popa, Introducere în teologia morală, Editura Trinitas, Iaşi, 2003, p. 6.
şi timpul, şi care, conform învăţăturii creştine, sunt excelenţele caracterului
Domnului Iisus Hristos (sau ne întăreşte convingerea în existenţa unui bine Bine
moral-desăvârşit – Iisus Hristos). Aceste valori morale supreme, caracteristici
specifice Mântuitorului Iisus Hristos – desăvârşirea dumnezeiească întrupată în
planul istoriei, trebuie să devină caracteristici presonale ale fiecărui credincios în
parte prin săvârşirea constantă a binelui moral (adică supunerea şi dăruirea
voinţei credinciosului, voinţei lui Dumnezeu, Binele suprem, precum şi iubirii
Acestuia în toate împrejurările vieţii).
Doar Hristos poate comunica virtuţile Sale (dragostea, nădejdea, credinţa,
ascultarea, puritatea, smerenia) celor ce îL urmează, făcându-se astfel nouă
mediatorul şi fereastra spre tărâmul divin. „Fiul lui Dumnezeu întrupat e omul
central care cuprinde pe toţi şi-i atrage la Sine”, fiind El Însuşi „pricină a
mântuirii veşnice” (Evr.5,9).
În mod logic, prin Mântuitorul Iisus Hristos, prin aceasta înţelegem că
există în afara planului creaţiei o lege veşnică – izvor şi normă pentru tot ce
există (planul lumii conceput din veci) şi chiar dacă nu ne este accesibilă,
rămânând ascunsă în Dumnezeu (I In.6,16), dar o putem cunoaşte din legile
temporale, aşa precum îL cunoaştem pe Dumnezeu din lucrările Sale (Rom.1,19-
20). Această lege rămâne universală neschimbabilă; mai mult, din ea rezultă
legea morală naturală, caracteristică naturii omului credincios, confirmată de
conştiinţa noastră morală, ce deosebeşte natural şi spontan binele de rău şi ne face
să nutrim sentimente de mustrare sufletească când ne abatem de la ordinea
morală (vezi Ier.31,33; Mt.17,12; Rom.2,14-16).
Cu adevărat mare este taina evlaviei (I Timotei 6, 6), cum spune Sfântul
Apostol Pavel, întrucât evalavia şi credinţa sunt taine care dau roade pe care
cunoaşterea nu le poate da. „Căci niciodată nu ne-am arătat cu cuvinte de
linguşire, după cum ştiţi, nici cu ascunse porniri de lăcomie. Dumnezeu îmi este
martor. Nici n-am căutat slavă de la oameni” (I Tesaloniceni 2, 5).
Se cuvine să ne comportăm ca unul care trăieşte lucrurile cereşti, şi nu ca
unul care învaţă despre ele.

2.2. Pragmatism economic sau „pragmatism”

duhovnicesc?

Într-o societate al cărei sursă fizică şi morală este în primul rând de ordin
economic, îndepărtarea de tradiţiile religioase multiseculare este evidentă şi
cerută de imperativele zilei. Mai mult, religia este concepută ca pe ceva împietrit
prin esenţă şi un obstacol al progresului care „trebuie înlăturat din calea unui
popor care doreşte să se dezvolte din punct de vedere tehnologic”. Nimeni şi
nimic nu-l poate convinge pe omul secularizat că „profanul tinde să se extindă în
defavoarea sacrului”66 obligându-l să trăiască după standarde areligioase sau
anticreştine.
Însă, dacă ţinem cont că „nu orice dumnezeu ne mai poate salva astăzi –
atunci când pretutindeni asupra lumii se întinde umbra morţii –, ci Cel care e
Viu”67, vom putea analiza mai limpede despre locul si rolul pe care le poate avea
Ortodoxia într-un continent unit geografic si politic, prin globalizare, dar extrem
de divizat confesional şi confuzat de duhul vremii în care trăim.
Pe fundalul ecologiei mondiale, pot urma o serie întreagă de conflicte
absurde şi catastrofe, ca rezultat a luptei noastre cu mediul ambiant. Pentru că
tempourile dezvoltării actuale au devenit de nesuportat, iar mecanizmele
globalizării – necontrolate, din cauza dezechilibrului provocat de
ultraliberalizare, de raporturile financiare, de producţie, de comerţ. Va apărea
înclinarea spre folosirea puterii, lovituri de sabie. Dar nu vor fi repetări de genul
războiului din Cosovo, Afganistan sau Iraq, care au fost doar manevre timide
pregătitoare. „în tot mai febrilele transformări ale resurselor de bază deja
participă aşa protagonişti precum China, statele necolonizate, care deţin putere
şi capacitate de rezistenţă, de apărare a propriilor interese, la elaborarea
soluţiilor autonome, independente de Imperiu” 68.
„Pericolul războiului atomic iarăşi a devenit actual. Aşa că a deveni
pacifist şi a milita împotriva războiului atomic înseamnă să devii apărătorul
supravieţuirii”69. Este important să înţelegem că „nu mai există războaie
„motivate”, „raţionale”, cu atât mai puţin războaie „umane” sau „corecte”70.

66
Claude Riviere, Socio-antropologia religiilor, trad. de M.Zoicaş, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pp. 158.
67
Michel Henry, Eu sun Adevărul/ Pentru o filozofie a creştnismului, trad.rom. I.Ică Jr., Sibiu, 2000, p. 366.
68
Кьеза, Джульетто, Война империй: Восток – Запад. Раздел сфер влияния, Москва, 2006, p. 317.
69
Кьеза, Джульетто, Война империй: Восток – Запад. Раздел сфер влияния, Москва, 2006, p. 318.
70
Кьеза, Джульетто, Война империй: Восток – Запад. Раздел сфер влияния, Москва, 2006, p. 318.
 Regimurile comuniste din ţările sud-est europene au avut repercusiuni
grave asupra instituţiilor bisericeşti, asupra eticii creştine sociale, asupra modului
de gândire şi asupra comportamentului uman. După căderea acestor regimuri
totalitare, ideologia comunistă – spiritul vremii impus în Europa de Est – s-a
refugiat în mentalităţi şi atitudini, în modul de a fi al oamenilor; cu greu s-ar
putea extirpa şi demonta, deoarece, cum spune Alain Besançon (n. 1932), „nimic
nu este mai problematic, după disoluţia unui regim totalitar, decât reconstruirea,
în rândul poporului, a unei conştiinţe morale şi a unei capacităţi intelectuale
normale”71.
Toate activităţile umane astăzi sunt infectate de microbul ateismului,
relativizmului (teologic, moral, existenţial) şi secularismului, chiar dacă regimul
dictatorial comunist a trecut. Să fie vorba aici de existenţa unor temeiuri mai
adânci ale necredinţei oamenilor?! A găsit oare ateismul un mediu propice de
dezvoltare în spaţiul nostru ex-sovietic şi de răspândire a ideologiilor noi
influente: liberale, democratice, de strânga, de dreapta ş.a.m.d.? Nu transpare
oare printre măştile noilor „eroi ai zilei” privirea devoratoare a globalismului
atotînghiţitor, care e pregătit, dacă nu vom lua măsuri urgente, să joace un rol
primordial în derularea marii tragedii a omenirii întregi?
Ateismul marxist-leninist a fost abolit, însă, din păcate, ateismul, cu toate
concepţiile sale despre ştiinţă, morală şi modul de viaţă, până azi continuă să
rămână ideologia de bază a programelor şcolare, a mass-mediei şi a altor structuri
importante, care au misiunea să educe omul şi să formeze cultura societăţii
noastre. Mai rău, pe lângă ateism, mai sunt vehiculate prin metode perfide şi alte
idei periculoase ale spiritului vremii, agnosticismul, relativizmul moral etc.
Printre cele mai subtile viclenii ale ateismului, propagate în duhul vremii, se

