Sunteți pe pagina 1din 10

4.

Reforma in Transilvania

1. Reforma în Transilvania

Autor Oltei Cristina

1.1. Context

Printre numeroasele cauze, cele politice au jucat un rol determinant, asigurând succesul
procesului Reformei în principat. Transilvania era angajată într-un proces de restructurare
politică, care a dus la constituirea principatului, în care voinţa stărilor locale era de a se emancipa
atât de sub autoritatea regală centralizată, cât şi de sub regimul ecleziastic, dominat de o
puternică ierarhie catolică. Atitudinea ostilă a acestor factori ai puterii faţă de orice încercare de
reformă, se desprinde şi din cunoscuta lege a dietei Ungariei din 1525, prin care „ereticii”, adică
reformaţii, trebuiau să fie extirpaţi din regat şi arşi peste tot unde se găseau.[1] În acelaşi spirit se
înscriu şi câteva măsuri promulgate de Gheorghe Martinuzzi până în 1545, dată după care în
Transilvania şi în părţile vestice îşi face loc treptat o politică de toleranţă faţă de înnoirile aduse
în materie de credinţă. Libertatea politică şi de conştiinţă nu s-a obţinut fără a trezi opoziţia
puternică a bisericii catolice, care nu a lăsat neutilizat nici un mijloc, inclusiv forţa militară.
Pentru a-şi asigura succesul factorii politici din Transilvania, dominaţi de o concepţie provincială
şi preocupaţi să pună bazele principatului rupt de Ungaria, au recurs la lupta armată şi la sprijinul
militar al domnilor români şi al sultanilor turci.

1.2. Luteranismul

1.2.1. Apariţia luteranismului

Ideile Reformaţiunii au pătruns rapid în numeroase ţări ale Europei, transformând credinţa
religioasă a sute de mii de creştini. Datorită legăturilor cu vestul Europei, în Ardeal,
Reformaţiunea a pătruns mult mai repede şi mai uşor. Învăţăturile lui Martin Luther au fost
răspândite prin saşii de aici, care aveau legături culturale şi comerciale neîntrerupte cu fraţii lor
din Germania. Negustorii şi studenţii saşi, apoi misionarii fervenţi aduc cei dintâi sămânţa
protestantismului în Ardeal.

Sub raport confesional, constituirea principatului a adus cu sine sporirea numărului religiilor
existente în Transilvania, adăugându-se catolicismului şi ortodoxiei, religiile noi rezultate de pe
urma Reformei. Rapida propagare a acesteia în principat se explică atât prin legăturile strânse pe
care le avea Transilvania cu Europa, cât şi prin condiţiile proprii care au favorizat înnoirile
reformatoare din sânul bisericii. Primele simptome ale acestei mişcări, abia apărute în Europa
Apuseană, în special în Germania, au provocat şi la noi schimbări însemnate. Cu toate nume-
roasele piedici care s-au ridicat în calea Reformei încă de la început, aceasta a găsit în
Transilvania, Banat si Partium mulţi susţinători.

În Principat, Reforma nu a fost în realitate nici dogmatică, nici un episod al luptei eterne între
biserică şi stat, ci mai degrabă, un efort colectiv al stărilor, adică al celor trei naţiuni
politice(ungurii, saşii şi secuii), de a edifica noile structuri statale.[2] Biserica catolică s-a opus
acestui efort al nobilimii şi al orăşenimii înstărite, cu mijloacele obişnuite din care nu a lipsit
forţa militară a habsburgilor. De aceea, evoluţia ideii de libertate politică şi de conştiinţă în
Transilvania a dus inevitabil la conflicte violente cu clerul catolic şi armata imperială.

Progresul rapid al Reformei în principat se explică în primul rând prin îmbrăţişarea sa de către
nobilime şi saşi, mai apoi, chiar de principe, încât noii convertiţi au dobândit în viata publică tot
mai multă influenţă şi putere. În special, sub domnia lui Ioan Sigismund Zapolya, principe trecut
rând pe rând la calvinism şi unitarianism, Reforma s-a stabilit solid în ţară iar stările au câştigat
un ascendent decisiv asupra vieţii politice, influenţând de acum puternic politica internă şi
externă a principatului.

