CUPRINS Introducere pag. Cap. 1 – Repere istorice în devenirea Psihologiei Animale......3. Cap. 2 – Comportament şi reglaj psihic ....................................8. Cap.

3 – Inteligenţa animală ....................................................15. Cap. 4 – Comunicarea la animale ...........................................24. Cap. 5 – Agresivitatea animală ................................................30. Cap. 6 – Sensibilitatea animală la cutremurele de pământ.....37. - Stimuli posibili ai sensibilităţii bioseismice ..............42. - Date privind identitatea fiinţelor prevestitoare de cutremure .....................................................................46 Cap. 7 – Coordonate psihoecologice ale raportului oamenilor cu animalele ................................................................56. Cap. 8 – Sociobiologia ..............................................................61. Cap. 9 – Valenţa psihoterapeutică a relaţiei om – animal, o temă actuală într-un program doctoral .....................66. - Valenţe personologice ale psihoterapiei cu utilizarea animalelor ....................................................74 - Avantajele utilizării animalelor în terapia AAT ........77. - Specificul utilizării animalelor în cadrul demersului terapeutic ......................................................................81. - Psihoterapie intermediată de cal. Caracteristici şi modalităţi .......................................................................83.

1

Introducere Similar vederii binoculare ce surprinde a treia dimensiune a spatiului, studiul reglajului psihic al vietii de relatie in lumea animala confera Psihologiei Generale perspectiva adâncimii geneticii sau progresului în milioane de ani a comportamentelor esenţiale vieţii. Raportul om-animal a insemnat expansiunea potenţialului uman pe multiple dimensiuni ale cognitiei, muncii, ludicului, forţei fizice şi sufletesti, spiritualitatii si sensului vietii. A doua jumatate a a secolului al XX-lea marchează o inedită mutaţie în conştiinţa de sine a umanităţii. Razboiul Mondial se încheiase ca o repetare paradoxală a risipei de experienţă, energie, inteligenţă, patrimoniu şi demnitate. O iluminare în întunericul milenar al agresivitaţii trebuia să se producă : studiul potenţialului creativ şi a sufletului animal promitea omului o nouă imagine de sine utilă în raportarea la noua forţă nucleară, noile modalităţi de mobilitate, comunicare şi instrumentare digitală a actvităţilor fundamentale. În societatea umană, vectorii forţelor de subjugare au slăbit, cei ai păcii s-au stabilizat, globalizarea a devenit factor de civilizţie şi permisivitate în lumea diversificată a culturilor. Relaţiile intra şi interspecifice în fauna terestră au devenit carte deschisă, oracol modern. Cursul de Psihologie animală, prin invocarea marilor descoperiri, tratate şi personalităţi de referinţă, oferă studenţilor orizont şi profunzime în cunoaşterea principiilor de psihoecologie, etică, cogniţie, afectivitate şi socializare. De la prima instrumentare a raportului omului cu natura, - adăpostul construit şi unealta de piatră, - au trecut două milioane de ani. Îndemânarea şi extazul aprinderii focului s-a petrecut în urmă cu cinci sute de mii de ani. Liniile de evoluţie ale reglajului psihic uman pot fi mai bine identificate pe fondul evoluţiei spontane a lumii animale: abolirea sclaviei, cultura demnităţii în munca salariată şi în relaţiile dintre genuri, diminuarea agresivităţii prin interveţia raţiunii, recunoaşterea identităţii vârstelor, prelungirea vieţii active, cultul originalităţii şi al egalităţii şanselor. În toate aceste sfere, au fost identificaţi factori de progres şi se aplică tehnici de ameliorare şi dezvoltare.

2

Repere istorice în devenirea Psihologiei Animale

Lucrările ştiinţifice asupra comportamentului animal din a doua jumătate a secolului trecut se lamentau asupra începuturilor modeste în studiul reglajelor psihice ; nici denumirea nu era unanim recunoscută, nici profilul şi nici disciplinele conexe nu erau bine conturate. Autorul francez al cărţii „Les societes animales. De l’abeille au gorile“, Remy Chauvin, biolog cercetător, ţinea la începutul anilor ’60 cursul „Comportamentul animal” la Universitatea din Strassbourg . În 1966, în programul celui de-al XVIII –lea Congres Internaţional de Psihologie a fost şi simpozionul „Ecologie şi etologie” ; primul termen desemnează habitatul biopsihic al animalelor, iar cel de-al doilea comportamentul propriu zis, evident în perspectivă comparativă şi evolutivă. În anii 1949 – 1957, M. Beniuc ţinuse la Universitatea din Bucureşti cursul de Psihologie evolutivă şi comparată. Speculaţiile asupra sufletului animalelor au fost teme frecvente în filosofia antică, în medicina şi ştiinţele naturii . Începuturile benefice pentru identitatea unei Psihologii a lumii animale ţin de Biologie şi Zoologie. Cele două lucrări ale lui Charles Darwin sunt de referinţă: „On the origin of species”, London, Murray, 1859; „On the expression of emotions”, London, Murray, 1873. Cu Darwin, în gândirea ştiinţifică s-a instituit o continuitate animal – om; pe cât de benefică şi firească ni se pare astăzi această viziune, pe atât de tulburătoare a fost în secolul al XIX – lea (chiar autorul a avut grave tulburări de

sănătate). Pregătirea acestui nou mod de gândire, evoluţionist, începuse o dată cu secolul respectiv. În 1909, împăratul Napoleon, la ceremonia de

3

recepţie a lucrărilor ştiinţifice la Academia Franceză, se exprimă umilitor faţă de savantul Lamarck: „Numai părul dumitale alb mă face să-ţi accept lucrările”. În acel an se năştea Ch. Darwin ! Metafizica şi teologia au avut un şoc dar, treptat, s-a înţeles că şi ştiinţa însăşi este un dar divin; combustia ei infinită este analogia adevăr – lumină . Studiul, înţelegerea şi acceptarea realităţii sufletului animal nu a estompat mândria omului; dimpotrivă, a înnobilat-o cu criterii care, în trecut, nu fuseseră valorificate nici în definirea statutului fiinţei umane. Dacă astăzi, prin legislaţia europeană nu se admite sacrificarea unui animal în prezenţa partenerilor de curte, în secolul al XIX-lea execuţiile condamnaţilor la moarte se făceau în public, ca spectacol popular amuzant ! Revenind la traiectul evoluţionist fundamentat în sec. al XIX-lea, în spirit istoric trebuie să apreciem intuiţiile gânditorilor antici . Poetul Lucreţiu, care a trăit în prima jumătate a sec. I î.e.n. , discipol al lui Epicur, formula perfect „taina naturii” de a genera diferenţe şi a le selecta şi păstra după criteriul utilităţii („ceea ce are un rost”) . Identitatea sufletului la animal şi om era afirmată ca sigură, cu distincţia raţionalităţii în favoarea omului . Trecuseră cinci secole de când mirificul Pitagora credea în metempsihoză, migrarea sufletului de la animal la animal ; un discipol al lui Pitagora, Empedocle (490 – 430 î.e.n. ) vedea toate fiinţele vii înzestrate cu simţire, memorie şi viaţă spirituală ; tocmai ferocitatea cu care omul a nimicit animale, zicea filosoful, a făcut să se piardă caracterul divin al sufletului omenesc . Socrate aderă la opinia identităţii, sesizând diferenţe : vorbirea, munca şi utilizarea experienţei proprii . Platon introduce criteriul : suflet este la orice fiinţă a cărei mişcare îşi are originea în ea însăşi. Prin cultură, omul se domesticeşte şi capătă atributul nemuririi .

4

Ilustrul său elev Aristotel (384 – 322 î.e.n.) preia aceste idei ca cercetător, studiind o mulţime de specii animale ca anatomie, fiziologie, reproducere, obiceiuri, calităţi psihice . În „Historia Animalium”, în cărţile a VIII-a şi a IX-a, sesizează calităţi şi atitudini psihice comune la om şi animale, dar de intensităţi diferite: agresiune şi blândeţe, împotrivire şi obedienţă, teamă şi curaj, josnicie şi nobleţe ; în planul inteligenţei, animalele se descurcă prin perspicacitate. Viziunea evoluţionistă este respectată în toate secolele următoare. Sunt delimitate palierele vegetativ, sensitiv şi intelectiv. Omul are capacitatea de a acţiona liber, ceea ce-l deosebeşte de animale; capacitatea sufletească subiacentă acestei calităţi este intelectul activ. Tocmai la acest potenţial face trimitere Aristotel când afirmă, cu precauţia unui cercetător naturalist: „se pare că o parte a sufletului uman este de natură spirituală şi nemuritoare”. Este ideea cu cea amplă rezonanţă în istoria gândirii umane, laică şi religioasă. Ultimul gânditor al lumii vechi, Augustinus, spre finalul veacului al IV-lea e.n. conciliază gândirea „materialistă” a lui Aristotel cu Teologia . „Entelehia”, potenţa în act, - cum a definit Aristotel psihicul, dă de gândit şi astăzi, când modelarea digitală a inteligenţei impune un exerciţiu de izofuncţionalitate ce obligă pe psihologi să apeleze la conceptele de Subiect, Experienţă, Trăire, Sine, triada Satisfacţie – Stare de bine – Fericire . Curioasă este poziţionarea centrală în Psihologie a conceptului de instinct. Animalele ajung la rezultate spectaculare fără calcul, conştiinţă, dresaj sau imitaţie, doar printr-un automatism, pe cât de economic şi stereotip, pe atât de util menţinerii speciei pe o perioadă de peste un milion de ani . În memoria personalităţii, gândirii şi operei poetice a profesorului Mihai Beniuc, redăam o mirare a sa formulată la cursul de Psihologie

5

animală, pe care îl audiam în anii 1967-1970, pe când eram doctorand la Universitatea Bucureşti sub coordonarea profesorului de formaţie germană Gh. Zapan: „o specie durează circa un milion de ani şi dispare datorită apariţiei parazitismului în cadrul ei” . Psihologul are vocaţia generalizării în materie de funcţionalitate şi se întreabă dacă şi regimurile politice, partidele, prieteniile, familiile nu se destramă atunci când în cadrul lor apare parazitismul . Faptul, replica şi conceptul aduc un omagiu muncii, activităţii cu motivaţie intrinsecă, ce reprezintă o dimensiune majoră a vieţii . Dar de ce automatismul atât de generos a dat prilej renascentiştilor să nege existenţa sufletului animal ? Descartes (1596 – 1650), dar şi Loeb, Bethe, Beer, Uexkull şi Bohnan au respins ideea sufletului animal . Pavlov (1849 – 1936) sancţiona cu amendă cercetătorii care foloseau conceptul de „psihic”, dar ironia soartei, celebritatea sa ştiinţifică se perpetuează datorită descoperirii reflexului de orientare şi a dinamicii proceselor activităţii nervoase superioare, controlate prin forţă, echilibru şi mobilitate . I. P. Pavlov a învins ofensiva renascentistă a disjuncţiei om-animal, primul termen fiind definit ca raţional şi nemuritor, iar al doilea ca automat, mecanicist, iraţional. Behaviorismul (Watson, Jenings, Yekkes şi

Thorndike) şi Reflexologia pavlovistă au creat o bază pentru obiectivitatea studiului Psihologiei animale. M. Beniuc remarcă o primă lucrare în domeniu, în limba română : Scorţeanu, P. , „Sufletul animalelor”, Bucureşti, „Adevărul”, 1914. În fapt, toate tratatele de Psihologie apărute de-a lungul deceniilor au referiri la reglajul reflex, instincte, pattern-uri

comportamentale, învăţare. Însuşi Mihai Beniuc, după doctoratul în Germania, a publicat o serie de studii în revistele de profil. Cărţile sale în materie pot fi enumerate: 1934, Învăţare şi inteligenţă la animale, Cluj,

6

Inst. de Psihologie; 1938, Mediu, preajmă, vatră. Principii de psihologie infraumană, Bucureşti, Societatea Română de Cercetări Psihologice, 1968, Ce simt şi pricep animalele, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969. Dimensiunea istorică a devenirii Psihologiei Animale ca ştiinţă cu identitate bine definită poate fi urmărită, într-o frământare dramatică, între inaugurarea Collosseumului din Roma, în anul 80 e.n., când s-au sacrificat în arenă 5.000 de animale (şi, ulterior a devenit scenă pentru masacrarea miilor de creştini martiri) şi legislaţia europeană actuală ce interzice masacrarea animalelor în faţa celorlalte animale de coabitat. Nu este o întoarcere la antropomorfism, ci un exerciţiu de decentrare, umanizare a raportului psihoecologic, a depăşirii condiţiei de ostilitate şi pradă. „Modulul antropomorfist” în istoria Psihologiei animale radiază şi astăzi sugestii benefice. Ideaţia a derivat din ostilitatea faţă de evoluţionism, manifestă de un adept şi amic al lui Gh. Darwin: G.J. Romanes (18481894). Cartea sa „Animal intelligence”, 1882, a înnobilat reprezentarea umană despre sufletul animal, descriindu-l în termeni de subiectivitate, inteligenţă şi raţiune. Concepţia sa a nuanţat-o în două lucrări ulterioare („Evoluţia inteligenţei animalelor”, 1883; „Evoluţia inteligenţei umane”, 1888), având comparaţiile pe calitativ şi cantitativ, concret şi abstract, simplu şi complex. În tratatul său de „Istoria Psihologiei”, Iaşi, 2007, M.I.Mihai, colaborator al prof. M. Beniuc, etichetează metoda lui Romanes ca anecdotică, continuată de altfel cu cercetările pe insecte, minunat efectuate de Le Fabre. Un fapt istoric curios, consemnat de psihologul experimentator pe delfini, M.J. Mihai: „valul” antropomorfist a fi zăgăzuit de tratatul

7

„Introducere în Psihologia Comparată”, de C.L. Morgan, 1894: un comportament este explicabil nu comparativ, ci prin componente structuralfuncţionale proprii.