71
Alain Besançon, Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi unicitatea Şoah-ului, trad.rom.M.Antohi,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 148.
numără şi proclamarea egalităţii tuturor religiilor şi a confesiunilor religioase,
apoi incompatibilitatea dintre religie şi ştiinţă. Conform gândirii ateiştilor, într-
adevăr, toate religiile sunt aceleaşi erori sau rătăciri provocate de frica în faţa
stihiilor naturii sau de jugul social şi de exploatarea socială.72
Zicala populară zice că: „cui pe cui se scoate”; ateismul provine de la
simpla ignoranţă şi necunoaştere a esenţei adevărate şi profunzimii religiei. Însă
ateismul „ignorant” trebuie deosebit de de liberalismul contemporan democrat-
ateist, care calcă conştient printr-un calcul subtil prima poruncă din Decalog
(Ieşire 20, 2-3). „Aproape cinci decenii de combatere sistematică a religiei;
nenumărate au fost paginile antireligioase – ele astăzi sunt stratificate în
ungherele întunecoase ale bibliotecilor spre avertizarea amară a tuturor
generaţiilor viitoare; acuma se pune problema reactualizării spiritului religios,
trebuie catehizaţi mai întâi părinţii, profesorii copiilor, ostaşii – viitori
întemeitori de familii”73.
Din păcate, primejdia reală a unui sistem social programatic ateu şi
antinaţional rămâne şi după 20 de ani de la căderea „fiarei roşii”. O bună parte a
populaţiei – chiar dacă Biserica Ortodoxă a condamnat încă în 1990 comunismul
ca regim opresiv şi cu dimensiuni tenebroase74 – are nostalgii pentru pseudo-
siguranţa socială şi economică a comunismului, exprimată, de pildă, prin
acordarea votului la alegeri Partidului Comunist care se vrea a fi de o altă
„orientaţie” decât cel sovietic şi care, culmea!, liderii cărora au declarat că Iisus
72
Ирина Силуянова, Истины и идолы, Москва, 2003, p. 15.
73
Pr.Conf.dr. Gh.I.Drăgulin, Iubi-Te-voi, Doamne!, Ed.All Educational, Buc.,1995, p. 1.
74
Vezi Fără ură şi părtinire, (Biroul de Presă al Patriarhiei Române) în Lumina, nr.305 (595), anul II, 21
decembrie 2006, p.4: “Patriarhia Română apreciază demersul întreprins de autorităţile de stat pentru
condamnarea regimului communist din România, act pe care Sf.Sinod al BOR l-a făcut în Cuvântul pastoral din 4
ianuarie 1990 în care condamna acelaşi regim opresiv în dimensiunile sale cele mai tenebroase. Jertfa miilor de
clerici şi credincioşi ortodocşi în temniţele comuniste conduce la concluzia unei rezistenţe din interior a BOR (…)
– considerată ca fiind duşmanul principal al regimului”.
Hristos ar fi fost primul comunist!75 Însă, comunitarismul creştin nu are nimic
comun cu comunismul ateist, deoarece „cele ce s-au furat din creştinism fără
Dumnezeu nu sunt autentice. [...] doctrina comunistă a răpit multe din
postulatele creştinismului. [...] Există o mare diferenţă între comunitarism şi
comunism. Comunitarism înseamnă dragoste şi unire cu Dumnezeu, iar
comunism înseamnă a face ceva cu forţa, ceea ce nu este iubire”76. Astfel,
„marea minciună a sec.XX” – comunismul – „care a făcut milioane de
victime... continuă să provoace victime şi azi. Schilodeşte suflete, mutilează
conştiinţe, distruge destine”77.
Dacă comunismul este nostalgie utopică pentru unii, atunci liberalismul
democratic şi eficienţa economică occidentală este pericol existenţial pentru alţii.
Este o greşeală evidentă impunerea civilizaţiei occidentale – pe motiv că ar fi
superioară prin „eurocompatibilitatea” ei – civilizaţiei ortodoxe, care are propriile
rutmuri, specificităţi şi priorităţi. Pentru că, după eşecul şi falimentul
socialismului din Estul Europei, ortodocşilor li se propune liberalismul societăţii
de consum şi capitalsimul sălbatic occidental, unde omul va fi înlocuit în curând
de maşini tehno-ştiinţifice. „Descoperim acest adevăr înfricoşător: negării
teoretice a individului viu în marxism îi corespunde eliminarea sa de fapt în
sistemul tehno-capitalist, în care capitalismul însuşi e pe cale de dispariţie în
profilul unei eliberări complete a tehnicii”. Pentru că „se uită însă că şi
capitalismul e în agonie, că cedează locul unui fenomen cu totul diferit, cel al
75
Vis-à-vis de declaraţia lui Voronin că „Iisus Hristos a fost primul comunist” şi că „Preoţii, dacă vor să existe
în Mitropolia Moldovei, nu au de ales decât comuniştii”, vezi ziarul Flux, 19, 20 iulie 2007, p.3 şi Flux, 27 iulie,
2007, p. 4.
76
Preot Vasile Ciobanu, Comunitarismul creştin nu are nimic în comun cu comunismul ateu, în Flux, nr.30 (611),
27 iulie 2007, p. 4.
77
Constantin Tănase, Parabole de toamnă politică, Timpul, 6 septembrie 2006, p. 3. Vezi şi Igor Burciu,
Fantomele reciclate şi adevărul gol-goluţ, în Flux, 10 noiembrie 2006, p.2: „...comunismul, ca sistem politic şi
model de gândire, înseamnă, în primul rând, o uriaşă şi sinistră minciună”.
tehno-ştiinţei care invadează procesul real de producţie, expulzând inevitabil
munca vie. Inexorabil, capitalismul e ros de acelaşi rău ca şi socialismul:
eliminarea vieţii subiective şi a individului viu din lume şi a lumii din viaţă”78.
Astfel, până când creştinii ortodocşi nu vor conştientiza atât fărădelegea şi
teroarea comunismului ateu, cu care mulţi au pactizat deschis sau tacit fără prea
multe remuşcări de conştiinţă în anii de tristă amintire, dar şi a sălbătăciei şi
erorii ideologiei capitaliste occidentale, lucrurile vor stagna şi vor regresa în mod
evident, şi din perspectivă morală. Pentru că, în primul caz, „comunismul s-a
întărit printr-o masivă apostazie a creştinilor. Nu e sigur că această apostazie,
cu atât mai puţin compromisurile şi complicaţiile de o gravitate variabilă, sunt
considerate cu adevărat condamnabile. Ele sunt în deobşte privite ca nişte
rătăciri neînsemnate şi adeseori provocate de intenţii lăudabile. O explicaţie
extrem de simplă este că, de fapt, creştinii nu s-au eliberat încă total de ideile
comuniste, amestecate în mintea lor cu ideile umanitare şi introduse de acestea
din urmă în rândul credincioşilor şi clerului. Sub forme disimulate şi
inconştiente, [...] ele sunt încă active” 79. Iar în cazul al doilea, se uită teroarea şi
apostazia binevolă a creştinilor occidentali de dragul „paradisului terestru”
făgăduit de liberalismul occidental şi ideologia eficenţei economice.
Comunismul este o boală de care foarte greu se poate vindeca fostul
homo sovieticus. Şi nu pentru că Dumnezeu nu vrea, ci pentru că cel infectat de
lepra comunistă nu înţelege şi nu-şi doreşte vindecarea, purificarea. Un comunist
învederat când se scoală dimineaţa nu-şi îndreaptă mintea către Dumnezeu, nu-I
spune dimineaţă, nu-I cere sfatul, nu-şi cere iertare pentru relele comise, adică nu
se roagă. Nu se roagă pentru că nu-L are în vedere pe Dumnezeu, nu se
78
Michel Henry, Du comunisme au capitalism. Theorie d’une catastrophe, Jacob, Paris, 1990, p. 176; la Diacon
ioan I. Ică jr., Prolegomene fenomenologice la o filozofie iaoneică, studiu introductiv la Mihel Henry, Eu sunt
Adevărul. Pentru o filozofie a creştinismului, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 19.
79
Alain Besançon, op.cit., pp. 112-113.
raportează la El ca şi la Creatorul şi Proniatorul lumii, ci îL ingnoră total. Şi nu
pentru că aşa l-a învăţat tata şi mama în copilărie (căci credinţa se deprinde în cei
şapte ani de acasă), ci pentru că în adolescenţă sau la maturitate a permis ca
cineva să-i infecteze mintea cu microbii socialismului utopic, care este „radical
contrar principiilor credinţei creştine”80, deci e împotriva umanităţii în ansamblu.
Totuşi ar fi greşit să concetrăm tot răul în ograda comuniştilor şi să
aruncăm cu piatra în ei: regimul totalitar comunist „nu este altceva decât forma
de jos a democraţiei. (...) Democraţia sănătoasă, nu este, ca şi sănătatea, decât o
utopie”81. Şi aceasta pentru că democraţia actuală este tot o formă camuflată de
antiteism (luptă împotriva lui Dumnezeu), anticlericalism, antimoralism şi, în
general, anticreştinism. Fiindcă, majoritatea aşa-zişilor democraţi de astăzi, au
concepţii asemănătoare (secularist-ateiste) şi trăiesc exact ca şi comuniştii: nu se
roagă, nu postesc, nu merg duminica la biserică, nu se spovedesc, nu se
împărtăşesc cu anii s-au chiar deloc. Cu se sunt mai buni aceştia decât comuniştii,
care la fel „nu au nici un Dumnezeu” – vorba populară – decât banul, plăcerea
sau trufia. Iar aceste „valori” sunt infernale: „pentru că tot ce este în lume, adică
pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din
lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în
veac” (I In.2,16-17).
Liderii democraţi, odată ajunşi la putere, vor proceda aproape la fel ca şi
comuniştii ateişti: dacă nu vor persecuta deschis creştinismul, cel puţin se vor
limita la presiuni constante psihologice ori coercitive de eradicare a credinţei din
sfera socal-cultural-morală a ţării.
Bine ar fi, dacă ar avea posibilitatea de a gândi cu adevărat liber, fără
presiuni extrene şi influenţe obscure, poate ar vedea pericolul real şi imediat

80
Henry de Lesquen, Religia contra ideologiilor socialiste, Bucureşti, 1995, p.4
81
Denis de Rougemont, Partea diavolului, Bucureşti, 1994, p.91
asupra civilizaţiei actuale. Poate s-ar vedea pe ei înşişi, familia, naţiunea, într-un
pericol îngrozitor, fiind ei factorii decisivi în destabilizarea situaţiei şi ofensivei
răului în societate.
Supravieţuirea comunismului, de pildă, în Basarabia, nu se datorează atât
„strategiilor” comuniştilor actuali, care pretind că s-au „schimbat la faţă”, adică
s-a lepădat de utopiile şi monstruozităţile anterioare (ceea ce n-au făcut cu
adevărat; florile depuse la monumentul călăului Lenin ne stau drept mărturie), cât
se datorează mai ales orbetelor şi mediocrităţilor pro-comuniste din
administraţiile teritoriale, precum şi lipsei de convergenţă a oamenilor cu
demnitate naţională şi spirituală82.
Frica pierderii portofoliului deţinut (pe care nu se ştie în ce condiţii l-au
câştigat!), lipsa strategiilor politico-sociale integre (unde să se ia în seamă relaţia
Dumnezeu-om şi om-om, pe baza respectului şi iubirii reciproce), influenţele
distructive „din afară” cu mască de binefăcători, dar mai ales încăpăţânarea
demonică de a ne întoarce cu faţa spre Dumnezeu şi Biserică, sunt relele care
domină societatea basarabeană în special, şi civilizaţia euro-atlantică, în general.
Atâta timp cât nu ne vom strădui să ne angajăm pe calea revenirii la normalitate,
adică la o societate în care să se ţină seama mai ales de condiţiile oferite fiecărei
persoane pentru perfecţionarea proprie (depăşirea de sine), şi nu a societăţii în
ansamblu (ceea ce au încercat să facă social-comuniştii de la 1800 încoace),
lucrurile vor merge din rău în mai rău. Or maladiile societăţii actuale (ateismul,
secularizarea, traficul, drogurile, desfrânarea, pornografia, avorturile etc.)
vorbesc de la sine, că ne-am pornit pe o cale a autoflagelării şi autodistrugerii.83

82
Preot Dr. Vasile Negru, Ce are comunismul cu Hristos, sau comunismul ca erezie contemporană, în Curierul
Ortodox, nr.8 (193), 14 august 2007, p. 5.
83
Ibidem.
 Astfel, mentalitatea creştinilor est-europeni, virusată de ideologiile
comuniste, va trebui să facă faţă unei noi avalanşe neopăgâne –lberalismul
economic şi pseudovalorile capitalismului occidental, care se doreşte a fi
asimilată frenetic şi fără discernământ, deci a celor mai mediocre forme de
expresie ale culturii şi civilizaţiei occidentale. Desigur, stăpânirea în faţa noilor
„viituri” nu este posibilă fără discernământul şi puterea spiritual-morale oferite de
Hristos, Adevărul viu şi accesibil pentru toate societăţile şi timpurile.

2.3. Fericirea în lumina Evangheliei şi pseudo-fericirea

propusă de duhul vremii. A fi sau a avea?

Conştient sau nu, omul tinde totdeauna spre fericire, spre împlinire
sufletească sau trupească, pentru că e o fiinţă insuficientă sieşi. Împlinirea umană
este condiţionată de acel dor fierbinte după Părintele ceresc: „ne-ai făcut spre a
Te căuta şi neliniştit este sufletul nostru până nu se va odihni întru Tine”84.
Cu toate acestea, omul poate să-şi substituie ţinta fericirii sale cu lucruri
lumeşti, perisabile (bogăţie, slavă, putere, plăceri) care-i pot da satisfacţii de
moment, dar care nu-l pot ferici în întregime. „Fericirea pământească, spune
Sfântul Nicolae Velimirovici, este aceeaşi cu fericirea pe care şarpele a
făgăduit-o Evei; iată că acelaşi şarpe se înfăţişează şi ţie astăzi ca să-ţi arate
care este numele fericirii tale” 85. De ce? Pentru că „traista fericirii noastre
pământeşti este totdeauna ruptă. Cu cât bagi mai multe lucruri în traistă, cu atât
se varsă mai mult din ea” 86.