Locul primei implantări a protestantismului în Ungaria este Buda, unde Simon Grymaus era
director la Biblioteca Corviniana şi profesor de teologie, înainte de a merge la Basel şi de a-l
întâlni pe  Calvin. El este unul din primii redactori ai lucrării Confessio helvetica prior.[3] În
Transilvania unde saşii, constituind importante colonii germanice, şi-au păstrat limba şi
obiceiurile, luteranismul a pătruns cu uşurinţă, fiind importat în decursul anilor 1520 prin
intermediul studenţilor şi negustorilor. Relaţiile tradiţionale încordate ale bisericii săseşti cu
ierarhia catolică din regat şi preocuparea Universităţii săseşti de a-şi consolida individualitatea şi
statutul juridic autonom, explică hotărârea fermă a subscrierii la Reformă.[4] Ca urmare, preoţii
şi studenţii germani se îndreaptă spre Universitatea din Wittemberg, în timp ce începând din
1530, un Colegiu este înfiinţat la Sarospatak de baronul Petru Perenyi.[5] Ideile luterane difuzate
la Sibiu, beneficiază de protecţia comitelui saşilor, Markus Pemflinger, încă de la începutul
anului 1522, dar oraşul nu trece definit la Reformă decât în 1529. Reforma se propagă la Braşov,
Mediaş, Bistriţa şi în alte oraşe săseşti.[6]

Înfrângerea de la Mohacs din 29 august 1526, în cursul căreia şapte din cei şaisprezece înalţi
demnitari unguri sunt ucişi, împiedică Biserica Catolică să lupte în mod eficient împotriva
Reformei, deoarece multe scaune episcopale sunt vacante iar unii din titularii lor chiar au
îmbrăţişat Reforma. Cucerirea unei mari părţi a Ungariei după Mohacs, înlesneşte dezvoltarea
Reformei.[7]

Cei doi regi ai Ungariei , Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya, au manifestat un spirit de
toleranţă, deoarece ei aveau nevoie de partizani din interior şi nu de duşmani. Un eveniment
important care a favorizat dezvoltarea protestantismului a fost secularizarea averii episcopului de
Transilvania, în anul 1542.[8]
1.2.2. Johannes Honterus

Cel care a răspândit luteranismul şi l-a adaptat referinţelor de viaţă ale romanilor a fost Johannes
Honterus. G.D.Teutsch, eminent istoric al saxonilor scrie despre J. Honterus: „cel care a devenit
fondatorul şi temelia unei noi federaţii, campionul lui Dumnezeu, prin care Domnul şi-a
întemeiat Biserica Lui, o fântâna din care ţâşneşte o nouă viaţă religioasă şi morală pentru multe
generaţii.”[9] Tinereţea lui rămâne ascunsă în legendă. Născut probabil în 1498, fiul unui tăbăcar
saxon, Gerg Grass, se crede că a studiat în Cracovia, Wittemberg şi Basel. Se ştie că a studiat la
Viena, că a petrecut un timp însemnat în Cracovia şi că a fost un om foarte erudit. I-a cunoscut
pe Luther şi Melanchton. La Basel a învăţat arta tipografiei.[10] Se întoarce la Braşov în 1533 şi
înfiinţează o tipografie. În 1546 înfiinţează împreună cu Fuchus şi Benker prima fabrică de hârtie
în Transilvania inaugurând o intensă activitate culturală. Johannes Honterus a transformat
Braşovul într-unul din cele mai importante centre ale umanismului orăşenesc din mediul german.
Se impune ca istoric prin „Descrierea lumii” mai întâi în proză apoi în versuri, ca filolog prin
gramaticile limbii latine şi a limbii greceşti, ca poet prin „Odele” sale, ca jurist prin publicarea
„Pandectelor” lui Justinian şi a unui Compendiu de drept civil al oraşelor ardelene, ca geograf
prin lucrările sale Chorographia Transilvaniae şi Rudimenta cosmographica.[11] El a scris pe
harta sa, publicată în 1542, numele Dacia, suprapus peste aria celor trei ţări româneşti –
Transilvania, Ţara Românească şi Moldova.[12]