Comportament şi reglaj psihic

Diversitatea comportamentelor animale este atât de vastă, încât te miri cum reuşeşte planeta Pământ să o găzduiască atât de generos. În răgazul optimismului păcii de după al II lea Război Mondial, apăreau lucrări minunate de scrutare a lumii de dincolo de omul contrariat de distrugeri provocate de specia sa în prima jumătate a veacului. Astfel, în 1951 apare o „Geografie a animalelor”, de N.A. Dobrinski. Autorul prezintă distribuţia în lumea animală a circa un milion şi jumătate de specii. Cele două niveluri de organizare celulară în biosferă au următoarele valori numerice în materie de specii : I. protozoarele (amoebe, parameci) etc. – 30.000 ; II. Metazoarele : a) spongii – 5.000 ; b) celenterate – 9.000 ; c) viermi – 15.000 ; d) moluşte – 80.000 ; e) artropode, distinct de insecte – 55.000 ; f) insecte – 1.000.000 ; g) echinoderme – 5.000 ; h) vertebrate – 35.000 de specii.

8

Studiile comparative relevă, pe fondul unor diferenţe comportamentale, şi analogii sau asemănări până la identitate. Conceptul de „tipar comportamental” a devenit familiar în analize, numit mai târziu schemă sau pattern, dovedindu-se că şi experienţa individuală, a fiecărui membru al unei specii ajunge la tablouri stabile şi predictibile ; uneori acestea sunt nu numai rezultat al învăţării, prin explorare şi condiţionare, ci şi al imitaţiei. Evident, viaţa de relaţie a fiinţei cu mediul şi cu alţi parteneri are mai multe niveluri de reglaj ; morfologic, biochimic, fiziologic, senzoriometric, orientare în câmpuri de stimulaţie, problem solving, comunicare, conlucrare în cadrul anumitor roluri. O arie de cauzalitate ce a atras cercetătorii este cea a raportului dintre masa cerebrală şi masa corpului la diferite specii. În literatura biologică sunt redate astfel de date : asin – 419 g/187,9 Kg; balenă – 7.000 g / 73.900 Kg ; cal – 587 g / 260 Kg ; castor 36 g / 20 Kg; cimpanzeu – 345g/22,5Kg ; elefant (indian) – 5.000 g / 2.547 Kg ; gibon – 130 g / 9,5 Kg ; gorilă – 425g/90,5Kg ; lemur – 24 g / 1,8 Kg ; lup – 120 g / 36,3 Kg ; pisică – 30 g / 3,7 Kg ; ren canadian – 446 g / 260 Kg ; rhesus – 190 g / 3,7 Kg ; şoarece 0,5 g / 0,025 Kg ; urangutan – 400g/63,4 Kg ; urs – 407 g / 197 Kg ; vulpe – 50 g / 4,23 Kg . Deşi disponibilitatea cerebrală a omului este mai mare decât a balenei ( la unitatea de masă corporală la om revine 0,021 greutate cerebrală, pe când la balenă – 0,001 ), ne contrariază faptul că este egală cu a şoricelului ( 0,020 ) şi mai mică decât a pisicii ( 0,080 ) ; urangutanul este în deficit, ca şi noi, cu un raport de 0,006 ! Deci, referirea la acest calcul nu poate explica dezvoltarea ontogenetică a speciei umane, capabilă de a învăţa din

9

experienţa altora, a modela şi simboliza, a descoperi invariante categoriale şi a inventa. Este unanim acceptat că edificator pentru diferenţele comportamentale majore este un alt raport : cel dintre masa cerebrală şi măduva spinării. Iată ordinea descrescătoare redată de M. Beniuc în cursul universitar editat în anul 1970 : omul – 49,0 ; elefantul – 18,0 ; cimpanzeul – 15,0 ; ariciul – 10,0 ; câinele – 5,0 ; pisica – 3,0 ; calul, taurul, oaia şi porumbelul – 2,5 ; cocoşul – 1,5 ; broasca ţestoasă – 1,0. Distincţia absolută dintre instinct, învăţare, inteligenţă, cu înclinaţia de a recunoaşte tiparelor ereditare o funcţionalitate specifică, spontană şi imuabilă, nu mai este acceptată de cercetători. Reglajul comportamentului este o tranzacţie dintre mediul intern şi cel extern, astfel că aceleaşi mecanisme morfo-funcţionale asigură „punerea în operă” a mai multor instincte. Obiectivele, mijloacele şi condiţiile pentru comportamentul de succes se află în modul de viaţă, într-un habitat bine definit spaţio-temporal, cu stimuli, raporturi intra şi interspecifice. De aceea funcţionarea bazei instinctuale este de tip ierarhic, cu declanşări şi durate dictate de priorităţi (unele evident învăţate). Cunoscutul cercetător al comportamentului animal, N.Tinbergen ( „Social behaviour in animals”, 1956 şi „The herring gull’s world”, 1953) şi remarcabilul coleg de breaslă W.H.Thorpe („Learning and instinct animals”, 1956) reprezintă, printr-o schemă figurală, ierarhia neurofiziologică în reglarea activităţii instinctuale: niveluri de energizare, blocaje şi declanşare de reacţii ce vizează obiective de supravieţuire şi relaţionare. Schema precizează I.R.M.-ul, Inate Releasing Mechanism, - mecanism ereditar de ridicare a blocajelor.

10

Exemple de instincte majore: teritorialitatea (ce se declanşează primăvara la unele specii de păsări, când individul se separă de grup şi îşi delimitează un teritoriu pentru cuib, apărare, acuplare, îngrijirea puilor; în final, părăseşte teritoriul folosit şi se întoarce la „neam”). Evoluţia sistemului nervos, de la forma stratificată (la echinoderme), la mamiferele cu scoarţă cerebrală, are cea mai directă contingenţă cu complexitatea comportamentală, respectiv cu disponibilitatea adaptării. Pattern-urile de reglaj sunt instinctive şi învăţate ( supuse observării şi cercetării în natură şi în laborator). De 4-5 decenii, Psihologia generală recunoaşte valoarea metodologică a criteriului introdus A.N. Leontiv : psihismul în universul reglajelor este apariţia unor forme, oricât de rudimentare de învăţare ; prima „legătură nervoasă temporară” (formă labilă în timp a reflexului condiţionat) este învăţarea valorii de semnalizare a unui stimul (ce fusese indiferent, anterior) sau a unei reacţii ; se admite astfel că menirea majoră a reglajului psihic este anticiparea faptului nou de mediu, prin cunoaşterea valorii lui pentru viaţă. Experimentele cu râme, la care s-a aplicat repetat, de peste 180 de ori, contingenţa succesivă ”lumina”-„curent electric”, au demonstrat superioritatea majoră a acestei specii de viermi faţă de protozoare (ca amoeba sau paramecium): lumina provoacă reacţia de apărare, constricţia corpului, ca şi când ar fi fost electrocutat. Pentru a avea o reprezentare asupra ritmurilor în evoluţia sistemului nervos, zoologii recunosc că în 200 de milioane de ani, de la trecerea vertebratelor de la mediul acvatic la cel terestru (cazul amfibiilor şi reptilelor), nu se vădeşte o superioritate semnificativă în capacitatea de învăţare. (Dupa H.F.Harlow, „Behaviour and evolution”, 1958). Aceasta pentru că protozoarele nu au sistem nervos, pe când celenteratele au; dacă

11

evoluţia continuă la viermii laţi (platiminţi) cu mecanisme neurale, râma reprezintă un salt spre o nouă organizare structurală, - ganglionul cefalic; de aici sistemul cefalic se dezvoltă în acelaşi sens, al mărimii numărului de neuroni, cu concentrare în partea frontală a creierului, maximum fiind atins la homo sapiens. Unele analogii sunt surprinzătoare prin sugestiile euristice oferite cercetătorilor. Ceea ce întâlnim la ariciul de mare, un fel de „republică de reflexe” cu coordonare reciprocă, fără un centru de dictatură (după J.Uexcull), găsim şi la coloniile de furnici şi albine, - un ansamblu colectiv cu indivizi – părţi funcţionale ale întregului. Fenomenul se explică evoluţionist prin diversificare – selecţie – fixare genetică a ceea ce s-a dovedit benefic pentru supravieţuire şi putere. În 4-5 săptămâni de viaţă activă, îndeplinind mai toate rolurile dintr-un stup, cu micuţul ei ganglion de 2,5 mg, albina îşi îmbogăţeşte comportamentul mai mult decât reuşeşte „regina” în 4-5 ani de viaţă ; aceasta nici nu se preocupă de supravieţuire, fiind hrănită de un „anturaj” de albine tinere ; nici de cercetare, aprovizionare, de ceară şi faguri ; „zborul nupţial” pentru căutarea unui nou adăpost pentru roiul desprins de familie, are cercetaşi, ghizi, lucrătoare. Misiunea reginei este majoră pentru stup, dar minoră pentru dezvoltarea propriei capacităţi de tranzacţie cu mediul ( ce se extinde pe o rază de 6 Km. de stup ) : vizitează celule şi depune până la 3.000 de ouă pe zi, în întunericul absolut al interiorului stupului. Succesiunea şi complementaritatea rolurilor într-un stup sunt un model atractiv pentru studiul reglajelor comportamentului într-o viziune

psihoecologică, a valorificării fondului genetic în tranzacţia cu mediul. Cităm din M.Beniuc: „Oricine ştie că dintr-o sămânţă de fag nu va ieşi

12

niciodată un portocal, dar tot aşa de bine ştie că oul de găină, odată fecundat, are nevoie de un mediu biologic specific, pentru ca să se dezvolte, şi că, după ieşirea din ou, puiul are nevoie de condiţii de temperatură, hrană şi relaţii intraspecifice specifice” (p.250). Acest citat urmează după afirmarea rolului A.D.N.-ului în definirea parametrilor speciei, a şanselor, al succesului comportamentului adaptativ; producerea efectivă a evenimentului depinde însă de „tranzacţia cu mediu” în exerciţiul de adaptare. În fapt, animalul îşi organizează mediul prin comportamentul său.

Pavlovismul, pornit din „capitala” vitală a digestiei şi în ciuda temerii că ideea de „psihic” înseamnă un mentalism subiectiv, a dat psihologiei două criterii existenţiale de neclintit: anticiparea şi reflexul de orientare. Comparativ cu palierul biologic şi cu reactivitatea biochimică, reglajul psihologic depăşeşte condiţia fizică a „acţiunii directe”, plasând în hardul vieţii de relaţie învăţarea anticipării şi mobilizarea psihofiziologică la nou. Astfel, un sunet sau o lumină, contingente repetat cu un stimul natural semnificativ pentru viaţă, capătă funcţia de semnalizare a proximei apariţii a stimulului necondiţionat. Un sunet sau o lumină poate declanşa reacţia de salivare sau de fugă la un pericol, deşi ele însele nu au asemenea valenţe decât prin asociere repetată.Valoare de semnalizare poate căpăta şi o reacţie ( din arsenalul spontan al animalului, precum apăsarea unei pedale sau deplasare la dreapta într-un labirint). Pavlov a fost surprins de această posibilitate, improvizănd sintagma „aşazisele reacţii voluntare”. Totuşi a continuat să sancţioneze colaboratorii cercetători ori de câte ori foloseau conceptul de „reglaj”, „mecanism”, „determinism”, „sistem psihic”. Câinele, principalul subiect al experimentelor sale cu incizii dureroase la glandele

13

salivare pentru a cuantifica reacţia necondiţionată şi pe cea condiţionată, era supus controlului riguros al stimulilor.Pavloviştii i-au fost recunoscători primului prieten care a sfidat sălbăticia pentru a da omului siguranţa habitatului şi eficienţa vânătorii: i-au construit la Petrograd o statuie pe un piedestal înalt de granit. Astfel, Psihologia, ştiinţă a sufletului, complementară Astronomiei, ştiinţă a macrocosmosului, şi-a însuşit din Psihologia animală două „pietre de temelie”: conceptul de inteligenţă din experimentele lui W. Kohler asupra cimpanzeilor şi criteriul psihismului, anticiparea şi reflexul la nou, din laboratorul („20 de ani”, dar de fapt 36 de ani de studii!) lui I. P. Pavlov asupra câinilor. Conchidem că omul şi-a completat atributele de superioritate asupra animalelor domesticindu-le şi studiindu-le.În rest, instrumentarea continuă, neobosită şi multilaterală, deservită de funcţia imaginativă (pusă de Pascal la capitolul păcate), cu produsul ei benefic, - simbolizarea, - au creat treptat civilizaţia (la singular) şi culturile (la plural). „Spectacolul lumii” este unul psihologic şi, după Tofler şi Al Gore, de nu va rămâne aşa, va fi involuţie catastrofală. Respectul omului pentru unealtă şi automatism, dominanţa utilităţii in conservarea vieţii au fost doi vectori care au impus un set specific de raportare la trăirea psihică: ar fi un epifenomen pentru raportul Subiect – Obiect, precum zgomotul la un motor sau culoarea sfidătoare pentru un peşte în perioada de acuplare. „Epifenomen”, - conceptul-oază pentru confortul intelectiv din toate timpurile: circulaţia sângelui (descoperită de Harvey), undele electromagnetice (Hertz), imunitate biologică (Pasteur), efectul penicilinei (Al. Fleming), gândirea laterală (Ed. de Bono) au fost epifenomene .... în momentul în care au fost cunoscute ca natură, geneză şi emergenţă. Sufletul, - creatorul tainic al mediului tehnic şi cultural, - a fost

14

deci subînţeles ca epifenomen în tranzacţia fiinţă-mediu. Behaviorismul (Watson, Thorndike) şi reflexologia (Secenov, Pavlov, Gh. Marinescu, Kreindler) au pornit de pe platforme investigative diferite, dar au oferit Psihologiei o viziune „binoculară”, delimitând „reacţia” şi „mobilul intern” (cognitiv, afectiv, volitiv). Prin aceasta, Psihologia nu mai este „studiul comportamentului”, ci ştiinţa „reglajului psihic al comportamentului”. Fără previziune finală, fără scop, cu un „apetitus naturalis”, care le împinge spre acţiune, - aceasta era imaginea animalului la Toma D`Aquino (1225-1274), un pilon ideatic al Evului Mediu. Descartes (1596-1650) absolutizase această viziune mecanicistă asupra animalului, ca, automate, fundamental deosebite de om, - raţional şi nemuritor. Ch. Darwin a promovat o nouă eră a zoo-psihologiei, punând omul în ordinea evoluţiei fireşti a vieţii pe pământ; reflexologia pavlovistă şi skineriană au dezvăluit mecanisme comune comportamentului uman şi animal; antropomorfismul a rămas tot mai stingher odată cu definirea inteligenţei behavioriste (W. Köhler), cu noua „adresă” precizată de gramaticile generative (N. Chomsky), creatologie (J.P. Guilford ş.a.) şi psihoecologie (habitatul biopsihic, - J. von Uexkull, K. Lorenz).