84
Fericitul Augustin, Confessiones (Mărturisiri), I.1., trad.N.Barbu, Bucureşti, 1994 , p. 85.
85
Ep. Nicolae Velimirovici, Învăţături despre bine şi rău, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 54.
86
Ep. Nicolae Velimirovici, Învăţături despre bine şi rău, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 56.
 Sf. Vasile cel Mare, în comentariul la Psalmi, arată că adevărul are două
înţelesuri: adevărul despre viaţa fericită întru veşnicie şi adevărul despre lucrurile
folositoare în viaţa aceasta (toate înlesnirile, calităţile de care noi avem nevoie
pentru a trăi bine aici: ştiinţa profană, administraţia politică, sociologia etc.,
prioritate având cel dintâi.87 Dobândirea fericirii este, deci, ţinta noastră supremă
– realizarea comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii.
Despre viaţa fericită, găsim mărturii în Sfânta Scriptură, autoritatea noastră
supremă, pentru că este cuvântul Domnului Hristos, sunt textele proorocilor
inspiraţi de Duhul Sfânt. Sunt zeci de locuri în Biblie unde apare cuvântul
„fericit” (în greacă, „makarios”). În Psalmi apare de cel puţin de 17 ori acest
cuvânt. Primul psalm începe prin a prezenta pe omul cu adevărat fericit: „Fericit
barbatul, care n-a umblat in sfatul necredinciosilor si in calea pacatosilor nu a
stat si pe scaunul hulitorilor n-a sezut; ci in legea Domnului e voia lui si la legea
Lui va cugeta ziua si noaptea” (Psalm 1, 1-2). De fapt Psalmii sunt o adevărată
cateheză a fericirii; citind Psalmii, noi învăţăm despre viaţa fericită, care constă
în împlinirea poruncilor (inclusiv faptele de milă şi iubire faţă de aproapele) şi,
prin aceasta, realizarea comuniunii cu Dumnezeu.88
În Predica de pe Munte, Mântuitorul ne învaţă adevărata fericire spre care
trebuie să tindem: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”
(Matei 5, 3); fericiţi cei ce plâng, cei blânzi, cei ce flămânzesc şi însetează de
dreptate, cei milostivi, cei curaţi cu inima, făcătorii de pace etc.89 Adică, Hristos
fericeşte pe acei care se străduie să-şi purifice întreaga fiinţă şi să împlinească
87
Vezi Sf. Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, trad.de pr.D.Fecioru, Bucureşti, 2000, pp. 47-48.
88
Vezi, de pildă, Psalmul 111, 1-3: “Fericit barbatul care se teme de Domnul; intru poruncile Lui va voi foarte.
Puternica va fi pe pamant semintia Lui; neamul dreptilor se va binecuvanta. Slava si bogatie in casa lui si
dreptatea lui ramane in veacul veacului” sau Psalmul 118, 1-3: „Fericiti cei fara prihana in cale, care umbla in
legea Domnului. Fericiti cei ce pazesc poruncile Lui si-L cauta cu toata inima lor, ca n-au umblat in caile Lui cei
ce lucreaza faradelegea”.
89
Vezi Matei 5, 4-12.
voia lui Dumnezeu pe pământ, având, desigur, o viaţă morală adecvată. Iar
această vieţuire diferă radical de ceea ce înţelege lumea modernă prin fericire.
Chiar şi înţelepţii Greciei antice utilizau cuvântul „makar” sau „makarios”
(Μακάριος) pentru a desemna starea celor care au biruit ataşamentul faţă de
lume, determinismul cauzal. Denumirea de „fericit” era un epitet, un adjectiv care
se atribuia în primul rând zeilor. Numai zeii au deplinătatea fericirii. Iar, omul
fericit e acela care a trecut cu bine prin viaţă, cel care trăit şi a murit cu cinste –
eroii şi oamenii destoinici.
Sfinţii Părinţi au preluat strict înţelesul acestui cuvânt „makarios”. Noi
numim fericit în primul rând pe Dumnezeu, apoi pe Maica Domnului90, pe
Apostoli,91 pe sfinţi şi, în general, pe acei creştini care au biruit ispitele inerente
vieţii şi au intrat cu slavă în veşnicie.92 Sfântul Apostol Pavel zice: „Să păzeşti
porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe
care, la timpul cuvenit, o va arăta fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul
împăraţilor şi Domnul domnilor, Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru
lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate
să-L vadă; a Căruia este cinstea şi puterea veşnică! Amin” (I Timotei 6, 14-16)93.
Creştinii fervenţi

90
Elizabeta lăudând pe Dumnezeu, o fericeşte pe Maica Domnului: “fericită este aceea care a crezut că se vor
împlini cele spuse ei de la Domnul” (Luca 1, 45). Dar, chiar Fecioara Maria zice:„Iată de acum mă vor ferici toate
neamurile” (Luca 1, 48). De ce e fericită Maica Domnului? Pentru că Dumnezeu „a căutat spre smerenia roabei
Sale” (ibidem).
91
Iisus Hristos, de exemplu, îl numeşte fericit pe Apostolul Petru: „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi
sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această
piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 17-18).
92
Mântuitorul îi spune Apostolului Toma: „Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”
(Ioan 20, 29). Deci îi fericeşte pe toţi aceea care cred şi împlinesc cuvântul Domnului.
93
Sublinierea noastră.
 „Când eşti fericit, cugetă cum vei îndura cu vredncie nefericirea”94.
Fericit este omul pe care Dumnezeu il mustra! Si sa nu dispretuiesti
certarea Celui Atotputernic (Iov 5, 17)

fericirea necredinciosilor este nestatornica (Vezi Iov, cap.20) Despre

randuiala lui Dumnezeu cea tainica, dar dreapta; pentru nefericirea celor drepti
si fericirea celor pacatosi. (vezi Iov cap.24)

Fericiti toti cei ce nadajduiesc in El (Ps.1,12)

Fericiti carora s-au iertat faradelegile si carora s-au acoperit pacatele.

Fericit barbatul, caruia nu-i va socoti Domnul pacatul, nici nu este in gura lui
viclesug (Ps.31,1-2)

Fericit este neamul caruia Domnul este Dumnezeul lui, poporul pe care l-a
ales de mostenire Lui. (32,12)

Gustati si vedeti ca bun este Domnul; fericit barbatul care nadajduieste in

El (33,8)

Fericit barbatul, a carui nadejde este numele Domnului si n-a privit la

desertaciuni si la nebunii mincinoase (39,6)

Fericit cel care cauta la sarac si la sarman; in ziua cea rea il va izbavi pe el
Domnul (40,1)

Fericit este cel pe care l-ai ales si l-ai primit; locui-va in curtile Tale (64,4)

Fericiti sunt cei ce locuiesc in casa Ta; in vecii vecilor Te vor lauda.
6. Fericit este barbatul al carui ajutor este de la Tine (83,5-6)

Doamne al puterilor, fericit este omul cel ce nadajduieste intru Tine (83,13)

Fericit este omul pe care il vei certa, Doamne, si din legea Ta il vei invata
pe el,
13. Ca sa-l linistesti pe el in zile rele, pana ce se va sapa groapa pacatosului.
14. Ca nu va lepada Domnul pe poporul Sau si mostenirea Sa nu o va parasi,
15. Pana ce dreptatea se va intoarce la judecata si toti cei cu inima curata, care se
tin de dansa. (93, 12)
94
Ep. Nicolae Velimirovici, Învăţături despre bine şi rău, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 30.
 Fericiti cei ce pazesc judecata si fac dreptate in toata vremea (105,3)

Fericit este omul care-si va umple casa de copii; nu se va rusina cand va

grai cu vrajmasii sai in poarta (126,5)

PSALMUL 143
Al lui David.

l. Binecuvantat este Domnul Dumnezeul meu, Cel ce invata mainile mele

la lupta si degetele mele la razboi.
2. Mila mea si Scaparea mea, Sprijinitorul meu si Izbavitorul meu, Aparatorul
meu, si in El am nadajduit, Cel ce supune pe poporul meu sub mine.
3. Doamne, ce este omul ca Te-ai facut cunoscut lui, sau fiul omului ca-l
socotesti pe el?
4. Omul cu desertaciunea se aseamana; zilele lui ca umbra trec.
5. Doamne, pleaca cerurile si Te pogoara, atinge-Te de munti si fa-i sa fumege.
6. Cu fulger fulgera-i si-i risipeste! Trimite sagetile Tale si tulbura-i!
7. Trimite mana Ta dintru inaltime; scoate-ma si ma izbaveste de ape multe, din
mana strainilor,
8. A caror gura a grait desertaciune si dreapta lor e dreapta nedreptatii.
9. Dumnezeule, cantare noua Iti voi canta tie; in psaltire cu zece strune Iti voi
canta tie,
10. Celui ce dai mantuire imparatilor, Celui ce izbavesti pe David, robul Tau, din
robia cea cumplita.
11. Izbaveste-ma si ma scoate din mana strainilor, a caror gura a grait
desertaciune si dreapta lor e dreapta nedreptatii,
12. Ai caror fii sunt ca niste odrasle tinere, crescute in tineretile lor; fiicele lor
infrumusetate si impodobite ca chipurile templului.
13. Camarile lor pline, varsandu-se din una in alta. Oile lor cu multi miei,
umpland drumurile cand ies;
14. Boii lor sunt grasi. Nu este gard cazut, nici spartura, nici strigare in ulitele
lor.
15. Au fericit pe poporul care are aceste bunatati. Dar fericit este poporul acela
care are pe Domnul ca Dumnezeu al sau.
 3. Diferenţe şi asemănări dintre soluţiile
ortodoxe şi cele eterodoxe

3.1. Creştinii ortodocşi fervenţi versus cei „ai lumii”,

susţinători ai spiritului vremii.

În primul rând, se cuvine să menţionăm că există diferenţe de opinii chiar

în sânul Bisericii cu privire la involuţia sau la „progresul” umanităţii în spiritul
vremii. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „E cu putinţă să găsim un cuvânt de
mijloc care, între două concepţii, să aibă sens pentru amândouă. Însă e cu
neputinţă să găsim o concepţie de mijloc între două concepţii opuse privitoare la
acelaşi lucru... Nu-i loc de compromis în ce priveşte credinţa ortodoxă”95. Astfel,
fiecare creştin de astăzi, ori e în Duhul Bisericii şi trăieşte conform revelaţiei
ocolind cu dibăcie capacanele post-modernismului, ori este adeptul şi
împlinitorul duhului vremurilor acestea din urmă.
Cu atât mai rău, cu cât „în vremurile noastre făţarnice sunt respectaţi ca
adevăraţi creştini doar acei oameni care nu au în inimile lor focul credinţei, şi
îndeosebi al credinţei ortodoxe (adică adevărate) – şi aşa se face că ei sunt
lipsiţi de entuziasm, insipizi, îndatoritori şi dispuşi la compromisuri, aşa cum
sunt multe dintre acele persoane implicate în mod sistematic în Teologie”.
Aceştia au sfârşit prin „a lupta pentru această lume!”96, elaborând teancuri de
cărţi cu aşa-zise „învăţăminte teologice”, disecând, examinând şi fragmentând
95
A. Kalomiros, op.cit., p. 9.
96
Photios Kontoglou, Prolog la A. Kalomiros, op.cit., pp. 10-11.
Sfânta Evanghelie, conform unor sofisticate sisteme filosofice, şi astfel zăpăcind
lumea cu teorii complexe şi confuze.
De aceea lumea îi preţuieşte, considerându-i creştini buni, pe ei, care au
fost înghiţiţi de vanităţile propriului intelect, înăbuşiţi şi secătuiţi de propria
înţelepciue trufaşă; iar pe cei cu spirit înflăcărat îi detestă, ca fiind fanatici,
intoleranţi, suprestiţioşi şi mărginiţi. Cei care au „înţelepciune nebună”, care
învaţă prin cuvintele convingătoare ale înţelepciunii omeneşti, nu-i acceptă pe
adevăraţii predicatori ai Evangheliei, şi aceasta întrucât adevăraţii predicatori nu
se potrivesc cu această lume, ci sunt „schimbaţi prin înnoirea minţii lor”
(Romani 12, 2).
Creştinii fervenţi, trebuie să fie prudenţi şi consecvenţi, ca să apostazieze
de la modul adevărat de vieţuire întru Hristos. „Puţinii aleşi trebuie să fie
prevăzători, foarte prevăzători. Lucrările diavolului nu par întotdeauna ale
diavolului; de cele mai multe ori, el apare ca un înger al lumii. El
propovăduieşte un creştinism doar puţin diferit de cel adevărat, şi cu această
capcană prinde în plasa lui mult mai mulţi oameni decât dacă ar trimite o
întreagă armată de atei sau adepţi ai lui Diocleţian”97, adică prin amăgire sau
prin prigoană deschisă.
Creştinii adevăraţi sunt stigmatizaţi, sunt caracterizaţi drept intoleranţi,
fanatici, adoratori ai literei, denigrându-le onoarea şi reputaţia. De aceea cei mai
mulţi aleg calea cea mai uşoară a compromisurilor, pe care, în consecinţă, o şi
transmit cu elan altora. Însă, stigmatizarea, ura şi dispreţul lumii pentru credinţa
vie ce o ai (nu pentru modul bădăran de a fi), este un criteriu prin care putem şti
dacă suntem creştini adevăraţi. „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine
mai înainte de voi M-a urât” (Ioan 15, 18).