În anul 1542, Honterus păşeşte în public cu planul de a reforma biserica săsească ardeleană în
sensul învăţăturilor lui Luther. În primăvara aceluiaşi an a murit şi episcopul romano-catolic de
Alba-Iulia, Ioan Statilco, care avea sub supravegherea sa şi bisericile săseşti. Acest scaun
episcopal rămâne unsprezece ani neocupat, timp suficient pentru răspândirea luteranismului nu
numai printre saşi ci şi printre maghiarii din Ardeal. Honterus scrie o carte intitulată
„Reformaţiunea bisericii din Braşov şi din toată ţara Bârsei”, insistând asupra însemnătăţii
predicii şi cultului divin în limba naţională a credincioşilor, combătând abuzurile preoţilor
catolici la împărtăşirea Tainei Mărturisirii şi unele superstiţii. In ultimul capitol al cărţii,
Honterus combate celibatul preoţilor, sărbătorile şi posturile. Dintre Sfintele Taine recunoaşte
doar Botezul şi Cuminecătura.[13] In noiembrie 1542, clerul săsesc din Ţara Bârsei s-a întrunit
într-o adunare la Braşov şi a primit cartea lui Honterus ca bază pentru organizarea bisericii
luterane săseşti. In urma acestei întruniri preoţii saşi renunţă la celibat, căsătorindu-se, scot din
biserici icoanele. În acelaşi an, 1542 Honterus a fost ales paroh al Braşovului şi cartea lui
simbolică, primită mai întâi doar de saşii din Ţara Bârsei, a fost acceptată apoi de către toţi saşii
din Ardeal. In 1547, a tipărit şi o carte de ritual pentru serviciul divin (Agenda) pentru preoţii şi
slujbaşii bisericeşti din Transilvania. Astfel, în urma activităţii lui Johannes Honterus în 1545
luteranismul era acceptat de toate comunităţile „Universităţii săseşti”[14] iar în adunarea de la
Mediaş saşii pot declara unitatea lor religioasă.[15] In 1545 aderă la confesiunea evanghelică şi
primele comunităţi ungureşti: Cluj, Dej, Aiud, Turda. In 1550 Dieta îşi exprima pentru prima
data toleranţa faţă de noul curent.
Evanghelizarea românilor. Saşii nutresc speranţa cuceririi romanilor. Luther declarase în 1520:
„Greco-orientalii au aceeaşi credinţă ca noi, botează ca noi, predică la fel, trăiesc la fel.”[16]
Philipp Melanchton, teoreticianul Reformei, celebrul „Praeceptor Germaniae” considera ca nu
există bariere dogmatice între cele două religii şi era un foarte activ propagator al fuziunii lor.
Informaţiile pe care le avea de la discipolii lui din Transilvania îl convinseseră încă din 1539, că
românii sunt pe cale de a fi convertiţi.[17] Aceeaşi convingere este exprimată şi în corespondenţa
altor propagatori ai Reformei. In 1546, Farel îi scria lui Viret „se spune ca valahii au acceptat şi
ei evanghelia”.[18]

Pentru evanghelizarea românilor, saşii au recurs la forţa literaturii scrise Ei urmau prin aceasta
unul din principiile fundamentale ale Reformei: credinţa trebuie sa fie întemeiată pe cunoaşterea
nemijlocită a Scripturii, sursa exhaustivă şi unică a adevărului divin. Aceasta poziţie a stat la
originea primelor traduceri ale Bibliei în limbile naţionale, cu toate consecinţele care au decurs
de aici pentru conturarea şi fixarea limbii literare, pentru accesul la carte al unor pături mai largi
ale populaţiei şi implicit pentru progresul cultural al popoarelor.[19]

Reforma religioasă a avut oarecare influenţă şi asupra bisericii româneşti. Din dorinţa de a-i
câştiga pe români, tipăresc în 1544 la Sibiu un catehism românesc, cu învăţături luterane.
Aceasta e prima carte românească tipărită. Nu se ştie numele traducătorului, doar că e un preot
român din Răşinari[20]. La 12 martie 1559, luteranii din Braşov hotărăsc să-i silească pe românii
care locuiau în cartierul Şchei să înveţe un catehism pe care l-au tradus în limba română.