Inteligenţa animală

Abordarea acestui gen de comportament are consistenţă în coordonatele util-inutil, stupid–eficient, instinct–inteligenţă, filogenetic–ontogenetic

(ereditar–dobândit), viabil–neviabil. Profesorul Mihai Beniuc avea această viziune filosofic-globalistă, ca o eflorescenţă naturalistă pe solul mişcător al artei poetice în care a excelat. Evoluţia speciilor a exclus componentele

15

neviabile, accidente risipitoare de efort şi energie. Actul inteligent este astfel definit ca antientropic, ca vector al economiei, organizării şi eficienţei în viaţa de relaţie. Pe fondul perceptiv-motric „tradiţional”, rezolvarea inteligentă apare ca o reorganizare a câmpului de semnificaţii şi reacţii, în fond o nouă ordine în raportarea Subiectului la situaţia problematică. Reacţia la nou (reflexul de orientare, necondiţionat sau condiţionat) o au toate fiinţele, dar problemsolving-ul inteligent constituie o elaborare, nu o reacţie, urmare a reconsiderării situaţiei problematice (ca o iluminare, o restructurare pentru simplitate, eficienţă şi noutate, intuiţie autentică). Tocmai prin acest ultim concept, W. Köhler a făcut opoziţie faţă de behaviorism, de schema „încercare şi eroare”, prin care se încerca explicarea „Inteligenţei la animale” (titlul cărţii lui E. L. Thorndike, „Animal intelligence. An experimental stady of the associative processes in animals”, Psych. Monogr., 1898). Conceptul de „inteligenţă” detronează pe cel de „instinct”, care însemna misterul performanţelor predictibile ale animalelor. Este memorabil acest aport ştiinţific al cercetătorului german W. Köhler: în timpul primului Război Mondial, când Europa sfida istoria prin cea mai mare risipă de inteligenţă umană (tancuri, aviaţie, gaze toxice), un cercetător german, provoca cu minuţiozitate potenţialul intelectiv al antropoidelor în liniştitele Insule Canare, din Oceanul Atlantic. Ne aflăm la palierul superior celui Stimul-Reactie, la „ProblemăRezolvare”. Cimpanzeul Sultan se află într-o cuşcă familiară, dar într-o situaţie nouă: în afara cuştii, pe podea, la o distanţă mai mare decât să poată întinde braţul său, se află o banană, plasată special de către experimentator.

16

Folosirea beţelor de bambus era o practică obişnuită a lui Sultan. Şi acum se află la dispoziţia sa. Preocupat de obţinerea bananei, foloseşte băţul avut la îndemână. Numai că acesta are un clenci, care încurcă manipularea spre banană. O dată îl introduce, clenciul are însă o poziţie paralelă cu barele cuştii; a doua oară însă, clenciul devine piedică; după mai multe eforturi, „rezolvitorul” se înfurie şi rupe cu dinţii clenciul buclucaş, distrugând obstacolul în calea rezolvării problemei. Din acest moment putem vorbi de un act inteligent, adică o rezolvare cu considerarea condiţiilor, a structurii situaţiei. Peste un deceniu şi jumătate, K. Duncker preciza definiţia acestui gen de rezolvare prin distincţia „sumă”-„gestalt”: numai în al doilea caz, prin surprinderea structurii, demersul rezolutiv se axează pe „legea de organizare a situaţiei problematice”. Subiectul are o iluminare (Einsight) şi, prin aceasta, detensionare şi rezolvare inteligentă. Acest moment de Intelligere (înţelegere, încheiere, alegere, asamblare) este comun cu orice act de învăţare în situaţie dificilă, „alterată” de o piedică (fie un neajuns, fie un obstacol, ceva nedorit, ce ne încurcă). Citându-l pe Frish, Mihai Beniuc se întreabă dacă nu şi comunicarea la albine are momente în „surprindere a structurii”, între instinctul dansului albinei cercetaşe şi deplasarea efectivă a lucrătoarei care depăşeşte forme de relief şi alte obstacole. Psihologul cercetător trebuie să facă distincţie între natura şi cazuistica inteligenţei: coloniile de insecte, peştii combatanţi ce iau poziţie de atac când îşi văd chipul într-o oglindă plasată în drumul spre hrană, maimuţele isteţe, oul lui Columb, mărul lui Newton, determinarea circumferinţei Pământului de către Eratostene, - un univers al „descurcărilor”, al iluminărilor şi victoriilor în luptă cu obstacolele.

17

O caracteristică a actului inteligent este achiziţia lui ca experienţă de tip imprinting (întipărire, fără repetare). Aici se impune atenţiei diferenţa dintre om şi animale: datorită verbalizării denominative, omul poate transmite propria experienţă şi altor indivizi. Cazurile din lumea animală sunt spectaculare, chiar în lipsa posibilităţilor umane de modelare verbală. Exemplul cimpanzeului Sultan cu care a experimentat Köhler este amuzant şi instructiv: rezolvând problema apropierii bananei prin asamblarea a două beţe de bambus, a devenit un „învăţător”; într-o altă zi, o colegă de cuşcă se căznea să apuce banana, în timp ce el era ghiftuit şi se scărpina după ureche; la un îndemn al experimentatorului, Sultan ia cele două elemente de bambus, introduce unul în altul şi-i oferă partenerei o unealtă pe măsură. Este o cale ocolită dar „înţeleasă” şi apreciată la valoarea ei funcţională, necunoscută de Subiect în propria-i experienţă anterioară. O premiză a acestui potenţial de a surprinde (engl. – to grasp) organizarea structurală a problemei este învăţarea latentă şi spontană a echivalenţelor (valorile absolute ale variabilelor rămânând în subsidiar). Tot W.Köhler descoperise că dacă puii de găină sunt învăţaţi (prin întărire reflexă) că bobiţele pot fi ciugulite de pe plarforma mai închisă la culoare, când aceasta este plasată alături de alta şi mai închisă, ea este ignorată şi preferată cea din urmă. Termenul „orientare” devenit generic în Psihologia învăţării de după 1960 se apropie mai mult de natura procesului de rezolvare inteligentă, valorificând şi experienţa anterioară şi intuiţia şi aspectul productiv al cogniţiei. Un animal sau pasăre în faţa unui grilaj ce opreşte accesul la o hrană atrăgătoare nu apelează la drumul ocolit oferit de o deschidere mai în stânga sau mai în dreapta. Prin tehnica întăririi instrumentale (numite şi operante), animalul poate învăţa şi practica eficient

18

drumul ocolit, experienţă ce o va şi transfera în alte situaţii. În această viziune psihologică a „explorării pentru a lua în seamă”, încercările şi erorile nu mai apar stupide, ci prilej de „aflare”, „potrivire”, „inovaţie”. Un program de studii de Psihologie genetică, cu urmărirea simultană a dezvoltării puilor de maimuţă şi a copiilor, a întreprins cercetătoarea rusă N.N. Lodâghina – Kots („Dezvoltarea psihicului în procesul evoluţiei organismelor” în lb. Rusă, Moscova, Sovetskaia Nauka, 1956). După ce urmăreşte vizual mai multe corpuri geometrice (cuburi, cilindri, conuri ş.a.) pe care laboranta le pune într-un săculeţ, la provocarea acesteia, când ia în mână un anumit corp, maimuţa scoate din sac, prin identificare tactilă, un corp geometric de acelaşi fel. Este o „echivalare” a set-ului de proprietăţi ale corpului geometric, din modalitatea perceptivă vizuală, în cea tactilă, cu confirmare imediată a corectitudinii. Deci, noutatea pentru Subiect a situaţiei problematice şi răspunsul prompt (eficient şi corect) sunt indicatorii reglajului psihic de tip inteligent. Comportamentul explorator a îmbogăţit experienţa ontogenetică, constituind o stare de pregătire pentru „înţelegere” şi „insight”. Sunt edificatoare în această privinţă experimentele cu şobolani în labirint efectuate de H.F. Harlow, la începutul anilor 30: o generaţie a fost împărţită aleatoriu în două grupuri, - experimental şi de control. Primul a făcut o plimbare „fără rost” prin labirint, transportaţi în nişte vagonete. Ulterior, când Subiecţii celor două loturi au fost puşi în situaţii problematice (de găsire a hranei sau a ieşirii din incintă), lotul”plimbat” a învăţat semnificativ mai repede, dovedindu-se mai inteligentă. P.I. Galperin, psihiatru şi psiholog (recunoscut pentru teoria orientării) aprecia la cursuri valoarea activităţii de orientare (nu în sensul ecologist de „îndreptare spre”, ei ca

19

„luare în seamă”, ca un reflex necondiţionat şi condiţionat la Nou) (vezi în lb. Română „Studii de psihologia învăţării”, trad. Grigore Nicola, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973). Cimpanzeul Sultan, Subiect în studiul lui Köhler ia în seamă aspectele situaţiei care-l „scoate din sărite” (banana este în câmpul său vizual, dar nu o poate ajunge cu mâna şi nici cu vreunul dintre cele două beţe de bambus). În trecutul lui ludic sau truditor a manipulat asemenea beţe, chiar a privit prin câte unul, deoarece este gol, tubular. Şi introducerea unui tub în altul este o treabă care a mai făcut-o. Acum se cere o sinteză, o structură menită să „învingă” distanţa până la fructul dorit. Soluţia este un baston prelungit iar un „Aha” poate să apară în tensiunea creată şi accentuată până la „explozie”. În spectrul conceptului „orientare”, învăţarea şi rezolvarea de probleme apar ca două feţe ale aceleiaşi file; într-o comunicare ştiinţifică pe această izofuncţionalitate, autorul acestui curs a invocat modelul „Banda lui Möbius”: matematicianul german a luat o bandă de hârtie în formă de brăţară, a rupt-o într-un anumit loc, a sucit un capăt la 1800 şi a lipit capetele, obţinând o brăţară nouă; dacă pe vechea bandă deplasarea unui punct pe una din suprafeţe nu putea atinge cealaltă suprafaţă, acum mişcarea devine infinită. I-am justificat lui E.P. Torrance că „Coloana Infinitului”, brâncuşiană, exprimă perfect nestăvilita evoluţie a raportului convergent-devergent în cogniţia umană, în planurile individual şi social. Creatologul american a fost plăcut surprins şi, probabil ca un omagiu conex acelui Insight, în 1998, când mi-a editat la Centrul de Studii Creative al Universităţii din Athens cartea despre mentorat în cultura românească, a plasat pe copertă „Coloana

20

Infinitului”, „Poarta sărutului” şi o biserică de pe plaiul atât de plin de istorie al Ardealului. După ce s-a parcurs capitolul despre comportamentul-ritual (din acest curs), se poate accepta că atunci când un animal este ameninţat de un intrus în habitatul său (plin de griji) şi, în loc să treacă la o agresivitate distructivă, începe să smulgă mânios iarba cu ciocul: este o mutaţie utilă, economică şi „înţeleaptă”, - o ameninţare – substitut al atacului. Este o simetrie în calitatea salturilor în planurile filogenetic şi ontogenetic. Succesor secolului „evoluţionist”, deosebit de provocator datorită „Reflexelor creierului” (Secenov), descoperirii asimilaţiei clorofiliene (parteneriat între soare şi pământ, Timiriazev), a generării curentului electric din câmpul magnetic (Faraday) ş.a., descoperiri cu efecte emergente în câmpul civilizaţiei lumii, secolul al XX-lea s-a impus prin cruzime şi psihologism: două războaie mondiale ce au sfidat agresivitatea animalelor în cadre intraspecifice şi preocuparea pentru distincţia „potenţial” – „performant”. Promisiunile oferite de tehnicile de măsurare a inteligenţei, dar poate şi automobilul, avionul şi noile tehnici de instruire nepunitive, au sugerat ca sec. al XX-lea să se numească, încă de la început, „secolul copilului”. Cei care au trăit în sec. XX şi XXI au fost intrigaţi de titlul cărţii „Marele şoc din finalul unui secol scurt” şi au reacţionat „psihologist”, propunînd pentru sec. al XX-lea titlul istoric de „secol al ipocriziei”. Multă ştiinţă şi multă distrugere, multe promisiuni şi rezultate dezastruoase prin cel mai mare număr de invalizi şi orfani de război. Pe acest fond al disperării, actul inteligent s-a ridicat ca un obelisc sau ca o „Coloană a Infinitului” ce leagă Pământul cu Cerul printr-o succesiune de momente