97
A. Kalomiros, op.cit., p. 78.
 „Valorile”-cheie ale culturii modernităţii, ce s-au grefat adânc în
conştiinţa ortodocşilor, odată cu economia de piaţă – succesul, siguranţa,
concurenţa, profitul şi condiţia socială, nu poartă amprenta ethosului ortodox,
nefiind de ispiraţie evanghelică, deci conduc la înstrăinarea de Duhul Bisericii şi
apropierea şi căderea în plasa spiritului veacului de acum. Ceea ce este şi mai
grav că teologia ortodoxă însăşi s-a îndepărtat de idealurile vieţii în Hristos,98
devenind un factor de secularizare în mediile clericale şi intelectuale ortodoxe.
Ortodoxia devine astfel o „teorie” fără aplicabilitate reală în viaţa societăţii, iar
pentru studenţii de la facultăţile de teologie şi nu numai teologia devine
înstrăinată de Biserică, iar Biserica înstrăinată de teologie, ceea ce apare ca prima
dimensiune a crizei actuale care se manifestă în viaţa Ortodoxiei răsăritene.
Astfel, secularizarea care îşi are începutul în Occident, ne afectează tot mai mult
pe noi; ar fi bine să învăţăm din experienţa lor dramatică, pentru a nu le repeta
greşelile. Să rămănem încrezători în şansele pe care le are Biserica lui Hristos în
orice moment al devenirii sale (cf. Matei 16, 18). Să sperăm „că acest moment de
criză devastatoare poate fi convertit în favoarea unei Ortodoxii a Evangheliei, a
99
Liturghiei, a Filocaliei, a icoanelor şi a Sfinţilor Părinţi” , capabile să
depăşească orice împotrivire şi să invingă, în general, spiritul vremurilor în care
trăim.
În situaţia libertăţii de exprimare, „Ortodoxia trebuie să-şi regândească
grabnic stilul de mărturie şi să-şi acomodeze structuriele organizatorice la
imperativele misonare ale acestei periaode istoric”, adică, fiecare Biserică
Ortodoxă naţională, să facă eforturi considerabile pentru „a-şi pune în lucrare
vocaţia de trup mistic al lui Hristos şi parabolă a Împărţiei, într-o societate pe

98
„nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).
99
I.Bizău, op.cit., p. 57.
cât de traumatizată, pe atât de livrată economiei de piaţă”100. Se cuvine
adâncirea credinţei, care să devină mai conştientă şi mai personală, mi ales
printre tineri. Adică o renaştere ortdoxă autentică, având conştiinţa apartenenţei
la o tradiţie religioasă veşnică, care dă roade printr-un angajament personal şi
comunitar conştient, capabil să stimuleze creativitatea, să revitalizeze cultura şi
să transfigureze lumea. Astfel, restaurarea spirituală a societăţilor le va pregăti
pentru confrntarea cu provocările economiei de piaţă şi cu „etica” mondializării,
care contravine flagrant principiilor şi idealurilor Evangheliei lui Hristos.
Creștinul secularizat consideră prea puțin importantă Liturghia și toate
slujbele religioase oficiate în biserică. Cel mult, apelează la serviciile religioase
într-un duh pragmatic, de facilitare a viețuirii în afara cadrului liturgic, în duhul
vremii. Când se îmbolnăvește, când nu-i merg afacerile, când se decepționează de
cineva sau ceva – apelează la preot pentru a-i citi vreo slujbă de revenire la
„normal”. Însă, pentru credinciosul conștient de astăzi, participarea la viața
liturgică a comunității este o necesitate vitală pentru „supraveițuirea” lui religios-
morală într-o lume aproape descreștinată și secularizată în profunzime. Însă,
Liturghia înseamnă şi participare la viaţa socială, ca lucrare a aceluiaşi Duh Sfânt
şi în afară de ea. Căci nu este în Liturghie o lume şi afară o alta, ci este o lume
care are nevoie de alta, o lume care trebui să înveţe de la alta adresa tuturor
faptelor şi valoarea pe care o capătă un act trecător săvârşit pentru a-l ridica pe
aproapele. Săvârşind fapte trecătoare, oferind daruri vremelnice, primim în
schimb daruri veşnice şi se face cu noi o lucrare eternă. Intrăm în atenţia şi în
socoteala marelui sfat al Treimii. Biserica nu poate păstra aceste îndemnuri de
viaţă numai pentru ea, ci vrea ca tot omul să le cunoască şi să le aplice ca pe nişte
acte de care depinde adevărata sa viaţă. Ea nu neglijează pe nici un om. Fiecare
este un posibil focar de bine şi de întrajutorare pentru altul. Biserica prin
100
I.Bizău, op.cit., p. 45.
credincioşii ei se cere extinsă în lume, pentru că ea este cea care ne conduce la
viaţa nesfârşită care este unirea cu Dumnezeu.
Mesajul Bisericii nu este unul care să producă dileme sociale, sau puncte
de analiză pentru ceea ce ar trebui făcut cu adevărat. Ea vine cu mesajul cel mai
concret de viaţă, fiind întemeiată pe revelaţia lui Dumnezeu desăvârşit arătată în
Fiul Său, având ca suport iubirea. „Răspunsul omenesc la această iubire este
unul obştesc.[...] Nu există o limită sau restricţie pentru această iubire. Ea va fi
împărtăşită în aceeaşi măsură prietenilor şi duşmanilor, fără a ţine cont de
identitate etnică, clasă socială, rasă”101. Nu din amabilitate ajutăm, ci din
convingere facem lucrul acesta, din credinţa nedezminţită că sunt o persoană care
am nevoie de iubirea celuilalt şi mai ales de iubirea lui Dumnezeu, indiferent de
situaţie. Trăind în Biserică, trăim în Dumnezeu, Biserica fiind inima întregului
univers care umple de simţire duhovnicească întreg cosmosul, sau are menirea să
o facă, aşa cum inima trupului fiinţei umane plină de Duhul Sfânt are puterea de a
înduhovnici, de a îndumnezei pe tot omul care vine în lume. Credincioşii sunt
chemaţi cu fiecare slujbă şi cu fiecare Liturghie să se întreacă în realizări posibile
ale lumii. Credincioşii Bisericii prin participarea lor la dinamismul lumii, vor
încadra pe câţi mai mulţi în această mişcare ce nu se va opri niciodată, nici măcar
dincolo de moarte. Acolo de fapt este adevăratul dinamism al lumii, când vom fi
cu toţii încorporaţi în Dumnezeu.

101
Pr. Prof. John Breck, Darul sacru al vieţii, Ed. Patmos, Cluj Napoca, 2001, p. 35.
 3.2. Dirijarea din umbră: manipularea conştiinţelor,
intereselor, aspiraţiilor şi idealurilor omenirii.

Adepţii societăţilor secrete (francmasonii, filozofii ezoterici ş.a.), încearcă

să mute accentul dinspre lupta duhovnicească dintre bine şi rău, dusă pe tărâmul
inimii noastre, înspre lupta dintre ştiinţa modernă (care nu oferă certitudini, ci
ucide sentimentul miraculosului) împreună cu materialismul ateist împotriva
filozofiei ezoterice – unica care, zic ei, va supravieţui în decursul istoriei şi care
militează pentru „făurirea unor forme de conştiinţă noi” 102.
Însă, adevărul e că, atât societăţile secrete, cu a lor filozofie ezoterică de
formare a unui nou tip de conştiinţă, deschisă influenţelor din lumea spirituală,
cât şi militanţii ateismului materialist sau a pseudoştiinţei evoluţioniste fără
Dumnezeu, sunt faţetele diferite ale aceluiaşi spirit al vremii, menit să
distorsioneze şi să împăclească minţile, forul interior al fiinţei umane şi să le
transforme într-un Babel.
Încă în secolului XIX, ideologii şi „profeţii” spiritului nou al Europei, au
propus lumii un nou tip de om şi o nouă societate care ar ajunge, cum enunţau ei,
la un „paradis terestru” în care va domni libertatea, egalitatea, fraternitatea şi
progresul nelimitat.103 Însă, contrar spuselor lor, armonia dintre clase în interiorul
naţiunilor şi între naţiuni – deci o Europă unică – nu s-a produs. Din contra,

102
Cf. Jonathan Black, Istoria secretă a lumii, trad. rom. de A.Bădescu, Bucureşti, 2008, pp. 376-383.
103
În secolul XIX s-au afirmat conservatorismul, liberalismul şi socialimul. De fapt, matricea ideologică a
democraţiilor moderne a fost iluminismul şi revoluţia franceză, care s-au inspirat din principiile Evangheliei, dar
au negat vehement Evanghelia şi creştinismul, în numele libertăţii umane. Dar şi Biserica apuseană a încercat să
combată aspiraţiile democratice ale umanităţii, în numele religiei, prin proiectele sale sociale. Cf. I. Bizău, op.cit.,
p. 123-124.
evoluţia raporturilor dintre state şi dintre clase a cotrazis proiectul lor utopic,
datorat spiritului revoluţionar general care a demolat şi nu a construit ceva
sănătos şi durabil.
Apare, astfel, întrebarea: care duh (sau duhuri) i-a motivat şi i-a insipirat
pe aceşti utopişti, „progresişti” şi fervenţi propagatori ai spiritului nou al vremii?!
Cu siguranţă nu Duhul Evangheliei şi Bisericii lui Hristos.

- S-ar putea de adăugat pasajul (de mai sus) despre confuzia dintre
democraţie şi comunism.

Toate soluţiile propuse de liberalismul şi spiritul actual al vremii – un

creştinism fără Hristos sau un creştinism direcţionat spre susţinerea intereselor
egoiste ale unor categorii sociale privelegiate, religia progresului nelimitat ce a
sedus conştiinţele europenilor, împlinirea spirituală printr-un progres nelimitat al
ştiinţei şi tehnicii, care l-a făcut pe om să se creadă demiugrul propriului destin,
capabil să-şi construiască singur un paradis pământesc şi o societate fără clase –
s-au dovedit a fi utopii şi tendinţe irealizabile. Astfel, putem spune că pretenţia
idolatră a omului contemporan de a se mântui prin sine însuşi reprezintă „marea
erezie a modernităţii”104 care a schilodit şi schilodeşte în continuare conştiinţele
maselor, cel mai adesea iremediabil. Este într-o opoziţie deschisă cu
transfigurarea omului prin Dumnezeu, propusă şi realizată în şi prin Biserică,
adică transfigurarea sufletului, trupului şi cosmosului întreg.