La 1 noiembrie 1538 fratele Gyorgy, devenit mai târziu cardinalul Martinuzzi, reuşeşte să
limiteze propagarea Reformei la Sighişoara cu ocazia controversei sale cu luteranul Istvan
Szantai.[21]

Aderarea nobilimii la luteranism. În timp ce ideile lui Luther erau adoptate de saşi şi aceştia îşi
alegeau primul lor superintendent, în sinodul din 1553, nobilimea îmbrăţişa şi ea aceleaşi idei.
Multe din familiile nobiliare au trecut din proprie iniţiativă la noua doctrină, cu deosebire în
Banat şi Partium, acolo unde la Torony (1549) şi Timişoara (1550-1551) sârbul Petru Petrovici,
respectiv la Ardud (1555), văduva nobilului de origine română Gaspar Dragffy au organizat
sinoade şi au ales superintendenţi, punând bazele unei ierarhii luterane distinctă de cea săsească.
[22] In cazul nobilimii mulţi din cei care deveniseră luterani sau erau înclinaţi spre luteranism s-
au convertit în cele din urmă la calvinism şi unitarianism. Nobilimea din principat a devenit
aproape in totalitate calvină.

1.3. Calvinismul

Răspândit la început în oraşul Debrecen şi în împrejurimile sale, calvinismul se extinde curând şi


în Transilvania, câştigând nobilimea luterană şi populaţia maghiară. După ce au primit favorabil
ideile reformatorului elveţian Zwingli, maghiarii le adoptă pe cele ale lui Calvin şi începând din
1539, autorităţile maghiare protejează religia helvetică.[23] In Ungaria şi Transilvania, ţări cu
întinse proprietăţi, convertirea marilor proprietari duce automat la aceea a supuşilor lor.
1.3.1. Reformatori calvini

Gaspar Heltai. Ceea ce a făcut Honterus pentru saşi, a făcut Gaspar Heltai, un sas maghiarizat,
pentru unguri. Heltai s-a pus în slujba culturii maghiare, a renunţat la catolicism în favoarea
calvinismului şi apoi a unitarianismului şi a devenit un intelectual de elită al vremii. La Cluj prin
scrierile sale, prin tiparniţa şi prin moara de hârtie pe care le poseda, s-a dovedit un bun
întreprinzător în chestiuni culturale şi în propagarea Reformei. El este editorul primei tipărituri
româneşti cu litere latine (cunoscute până astăzi) – o culegere de cântece bisericeşti reformate,
publicate în vederea atragerii românilor la noua credinţa.[24] De asemenea, Heltai este autorul
unor fabule şi a unei „Cronici maghiare”, o prescurtare după cronica lui Antonio Bonfini.[25]

Mathias Biro. Un alt mesager al calvinismului din Transilvania a fost Mathias Biro. Foarte
îndrăgit de Luther şi Melanchton, adoptă Confesiunea de la Augsburg. În urma citirii lucrării
„Instituţia religiei creştine” publicate de Calvin în 1536, alege calvinismul pe care reuşeşte să-l
implanteze la maghiari în detrimentul doctrinei luterane.[26] Astfel din 1550, luteranismul este
concurat de calvinism, care se răspândeşte în rândurile patriciatului orăşenesc şi ale nobilimii
maghiare, ce căuta să se deosebească de populaţia de origine germanică şi care vede în aceasta
un mijloc de a domina biserica. Asistăm la o separare religioasă în funcţie de originea etnică sau
lingvistică a populaţiei. De acum calviniştii maghiari se vor îndrepta pentru studii spre Zurich şi
Geneva, în locul Wittembergului. Începând din aceeaşi perioadă, Debrecen devine o a doua
Genevă şi difuzează calvinismul în Ungaria şi Transilvania.