21

„divergent” – „convergent”, adică producţie de diversitate şi valorificare a diversităţii într-un vector al acţiunii eficiente, superioare trecutului. Recunoaşterea legăturii noastre filogenetice cu lumea animală dă prilej la noi comparaţii şi noi conceptualizări. Etologia, mult respectată după aportul lui Konrad Lorenz, pune accentul pe moştenirea caracteristicilor de specie, deci pe determinarea genetică. O dimensiune comună psihismului animal şi uman, este „rezerva” de experienţă polivalentă obţinută prin învăţarea latentă sau explorativă, etichetată cândva „gratuită”. Valoarea acesteia a fost tot mai apreciată în contextul ideaţiei despre raportul potenţial-performanţă, în privinţa inteligenţei şi creativităţii; în toate tehnicile de antrenare a creativităţii este practicat jocul liber cu alternative, într-un diapazon larg între straniu, derizoriu şi elevat. Văzându-i originile în lumea animală, îi înţelegem acum şi forţa efectelor în cele mai complexe funcţii umane. În modelul tridimensional rezultat din studiul structurii inteligenţei umane (25 de ani de cercetări ale Institutului de Psihologie din Sudul Californiei). J.P. Guiford defineşte un gen de operativitate mintală, numită „producţie divergentă”. Este, evident, un continum între explorarea ambientului nou la animale şi generarea de alternative la om, lucrând cu orice conţinuturi, - figurale, simbolice, semantice şi comportamentale,realizând unităţi de informaţii, clase, relaţii, transformări, implicaţii şi sisteme („The structure of human intelligence”, New York, Mc Gram Hill, 1967). Modelul „structurii inteligenţei” este o contribuţie majoră pentru fundamentele Psihologiei prin relevarea unei note distinctive în natura psihicului uman: dacă viaţa de relaţie la orice nivel evolutiv poate fi descrisă

22

ca activitate utilă speciei şi individului (pentru supravieţuire şi dezvoltare), în cazul omului, flexibilitatea raportului Subiect – Obiect este asigurată de prezenţa unei entităţi specifice, subiacentă şi racordată în reţele omogene şi heterogene: - celula bazală a activităţii umane este acţiunea; divizarea acesteia în unităţi mai mici, - operaţii, reacţii, reflexe, - înseamnă palierul pur tehnic, care de altfel se poate şi transfera la unelte şi mecanisme materiale, energetice, digitale. Prin aceasta, Modelul SI (al structurii intelectului uman), elaborat de cercetătorii coordonaţi de Guilford este atât de convingător: el surprinde într-o sistematică remarcabilă tipologia acţiunii umane; preluându-i structura generică a acţiunii, obiect-ţel-transformare, prin studii diagnostice şi statistice s-au determinat 4 tipuri de obiecte (conţinuturi: figural-obiectual, simbolic, semantic şi comportamental), 5 genuri de operaţii (cognitiv-categorial, memorare, evaluare, operare convergentă, operare divergentă) şi 6 tipuri de rezultate (unităţi, clase, relaţii, sisteme, transformări şi implicaţii). Apelul la „Psihologia acţiunii” este o tradiţie instituită de Sociologia franceză clasică, ce s-a testat în zilele noastre în rezolvarea a două mari probleme relative la natura reglajului psihic, în evoluţia sa de la animal la om: conştiinţa şi inteligenţa multiplă. Reprezentarea activităţii umane ca reţea (înlănţuire succesivă sau în serii paralele) explică actul conştiinţei (conştiinţa ca act): surprinderea relaţiei dintre ţelul acţiunii şi scopul activităţii, respectiv drenajul motivaţiei activităţii spre dinamica fiecărei acţiuni, fie în fluxul direct, sau în unul derivat, ocolit, instrumentat de Subiectul însuşi sau de un „colaborator”. Problema inteligenţelor multiple (D. Goleman, H. Gardner) este formulată şi abordată prin raportare la transcedenţa intelectului uman (a

23

modulului „activ”, Aristotel). Omul preia experienţa altor generaţii din câmpuri problematice mereu în expansiune (generative). Unele au încărcătură predominant cognitivă, altele emoţională, existenţială (în materie de sensuri ale vieţii), spirituală, religioasă, mistică ş.a. În tratatul de „Psihologie animală”, la pag. 214-230, Mihai Beniuc, ca cercetător al comportamentului animal, dar şi ca poet şi filosof compară elaborarea unui poem în versuri, cu şofatul şi truda cimpanzeului din laboratorul din Tenerife al lui Köhler; analiza vizează palierele senzoriomotorii, învăţare, înţelegere, noutate, rutină, nativ, dobândit. Demersul este productiv şi interesant, deşi nu beneficiase de Modelul SI şi de clarificările aduse de raportul (flexibil, cultural, personologic) dintre activitate şi acţiune.

COMUNICAREA LA ANIMALE

Exclusivitatea umană a comunicării, ca idee, este de domeniul trecutului . Atât intraspecific cât şi interspecific, „schimbul de informaţii” are o diversitate enormă de conţinuturi şi forme . Studiile de analiză comparată au dus chiar la o înţelegere mai corectă a limbajului uman . Putem vorbi de comunicare atunci când comportamentul unui individ (care joacă, în acest caz, rolul de emiţător) influenţează comportamentul unui alt individ (căruia îi revine rolul de receptor) . În termenii teoriei informaţiei, comportamentul emiţătorului are conţinut comunicaţional în măsura în care reuşeşte să reducă incertitudinea în comportamentul receptorului . Această definiţie poate fi aplicată oricărei specii . În cazul animalelor, ne referim la existenţa unor comportamente spontane care nu au caracter

24

propoziţional sau simbolic . Ele îşi semnalizează conţinutul informaţional într-o relaţie ce se fundamentează pe resorturi strict biologice . Atât mecanismele de emitere, cât şi cele recepţionare au trecut printr-un proces de evoluţie filogenetică, surprins de viziunea darwinistă . O privire umană asupra diversităţii comportamentelor de semnalizare ne relevă înainte de toate aspecte bizare de atribuire de semnificaţii („semanticizare”, Ed.O.Wilson, p. 183). Evoluţia unui sistem de comunicare începe cu transformarea unei secvenţe comportamentale din repertoriul comun în semnal eficient : o mişcare, o caracteristică anatomică sau o reacţie fiziologică, funcţionale într-un context, dobândesc o valoare de semnalizare (deci secundară faţă de cea primară). Din perspectiva noastră culturală, noua funcţionalitate apare ca un ceremonial, în formă stereotipă, simplificată şi exagerat de specifică: gura deschisă ca ameninţare, întoarcerea spatelui ca supunere; epoleţii, coifurile, vipuştile la militari, ca distincţie în ierarhie. Funcţiile iniţiale s-au pierdut: incertitudinea, agresiunea, acuplarea dezordonată, au fost atenuate prin amortizoare comportamentale. Într-o situaţie conflictuală ce declanşează agresiunea, subiectul înfuriat atacă o piatră, o plantă sau un partener; omul face la fel, bătând cu pumnul în masă, se ia de cap, se răsteşte la cei din apropiere. În comportamentul de curtare, se giugiuleşte, mimează construirea unui cuib, hrănirea şi băutul apei. Sunt deci acte redirecţionate, înlocuitoare. Contactul ciocurilor la păsări desemnează împăcarea dar şi curtarea; masculul de papagal mignon hrăneşte efectiv femela pentru a o lăsa la cuib să clocească ouăle; acelaşi lucru fac rândunelele de mare ca invitaţie la acuplare. Că zâmbetul, gestul maiestuos al împăcării şi receptării umane, a fost la ancestrali rânjet, nu mai comportă îndoială.

25

În

tratatul

„Sociobiologia”

(vezi

Bibliografie),

Ed.O.Wilson

argumentează că ritualizarea, cu efectele sale, înseamnă modelarea oricărui proces biologic util, chiar combină mai multe, în scopul maximizării potenţialelor energetice şi de comunicare. Este un gen de oportunism „de dragul” evoluţiei sistemelor de comunicare. În literatura de specialitate, mai veche şi mai nouă, sunt definite şi concretizate cinci modalităţi senzoriale (în fond, canale de transmitere a informaţiilor). a) Comunicarea vizuală. Cuplată adesea şi cu modalitatea senzorială auditivă, transmite urgent stările şi intenţiile în comportamente

fundamentale cum ar fi agresivitatea, teritorialitatea, hrănirea, curtarea, îngrijirea progeniturii . Direcţionalitatea şi poziţia în spaţiu sunt funcţii hotărâtoare în comunicarea vizuală . Iată o comparaţie : albina meliferă, cu ochii ei mari, sesizează o spaţialitate subântinsă de circa un grad, în timp ce omul are o acuitate de 100 de ori mai mare. Pe un diapazon de timp variabil, cromatoforii în contracţie şi expansiune, dau colorit şi umbrire contingente diferitelor stări, situaţii, statute în ierarhii . Limitele comunicării vizuale sunt dictate de gradul de iluminare şi de posibilitatea de întâlnire a receptorilor. În condiţii de întuneric, intră în lucru semnalele bioluminiscente . b) Comunicarea auditivă. Avantajele acestei modalităţi sunt majore: indiferent de momentul zilei, condiţiile atmosferice, obstacolele fizice şi capacitatea de efort fiziologic, semnalele sonore se transmit la sute şi mii de metri, chiar prin mediul acvatic . În ambientul impetuos al înălţimilor, cocoşul de munte emite semnale sonore ce sunt receptate la peste un kilometru ; la fel şi maimuţele urlătoare ; un cocoş de preerie din America

26

de Nord trimite efecte sonore şi la 3-5 Km. Chemarea partenerilor şi a puilor, mobilizarea la veghe şi la luptă, schimbarea gărzilor, înseamnă şi dozarea intensităţii comunicării sonore pentru evitarea prădătorilor şi asigurarea intimităţii . Zoologii apreciază valenţele unice ale organului vocal în raport cu alţi „analizatori”: poate modifica spontan volumul, tonalitatea, structura armonică şi combinaţiile structural-armonice, toate cu rapiditate

incomparabilă . c) Comunicarea tactilă. Este funcţional contingentă cu nevoia de contact fizic: în colonii, curtare, tranzacţie sau conciliere, relaţii de habitat paternal maternal. Incertitudinea, teama, frenezia căutării se reduc prin contactul direct în bancurile de peşti, stoluri, hibernări la insecte şi vertebrate . Contactul tactil produce modificări fiziologice şi chiar somatice, atât de hotărâtoare pentru existenţa speciei, încât separrea de colonie a unor indivizi duce la dispariţia lor fizică, la imposibilitatea trăirii . (Este cazul coloniilor de lăcuste, cărăbuşi, păsări, dar şi câini de stepă ) . d) Comunicarea chimică. Substanţele de schimb în comunicarea intraspecifică sunt feromonii, probabil forma primară a schimbului de informaţii (la bacterii, alge şi, ulterior la protozoare). După feromoni, stadiul ulterior superior l-au reprezentat hormonii. La metazoare au apărut sisteme de recepţie vizuală şi auditivă. La plante inferioare şi microorganisme au fost descoperite sisteme chimice de schimb şi influenţă, devenind universale în evoluţie şi chiar diverse precum sistemele auditive şi vizuale . Important este că semnalele chimice sunt semnificative şi interspecifice.

27

În transmiterea chimică, întunericul şi obstacolele fizice nu contează, distanţele sunt variabile, până la nici un metru, cu persistenţă considerabilă (de ore şi zile) . Comunicarea chimică are dezavantajul latenţei în transmisie, atenuare şi modulare. În procesul de evoluţie, aceste dificultăţi au fost diminuate prin apariţia mai multor glande biosintetizatoare, menite a realiza diverse semnificaţii. Un exemplu este specia de cerbi „cu coadă neagră” care are şapte modalităţi de emanare a feromonilor. „Vocabulare” chimice au multe insecte. Albina meliferă, socială prin excelenţă, este prevăzută cu 11 glande; plasarea lor, substanţele produse şi funcţiile asigurate sunt prezentate în „Sociobiologia” lui Ed. Wilson la pag. 190. e) Comunicarea prin mesaje electrice. Este vorba de un voltaj redus şi o frecvenţă joasă (în fapt este un curent electric static, sau continuu sau faradeic, alternativ . Emiterea de câmpuri electrice are funcţia de a detecta prada . Care este generatorul de electricitate? Peştii electrici generează câmpuri electrice prin activarea ţesutului musculos. Cu un fel de feedback, peştii simt prezenţa prăzii în câmpul electric, iar cu partenerii comunică în privinţa poziţiei, satisfacţiei, succesului în căutare şi pradă . Sunt pulsuri normale şi pulsuri accelerate, creşteri bruşte la schimbarea habitatului prin apariţia unor intruşi. Ca şi în comunicarea auditivă, câmpurile electrice sfidează obstacolele şi întunericul şi au o specificitate benefică; dezavantajul acestei modalităţi este limitarea posibilităţilor de comunicare: numai în ape liniştite şi pe distanţe mici . În plan evolutiv, se dovedeşte că, cu cât organismul este mai simplu, cu atât comunicarea chimică are prioritate .

28

Analiza comparativă relevă aspecte surprinzătoare : fluturii, atât de tăcuţi şi ornamentaţi color, îşi fac efectul mai mult asupra vertebratelor, cu comportament axat pe vedere : substanţele otrăvitoare emise împotriva atacatorilor vertebraţi produc dezgust, scoaterea în afara sferei

comestibilului . Intraspecific, pentru toate treburile private de subzistenţă, au dezvoltat semnale în spectrul ultraviolet, nesesizate de vertebrate . Corpul delicat al fluturilor n-a putut dezvolta mecanisme pentru semnale acustice precum păsările, care domină distanţe . O diagramă prezentată de Ed. Wilson la pag. 194 a tratatului său, structurează pe un triunghi isoscel disponibilităţile de comunicare ale diferitelor specii : pe dimensiunea „acustic” – „chimic” excelează greierii, ţânţarii şi insectele sociale (precum albinele), pe latura acustic – vizual, focile, omul, maimuţele, păsările şi şopârlele arboricole ; pe a treia dimensiune, chimic – vizual , se situează microorganismele bine cunoscute ca moliile şi fluturii . O atât de îndelungată evoluţie a mijloacelor de comunicare conferă omului o suveranitate în multiplicarea funcţiilor schimbului de informaţii : persuasiune, alarmă, curtare, protecţie, împăcare, agresivitate etc . Omul, cu potenţialul său de comunicare, se confruntă în planul analizei comparative, cu zece milioane de specii de fiinţe. Potenţialul uman de a comunica este infinit. Omul posedă un foarte mare număr de cuvinte, cu înţelesuri specifice, care se pot combina pentru a genera noi înţelesuri, unele chiar fanteziste, fără corespondent în planul existenţial. Un surprinzător sistem de comunicare în lumea insectelor a fost descifrat de Karl von Frisch, în 1945, studiind albinele . Dansul sinuos, în formă de

29

opt, repetat insistent în mulţimea albinelor partenere lucrătoare, indică hrana găsită sub un anumit unghi faţă de soare, direcţia faţă de soare, distanţă ( de exemplu, o linie dreaptă trasată într-o secundă indicând 500 de metri, în două secunde, 2 Km.). Albinele lucrătoare îşi întind antenele spre dansatoare, ca apoi, în câteva minute să-şi însuşească mesajul şi să se îndrepte spre ţintă . Succesul deplasării are o eroare de 20 %. Deci, distanţa şi direcţia reprezintă principalul conţinut al mesajului, a doua dimensiune fiind de două ori mai precis indicată.