Însă, în pluralismul religios al Europei contemporane, impus de anumie

cercuri refractare revelaţiei, creştinismul este tratat în continuare, cu mult tupeu,
doar ca una din multiplele religii existente pe continent, deşi rădăcinile istorice şi
104
I . Bizău, op. cit., p. 125.
culturale europene sunt creştine. De pildă, creştinismul este pus pe acelaşi plan cu
noile mişcări religioase precum Scientologia sau new Age (sic!),105 care provoacă
mutaţii grave la nivelul psihic şi conceptual mai ales a tinerei generaţii.
Consecinţa cea mai gravă a politicii religioase promovate în duhul vremii
de azi de către instituţiile europene este relativismul religios, precum că toate
religiile sunt, în mod egal, „adevărate”. Astfel fiecare cetăţean european poate să-
şi aleagă oricare religie, ce i se pare lui „mai bun”, cum ar alege produsul
reclamat de campaniile publicitare. „Principiul pieţei mondiale înseamnă
relativizarea tuturor valorilor şi tardiţiilor pe care se întemeiază conştiinţa
europeană”106. Adică orice valoare poate fi trasformată în oricare alta sau
înlocuită de către alta, toate valorile fiind echivalente.
Minciuna despre egalitatea tuturor religiilor provine din
pluriconfesionalismul Europei contemporane, din istoria multiseculară a
rivalităţii sângeroase dintre catolicism şi protestantism şi din experienţa de
supravieţuire a nenumăratelor secte neoprotestante din America.
Un exemplu concludent şi de învăţătură ne serveşte Germania, care încă
din sec.XVI subzistă ca ţară biconfesională şi care ne arată cu se terminat
proclamarea egalităţii mărturisirilor de credinţă – catolică şi protestantă – de către
Constituţia vermahtului. Anume această egalitate constituţională şi în acelaşi
timp contradicţie confesională dintre două biserici a creat mediul prielnic, ce a
condus la apariţia politicii naţional-socialiste referitoare la „deconfesionalizarea
vieţii obşteşti”, care a avut drept rezultat înlăturarea istituţiilor politice legate de
biserică, organelor de presă şi a şcolilor bisericeşti, şi a altor instituţii de educaţie
confesională... În anul 1941 „secretarul Fuehrer-ului”, Martin Bormann, a cerut

105
Vezi, spre exemplu, revista Archives de sciences sociales des religions (edit.CNRS), nr.109, ianuarie-martie
2000.
106
Pr. Lect. Dr. Ioan Bizău, Viaţa în Hristos şi maladia secularizării, Cluj-Napoca, 2002, p. 18.
închiderea chiar şi a grădiniţelor confesionale. Justificarea suna în felul următor:
„statul şi mişcarea nu pot tolera, ca în grădiniţele confesionale educaţia să aibă
loc în conformitate cu principiile bisericeşti”107. Deci, acceptarea şi proclamarea
egalităţii dintre religii, în ţările de factură ortodoxă, ar conduce inevitabil la
instaurarea despotismului totalitar: în cel mai bun caz a ateismului, în cel mai rău
– persecuţii religioase directe.
Putem compara fiecare ţară cu o casă, construită după un plan bine stabilit
de stăpânul-organizator. Dacă există o casă, ea este aşa cum şi-a dorit-o stăpânul;
după finisare, el poate invita diverşi oaspeţi: rude apropiate sau depărtate, noi sau
permanenţi. Oaspeţii au şi ei câte o casă, unde vorbesc în limba lor, se roagă
dumnezeilor lor. Ţara noastră – e o casă comună, organizatorul căreia e Biserica
Ortodoxă. Dacă lăsăm casa fără stăpân, ea va ajunge inevitabil să domnească
„urâciunea pustiirii” (Mt.24,15). Nimeni nu contestă importanţa hinduismului
pentru India, a islamului pentru Arabia, a catolicismului pentru Franţa.
La fel, nici noi nu putem neglija rolul primordial al Bisericii Ortodoxe în
formarea şi menţinerea naţiunii noastre. Poporul român s-a consfinţit în istoria
zbuciumată a Europei prin creştinism şi latinitate, fiind legat continuu de vatra în
care s-a format, creându-şi o vastă cultură spirituală şi materială. Creştinismul şi
cultura latină-bizantină au reprezentat elementele în jurul cărora s-a derulat cu
succes procesul romanizării geto-dacilor şi cel al etnogenezei poporului român.
Mai mult ca atât, perpetuarea românilor pe aceste meleaguri în vremurile de
restrişte se datorează Ortodoxiei – veşmântul şi pavăza fiinţei româneşti. În faţa
valurilor de migratori, care s-au perindat peste aceste teritorii dacice, românii n-
au avut arme mai puternice decât credinţa ortodoxă şi limbajul latinizat
unificator.

107
Х.Хюртен, Церковная политика Третьего Рейха // Вопросы философии, Москва, 2001, №5, p. 52.
 Nu este meritul nostru de a fi un popor creştin, ci al strămoşilor noştri
daci, care au reuşit la timpul potrivit să îmbrăţişeze religia creştină,
metamorfozându-se într-un popor nou. Mai mult, prin Ortodoxie şi latinitate acest
popor daco-roman, apoi român s-a menţinut în acest teritoriu, înfruntând toate
vicisitudinile vremurilor. Marele teolog al sec.XX, Dumitru Stăniloae, accentua
că „neamul românesc este o sinteză biologică spirituală a mai multor părţi care
au intrat în compoziţia lui. Cele mai principale sunt: elementul dac, elementul
latin şi creştinismul. Dar este o sinteză nouă, o individualitate proprie, cu un
principiu de unitate deosebite de toate părţile componente”108.
” . Astfel, dacă vom neglija componenta creştină, riscăm să dizolvăm şi să
pierdem această sinteză fericită – de Dumnezeu binecuvântată – neamul
românesc. Mai ales că „mântuirea nu poate fi dobândită de om ca eu izolat, ci în
calitatea lui de membru al unei comunităţi, iar cea mai bună comunitate este cea
naţională… Naţiunea rămâne cadrul în care are loc transformarea religioasă a
omului, pentru că religiosul este intrinsec fiinţei umane” 109.
Dar nu numai poporul nostru, ci mai toate popoarele lumii datorează
creştinismului tot ce s-a creat demn de admirat în domeniul culturii şi civilizaţiei
umane. Prin Biserică, domeniile de activitate umană precum filosofia, literatura,
arhitectura, sculptura, pictura, muzica, giuvaiergia, artizanatul, ştiinţele catehetice
şi educaţionale, morala şi etica, legislaţia etc. au fost transfigurate şi direcţionate
spre atingerea desăvîrşirii umanităţii – sfinţirea şi asemărarea omului cu
Dumnezeu.
Pentru că omul este fiinţă religioasă prin definiţie. Suntem creaţi pentru a
participa la o veşnică fericire cu Dumnezeu (Ps.15,11; Isaia 51,11). „Însăşi
108
D.Stăniloae, Idealul naţional permanent, I, în Telegraful român, anul LXXXVIII, nr.4, 1940, p.1 (reeditat în
volumul Naţiune şi creştinism, studiu introductiv şi note de C-tin Schifirneţ, Ed. Elion, Bucureşti, 2003).
109
Constantin Schifirneţ, Studiu introductiv la D.Stăniloae, în Naţiune şi Creştinism, Ed.Elion, Buc., 2003, p.
XVI.
existenţa omului nu e decât un lung şi tragic şir de încercări de a da un sens
acestei existenţe. [...] tot aşa cea mai mare grijă a unui neam este găsirea unui
sens propriu al existenţei sale istorice, deci de valorificare proprie a vieţii (act de
asemenea, de creaţie spirituală). Orice altceva este numai economie, politică sau
biologie; istorie care se consumă, iar nu istorie care se face”110. „Ancorată prin
însăşi fiinţa ei în spiritualitate – o naţiune nu poate avea decât un singur destin: să
creeze valori spirituale ecumenice”111. „Naţionalismul”, aşadar, nu are decât ca un
prim scop întărirea, purificarea şi organizarea forţelor naţionale. Lupta
naţionalismului contra formelor împrumutate, contra noţiunilor străine, contra
creaţiilor false este numai o etapă, şi nu cea mai preţioasă, din funcţia pe care şi-o
propune el în viaţa statului. Căci un naţionalism care nu izbuteşte să creeze
valori spirituale ecumenice, valori pe care le împrumută celorlalte neamuri – nu
şi-a atins misunea”112.
Această minciună despre egalitatea tuturor religiilor va duce inevitabil
la „eliminarea completă a creştinismului din orizontul referinţelor de orice fel
ale lumii contemporane”. Astfel, „multiculturalismul postmodernităţii este cea
mai virulentă mişcare anticreştină pe care a produs-o civilizaţia occidentală în
113
ultimile secole” . Este diabolizat monoteismul creştin, alături de cel islamic;
doar cel iudaic tratat cu o anumită îngăduinţă. Transformarea creştinismului într-
o „religie” printre altele, este adevărata tragedie a lui, mai gravă decât
„compromsiul” lui cu „lumea aceasta” (cf. Ioan 18,36) sau compromiterea ideii
de „datorie creştină”. Hristos devine astfel un oarecare înemeietor de religie,
alături de alte figuri exemplare ale istoriei religiilor, şi nu Dumnezeu adevărat

110
Mircea Eliade, Profetism românesc, vol.II, Bucureşti, 1990, p.197.
111
Ibidem, p.195.
112
Ibidem, p.197.
113
I.Bizău, op.cit., p. 18.
din Dumnezeu adevărat (din Crez) care ne mântuieşte şi ne ofră posibilitatea
reală de a urca treptele desăvârşirii şi îndumnezeirii.
Întru susţinerea şi proclamarea egalităţii între religii, liberalismul actual
utilizează expresia total greşită „civilizaţie iudeo-creştină” din filozofia liberal-
socială. Iudaismul a apărut ca rezultat al respingerii violente a lui Mesia, a Fiului
lui Dumnezeu întrupat de către o bună parte dintre evreii primului secol creştin.
Mântuitorul venise să universalizeze dreapta credinţă (ceea ce sa şi întîmplat),
desăvîrşindu-o, să schimbe mentalităţile oamenilor, reamintindu-ne că suntem fraţi
între noi şi fiii ai lui Dumnezeu. Venise să deschidă era unei noi culturi, a unei noi
civilizaţii, dar se simţea blocat de conservatorismul local şi de mentalitatea
pervertită a iudeilor. Deaceea a folosit intenţionat în cazul dialogului cu femeia
canaaneeancă metafora cu cîinii, pentru a demasca absurditatea lor şi pentru ai
ajuta şi pe ucenicii Săi să-şi schimbe poziţia în această privinţă. El încerca să-i
ajute şi pe iudei să scape de aceste prejudecăţi trufaşe. Fariseii şi cărturarii evrei şi
toţi adepţii lor aşa şi n-au putut să se debaraseze de această concepţie greşită,
preferînd să-L răstignească mai degrabă pe Hristos, decît să se smerească.114 Astfel,
„nu-i şi nici nu poate să existe civilizaţie iudeo-creştină, cum nu există nici cea
creştin-ateistă” 115.
Scrutarea viitorului oferă oricărui sprit lucid motive destule de întristare şi
de spaimă. „Apocaliptica presiune demogarfică, catastrofele ecologice şi cele care
aparţin structurii dinamice a întâmplării, terorismul, provocările bioeticii,
globalizarea ca destin nihilist şi civilizaţie a morţii, proliferarea bolilor mentale
ca fenomen de masă etc. provoacă nelinişti profunde”116. Viitorul apare şi mai
sumbru dacă analizăm soluţiile sterile sau agravante date de minţile secularizate