În 1550, dieta transilvăneană proclama libera practică a religiilor catolică şi protestantă. După
asasinarea cardinalului Martinuzzi de către un ofiţer al lui Ferdinand I de Austria, catolicismul
pierde teren. Transil-vania şi regiunile din Ungaria supuse familiei Zapolya trec la calvinism în
decembrie 1552, sub conducerea pastorului Martin Kalmancsehi Santa, fost canonic catolic de
Alba Iulia, care după ce a predicat doctrina lui Zwingli la Debrecen, hotărăşte să se instaleze la
Cluj şi va fi primul episcop calvinist. Predicile lui la Cluj devin fără efect, iar în 1558, dieta
Transilvaniei interzice doctrina lui Calvin.

Pastorul Peter Meliusz Juhasz, care se întoarce de la Universitatea din Wittemberg în 1556, îi
urmează lui Martin Kalmancsehi. În 1559, el reuşeşte să determine clerul din Cluj să adopte
calvinismul, denumit pe atunci religia ungară, în opoziţie cu luteranismul german. El îşi
orientează activităţile în trei direcţii: împotriva catolicismului, împotriva luteranismului şi
împotriva unitarianismului, în momentul în care se dezvoltă contrareforma condusă de
arhiepiscopul de Eztergom, Nicolaus Olahus.[27]
1.3.2. Evoluţia calvinismului

În Transilvania, lupta dintre luteranism şi calvinism este încheiată în 1559, când superintendentul
luteranilor maghiari, Francisc David îmbrăţişează credinţa helvetică, atrăgând după sine întreaga
dioceză a Clujului. Cu ocazia sinodului de la Oradea, din 12 aprilie 1564 (cu opt zile înainte de
moartea lui Calvin), acesta acceptă calitatea de şef al bisericii calvine din Transilvania, ajungând
şi predicator oficial al curţii princiare.[28]

In 1563, doua sinoade generale calviniste adoptă drept confesiune oficială pe cea care a fost
redactata la Geneva de care Theodore de Beze. Creator al teocraţiei calviniste, Theodore de
Beze, devine un simbol pentru Europa reformată. Relaţii regulate se stabilesc între Geneva,
Ungaria şi Transilvania, din care numeroşi teologi merg în Elveţia. Aşa se explică adoptarea
rapidă a aşa numitei Confessio din 1566, în Ungaria. În iunie 1564 Reforma calvinistă, ca şi cea
luterană, este admisă oficial de Dieta parţială ţinută la Turda.[29] De acum nobilimea calvină şi
patriciatul luteran îşi sporesc influenţa în afacerile religioase, iar principiul cuius regio, eius
religio permite atât principelui trecut la calvinism, cât şi nobilimii şi magistraţilor din oraşe să
secularizeze averile bisericeşti.

1.3.3. Episcopii româno-calvini

Calvinismul, devenind confesiunea stăpânitorilor oficiali ai ţării, avea toate mijloacele necesare
pentru a face ca noua lor religie să prindă rădăcini şi la românii din Transilvania. Pentru aceasta
ei s-au folosit de tipăriturile în limba română, au înfiinţat o ierarhie calvină pentru români,
punând în fruntea ei superintendenţi – episcopi români trecuţi la calvinism. Nikolae Forro, un
nobil calvin foarte bogat, pune să se tipărească pe cheltuiala sa, o carte de rugăciuni în română.
De asemenea, el recomandă să se renunţe la ceea ce el numea limba sârbă din biserică, adică
slavona.[30]

Gheorghe de Sângeorz. În 1566, întâlnim primul episcop calvin printre români, Gheorghe de
Sângeorz. El este numit în 1576 episcop şi superintendent al Bisericii româneşti din Transilvania.
Dieta ardeleană, ţinută la Sibiu în noiembrie 1566, sprijină activitatea episcopului româno-calvin,
hotărând ca erezia (ortodoxia) să fie lepădată de către români, Principele să le poruncească, celor
care nu vor să asculte adevărul, „să se predice cuvântul lui Dumnezeu curat şi să se înlăture
superstiţia”. Preoţii şi episcopii care nu vor să primească adevărul să fie „supuşi unui examen în
faţa episcopului şi superintendentului Gheorghe, să aducă dovezi din Biblie şi să caute a
cunoaşte adevărul”[31]. Cei care nu ar fi ascultat nici în urma acestei examinări urmau să fie
pedepsiţi cu pedeapsa necredinţei, care echivala cu confiscarea averilor.