AGRESIVITATEA ANIMALĂ Agresivitatea animală este modelul „experimentului natural” pe care se probează diferite ipoteze asupra agresivităţii umane, atât de extinsă, încât a devenit dimensiune istorică, socială şi personologică, factor prezumtiv de autodistrugere. Instrumentarea activităţilor pentru supravieţuire a constituit factor de progres pentru atingerea supremaţiei umane, în lupta interspecifică; în planul agresivităţii intraspecifice a luat direcţia aberantă a autonimicirii. Sunt numeroase situaţiile de viaţă care generează lupta dintre două sau mai multe fiinţe. Invariantele sunt însă două motive: stăpânirea unei zone teritoriale şi ocuparea poziţiei avantajoase într-o ierarhie socială. Cele două dimensiuni, “teritoriul” şi “ierarhia”, apar în viaţa reală ca variabile independente: sunt specii ce-şi duc viaţa în comunităţi ierarhice fără a fi stabilite permanent într-un teritoriu şi altele, fără structurări ierarhice, ci doar cu statute şi roluri, ce trăiesc doar cu preocuparea pentru teritoriu. A treia categorie: speciile mereu frământate atât teritorial, cât şi ierarhic. Omul aparţine acestei “mişcări”, deopotrivă pentru şefie şi pentru spaţiu.

30

Masculul-şef în lumea maimuţelor are putere, prestanţă şi chiar “ferchezuire” atrăgătoare, îngrijind de grup împreună cu o suită de subalterni. „Nervul” dominaţiei şi răspunderii este atât de activ încât, la bătrâneţea liderului, un altul mai tânăr, prin robusteţe şi atractivitate, îi ia locul, chiar fără confruntări spectaculoase, doar prin acceptare colectivă. Evident, asprimea conducerii poate fi de diverse grade, de la toleranţă şi ocrotire, la pedepse drastice. Hrănirea, vânătoarea, acuplarea, deplasarea, igienizarea, joaca, apărarea – sunt treburi vitale ale grupului şi cineva trebuie să le modereze. Modelul fiziologic al agresivităţii este bine cunoscut astăzi; este interesant de urmărit pentru a se înţelege că, din momentul declanşării ostilităţii, resorturi obiective intră în lucru (dincolo de a place sau nu, a vrea sau nu). Odată receptată situaţia conflictuală, sistemul nervos simpatic pregăteşte acţiunea violentă a Subiectului. Acest vector este moderat de sistemul nervos parasimpatic, nu atât pentru a-l frâna, cât pentru a economisi şi regenera energia, pentru a preîntâmpina epuizarea. Primul sistem declanşează intrarea adrenalinei în sânge pentru a-l mobiliza spre inimă, muşchi, creier; sistemul digestiv este înhibat, precum şi cel renal; oxigenarea creşte printr-o respiraţie mai intensă, oboseala scade; apare un plus de energie necesar luptei; producerea globulelor roşii se intensifică, glandele sudoripare se activează, părul se ridică. Ca spectacol comportamental: atacul nu începe imediat ce apare adversarul; în această confruntare cu necunoscutul, complementarul agresivităţii este teama. De aceea intervine un buffer: ameninţarea, semnale şi contrasemnale, un fel de tranziţie cu feedback-uri prompte. Intensitatea pericolului poate crea stări de şoc, poze cataleptice.

31

Agresivitatea umană intraspecifică este o aberaţie în plan biologic, derivată însă din solidaritatea în activitatea de vânătoare şi de patosul perfecţionării instrumentelor de distrugere, în privinţa forţei de distrugere şi a distanţei. Războaiele au evoluat înaintând pe aceste două piste, spărgând tiparul originar al teritoriului tribal, în care oamenii se confruntau direct, fără pericol de moarte. În lumea animală, tehnicile de ucidere a prăzii nu sunt folosite decât parţial în lupta cu parteneri din aceeaşi specie, iar când se întâmplă, au o altă motivaţie. Duşmanul din aria intraspecifică are variantele supunerii sau îndepărtării, comunicând acceptarea învingerii pentru ca atacatorul să se oprească. Agresivitatea intraspecifică este deci inhibată şi prin remotivare: învinsul se ghemuieşte şi cerşeşte (hrană, protecţie şi mângâiere), îşi întoarce dosul, cere o îngrijire paternă sau se oferă s-o acorde învingătorului. Este vorba de un ceremonial, în principal învăţat, care dovedeşte potenţialul de elasticitate al instinctului agresivităţii. Orb, duce la moarte; elastic, - asigură viaţă. Mihai Beniuc, primul doctor român în Psihologie animală (Germania, Hamburg, prof. J von Uexkull, 1932) în cursul său universitar (şi tratatul respectiv) ia în studiu agresivitatea pentru a releva stabilitatea şi labilitatea unui instinct. Cercetările proprii, îndelung şi sistematic derulate, vizează comportamentul combativ la peştele subtropical (acum în acvariu, la temperatura de 24-28 grade, Betta Splendens). Autorul a fost pasionat de studiile cercetătorului german H.W. Lissman pe o largă tematică vizând comportamentul peştilor, consemnându-i în lista bibliografică a tratatului său, 10 lucrări publicate.

32

Mihai Beniuc a continuat deci să aprofundeze viziunea psihologică asupra aspectelor spectaculare ale unui celebru bătăuş vedetă a duelurilor organizate de băştinaşi pentru pariuri. Peştii Betta Splendens duc o viaţă diurnă; total inofensivi în timpul nopţii (chiar dacă li se asigură o iluminare perfectă), ziua, luptele se declanşează exclusiv între masculi, cu finalitate certă: învins şi învingător. În demersul investigativ, prima problemă ce se pune este „ce stimuli declanşează agresivitatea?” Aceştia trebuie să fie în primul rând atribute vizuale contingente adversarului: un ansamblu de linii roşii în degradé, până la alb. Claritatea acestui tablou condiţionează intensitatea atacului (la începutul anilor 50, N. Tinbergen studiase agresivitatea în perioada de împerechere la peştele Rosteus aculeatus; Beniuc face două referiri bibliografice la acele cercetări). Betta splendens are 7-8 cm lungime; coada şi aripioarele (ventrale şi dorsale) şi aşa dezvoltate şi colorate, la furie se desfac în evantai ameninţător. Înotătoarele sunt dispuse lângă operculele branhiale, au o transparenţă clară, vibrează mereu pentru deplasare. Pentru a se sprijini pe fundul apei, se propteşte în două aripioare dispuse sub bărbie. În dirijarea sigură a înotului intervin toate elementele menţionate. Duelul aprig, adesea cu sfârşit letal pentru învins, începe între masculi „înfoiaţi” – cu branhiile desfăcute ca un guler ridicat până peste ochi (ca un scut), cu aripile şi coada desfăcute în evantai; culoarea acestora devine puternică, ca şi corpul care capătă culoare metalică strălucitoare. Luptătorii, cu aer impunător, se apropie cu frunţile, ca nişte berbeci, trec apoi într-o poziţie paralelă a corpurilor, apoi cap la coadă, revenind cap la cap, cu respiraţie alertă. Acest ceremonial se repetă de câteva ori, după care încep

33

atacurile: se lovesc cu cozile, cu boturile, apoi încep muşcăturile, rupându-şi din aripioare, din coadă, din opercule, gura, ochi. Lupta se încheie prin cedarea de către unul dintre luptători, care coboară la fund, se agită din colţ în colţ, gâfâie în deficit de oxigen. Învingătorul înoată pe deasupra celui învins, supraveghindu-l pentru a-l ataca la orice tentativă de ridicare. Este un fel de condamnare la claustrare şi moarte, căci cel de la fund poate sucomba fără o aeraţie specială a acvariului sau fără intervenţia experimentatorului. Cu un statut de învingător, masculul îşi exercită autoritatea şi faţă de o femelă ce apare în zonă. Numai după un atac ameninţător se derulează ceremonialul de „curte”, mai ales că, de regulă, femela nu răspunde dur la atac, culoarea ei este una defensivă (două dungi negre paralele pe fiecare parte a corpului), mişcările fiind de permisivitate şi înaintare spre cuibul pregătit pentru depunerea icrelor. Motivaţia atacului este studiată introducându-se în bazin modele de plastic asemănătoare ca formă şi mărime cu Betta; apoi se introduc şi alte forme, de mărimi şi culori diferite. Se dovedeşte că furia peştelui este motivată de instinctul de teritorialitate: apărarea „apelor teritoriale”. Comportamentul poate fi, evident, şi condiţionat, Subiectul învăţând repede valoarea de semnalizare a unui stimul luminos (o lampă de neon, de exemplu), ce precede apariţia unui intrus mascul. Dacă între doi masculi se plasează în acvariu o placă de sticlă transparentă, violenţa în atac continuă, muşcând din sticlă şi neglijând mâncarea, chiar viermişorii cei mai preferaţi; dacă se despart prin sticlă doi combatanţă care s-au luptat deja până la final, cel învins se comportă ca

34

atare, chiar dacă se obişnuieşte a fi protejat împotriva atacului celui mai puternic. Experimentând cu exemplare tinere, după câteva zile de habituare se declanşează combativitatea între masculi; dacă după 30-60 minute lupta nu este definitivată şi se separă duşmanii prin sticlă transparentă, ostilităţile continuă cu izbirea geamului; nu rezultă învingător şi învins, fiecare învaţă care este teritoriul său, fără pericol de intruziune străină. Când se retrage geamul, fiecare rămâne „în apele lui”, cu gesturi de ameninţare (de lovire şi muşcare), dar nu se dedau la „conflicte de frontieră”. În zilele următoare cohabitanţei acvariului încep incursiuni în zona vecină, dar păstrând distanţă. Pentru învins, retras modest la fundul apei, vital este aerul, de aceea îndrăzneşte să se ridice cu precauţie; treptat îşi recâştigă energia. Lupta, când este reluată, o începe învinsul, nu „suveranul”. Un intrus diferit ca înfăţişare de învingător este atacat chiar imediat după lupta istovitoare pierdută. Sunt frecvente şi cazurile când învinsul se restabileşte fizic şi se răzbună cu o forţă care-l duce la victorie. La această răsturnare de poziţie poate duce chiar un nou intrus, care-i bate pe cei doi locatari adversari. Aspecte ale potenţialului de agresivitate, mai ales cele privind latenţa şi refacerea, se studiază şi cu oglinda coborâtă în acvariu; evident Subiectul îşi vede imaginea ca pe un adversar şi se comportă ca atare. „Teritorialitate” înseamnă construirea cuibului, copulaţia, îngrijirea ouălelor şi a puilor. M. Beniuc afirmă că toate aceste module comportamentale pot fi instincte bine definite, toate cu utilitate adaptativă pentru perpetuarea speciei. Astfel, estomparea culorilor vii de la începutul ostilităţilor, transformarea lor într-un cenuşiu greu observabil, înseamnă

35

camuflare (de frică, pentru supravieţuire). Femela învinsă şi ea de la primul contact, renunţă efectiv, fără luptă (deşi agresivitatea o caracterizează în aceaşi măsură ca şi pe mascul), luând un colorit inconfundabil: două dungi paralele negre în zonele costale, stângă şi dreaptă. Aşa cum învăţarea optimizează orice modul al vieţii de relaţie, de la percepţie la asistarea progeniturii, şi agresivitatea este moderată şi diferenţiată prin experienţe personale, respectiv, raporturi în obţinerea plăcerii sau înlăturarea neplăcerii. La albine, se ştie, oricât de împovărată de polen ar veni la urdiniş lucrătoarea, ea este identificată după miros de către paznici pentru a fi lăsată să intre. Deşi, într-o stupină mişună sute de mii albine, rolurile lor schimbătoare în decursul celor 4-5 săptămâni de viaţă, permisivitatea locaţiei, regimul de efort şi relaxare, litigiile, toate decurs într-o ordine instinctuală, facilitată de învăţare. Un tablou mai desfăşurat, deci uşor observabil îl reia Beniuc din lucrarea „Social Behaviour in Animals”, de N. Tinberger: salvgardarea şi perpetuarea speţei la pescăruşii argintii. Dacă toamna şi iarna aceste păsări marine duc o viaţă în stoluri, cu relaţii de „club”, amiabile, de semnalizare şi grijă reciprocă, primăvara ei revin la locurile de obârşie de pe ţărm, pentru a începe viaţa de familie, în cupluri strict autonome. După rotiri în zbor şi tatonări, la iniţiativa femelei care-i face curte masculului, se constituie perechile şi se apucă de construirea cuiburilor în scobituri ale stâncilor; cară împreună iarbă uscată, muşchi, iar atunci, când cuibul este gata se instalează ceremonialul de curte şi copulaţia. Masculul păzeşte noua vatră cu străşnicie, ameninţând orice mascul care se apropie. Odată depuse ouăle, începe clocitul de către cei doi parteneri, alternativ. Cel plecat după mâncare, la întoarcere anunţă cu glas specific pe partener pentru a zbura de

36

pe cuib şi a se duce la pescuit. Când ies puii, părinţii au grija hrănirii fără întrerupere până când aceştia cresc; răsfăţaţii, plini de energie, se iau la harţă cu părinţii care, în mod firesc îşi reactualizează set-ul agresiv până la despărţire. Se reîntâlnesc la pescuit, în zborurile zilnice, dar, o comuniune mare şi prietenoasă se constituie doar toamna când toate generaţiile formează stoluri, în care se instituie autoapărarea şi menţinerea.