114
Vezi Antonie Plămădeală, Tâlcuiri noi la texte vechi, Bucureşti, 1996, pp.379-392.
115
Максим Козлов, 400 вопросов о вере, Церкви и христианской жизни, Москва, 2001, p. 205.
116
Pr. Lect. Dr. Ioan Bizău, Viaţa în Hristos şi maladia secularizării, Cluj-Napoca, 2002, p. 227.
sau de-a dreptul oculte, tributare spritului vremii, cărora le lipseşet discernământul
şi speranţa creştină. Aceste minţi imanentiste se preocupă de tratarea simptomelor,
al căror număr se poate multiplica aberant, şi nu cauzele profunde ale răului care
generează aceste simptome. „Europa trăieşte momentul unui examen de conştiinţă
pe care l-a refuzat de atâta vreme”, pentru că s-ar părea că ea „încearcă să reînvie
acel spaţiu miraculos al libertăţii în Hristos” şi „redescoperirea rădăcinilor
117
spirituale şi restaurarea sufletului Europei” . Redescoperirea originilor,
resurselor spirituale ale culturii şi civilizaţiei europene, asumarea vieţii în Hristos.
Aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturistorul în ale sale „Răspunsuri către
Talasie”: „Cel ce a dat fiinţă întregii zidiri văzute şi nevăzute, numai prin puterea
voinţei Sale [...] a împărţit veacurile cu înţelepciune, rânduindu-le pe unele pentru
lucrarea prin care S-a făcut pe Sine om, iar pe altele pentru lucrarea prin care
face pe om Dumnezeu”. Apoi precizează că „o dată ce veacurile rânduite de mai
înainte pentru lucrarea prin care Dumnezeu avea să se facă om, au luat sfârşit la
noi, Dumnezeu împlinind cu adevărat lucrarea Sa desăvârşită, trebuie să sşteptăm
de aici înainte celelalte veacuri pentru lucrarea îndumnezeirii tainice şi negrăite a
oamenilor. În cursul lor ne va arăta Dumnezeu bogăţia covârşitoare a bunătăţii
Lui, lucrând desăvârşit în cei vrednici îndumnezeirea”118 după har.
De aceea, singura şansă pentru noi este reîntoarcerea la modul de viaţă istoric,
reaşezarea pe vechiul fundament Evanghelic a modului nostru de viaţă. De nu vom
reveni la Evanghelie, de nu ne vom alimenta din istoria noastră creştină bimilenară,
şi dacă nu ne vom regăsi rădăcinile creştine şi nu vom reuşi să ne refacem, măcar
în parte, unitatea spirituală, atunci unificarea economică şi politică nu va putea
rezolva criza spirituală pe care o traversăm şi care ne epuizează resursele spirituale
şi biologice.

117
Ibidem, pp. 227-228.
118
Sf.Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia..., pp. 69-70.
 În contextul căutării „Unui suflet pentru Europa”119, secolul XXI ar putea
deveni cu adevărat secolul Ortodoxiei, însă „doar dacă Ortodoxia însăşi va avea
capacitatea şi înţelepciunea de a se oferi pe sine ca un mediu autentic de
120
alternativă la maladia secularismului” , globalizării, surogatelor religioase,
aneantizării...

În ultima suta de ani, ştiinţa şi tehnica a înregistrat succese fulminante

despre care oamenii nici nu puteau visa anterior. Însă, este absolut de neînţeles de
acest progres nu l-a făcut pe om mai puţin nefericit. Mai rău, multe realizări
umane s-au întors împotriva omului. De pildă, creşterea nivelului de trai e urmat
de criza familiei şi creşterea nemaivăzută a ratei divorţurilor şi a suferinţei
singurătăţii; descoperirile ştiinţifice momentan sunt utilizate în scopuri militare,
care au adus omenirea în pragul autodistrugerii; explorarea şi cucerirea naturii a
condus la catastrofa ecologică globală ş.a.m.d. Mass-media slujeşte intereselor
de manipulare a conştiinţei sociale, inducând oamenilor un nou mod de viaţă, noi
necesetăţi, preferinţe şi concepţii. Progresele înregistrate de medicnă nu înlătură
suferinţele bolii, bătrâneţea sau moartea...
Astfel, consecinţele căderii protopărinţilor, atât asupra vieţii personale
(ruperea comuniunii cu Dumnezeu), cât şi asupra vieţii obşteşti (duşmănia între
oameni, agresivitatea), nu pot fi eradicate prin progresele înregistrate de
civilizaţia tehnocratică contemporană, care s-a îndepărtat vertiginos de sursa
vieţii sale – Dumnezeu Atotţiitorul. Şi cu cât se îndepărtează mai mult, cu atât
mai mult creşte egoismul, individualismul, singurătatea, duşmănia între oameni,

119
De mai mulţi ani se derulează un proiect al Comisiei Europene întitulat sugestiv „Un suflet pentru Europa” care
îşi propune să identifice elementele ce trebuie să compună liantul spiritual al Europei unificate. Însă, Carta
drepturilor fundamentale din Uniunea Europeană, aprobată în 2000, reclamă păstrarea caracterului secular al
spaţiului public. Cf. I.Bizău, op.cit., p. 230.
120
Ibidem (I.Bizău), pp. 231-232.
suferinţa (creşte exponenţial). Avva Dorotei reprezintă această sitauţie printr-o
schemă simplă: Dumnezeu este în centrul unui cerc, şi cu cât oamenii sunt mai
aproape de El, cu atât sunt mai aproape unul de altul. Şi invers: cu cât sunt mai
departe de acest centru, cu atât e mai mare distanţa dintre oameni.121
Legea Veche (Decalogul) arăta graniţa dintre bine şi rău; încerca să evite
domnia despotică a răului şi era un criteriu de comportament al omului. Mai era
şi un mijloc de a-l face pe om să înţeleagă cât de departe este el de desăvârşire şi
să-i arate alteritatea naturii umane, ce înclină mereu spre rău. Însă acestă lege n-a
putut înlătura răul. (p.87)
Un alt mijloc de a contracara răul, dat de Dumnezeu tuturor oamenilor,
este conştiinţa, care deosebeşte binele de rău şi ne îndeamnă să facem binele,
ocolind răul (Rom.2,14-15). (p.88)
Însă, nici Legea, nici conştiinţa n-au putut să-l izbăvească pe om de
consecinţele căderii şi manifestările răului – deterioararea naturii umane.
Speranţa oamenilor că ei singuri pot să biruie răul, să se salveze de la moarte şi să
obţină singuri mântuirea se aseamănă poveştii despre isprăvile baronului
Munchausen, care s-ar fi salvat singur din mlaştină trăgându-se singur de păr.
(p.88)
Pentru a ne învăţa să trăim o viaţă de sfinţenie, Tradiţia Bisericii ne pune
la dispoziţie o ştiinţa deosebită – ascetica (în limba greacă ἄ σκησις, „exercițiu”;
aici – exerciţiu în viaţă sfântă, eroism). Ascetica se bazează pe experienţa
multiseculară a multor sfinţi. De fapt, orice creştin adevărat este un ascet, pentru
că luptă cu păcatul, încearcă prin pocăinţă să se corecteze, se forţează să
împlinească Poruncile Domnului (mai ales dragostea pentru Dumnezeu şi

121
Др. свящ. Петр Иванов, Олег Давыденков, С. Каламов, Христианство и религии мира, Изд. Про-Пресс,
Москва, 2008, pp. 85-86.
semeni) şi îşi căleşte/fortifică sufletul prin smerenie, rugăciune, post, înfrânare,
castitate, jertfire de sine.
Noi putem să ne mântuim sau, de fapt, ne mântuieşte Dumnezeu, doar
dacă depunem efort constant. Se aseamănă cu acea situaţie, când noi ne înecâm în
mlaştină şi cineva ne aruncă o frânghie şi ne scoate de acolo. Nouă ni se cere să
ne apucăm strâns de frânghie şi să ne ţinem de ea cu toate puterile. (p.101-102)

3.3. Mass-media şi creştinismul voalat.

„Rolul jurnalistului în stăvilirea impactelor nefaste pe care globalizarea

le-a impus unor segmente economice, sociale şi culturale din unele colţuri ale
lumii”122
Cotidiene, periodice, agenţii de presă, cercetătorii în domeniul tehnici
informaţionale, asociaţiile de presă bisericească, editori de cărţi, foto-jurnaliştii –
să analizeze situaţia actuală şi să se elaboreze proiecte viitoare.

Relativismul religios, care transformă creştinismul într-o „religie

oarecare”, iar pe Hristos îl amestecă printre alţi înmeietori de religie, face ca şi
Biserica să fie considerată ca „o instituţie depăşită, intolerantă, fundamentalistă
sau reacţionară”123, care va sucomba pe măsură ce modernizarea şi globalizarea
îşi va propaga propriile mituri şi zeităţi (teoria bunăstării şi zeul banului, filozofia
ocultă şi zeii apuşi ai Egiptului antic etc.) în conştiinţele oamenilor.

122
Preor Alios Moraru, „Mass-media şi provocările globalizării” – al XIX-lea Congres al uniunii Catolice
Internaţionale a Presei, în Teologie şi Viaţă, nr.8-12, august-decembrie 2001, pp. 188-189.
123
Ioan Bizău, Viaţa în Hristos şi maladia secularizării, Cluj-Napoca, 2002, p. 19.
 Mass-media, la prima vedere, s-ar părea că are o politică a-religioasă,
însă, la o analiză atentă, se vede clar poziţia ei anti-creştină. La fel, profitabila
industrie a cinematografiei şi spectacolului, care propagă cu tenacitate şi
perseverenţă toate „bâlbăielile” spiritului vremii, inclusiv hedonismul şi
concepţiile materialiste. Nu e de mirare că „cetăţeanul” european, fascinat de
mirajul/iluziile impuse de duhul vremii, se află în goană ridicolă şi tragică după
confort şi bunăstare materială, după plăcerile (păcătoase) ale vieţii, fiind
preocupat obsesiv de sănătatea şi frumuseţea trupească, dar chinuit şi de groaza
de îmbătrânire şi de angoasa în faţa morţii. Latura sprituală a vieţii omului
lipseşte în societatea materialistă şi hedonistă, rămâne doar „obsesia de a câştiga
cât mai mulţi bani, dorinţa de a se distra cât mai bine, tirania modei ca mijloc de
a se distinge de alţii sau de a fi asemenea altora, desconsiderarea sacrificiului,
fuga de orice implicare socială non-utilitaristă etc.”124. europeanul de azi nu-i
capabil să răspundă clar la întrebările despre sensul suprem al vieţii. Ceea la ce
poate răspunde uşor e doar despre automobile de lux, despre drepturile
homosexualilor sau legalizarea drogurilor.
Astfel, spritul vremii a modificat radical mentalităţile şi tradiţiile
popoarelor europene , „legislaţia, modul de a înţelege familia, iubirea,
sexualitatea, dar mai ales raportarea la moarte şi eternitate”125. Patrimoniul
creştin nu mai este considerat „lumină a lumii”, „sare a pământului”, „cetate
zidită pe vârf de munte” (cf. Mt.5,13-16), adică în văzul tuturor, punct de reper şi
de siguranţă spirituală.
Istaurarea unei economii mondiale, în care domină ideologia dogmatică a
globalizării, care proclamă „triumful eficenţei economice cu preţul distrugerii
coeziunii sociale, a destrămării statelor şi naţiunilor, şi a dizolvării şi fragmentării