În acelaşi an, 1566, un sinod calvin ţinut la Debrecen, dispune alegerea de protopopi din
rândurile românilor, care să se îngrijească ca întoarcerea preoţilor la calvinism să se facă din
convingere şi nu din interese personale, cum ar fi eliberarea de iobăgie.

O altă măsură care avea în vedere convertirea românilor a fost promulgată la 11 noiembrie 1567
în sinodul de la Teiuş. Cu acea ocazie s-a decis introducerea în biserică a limbii poporului, astfel
ca limba liturgică a bisericii calvine române să nu mai fie slavona ci româna.[32] La început,
această dispoziţie a fost aplicată parţial de către români, deşi mai târziu limba româna a rămas
limba de cult chiar şi după ce biserica calvină română a fost desfiinţată. Nu fără a întâmpina
opoziţia ierarhiei superioare ortodoxe, care a combătut multă vreme introducerea limbii
poporului în cultul bisericesc, considerând-o drept tendinţă calvină. După mai bine de un secol,
mitropolitul de Bălgrad va primi de la patriarhul Dositei al Ierusa-limului indicaţia: „Slujba
bisericească… ce se cântă duminica şi sărbătorile şi slujba de toate zilele să te străduieşti cu
dinadins să se citească toată pe limba slavonească, iar nu româneşte sau vreun alt chip”.[33]

Trecerea de la limba slavonă la cea română în serviciul religios nu s-a făcut uşor, întâmpinând
opoziţie şi din partea clerului român. Acesta nu dorea ca slujba religioasă să se facă în română ci
în slavonă. Zapolya chiar se vede nevoit să poruncească tuturor dregătorilor români să-i oblige
pe preoţii români să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu în limba română. Păstorirea lui
Gheorghe de Sângeorz a fost însă de scurtă durată. El moare la sfârşitul anului 1568  sau
începutul anului 1569.

Paul Tordaşi. Este numit în locul lui Gheorghe de Sângeorz la 8 februarie 1569. La 16
octombrie 1569, Paul ţine un sinod la Aiud pentru a reforma liturghia şi serviciul bisericesc. Cu
acea ocazie decide să fie înlăturaţi acei preoţi care continuă să oficieze în limba slavonă.
Hotărârile sinodului sunt rezumate în şase puncte:

Ø   Se dispune păstrarea tuturor normelor de credinţă întemeiate pe Sfânta Scriptură şi renunţarea
la acele norme introduse prin tradiţie, de către oameni.

Ø   Se interzice oficierea rugăciunilor şi slujbelor pentru morţi.

Ø   Se permite căsătoria a doua oară a preoţilor.

Ø   Preoţii au datoria de a-i învăţa pe credincioşi temeiurile credinţei, de a le explica „simbolul
credinţei”, „Tatăl nostru” şi „Rugăciunile”

Ø   Credincioşii care nu vor frecventa biserica şi care nu vor învăţa rugăciunile nu vor fi
împărtăşiţi, în cazul morţii.

Ø   Preoţii care nu vor oficia slujba în limba română vor fi scoşi din serviciul preoţesc.[34]

În ianuarie 1571, Paul Tordaşi convoacă un sinod la Cluj, ocazie cu care preoţilor li s-a pus la
dispoziţie Psaltirea şi  Liturghia în limba română.

Politica de calvinizare ajunge la apogeu spre sfârşitul domniei lui Ioan Sigismund Zapolya. În
aceşti ani românii ardeleni sunt păstoriţi doar de episcopul calvin, fiind lipsiţi de vlădici de lege
veche.  Moartea lui Ioan Sigismund Zapolya (14 martie 1571) are ca urmare decăderea
calvinismului.

Eftimie. După 1571, principii catolici din familia Bathory vor admite ca alături de episcopii
calvini să fie reinstalaţi vlădici ortodocşi la Vad şi Silvaş. La conducerea principatului urmează
Sigismund Bathory, care îl numeşte pe călugărul moldovean Eftimie în locul lui Paul Tordaşi.
Noul episcop, care are reşedinţa la Alba Iulia, va fi sfinţit de patriarhul ortodox sârb de la Pec şi
stabileşte relaţii cu patriarhul de Constantinopol.