SENSIBILITATEA ANIMALĂ LA CUTREMURELE DE PĂMÂNT

„Furtunile subterane” au sute de mii de manifestări anual pe pământ, în mări şi oceane. Adesea, de-a lungul istoriei omenirii cutremurele au produs catastrofe, până la dislocări de munţi, valuri marine de zeci de metri înălţime, scufundări de localităţi şi teritorii, sute de mii de morţi şi distrugeri de construcţii, în câteva secunde. Experienţa umană în privinţa efectelor ample, costisitoare, tragice şi neaşteptate ale cutremurelor este bogată şi sistematizată, astfel că în strategia educaţională mondială s-a iniţiat introducerea în curriculum-ul şcolar a cursului „Managementul dezastrelor”. Evident, istoria îndelungată a acestei arii de evenimente a permis împletirea legendei cu ştiinţa, dar experienţa instrumentată de măsurare a timpurilor moderne a pus ordine şi în regândirea evenimentelor „scufundate în negura timpurilor”. În tratatul japonez „Prevederea cutremurelor”, de T. Rukitaky (tradus în limba rusă în 1978), se descriu 157 de cutremure majore consemnate pe întreg globul. Studiul comparativ minuţios vizează sensibilitatea diferitelor animale la iminenţa fiecărui cutremur.

37

Prima „bioanticipaţie” consemnată vizează distrugerea oraşului Helikos din Grecia antică, în anul 323 î.e.n.: semnalul cel mai remarcabil dat de animale a fost ieşirea iepurilor şi a nevăstuicilor din vizuini. În Mesopotania antică prevestitorii au fost reptilele; în China antică au fost consemnate şase categorii de semnale la intervale puţin diferite: peştii săreau pe ţărm şi pescarii reuşeau capturi neobişnuite; albinele îşi pun roiurile în locuri joase; rozătoarele migrează masiv; păsările cântă în noapte, deci într-un mod neobişnuit; fazanii scot ţipete puternice şi bruşte; câinii urlă de se aud de la mari distanţe. Marele cutremur din Colabria, Italia, 5 febr. 1783 a fost, la fel, semnalat de peşti, câini şi gâşte (gâfâiau alarmate). La dezastrul teluric din Kamciatka, Rusia, de 8,4 grade Richter, cu 12 ore înainte, multe genuri de păsări erau într-o nelinişte de vacarm; rândunelele prezentau un spectacol aerian nemaipomenit, aceasta numai până la amiază, când au dispărut cu totul, abandonându-şi cuiburile. În 1805, cutremurul din Napolitania, Italia, odată cu alerta câinilor, iepurilor, reptilelor, peştilor şi păsărilor, s-au mai remarcat foarte curioase reacţii la alte animale: vacile mugeau puternic; oile şi caprele behăiau încercând să scape din ţarcuri; caii înhămaţi se opreau brusc, sforăiau şi băteau din copite; pisicile, cu părul zburlit, căutau ascunzişuri; un stol mare de lăcuste se grăbea spre mare. Alte semnale memorabile au fost: păsări de mare zburând spre continent (Valparaiso, Chile, 19 nov. 1822); acelaşi fenomen, tot în Chile, la Concepcion, în 29 febr. 1835, când toţi câinii au părăsit orăşelul apropiat Talacajano; pisicile îşi transportau puii afară din casă, animalele de curte agitate forţau ieşirile, rândunelele, vrăbiile şi porumbeii intrau prin ferestrele

38

deschise (Alma-Ata, 27 mai 1887, magnitudine 7,3 grade); şoarecii părăsesc casele în ajun, se agită în împrejurimi, apoi dispar (Japonia, Oraşul Nobi, 28 noiembrie 1891, 7,9 grade); dezordine nestăpânită în cirezile de vite (Turcia, Kars, 11 iulie 1899); acelaşi fenomen, mult accentuat la cai şi vaci, care se aruncau la pământ (San Francisco, 18 apr. 1906, 8,3 grade); cu 2 minute înainte de catastrofă toate albinele au părăsit stupii şi au revenit la 15 minute după cutremur (Germania, Landberg, 3 iulie 1910); haite de lupi şi cohorte de ulii (China, Haican, 16 dec. 1920, 8,5 grade); vitele refuză nutreţurile, caii se smulg din legături, câinii urlau a jale cu 15-20 minute înainte, oprindu-se brusc în timpul cutremurului (Crimeea, 12 sept. 1927); în regiunea Sanriki, Japonia, părăsirea oraşului de către şobolani s-a sesizat la cutremurul din 3 martie 1933 (8,5) şi localnicii maturi au prevăzut evenimentul amintindu-şi de 1896. Cutremurul din Aşhabad, Turkmenia, din 5 oct. 1948, datorită magnitudinii sale neobişnuite (gradul 10) a făcut obiectul a numeroase observaţii, consemnări şi studii. Reţinem o mare diferenţiere în privinţa anticipării: dacă şerpii şi-au părăsit galeriile apărând la suprafaţa pământului cu o lună înainte (semn sigur al unui cutremur, sesizat de persoanele vârstnice şi reclamat autorităţilor), furnicile au început să se mute în masă doar cu o oră, o oră şi jumătate; câinii lătrau alarmaţi chiar înainte de şocuri; caii păreau turbaţi cu 2 ore înainte, se smulgeau din hamuri, nechezau şi băteau din copite; cu 15 minute înainte de şocul distrugător, au rupt porţile şi au fugit în dezordine; oile s-au alarmat, nu păşteau şi se strângeau în grupuri cu o zi înainte. Cazul unui câine ciobănesc este de un patetism memorabil: o familie ce lucra la Aşhaban s-a întors acasă tâziu în noapte; în timp ce îşi încheiau

39

ziua cu treburi de rutină, dânsa citea, soţul răsfoia nişte hârtii, iar fetiţa dormea în cărucior, câinele lor ciobănesc s-a ridicat brusc, s-a repezit la copil, l-a înşfăcat de îmbrăcăminte şi a zbughit-o în curte; era o reacţie neobişnuită, de câine turbat; soţia a ţipat, bărbatul a luat puşca de vânătoare şi au alergat după câine să-l lichideze; în spatele lor casa a căzut devenind, o grămadă de moloz. Un caz similar este relatat de un ofiţer cu serviciul la Aşhabad: se culcase şi dormea profund când, cu câteva minute înainte de catastrofă, câinele casei a deschis uşa, a tras pătura de pe el; văzându-l încă adormit, a început să-l muşte de picioare, să urle, să se agite înspre uşă; necunoscând până atunci un asemenea comportament la câinele său lup, stăpânul s-a trezit alarmat şi a ieşit afară după el. După câteva secunde, şocul seismic extrem a prăbuşit casa total. O grădină zoologică devine „concert îngrozitor”; când cutremurul din 26 iulie 1963 a distrus complet oraşul. Cu câteva minute înainte, paznicul a asistat la un spectacol neînchipuit: elefantul ţipa tânguitor cu trompa înălţată, hiena urla, tigrul, leul şi leopardul au intrat într-o agitaţie extremă, ca şi păsările; dintr-odată toate animalele au amuţit, înghesuindu-se în colţurile cele mai ascunse, urmând imediat cele câteva şocuri. Similar, larma neobişnuită din acvarii a avertizat adesea oamenii asupra iminenţei unui cataclism. Biochimiştii au determinat creşterea conţinutului de radon şi a curenţilor telurici în apă. În literatura dedicată cutremurelor se consemnează că prima demonstraţie a valorii predicţiei animalelor (şi păsărilor) a fost în cazul cutremurului devastator din Haichen, China, din 4 februarie 1975. În regiunea respectivă, Leaonin, cunoscută pentru potenţialul ei seismic, s-au

40

iniţiat observaţii sistematice de către specialişti, elevi, muncitori şi ţărani. Primele semne specifice le-au dat reptilele (cu o lună şi jumatate înainte); cu două zile înainte, purceii, cu o zi înainte cornutele, cu minute înainte, păsările. Astfel, autorităţile au evacuat populaţia cu câteva ore înainte de şocul de mare magnitudine (7,3). Lecţia a căpătat caracterul de „experienţă de vârf” (peack experience) prin tragismul nepregătirii, nereceptivitaţii reacţiilor anticipative; peste doar câteva luni, tot în China, într-o regiune de lângă capitală, unde nu se întreprindeau observaţii specifice, cutremurul din noaptea de 27/28 iulie, 1975, a provocat moartea a peste o jumătate de milion de oameni! Experienţa românească este consemnată de P. I. Marikovski, în cartea sa „Animalele si cutremurele de pământ”, tradusă în româneşte de O. Crămarescu în 1988 ( Bucureşti, Editura Tehnică). Cercetător ştiinţific la Institutul de Zoologie al Academiei Kazahe de Ştiinţe, autorul inserează la pag. 73 un paragraf intitulat „România, 4 martie 1977, M=7,2”. Relatarea o preia de la un cunoscut naturalist, prof. Xantus, care a urmărit personal catastrofa seismică cu epicentrul în Vrancea, după care a intervievat mii de martori din Cluj-Napoca, deci dintr-o zonă plasată la 250 km de punctul în care magnitudinea a fost de 8 grade. În ordinea apropierii de momentul şocului principal, prevestitori au fost: cu 12 ore înainte au apărut în masă râmele, deşi nu fuseseră ploi recente; cu câteva ore înainte şerpii au ieşit la suprafaţă, chiar în zonele în care se mai afla zăpadă; de aceea şerpii au fost găsiţi îngheţaţi; popândăii erau extrem de agitaţi; vacile şi în special viţeii fugeau în mare panică de colo până colo; cu 2-3 ore înainte, şobolanii se strângeau în grupuri, indiferenţi la prezenţa oamenilor; găinile erau foarte neliniştite;cu 10-20 de minute înainte de cataclism, porumbeii se avântau în

41

aer speriaţi, cu sunete ciudate (deşi era întuneric, aproape de ora 21:00). În alte pasaje sunt referinţe şi la cutremurele din 1940 şi 1986; comportamentele animalelor prevestitoare s-au dovedit aproape identice, dar în ultimul caz, observatorii în mediul natural al Rucărului au urmărit un tablou dominat de urletul lugubru al câinilor de la stâne. Seismologii au sistematizat datele referitoare la prevestitorii biologici, ajungând la o seamă de concluzii certe: a) dintre animalele sălbatice, cele mai sensibile la iminenţa unui cutremur sunt păsările, şerpii şi peştii; b) dintre animalele domestice, sensibilitate ridicată au dovedit câinii, pisicile, păsările; c) insectele ce pot fi observate ca sesizând pericolul seismic sunt coloniile de furnici şi de albine; d) fuga din zona periculoasă este mai pregnantă la animalele sălbatice decât la cele domestice ( de exemplu, căprioarele se strâng în grupuri şi coboară din munţi; şoarecii şi şobolanii îşi părăsesc habitatele (Friuli, Italia, 6mai 1976, 6,7 grade).

Stimuli posibili ai sensibilităţii bioseismice

Stadiul incipient al cunoaşterii în materie de „cum presimt animalele mişcările tectonice” se reflectă atât în numărul mare de victime omeneşti şi distrugeri devastatoare produse pe neaşteptate, cât şi în nefericita sintagmă „comportarea anormală a animalelor înainte de cutremur” . Chiar acest titlu a purtat prima conferinţă din 1976, California, dedicată acestei teme . Este utilă referirea la concluziile acestei conferinţe, mai ales

42

pentru că fondul ideatic a fost dominat de geofizicieni şi nu de zoologi (la care ne-am referit deja în paragrafele anterioare) . Întrucât comportamentul observat al animalelor este expresia „vieţii de relaţie”, a tranzacţiei fiinţei cu mediul, este interesant că particularităţi ale acestuia pot constitui stimuli pentru reactivitatea în formele specifice descrise mai sus . Cercetătorii geofizicieni au convenit în definirea a nouă categorii de factori fizici ce provoacă reactivitatea specifică a animalelor: 1. Variaţia presiunii aerului . 2. Activitatea macroseismică a scoarţei terestre . 3. Variaţia forţei gravitaţionale . 4. Modificări ale suprafeţei terestre (înclinări, ridicări) . 5. Infrasunetele şi ultrasunetele . 6. Variaţia câmpurilor electromagnetice . 7. Încărcătura electrostatică a particulelor de aerosoli din aer . 8. Oscilaţia nivelului apelor freatice din sol . 9. Gazele emise din pământ . Evident, ştiinţele vieţii, printre care şi Psihologia, admit că, complementar acestor anomalii ale pământului, intervin şi particularităţi de specie, de grup şi individuale de la diferite nivele ale evoluţiei fiinţelor : genul, vârsta, starea fiziologică, habitatul trecut şi prezent, experienţa individuală şi de grup etc. Un invariant în această complexitate dinamică este pentru zoologi şi psihologi atributul utilităţii reacţiei pentru continuitatea vieţii : acest exerciţiu a făcut să supravieţuiască strămoşii de la care se moşteneşte vocaţia actualelor fiinţe . Aşa se explică de ce este mai predictibil comportamentul fiinţelor care trăiesc în colonie, stol, turmă, herghelie, grup.