124
Ibidem, p. 20.
125
I.Bizău, op.cit., p. 22.
culturii”126, declanşează un înteg complex de inegalităţi şi nedreptăţi sociale,
traumatizarea persoanelor umane, considerate doar nişte rotiţe minuscule în
uriaşul angrenaj al civilizaţiei mondiale. Oamenii simpli şi statele mărunte,
„necivilizate”, vor avea de suferit enorm din cauza concurenţei globale acerbe şi
a manierii brutale de eficientizare a toate cu orice preţ, doar dintr-o perspectivă
economică. Aceştia, disperaţi de şocul ultraliberalismului şi traumatizaţi de
agresiunea inovaţiilor tehnologice, marginalizaţi, aleg calea violenţei şi a
radicalismului revoluţionar sau a mişcărilor religioase fundamentaliste.127 Nici
vorbă de respect pentru persoana umană, pentru valorile generale umane.
Creştinul adevărat n-a fost niciodată înfrânt de spritul epocii în care a
trăit, fie că e vorba de cel al dictaturii comuniste sau hitleriste, sau că e vorba de
spritul actual al dictaturii pseudo-democraţiilor ateist-materialst-hedoniste. Aceşti
creştini au rămas fideli faţă de credinţă şi faţă de iubirea pentru Dumnezeu în
orişice condiţie impusă din exterior, mergând până la sacrificiu de sine. Este de
ajuns să amintim aici de miile şi sutele de mii de credincioşi ortodocşi care au
făcut experienţa teroarei roşii în anii însângeratului secol XX, împinşi în lumea
torţionară a temniţelor, lagărelor şi gulagurilor sovietice. Ei n-au fost oameni
obişnuiţi care au suportat rigoarea oprimării mai mult sau mai puţin demn, după
forţa carcaterului, ci doar creştini fervenţi supuşi cumplitelor încercări din cauza
credinţei lor de nezdruncinat, forţei lor spirituale care vine de la Duhul Sfânt,
fraternităţii lor în faţa aceleiaşi lupte împotriva răului spritului vremii.
„Dăm adesea impresia că suntem în căutarea adevărului fără a dori să-l
găsim cu adevărat”, mai rău, „pactizăm cu diavolul tocmai prin indifirenţă şi
lipsa de informaţie asupra problemelor fraţilor noştri întemniţaţi în Est, care

126
I.Bizău, Viaţa în Hristos şi maladia secularizării, Cluj-Napoca, 2002, p. 22.
127
Ioan I. Ică Jr., Provocarea globalizării: mutaţia umanului, în vol.colectiv Biserică şi multiculturalitate în
Europa sfârşitului de mileniu, Ed. Presa Clujeană, Cluj-Napoca, 2001, pp. 9-10.
alunecăm spre stânga, împăunându-ne cu titlul de creştini-marxişti”. „E nevoie
să ne pomenim în fundul unei celule sau într-un lagăr de muncă socio-comunist
pentru a cunoaşte adevărata cale a vieţii noastre întru Hristos?”128.
„Istoria Bisericii ne învaţă că semenele învierii creştine nu sunt prudenţa
şi compromisul, ci doar curajul şi sacrificiul în mod voluntar acceptate”129.
Astfel Liturghia înseamnă şi participare la viaţa socială, ca lucrare a
aceluiaşi Duh Sfânt şi în afară de ea. Căci nu este în Liturghie o lume şi afară o
alta, ci este o lume care are nevoie de alta, o lume care trebui să înveţe de la alta
adresa tuturor faptelor şi valoarea pe care o capătă un act trecător săvârşit pentru
a-l ridica pe aproapele. Săvârşind fapte trecătoare, oferind daruri vremelnice,
primim în schimb daruri veşnice şi se face cu noi o lucrare eternă. Intrăm în
atenţia şi în socoteala marelui sfat al Treimii. Biserica nu poate păstra aceste
îndemnuri de viaţă numai pentru ea, ci vrea ca tot omul să le cunoască şi să le
aplice ca pe nişte acte de care depinde adevărata sa viaţă. Ea nu neglijează pe nici
un om. Fiecare este un posibil focar de bine şi de întrajutorare pentru altul.
Biserica prin credincioşii ei se cere extinsă în lume, pentru că ea este cea care ne
conduce la viaţa nesfârşită care este unirea cu Dumnezeu.
Mesajul Bisericii nu este unul care să producă dileme sociale, sau puncte
de analiză pentru ceea ce ar trebui făcut cu adevărat. Ea vine cu mesajul cel mai
concret de viaţă, fiind întemeiată pe revelaţia lui Dumnezeu desăvârşit arătată în
Fiul Său, având ca suport iubirea. „Răspunsul omenesc la această iubire este unul
obştesc.[. . . ] Nu există o limită sau restricţie pentru această iubire. Ea va fi
împărtăşită în aceeaşi măsură prietenilor şi duşmanilor, fără a ţine cont de

128
Nicole Valéry-Grossu, Hegemonia violenţei//Comunism, Totalitarism, Ateism, trad. rom. I.Cantuniari, Ed. Duh
şi Adevăr, Bucureşti, 2000, p. 38.
129
Nicole Valéry-Grossu, Hegemonia violenţei//Comunism, Totalitarism, Ateism, trad. rom. I.Cantuniari, Ed. Duh
şi Adevăr, Bucureşti, 2000, p. 31.
identitate etnică, clasă socială, rasă”130. Nu din amabilitate ajutăm, ci din
convingere facem lucrul acesta, din credinţa nedezminţită că sunt o persoană care
am nevoie de iubirea celuilalt şi mai ales de iubirea lui Dumnezeu, indiferent de
situaţie. Trăind în Biserică, trăim în Dumnezeu, Biserica fiind inima întregului
univers care umple de simţire duhovnicească întreg cosmosul, sau are menirea să
o facă, aşa cum inima trupului fiinţei umane plină de Duhul Sfânt are puterea de a
înduhovnici, de a îndumnezei pe tot omul care vine în lume. Credincioşii sunt
chemaţi cu fiecare slujbă şi cu fiecare Liturghie să se întreacă în realizări posibile
ale lumii. Credincioşii Bisericii prin participarea lor la dinamismul lumii, vor
încadra pe câţi mai mulţi în această mişcare ce nu se va opri niciodată, nici măcar
dincolo de moarte. Acolo de fapt este adevăratul dinamism al lumii, când vom fi
cu toţii încorporaţi în Dumnezeu.
În situaţia libertăţii de exprimare, „Ortodoxia trebuie să-şi regândească
grabnic stilul de mărturie şi să-şi acomodeze structuriele organizatorice la
imperativele misonare ale acestei periaode istoric”, adică, fiecare Biserică
Ortodoxă naţională, să facă eforturi considerabile pentru „a-şi pune în lucrare
vocaţia de trup mistic al lui Hristos şi parabolă a Împărţiei, într-o societate pe
cât de traumatizată, pe atât de livrată economiei de piaţă”131. Se cuvine
adâncirea credinţei, care să devină mai conştientă şi mai personală, mi ales
printre tineri. Adică o renaştere ortdoxă autentică, având conştiinţa apartenenţei
la o tradiţie religioasă veşnică, care dă roade printr-un angajament personal şi
comunitar conştient, capabil să stimuleze creativitatea, să revitalizeze cultura şi
să transfigureze lumea. Astfel, restaurarea spirituală a societăţilor le va pregăti
pentru confrntarea cu provocările economiei de piaţă şi cu „etica” mondializării,
care contravine flagrant principiilor şi idealurilor Evangheliei lui Hristos.

130
Pr. Prof. John Breck, Darul sacru al vieţii, editura Patmos, Cluj Napoca, 2001, p. 35.
131
I.Bizău, op.cit., p. 45.
 Din păcate, astăzi politica, care este un instrument modern de punere în
aplicare a unor decizii hotărâtoare pentru destinul societăţilor, este lăsată la
cheremul unor amatori jalnici sau a unor cinici manipulatori de conştiinţe, cei
mai mulţi foşti ideologi comunişti, convertiţi în grabă la „democraţie” şi care
propagă aşa-zisa integrare europeană.
Ortodoxia a reprezentat de-a lungul secolelor un „mediul ideal de
132
creativitate şi de strădanie în vederea construirii unei civilizaţii autentice” .
Însă lunga dominaţie turcească, apoi glaciaţiunea ideologiei comuniste, au
suprimat conştiinţa proprietăţii şi bunei civernisiri prin muncă într-o corvoadă
inutilă, de dragul stăpânitorilor sau a partidului-zeu, stimulat şi aşa de pasivitatea
anerioară apărută sub pretextul contemplaţiei. Astfel, astăzi se cuvine să extirpăm
din comportamentul ortodocşilor acea mimare a muncii şi lipsa de
responsabilitate spirituală faţă de truda zilnică. În caz contrar, când omul nu
lucrează în conformitate cu voia lui Dumnezeu133, aşa cum spunea Sfântul Ioan
Gură de Aur, munca lui se transformă în osteaneală zadarnică şi devine un „prilej
de păcătuire”134. Deci fără asumarea conştientă a principiilor evanghelice cu
privire la muncă şi la milostenie, poate devini împotriva omului.
Unitatea Bisericii, care nu înseamnă naţionalism rău interpretat şi care a
dezbinat profund Răsăritul ortodox, înseamnă pe de o parte împăcarea naturii
umane în Hristos, iar pe de altă parte, refacerea comuniunii de iubire dintre
oameni. Deci acestă unitate trebuie să se reflecte atât în viaţa concretă a
comunităţii creştine, cât şi în raporturile diontre Bisericile naţionale. „În măsura
în care unitatea lumii a încetat să fie unitate spre Dumnezeu şi în Dumnezeu,
devenind scop în sine şi idol, ea s-a alterat şi s-a transformat într-o sursă
132
I.Bizău, op.cit., p. 49.
133
„Întru sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea, până ce te vei întoarce în pământul din care eşti luat” (Facere
3, 19).
134
La Psalmul 48, 8; PG 55, col. 234.
 135
permanentă pentru noi de dezbinări, pentru constrângere şi ură” . Iubirea
egoistă doar pentru ce al „său”, a însemnat sursă de vrăjmăşie faţă de alt om, ceea
ce propune indirect ideologiile economice ale modernităţii. Creştinii care îşi
asumă asemenea proiecte utopice de posesivitate, doresc ca şi Biserica să
slujească acestor utopii preconizate doar pentru „lumea aceasta”.
„Valorile”-cheia ale culturii modernităţii, ce s-au grefat adânc în
conştiinţa ortodcşilor, odată cu economia de piaţă – succesul, siguranţa,
concurenţa, profitul şi condiţia socială, nu poartă amprenta ethosului ortodox,
nefiind de ispiraţie evanghelică, deci conduc la înstrăinarea de Duhul Bisericii şi
apropierea şi căderea în plasa spiritului veacului de acum. Ceea ce este şi mai
grav că teologia ortodoxă însăşi s-a îndepărtat de idealurile vieţii în Hristos,
devenind un factor de secularizare în mediile clericale şi intelectuale ortodoxe.
Ortodoxia devine astfel o „teorie” fără aplicabilitate reală în viaţa societăţii, iar
pentru studenţii de la facultăţile de teologie şi nu numai teologia devine
înstrăinată de Biserică, iar Biserica înstrăinată de teologie, ceea ce apare ca prima
dimensiune a crizei actuale care se manifestă în viaţa Ortodoxiei răsăritene.
Astfel, secularizarea care îşi are începutul în Occident, ne afectează tot mai mult
pe noi; ar fi bine să învăţăm din experienţa lor dramatică, pentru a nu le repeta
greşelile. Să rămănem încrezători în şansele pe care le are Biserica lui Hristos în
orice moment al devenirii sale (cf. Matei 16, 18). Să sperăm „că acest moment de
criză devastatoare poate fi convertit în favoarea unei Ortodoxii a Evangheliei, a
136
Liturghiei, a Filocaliei, a icoanelor şi a Sfinţilor Părinţi” , capabile să
depăşească orice împotrivire şi să invingă, în general, spiritul vremurilor în care
trăim.