Mihail Tordaşi. La scurt timp este înlocuit cu Mihail Tordaşi. Despre acesta avem puţine date.
Cu ajutorul pricipelui Sigismund Bathory, înfiinţează o tipografie la Orăştie. Mihail Tordaşi a
tradus în 1582, după textul unguresc al lui Heltai, într-o română frumoasă, o parte din Vechiul
Testament, de fapt primele două cărţi ale lui Moise. Această lucrare a devenit una din cele mai
importante monumente ale străvechii literaturi române.[35] Lucrarea cunoscută sub numele de
Palia de la Orăştie, a fost tipărită cu ajutorul material al nobilului calvin Geszti Ferenc, şi al
colaboratorilor lui Tordaşi: Ştefan Herce (predicator de Caransebeş), Efrem Zăcan (dascăl la
şcoala din Caransebeş), Moise Peştişel (predicator din Lugoj) şi Achirie (protopopul
Hunedoarei). Cu Mihail Tordaşi se încheie şirul episcopilor româno-calvini.
1.3.4. Biserica si evoluţia Reformei în timpul domniei lui Mihai Viteazul

În mai 1595, ierarhii bisericeşti şi boierii Ţării Româneşti, încheiau în numele lui Mihai Vodă, un
tratat de vasalitate faţă de principele Ardealului, Sigismund Bathory. În acest tratat se întăresc şi
vechile legături tradiţionale ale bisericii româneşti din Ardeal cu mitropolia Ţării Româneşti. Se
specifică că toate bisericile din principat vor fi în subor-dinea mitropolitului de Târgovişte.

În timpul lui Mihai Viteazul se înfiinţează Mitropolia Bălgrădeană, prima ierarhie stabilă a
Bisericii române din Ardeal. Vlădicii de la Bălgrad, unşi în Ţara Românească, îşi puteau ocupa
scaunul mitropolitan doar după confirmarea lor de către principe şi trebuiau să îndeplinească
anumite condiţii:

-             Să contribuie activ la orientarea bisericii lor în sensul Reformei.

-             Să vegheze ca liturghia să se oficieze în limba poporului.

-             Să înlăture din biserică tot ce nu deriva direct din cuvântul Bibliei, ci era opera tradiţiei.

-             Să înfiinţeze şcoli, să tipărească şi să răspândească texte pentru cultivarea credinţei pe


înţelesul poporului.

-             Urmau să fie supravegheaţi de superintendentul calvin şi supuşi autorităţii acestuia.[36]


După victoria de la Şelimbăr, Mihai Viteazul a încercat să întărească autoritatea bisericii române
din Ardeal şi să o elibereze de dispoziţiile calvinismului. Astfel, a dat dispoziţie ca preoţii să nu
se mai căsătorească a doua oară. Deoarece această practică a fost introdusă prin influenţa calvină,
ea trebuia desrădăcinată, chiar prin pedepse financiare. De asemenea a mai zidit încă două
biserici în vederea dezvoltării bisericii ortodoxe din Ardeal, una la Ocna Sibiului şi mitropolia de
Muncaciu.
1.3.5. Gabriel Bethlen – susţinător al Reformei

Domnia principelui Gabriel Bethlen, cuprinsă între anii 1613-1629 este socotită ca o epocă de
înflorire pentru istoria Transilvaniei. Gabriel Bethlen considera că o cultură a maselor în spirit
protestant constituie un sprijin pentru puterea centrală faţă de anarhia nobiliară. Puterea suverană
protestantă a lui Bethlen punea în serviciul cârmuirii nu numai mijloace de politică externă şi
militari, el slujea nu numai prin diplomaţie şi campanii militare interesele pe atunci mai
progresiste ale protestantismului faţă de expansiunea catolică, ci apăra cu tărie şi pe plan intern
caracterul protestant al statului, dezvoltându-i cu însufleţire cultura.[37] În acest sens, în 1624,
hotărăşte abrogarea articolului de lege care acorda doar celor trei naţiuni privilegiate dreptul de a
frecventa şcoli mai înalte. Se deschid, astfel, porţile învăţământului pentru români, chiar şi
pentru cei proveniţi din familii iobage. De acum românii vor fi întâlniţi în colegiile de la Alba-
Iulia, Aiud, Cluj şi Târgu Mureş.[38]