43

Utilitatea favorizează imitaţia şi fixaţia experienţei atât genetic, cât şi esoteric, ca practică perpetuă în fluxul generaţiilor . Să luăm sunetele însoţitoare ale mişcărilor telurice, cele ce le preced şi le succed: ultrasunetele şi infrasunetele. Organul auditiv uman percepe diapazonul între 25 şi 50.000 Hz ; infrasunetele (sub 50 Hz) şi ultrasunetele (peste 50.000 Hz) sunt percepute de unele animale chiar perfect (în ansamblul lumii vii, ele sunt complementare omului). În materie de ultrasunete, insectele excelează faţă de vertebrate, deoarece orientarea lor spaţială se axează prioritar pe acest gen de stimuli, ziua şi noaptea. Infrasunetele oferă avantajul propagării la o distanţă mult mai mare şi cu o viteză considerabilă, de 5-8 Km / sec. (viteza sunetului perceput de om este de 332 m / sec.). Infrasunetele sunt receptate de animale şi om în diapazoane subliminal, dar cu efect psihofiziologic de panică şi spaimă . În literatura de profil este adesea invocat experimentul efectuat de fizicianul R. Wood, în 1929 : într-o sală de teatru a instalat un tub de orgă de maare diametru ; când a fost introdus un suflu de aer şi tubul a emis un volum însemnat de infrasunete, nimeni n-a perceput nici un semnal sonor, dar toţi au intrat într-o stare de agitaţie şi nelinişte inexplicabilă . Subiecţii experimentului, dar şi persoane din afara sălii, au relatat că simţeau iminenţa unui cutremur ; şi geamurile şi candelabrele, intrând în rezonanţă au început să trepideze, contribuind la o stare generală de vacarm conex cutremurului . Ultrasunetele, la rândul lor, provoacă mişcări oscilatorii ale organelor interne din cutia toracică, provocând prin aceasta starea subiectivă de îngrijorare şi teamă .

44

Faptul că animalele şi chiar oamenii aud sunete înaintea cutremurului sar datora unui mecanism fizic de emergenţă : când sunetele apar datorită undelor electromagnetice, acestea din urmă le portează cu viteza luminii . Aşa se face că atunci când un bolid se apropie de Pământ, sunetul provocat de deplasarea sa ajunge la sol înainte . În caz de mişcare tectonică, corpurile geometrice ale Terrei se modifică şi receptarea lor poate asigura o prognoză . Efectul acestui gen de unde asupra organismelor de pe diverse trepte ale evoluţiei se află deja în studiu. În tematici medicale şi seismologia a devenit receptivă . Se dovedeşte că pulsaţiile geomagnetice în gama 0,02-20 Hz au efecte directe asupra bioritmului cerebral. Tocmai de aceea seismologia se apleacă asupra mecanismelor ultrascurte. Se ştie cu certitudine că înainte de cutremur, din adâncuri iese la suprafaţă gazul radon; acesta ionizează aerul şi prin aceasta se produc modificări ale câmpurilor electrodinamice şi statice . Animalele cu înaltă acuitate olfactivă pot simţi apariţia neobişnuită a radonului, dar şi a altor gaze precum heliul şi ozonul . Prin ele însele, dar şi prin efecte de ionizare şi electrostatice, pot determina un mediu neurohormonal (dominat de serotonină şi un mediu respiratoriu încărcat cu ioni pozitivi şi negativi ; se schimbă conductibilitatea electrică a mediilor aerian şi acvatic; apa mării devine un electrolit, tulburând comportamentul faunei marine) . O nişă productivă în cercetarea mecanismelor reactivităţii anticipative la cutremure a fost creată de cercetătorii japonezi prin studiul peştelui „Pisica de mare” . Sunt deja 7-8 decenii de când acest peşte este observat în acvariu cum dă indicii clare asupra apropierii cutremurului, 6-8 ore înainte de bioenergetice: seismografele nu înregistrează undele

45

declanşare. Acuitatea simţurilor şi reactivitatea sa predictibilă au făcut obiectul unei cărţi publicate de Y. Suchiro în 1976. Cât de stabilă şi sigură pare planeta Pământ în viaţa cotidiană, ea este totuşi chinuită de circa un milion de şocuri într-un an. Sute de centre seismologice îi înregistrează agitaţia şi doar câteva zeci de baze zoopredictoare ne promit prietenia frăţească a grijii pentru a preîntimpina îngroparea sub dărâmături a secole şi milenii de istorie şi trăire.

Date privind identitatea fiinţelor prevestitoare de cutremure

Râmele. Sunt fertilizatori naturali ai solului, făcându-l afânat pentru penetrarea aerului, apei şi substanţelor organice hrănitoare pentru vegetaţie. Prezenţa lor devine evidentă primăvara devreme, când pământul se încălzeşte şi este puternic umezit de ploile frecvente; ies deasupra pământului când taina nopţii învăluie lumea. Popularea este prilej pentru împerechere încrucişată (dealtfel, hermafrodită). Zorile zilei le grăbesc să se ascundă, lăsând observatorului un „peisaj” blând de pământ mărunţit şi orificii de fugă. Sunt şi accidente nefericite, când unele exemplare nimeresc pe poteci dure, pe asfalt, pe căi călcate de mijloace de transport şi pietoni. S-a dovedit că apariţia masivă a râmelor în condiţii diferite de cele amintite este indiciu al unui cutremur apropiat. În Japonia, faptul este bineînţeles indiciu de alertă.. Autorul rus al amintitei cărţi, P.I. Marikovski, face referire şi la experienţa românească : cu cinci zile înainte de cutremurul din 10 Noiembrie 1940, râmele au apărut într-o măsură surprinzătoare ; la cutremurul din 4 Martie 1977, au apărut cu 12 ore înainte chiar şi în locurile

46

în care mai era zăpadă. Cutremurul înseamnă mişcarea solului, iar aceasta periclitează viaţa unor organisme somatic – fragile . Cercetătorii semnalizează şi „tablouri” înşelătoare. Este cazul unor module de vreme umedă în plină iarnă, desemnate în limba romană prin termenul de „moină” . Lipitorile se agită în acvariu cu 2-3 ore înainte de cutremur; Moluştele dovedesc şi ele, la fel, o sensibilitate observabilă; melcii de grădină îşi părăsesc adăposturile ; moluştele marine (caracatiţele) se retrag în adâncul mării, astfel încât cu câteva zile înainte se diminuează cantitatea pescuită . Artropodele constituie cea mai amplă grupă animală de pe glob, iar în cadrul ei, insectele predomină masiv. Se cunoaşte sigur astăzi că artropodele acvatice (creveţii şi crabii) sesizează cutremurele cu precizie. Ieşirea pe mal a crabilor înaintea cutremurelor din 1855 şi 1933 este un fapt cert. În Japonia, ieşirea miriapodelor din ascunzişurile lor este indiciul sigur al unui cutremur iminent. Mişcările telurice sunt sesizate fin de către insecte, mai ales de cele cântătoare (cosaşii, greierii); această capacitate s-a format filogenetic din nevoia de supravieţuire în faţa inamicilor ce se apropiau generând o vibraţie fină. Iată că în natură, chiar nevertebratele îşi folosesc acuitatea auditivă şi disponibilitatea de a cânta pentru siguranţa vieţii. Bătăile inimii, cu efectele extrafine ale trepidaţiei solului sunt receptate de către insectele cântătoare. Înţelegem că tăcerea este o virtute, mai importantă pentru viaţă decât reacţia motrică şi cântatul. Trecerea omului prin stepă provoacă tăcerea insectelor cântătoare pe un culoar de cel puţin 20 m. lăţime ; insectele sesizează, se crede, şi câmpuri luminoase, acustice, termice, electrice, bioenergetice.

47

Sunt supoziţii relative la sensibilitatea la cutremure a lăcustelor şi libelulelor când zboară în masă . Certă este părăsirea furnicarelor de către furnici, cu larve cu tot ( 1898 – Japonia, 1908 – Neapole, 1948 – Ashabad). Care specie ? – se întreabă cercetătorul, că doar există 20.000 de specii, cu particularităţi biologice şi comportamentale definitorii! Se estimează că furnicile au trecut la o viaţă socială în urmă cu 25 de milioane de ani. Amenajarea cuiburilor în pământ în ansambluri arhitecturale de anvergură, viaţa deosebit de complexă, organizată social pe statute şi roluri, dar şi travaliul de o energie impresionantă necesar construirii de puţuri pentru apă ce ating şi 50 de metri, fac ca ataşamentul furnicilor din familia Messor (ce trăiesc în stepele sudice ale Europei şi Asiei) pentru „vatră” să fie „pe viaţă şi pe moarte”. Aceste furnici, numite popular „cositoare” (datorită modului de hrănire: taie ierburile pentru a le lua seminţele şi a le depozita în cămări subterane) nu-şi părăsesc habitatul decât la sesizarea unui pericol fatal . Mulţi martori oculari au relatat cum, înaintea cutremurelor catastrofale (cum au fost cele de la Tokyo, Neapole şi Ashabad), furnicile şi-au părăsit trudnic-elaboratele habitate subterane, migrând în masă, alertate, cărând larve, hrană şi apă. Se impune atenţiei, pentru discernere, cazurile în care, după o grea hibernare, furnicile ies precipitate pe sol pentru a se încălzi, îngrămădite (deci într-un mod eficient), în formaţiuni atât de mici încât să beneficieze de soare şi aer . În mod sigur oamenii nu de la furnici şi albine au învăţat că viaţa socială deserveşte viaţa individuală ca potenţă şi fiabilitate, dar izofuncţionalitatea este frapantă; ceea ce provoacă pe cercetătorul în domeniul Psihologiei comparate este fenomenul decalajului disruptiv: „Conştiinţa a ridicat omul

48

la o aşa înălţime de la care, căzând, coboară mai jos decât l-ar opri instinctul „ – bine-cunoscuta mirare exprimată de filosoful american John Dewey. Revenind la misterul fiinţelor sociale care îşi construiesc minuţios, în colaborare şi pentru durată, locuinţa, ne întrebăm dacă albinele (mai cunoscute nouă, - cele melifere sălbatice) au în comportamentul lor elemente ce semnalizează cutremure . Zgomotul surprinzător în stup, locul neobişnuit de aşezare a roiului, părăsirea stupului cu 10-30 de zile înainte de cutremur, - au fost indicii semnalate în antichitate, în China şi Roma. Vertebratele. Peştii. În materie de sensibilitate a peştilor faţă de cutremure, experienţa japoneză este cea mai valoroasă întrucât peste 80 % dintre cutremurele din zonă s-au produs în largul mărilor . Pescăritul este o profesie importantă deoarece în hrana japonezilor peştele este prioritar . Dintotdeauna, un vast câmp de observaţie vizând fauna mărilor, a remarcat fenomene ce au fost interpretate în diapazonul prozaic – legendar. Tema „peştii-prevestitori ai cutremurelor” este relativ recentă, dar deosebit de productivă în planurile faptic şi interpretativ. Apariţii sau disparaţii surprinzătoare de specii au fost înregistrate din cele mai vechi timpuri şi puse în contingenţă cu evenimente remarcabile. Dintre cele 400 de specii ale familiei câinilor de mare, ce trăiesc în mâlul de pe fundul râurilor şi lacurilor, un peştişor albastru şi tărcat se ridică la suprafaţă cu câteva ore înainte de cutremur . Japonezii au remarcat prezenţa surprinzătoare la suprafaţă a apei a unor masive bancuri de peştişori tărcaţi, mai ales că ei nu sunt văzuţi niciodată când nu sunt cutremure. Întrucât agitaţia la suprafaţa apei a acestui peştişor se produce şi la cutremure mici, dacă se află aproape de epicentru , dar nu la cutremure mari când distanţa de epicentru este mare, se presupune că este vorba de o energie electrică. Într-o

49

ţară cu o sensibilitate seismică excesivă (3-4 zilnic), atenţia pentru peştişori senzori este deosebită. Atât micuţul câine de mare tărcat, cât şi alte soiuri de acvariu sunt omologate pentru cultură domestică în scop de alertă seismică. Avertizarea cu câteva ore înainte a unui cataclism natural înseamnă o virtute naturală cu valenţe umanitare şi economice majore . Ridicarea peştilor la suprafaţă şi staţionarea lor în această poziţie inedită chiar cu o lună înainte de catastrofă, ba chiar aruncarea în disperare pe ţărm, au fost semnale certe ale cutremurului din 15 Octombrie 1834, din Carpaţi (săreau pe ţărm peştii din râurile Latoviţa şi Tisa) . Această disperată părăsire a mediului acvatic sa soldat adesea cu sacrilegii în masă . Datele apar senzaţionale din perspectiva „furtunilor subterane”, cum sunt numite cutremurele . Dar confuzia intervine cumulându-se date date despre eclipse şi pandemii (în Evul Mediu, ciuma sau „Moartea Neagră” a fost anticipată prin aceleaşi reacţii stranii ale peştilor) . Substanţe chimice, gaze, potenţiale electrice sau magnetice, trepidaţii şi zgomote, - pot reprezenta stimuli pentru senzori foarte fini . Cert este că pescarii, observatori pecuniari ceas de ceas ai apelor, au sesizat de nenumărate ori relaţia dintre

cutremurele de pământ şi cantităţile de peşte recoltat. Mai frapant este faptul apariţiei la suprafaţă a peştilor de adâncime, care în mod obişnuit, nu-şi părăsesc mediul lor de vieţuire şi nu sunt văzuţi. De exemplu, ţiparii japonezi ce trăiesc la adâncimea de 500 de metri în mare, în anul 1933 au apărut la suprafaţă cu câteva ore înainte de cataclismul seismic ce a afectat insula japoneză Honshu; într-o zonă apropiată a fost prins un ţipar ce trăieşte la 1.000 de metri adâncime ; apariţiile au precedat un cutremur ce a provocat pieirea a trei mii de persoane . În anii ’60 s-a lansat public un manifest către întreaga lume de a

50

sesiza apariţia la ţărm şi prinderea unor peşti de mare adâncime, fenomenul fiind semn al iminenţei unui cutremur. Despre Amfibieni sunt puţine date privind comportamente specifice avertizării seismelor. Tratatele consemnează alerta din anul 1537, la Bodensee, dată de expansiunea peştilor şi broaştelor spre băltoace, într-un vacarm de orăcăieli şi lătrat de câini . Reptilele. În istoria dezastrelor seismice, aceste vertebrate şi-au câştigat statutul de senzori excepţionali . Zoologii au definit un atribut vital la reptile: temperatura corpului lor este direct condiţionată de temperatura mediului ambient (sunt animale poichiloterme). „ Instinctul generic” al vieţii le face ca iarna să hiberneze în vizuini de adâncime, de regulă cucerite de la rozătoare. Le este confortabilă o temperatură fără variaţii tulburătoare. Nu se cunoaşte mecanismul fiziologic dar, din analiza fenomenologiei a numeroase cutremure cert este că, depăşind toate performanţele aparatelor seismice, reptilele semnalizează chiar cu o lună şi jumătate înainte un cutremur catastrofic . Este vorba de sesizarea unor câmpuri fizice conexe mişcărilor tectonice . Receptarea radiaţiilor infraroşii, oricât de slabe emise, de vieţuitoarele preferate ca pradă, este o capacitate identificată de biologi, justificând abilitatea vânătorii micilor animale în condiţii de întuneric absolut . Spiritul de observaţie pus în slujba vieţii şi a siguranţei a remarcat valenţa predictivă a agitaţiei şerpilor : în Mexic , Cuba, Italia (1805), Turcmenia (1948), China (1975), Uzbechistan (1976) etc. Păsările. Prevestesc cutremurele printr-un comportament neobişnuit . Găinile refuză să revină la coteţe cu mult înainte de cutremure, cotcodăcesc, refuză să mănânce, efectuează zboruri haotice.