135
I.Bizău, op.cit., p. 53.
136
I.Bizău, op.cit., p. 57.
 Din păcate, astăzi politica, care este un instrument modern de punere în
aplicare a unor decizii hotărâtoare pentru destinul societăţilor, este lăsată la
cheremul unor amatori jalnici sau a unor cinici manipulatori de conştiinţe, cei
mai mulţi foşti ideologi comunişti, convertiţi în grabă la „democraţie” şi care
propagă aşa-zisa integrare europeană.
Ortodoxia a reprezentat de-a lungul secolelor un „mediul ideal de
137
creativitate şi de strădanie în vederea construirii unei civilizaţii autentice” .
Însă lunga dominaţie turcească, apoi glaciaţiunea ideologiei comuniste, au
suprimat conştiinţa proprietăţii şi bunei civernisiri prin muncă într-o corvoadă
inutilă, de dragul stăpânitorilor sau a partidului-zeu, stimulat şi aşa de pasivitatea
anerioară apărută sub pretextul contemplaţiei. Astfel, astăzi se cuvine să extirpăm
din comportamentul ortodocşilor acea mimare a muncii şi lipsa de
responsabilitate spirituală faţă de truda zilnică. În caz contrar, când omul nu
lucrează în conformitate cu voia lui Dumnezeu138, aşa cum spunea Sfântul Ioan
Gură de Aur, munca lui se transformă în osteaneală zadarnică şi devine un „prilej
de păcătuire”139. Deci fără asumarea conştientă a principiilor evanghelice cu
privire la muncă şi la milostenie, poate devini împotriva omului.
Unitatea Bisericii, care nu înseamnă naţionalism rău interpretat şi care a
dezbinat profund Răsăritul ortodox, înseamnă pe de o parte împăcarea naturii
umane în Hristos, iar pe de altă parte, refacerea comuniunii de iubire dintre
oameni. Deci acestă unitate trebuie să se reflecte atât în viaţa concretă a
comunităţii creştine, cât şi în raporturile diontre Bisericile naţionale. „În măsura
în care unitatea lumii a încetat să fie unitate spre Dumnezeu şi în Dumnezeu,
devenind scop în sine şi idol, ea s-a alterat şi s-a transformat într-o sursă
137
I.Bizău, op.cit., p. 49.
138
„Întru sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea, până ce te vei întoarce în pământul din care eşti luat” (Facere
3, 19).
139
La Psalmul 48, 8; PG 55, col. 234.
 140
permanentă pentru noi de dezbinări, pentru constrângere şi ură” . Iubirea
egoistă doar pentru ce al „său”, a însemnat sursă de vrăjmăşie faţă de alt om, ceea
ce propune indirect ideologiile economice ale modernităţii. Creştinii care îşi
asumă asemenea proiecte utopice de posesivitate, doresc ca şi Biserica să
slujească acestor utopii preconizate doar pentru „lumea aceasta”.

Spre deosebire de reprezentanţii ortodocşi şi romano-catolici de la acea

conferinţă, care consideră globalizarea ca un fenomen ambiguu. În opinia
Monseniorului Benone Farcaş, vicarul Episcopiei romano-catolice din Chişinău,
globalizarea este un efect firesc al libertăţii umane, fiind un fenomen ireversibil
în cele din urmă. Globalizarea în sine nu poate fi calificată ca fenomen „negativ"
sau „pozitiv", având atât avantaje (răspândirea noilor tehnologii, intensificarea
relaţiilor culturale, apariţia noilor mijloace de răspândire a credinţei, răspândirea
drepturilor fundamentale ale omului), cât şi dezavantaje (terorism, trafic de
droguri şi carne vie, migraţia, dominaţia economiei asupra vieţii spirituale).
Efectele negative ale globalizării ar putea fi depăşite în cazul în care vor fi
respectate trei principii esenţiale: globalizarea drepturilor omului, globalizarea
solidarităţii umane şi aplicarea principiului subsidiari taţii. „Globalizarea
nicidecum nu trebuie să devină o nouă formă de colonialism", a afirmat
monseniorul Benone.141
Reprezentanţii Mitropoliilor Ortodoxe din R. Moldova, egumenul Petru
Pruteanu şi Părintele Vasile Negru şi-au exprimat părerea că globalizarea
provoacă temporalizarea (desacralizarea) existenţei umane, urmărind crearea

140
I.Bizău, op.cit., p. 53.
141
Provocările globalizării, în Curierul Ortodox, nr.10 (195), 16 oct.2007, p.1; „Globalizarea din perspectiva
comunităţilor religioase”, în Curierul Ortodox, nr.04 (201), 17 aprilie 2008, p. 3.
 omului nou: atomizat, egoist şi consumist. Globalizarea, în loc să unifice
oamenii, segmentează tot mai mult societatea umană, formând o mulţime de
grupuri minoritare care duc o luptă agresivă împotriva majorităţii populaţiei, iar
noile tehnologii şi sistemul economic declanşează o adevărată luptă împotriva
Statului şi al Bisericii. Omul golit de transcendent, încearcă să completeze acest
gol aderând la noi mişcări religioase, care nu doar creează un vid spiritual ci şi
subminează fundamentele spirituale ale poporului, infiltrează noile doctrine
religioase în sistemul de învăţământ, pătrund în sistemul economic şi desfăşoară
activităţi de spionaj. Aceste „noi mişcări" pot fi calificate drept „noul terorism
spiritual", scamatorii apărute în rezultatului eliminării lui Dumnezeu şi dragostei
dintre oameni.142

Din punct de vedere ortodox, Biblia este o parte din Sfânta Tradiţie, pe
care a păstrat-o; pr.prof.dr.Ioan Ică: „Luther şi Reforma religioasă nu pot şi nu
trebuie privite în sine, separat, ci numai împreună şi în întreg contextul istoric
al epocii, ca şi al condiţiilor şi cauzelor obiective care au produs-o”; Luther n-a
cunosut îndeaproape Ortodoxia, rămânând prizonier categorilor teologice
apusene.143
Reforma a dat un nou impuls „cercetării aprofundate a Bibliei şi
144
izvoarelor vechi, devenind prin aceasta un precursor modern în teologie” .
Pentru refacerea unităţii creştine: numai în baza trialogului catolic-luteran-

142
Provocările globalizării, în Curierul Ortodox, nr.10 (195), 16 oct.2007, p.1; „Globalizarea din perspectiva
comunităţilor religioase”, în Curierul Ortodox, nr.04 (201), 17 aprilie 2008, p. 3.
143
A 42-a Conferinţă Teologică Interconfesională (Sibiu, 24-25 nov.1983), în Studii Teologice, seria a II-a, anul
XXXV, nr.9-10 nov.-dec. 1983, p.755.
144
A 42-a Conferinţă Teologică Interconfesională (Sibiu, 24-25 nov.1983), în Studii Teologice, seria a II-a, anul
XXXV, nr.9-10 nov.-dec. 1983, p.756.
ortodox, reîntoarcerea la tradiţia ortodoxă (ad fontes), singurul criteriu valabil
pt.refacerea unităţii creştne. Prof.Chr.Klein (Biserica Evanghelică): să se facă
redactarea comună a unei interpretări a Bibliei (sugestie fericită).
Fără Reforma lui Luther n-ar fi avut loc naşterea „Bisericii Unitariene”.
Însă Trupul lui Hristos, Biserica, participă la dumnezeire prin har şi adevăr
(convergenţă între sfinţenia după concepţia lui Luther şi theosis în doctrina
ortodoxă). Concepţia individualistă a lui Luther a produs individualismul
protestant. Dacă Luther ar fi văzut în Hristos aspectul Sfintei Treimi, nu ar fi
vorbit doar de hristomonism. Biserica trebuie să se afle în stare de reformare
permanentă, dar să rămână aceeaşi în doctrina primită de la Apostoli şi de la
Sf.Părinţi ai Bisericii (tradiţie şi înnoire). Sf.Tradiţie rămâne o trăire şi o relaţie
de totdeauna cu Hristos prin Duhil Sfânt. În Ortodoxie înniorea n-a însemnat şi
n-a cerut o reformă.
În dialogul cu luteranii sunt unele puncte câştigate, ca de exemplu,
recunoaşterea Simbolului de credinţă niceo-constantinopolitan, a Tradiţiei
primare etc., dar mai rămân încă multe puncte divergente.
Pentru noi, ortodocşii, Luther înseamnă a doua cauză a distrugerii unităţii
creştine. Luther a dorit o „re-naştere” în sensul Sf.Scripturi, o „re-formă”, adică
de a ajunge din nou la forma dintâi, originară, dar a ajuns la schimbări: la „sola
fide”, la „sola Scriptura”, la lepădarea preoţiei sacramentale, la diminuarea
importanţei Tainelor etc. Nu ştim dacă Luther a fost conştient că nu a descoperit
Biserica, pentru că a stat permanent sub semnul Reformei; n-a cunoscut suficient
şi prea bine Ortodoxia, cu toată pasiunea sa pt.adevăr, reabilitarea laicilor, a
Sfintei Scripturi în limba naţională etc. În Biserică au mai fost reformatori
(Sf.Antonie cel Mare, Sf. Vasile cel Mare, Sf.Grigorie Palama, Vatican II etc.).
De aceea noi nu ne temem de Reformă, pentru că Sf.Scriptură vorbeşte mereu de
renaştere, de om nou, de înnoirea minţii, a vieţii. Trebuie să reformulăm, deci,
 gândirea reformatoare. Să cercetăm tradiţiile vechi penrzu a putea găsi ceea ce
ne poate uni.145

Analecta catholica / Episcopia Romano-Catolică de Chişinău, Colegiul de

redacţie: E.S. Anton Coşa ş.a., Chişinău: S.n., 2005.

Lumea se pare că a înţeles ce înseamnă transformarea oamenilor nu în

chipul lui Hristos, ci în chipul contrar Lui; un chip hidos, imoral, pervers,
areligios sau anticreştin. Depravarea oamenilor se referă la îndobitocirea şi
împătimirea lor prin aruncarea în hăul alcoolismului, drogurilor, sexualităţii,
pornografiei, homosexulaităţii, trândăviei, arghirofieliei ş.a.m.d. Situaţie evidentă
azi şi care necesită reflecţii din partea Bisericii şi a societăţii în general, pe cât de
urgente pe atât de concrete. Profesorul de antropologie de la Sorbona, Claude
Riviere spune că toţi experţii europeni, încercând să explice crizele sociale, „tind
să-l considere pe răufăcătorul de la noi ca pe un produs nefericit al unei
societăţi dezorganizate”, subliniind corelaţia dintre criza socială şi moralitate,
„iar demonismul se poate întâlni şi într-o societate în care lumea nu mai crede în
demon” 146.

145
A 42-a Conferinţă Teologică Interconfesională (Sibiu, 24-25 nov.1983), în Studii Teologice, seria a II-a, anul
XXXV, nr.9-10 nov.-dec. 1983, pp. 757-760.
146
Claude Riviere, Socio-antropologia religiilor, trad. de M.Zoicaş, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 141 şi 143.
 Într-o lume secularizată şi profund sedusă de magia modernităţii şi mai
ales a post-modernismului, este esenţial să ne întoarcem la izvoare, iar pentru noi
creştinii ortodocşi izvoarele sunt Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Trebuie să
folosim toate mijloacele şi prilejurile să-L plasăm în centrul preocupărilor
societăţii pe Hristos, pentru că în toate lucrurile poţi să faci în aşa fel încât să-l
apropii pe om de Dumnezeu sau poţi să-l îndepărtezi de sursa vieţii,
transformându-i mintea într-un Babel, într-o confuzie generalizată. Din păcate
învăţământul, mass-media şi alte instituţii abilitate se străduiesc din răsputeri să
împâclească, să încâlţească mintea tinerilor, mai ales, în loc să ordoneze mintea
tinerilor din învăţământul superior, chiar teologic sau filozofic-umanist.
Mântuirea noastră nu e cu putinţă decât întorcându-ne spre Dumnezeu,
adică săvârşind ceea grecii numesc metaonia, adică întoarcerea minţii,
întoarcerea noietică spre sursa adevărului, spre Hristos.