Înzestrat cu multă iscusinţă politică şi cu mari calităţi militare, Gabriel Bethlen a reuşit să dea
principatului Transilvaniei o strălucire care îi întrecea puterea reală. Pe plan intern el a favorizat
Biserica calvinistă, înnobilând în 1629 pe toţi pastorii şi descendenţii lor. Gabriel Bethlen a
încercat să unească Biserica calvinistă cu Biserica Ortodoxă română din Transilvania. În acest
scop, s-a adresat Patriarhului de la Constantinopol, Chiril Lukaris, care îşi nemulţumise propriul
cler cu o profesiune de credinţă apropiată de calvinism.

Textul scrisorii lui Bethlen nu s-a păstrat. Se bănuieşte că principele i-ar fi scris Patriarhului că o
asemenea schimbare a credinţei românilor nu l-ar nemulţumi pe sultan. Pentru a obţine
consimţământul Patriarhului, principele îi prezentase înapoierea culturală şi mizeria populaţiei, a
preoţilor şi a călugărilor români din Transilvania. Întrucât Chiril Lukaris era în relaţii strânse cu
puterile calviniste din Europa Centrală şi Occidentală, Gabriel Bethlen nu uită să sublinieze
aprobarea cu care un asemenea act avea să fie întâmpinat în Suedia, la Curtea electorului de
Brandenburg şi în alte regiuni ale Germaniei. Patriarhul îi răspunde la 2 septembrie 1629,
scrisoare care a fost păstrată până în prezent. Această scrisoare cuprinde răspunsul negativ al
Patriarhului, care invocă argumente dogmatice şi îşi exprimă teama că o asemenea acţiune ar
întrerupe legăturile tradiţionale ale românilor din Transilvania cu fraţii lor de dincolo de Carpaţi.
[39]

Gabriel Bethlen a încurajat literele, creând în 1622 o Academie la Alba Iulia, trimiţând studenţi
în universităţile protestante din Anglia, Germa-nia, şi din Provinciile Unite.
1.3.6. George Rakoczy I (1630-1648)

În timpul lui George Rakoczy I se înfiinţează un protopopiat calvin românesc în comitatul


Zarandului şi sunt active biserici calvine româneşti în Lugoj şi Caransebeş. Sub autoritatea
superintendentului calvin român se afla Hunedoara, Haţeg, Orăştia şi Ţara Făgăraşului.

Proiectul de instaurarea a spiritului Reformei în Biserica românilor cuprindea şi planul înfiinţării


unor şcoli cu limba de predare română. Ele au luat fiinţă acolo unde influenţa calvină era
dominantă: în Lugoj, Caransebeş, Haţeg şi cea mai importantă la Făgăraş. Şcolile din Lugoj şi
Caransebeş au fost înfiinţate încă din timpul domniei lui Ioan Sigismund, dar epoca lor de
înflorire este cea în care ban al Lugojului este românul Acaţiu Barcsai, viitorul principe al
Transilvaniei. El le reorganizează şi sprijină substanţial, convins fiind de importanţa lor atât
pentru românii lipsiţi de un învăţământ instituţional în limba lor, cât şi pentru cauza Reformei.
Zelul calvinizant al lui Barcsai s-a manifestat şi în finanţarea editării unui nou catehism calvin,
tradus în româneşte de Ştefan Fogarasi şi tipărit cu litere latine în 1648. Tot el a fost acela care a
contribuit la planurile de organizare ale şcolii din Făgăraş, înfiinţate în 1657 de văduva
principelui George Rakoczy I, văduva Suzanna Lorantffy. Este prima instituţie de învăţământ cu
plan de studii avansate, de model occidental pentru românii din Ardeal.[40]

S-ar putea să vă placă și