51

Gâştele iau poziţie de atac, întinzănd capul înspre pământ, ţipând fără motiv, încearcă să zboare cu găgăit strident; raţele ies din apă pentru a dormi pe mal în locuri total nefamiliare. Vrăbiile, berzele, porumbeii, ciorile, rândunelele, se agită, părăsesc cuiburile şi teritoriile, zburând fie departe, fie spre locuinţele oamenilor. Coliviile cu păsări de apartament devin medii de agitaţie puternică şi continuă. Graurii care iernează în hale dezafectate se înghesuie să părăsească locaţia într-o aşa viteză că miile de exemplare se împing, „se calcă în picioare”, iar odată ajunse în peisajul apropiat se opresc în frig până la încetarea cutremurului. Nu oricine poate avea fazani în gospodărie să-i poată observa. În Japonia este cunoscut faptul cert că Phasanius versicolor simt cele mai fine trepidaţii telurice şi avertizează din timp cataclismul prin agitaţie şi ţipete stridente. Apar însă confuzii, deoarece fazanii reacţionează la fel când văd câini sau pisici şi când aud împuşcături. Trebuie deci să aibă acest discernământ pentru a fi siguri de iminenţa seismului (Acuitatea senzorială a fazanilor este cunoscută vânătorilor: dacă aceştia sunt încălţaţi, păsările îşi iau zborul chiar de la o distanţă mai mare decât bătaia puştii). Caii – într-o îndelungată perioadă de domesticire, au dat dimensiuni noi potenţialului uman de acţiune şi demnitate. Zoologii apreciază că, prin domesticire, acuitatea diverselor modalităţi senzoriale s-a diminuat. Iminenţa cutremurului este însă sesizată prin reacţii specifice, de neconfundat: intră într-o alertă totală, devenind neliniştiţi, temători, refractari faţă de hrană; nechează panicaţi, se ridică în două picioare chiar când sunt înhămaţi la un atelaj, lovesc cu copitele pentru a ieşi din adăpost, dărâmă obstacolele şi, când reuşesc, aleargă departe; tot organismul lor

52

devine un vibrator, depărtându-şi picioarele pentru o mai mare stabilitate, sforăie, tremură şi parcă în virtutea prieteniei cu omul, îi imploră ajutorul. Bovinele – manifestă o agitaţie neobişnuită înainte de cutremur, mugesc puternic şi des, scurmă pământul cu copitele, dau cu coarnele în pereţii grajdului, aleargă rotit fără a urmări ceva anume, se tăvălesc pe pământ; se schimbă metabolic, dând lapte mai puţin, născând înainte de vreme, refuzând să mănânce, părăsesc păşunea, se împung între ele. Toate aceste reacţii preced cutremurul cu câteva ore, pentru ca imediat înainte de şoc să se liniştească . Oile - Aceste animale blânde, liniştite şi ascultătoare, sunt diferite de strămoşii lor sălbatici, şi-au păstrat mai mult simţul turmei şi al obedienţei faţă de lider, inclusiv de păstor. Toate calităţile specifice se diminuează semnificativ înainte de cutremur: devin neascultătoare, lovesc cu copitele, behăie, se strâng în grupuri şi privesc speriate. La primele şocuri cad la pământ . Porcii. O manifestare se întinde pe mai multe zile, dar se intensifică de regulă cu 1-2 ore înainte de seism: violenţă faţă de îngrădiri şi între ei, refuzul hranei. Câinii. Desprinşi din haitele strămoşilor şi ieşiţi din vizuini, carnivori cu reflexe iuţi la detectarea şi urmărirea prăzii, câinii de astăzi deservesc omul cu credinţă şi consolează pe omul singur şi pe pacientul în convalescenţă. Chiar fără dresaj special se înţelege cu omul prin gesturi şi lătrat, comunicându-i şi de la mare distanţă felul, cantitatea şi calitatea vânatului. Cu ocazia prezentării unor cutremure importante descrierii s-au exemplificat manifestări prevestitoare şi intervenţii prompte ale câinilor pentru salvarea locatarilor.

53

Atenţia omului este atrasă de agitaţia şi lătratul fără motiv aparent, dar mai ales de urletul lugubru ce duce la disperare pe stăpân. Perioada de anticipare este de 10 şi chiar 30 de zile, timp în care forţează apropierea de om. Au fost cazuri când nici un alt animal de curte nu a reacţionat când câinii , zile la rând, se agitau, beau multă apă şi urlau . (exemplu, cutremurul din Anatolia, 1976). Femelele au grijă deosebită pentru căţei, cărându-i din loc în loc, căutând siguranţă. Pisicile – sunt ataşate mult mai mult teritoriului decât omului, de aceea poate că sunt supuse dresajului într-o măsură neînsemnată, iar domesticirea nu le-a diminuat hard-ul instinctual. Teritoriul şi-l determină după oportunităţile de confort şi vânătoare. Gospodarii ştiu prea bine că atunci când îşi demolează vechea casă pentru a o reclădi, pisica se agită o jumătate de zi, miaună disperată printre picioarele stăpânilor, cu care se giurgiulise şi dormise, ca mai departe să se aciuiască pe la o altă locuinţă (care o acceptă). În contrast, câinele dovedeşte „credinţă totală”, nedezlipindu-se de stăpân în toată perioada şantierului noii locuinţe. Manifestările pisicii înainte de cutremur sunt specifice : fie miorlăie tare fără vreo nevoie reală, cu părul zburlit, ochii strălucitori şi urechile lipite pe cap, fie dispar în tăcere din casă, cărându-şi în gură puii, în altă locaţie, chiar în altă localitate . Intervalul de reactivitate la evenimentul teluric se întinde între câteva zile şi câteva minute . Rozătoarele. Urmează şerpilor în gradul de sensibilizare la cutremure. Şobolanii, cu viaţa lor discretă şi nocturnă, ies în locuri deschise, aleargă, chiţăie, fără să se sinchisească de oameni (duşmani tradiţionali şi neiertători). Agitaţi, se lovesc unii de alţii, chiţăie, se strâng în grupuri şi pleacă în alergare prin localităţi, la întâlnirea cu omul încremenesc de pot fi

54

prinşi fără efort. Comportamentul preventiv începe cu o lună înainte, iar revenirea la vatră are o latenţă tot atât de mare . Sensibilitatea şobolanilor este notabilă şi prin faptul că se manifestă şi la o distanţă de 120 de Km. de epicentru. Un aspect încă neelucidat este care specie de şobolani are un comportament mai edificator; dacă, mai răspândit în locuinţele oamenilor sunt şobolanul cenuşiu (Rattus norvegicus) şi cel negru (Rattus rattus), în Asia mijlocie se întâlneşte Rattus rattoidas; şoarecele comun, Mus musculus face parte dintr-o specie care are multe alte reacţii complementare, dar nici una observate sistematic . Alte rozătoare, precum hârciogii (popândăii) au dat semnale sigure la mai multe cutremure : cu câteva luni înainte migrează masiv din epicentru, chiar când este timpul de hibernare ; sensibilitatea lor se explică prin faptul ca vizuinile lor sunt săpate în maluri, unde pericolul surpărilor letale este crescut . Dintre antropide, cimpanzeii s-au dovedit a fi prevestitori de cutremure ; şocurile subterane greu de perceput provocau neliniştea lor în parcurile de pe ţărmul Californiei (zona San Andreas) ; simţeau o mai mare siguranţă în copaci . Şi la Managua (Nicaragua), cu câteva ore înaintea cutremurului maimuţele au intrat într-un vacarm nemaivăzut . Cerbii – aceste animale demne în habitatele împădurite, din agitaţie şi nelinişte, au ajuns să vagabondeze în grupuri prin oraşe, în pofida duşmanilor şi trecătorilor (1896, Ryuki, Japonia) . Delfinii . Înţelepţii şi generoşii mărilor, cu câteva ore înainte de seism apar în număr mare la ţărm, parcă spre confesare cu oamenii, pe un tărâm mai sigur .

55

În concluzie, iscodind sufletul animalelor prin observarea modurilor de rezolvare a problemelor teritoriale de habituare, perpetuare etc. omul reuşeşte să se vadă pe sine ca într-o oglindă . Este dezamăgit să constate că în materie de sensibilitate (epicritică) la efecte subliminale ce preced seismele, nu se recunoaşte, deşi „faţa sa istorică îi este brăzdată” de repetate şi surprinzătoare tragedii . Cu un portofoliu instinctual diminuat de îndelungata-i evoluţie socială (în cursul căreia experienţa acumulată şi cristalizată în concepte , instrumente şi artă, a estompat reglajul ereditar), omul a pierdut sensibilitatea la energiile emanate de mişcările subterane. Sunt date statistice care atestă efecte fiziologice notabile în orele dinaintea seismului : nelinişte „fără obiect”, atacuri de cord, luminiscenţe la conturul obiectelor, insomnie; după seism: - vomă, sete, apatie, nonapetenţă culinară. Multitudinea observaţiilor, fie ele întâmplătoare sau sistematice, au avut dintotdeauna asupra omului efectul major pe care l-a generat arta : dă de gândit. Similitudinea este explicabilă prin adresa comună: omul frământat de destin, preocupat până la obsesie de controlul stupidităţii.

COORDONATE PSIHOECOLOGICE ALE RAPORTULUI OAMENILOR CU ANIMALELE

Într-o viziune comparatistă, zoologii afirmă într-un acord deplin că Homo sapiens este o specie extraordinară, împuternicită şi înnobilată de efectele emergente ale propriilor acţiuni, depozitate în multiple forme, preluate şi dezvoltate continuu. A străbătut prin toate mediile, - terestru şi subteran, acvatic şi subacvatic, aerian şi cosmic, macrocosmic şi

56

microcosmic. Planetar apreciind, specia noastră s-a dezvoltat rapid şi de aceea, ca proaspeţii îmbogăţiţi, suntem frământaţi de întrebări privind originea noastră. Psihoecologic, reglajul psihic se raportează nu numai la caracteristici de specie şi la nişele respective marcate în mediu, ci şi la raporturile interspecifice pentru care ambientul oferă permisivitate de relaţionare. Cunoscutul cercetător britanic Desmond Moris, a întreprins numeroase studii asupra comportamentului animalelor şi a publicat 11 cărţi ştiinţifice (astăzi trăieşte la Oxford şi are 82 de ani). Traiectul cel mai original în demersul său ştiinţific este perseverenta raportare a omului la animale („Oameni şi şerpi”, „Oameni şi maimuţe” etc.) Când se ocupă numai de comportamentul uman, nu găseşte un alt titlu mai respectabil (faţă de filiaţie) decât cel de „Maimuţa goală” (The naked Ape). În capitolul 8 al acestei cărţi, publicată în mai multe ediţii începând cu 1967 (publicată şi în româneşte în 1991, Bucureşti, Editura Enciclopedică), conceptualizează raportul oamenilor cu animalele prin derivare din cinci forme sau moduri alternative în care se relaţionează speciile pe planeta noastră: pradă, simbionţi, competitori, paraziţi sau prădători. Pentru specia umană, cele cinci categorii formează conduita generic numită economică, la care se mai racordează alte trei „dimensiuni de interes” sau conlucrare: ştiinţifică, estetică şi simbolică. Lista speciilor ce constituie de-a lungul istoriei umane pradă este imensă, definindu-l pe om un prădător. D. Moris condamnă ferocitatea „maimuţei goale: „Undeva, cândva, ea a ucis şi a mâncat aproape orice animal pe care v-aţi da osteneala să-l pomeniţi. Dintr-un studiu asupra rămăşiţelor preistorice cunoaştem că acum circa o jumătate de milion de ani,

57

numai într-un singur loc, vâna şi mânca specii de bizoni, cai, rinoceri, cerbi, oi, mamuţi, cămile, struţi, antilope, bivoli, mistreţi şi hiene” (p. 176). Animalul de pradă din om şi-a format o tendinţă nouă, pentru o mai eficientă stăpânire: domesticirea unor specii, cel puţin în ultimii zece mii de ani. Primele animale ce au acceptat prietenia (nu dezinteresată!) a omului au fost oile, caprele şi renii; cu trecerea la activitatea agricolă, au mai apărut în preajma omului cornutele şi porcii (inclusiv bivolul indian); întâlnirea a fost în fapt o confruntare, că acestea găseau recoltele mult mai comode pentru jaf culinar. Dintre păsări, cu milenii în urmă au fost domesticite găinile, gâştele şi raţele, curcanii, bibilicile, fazanii. În culturi piscicole domestice au fost „aclimatizaţi”, ţiparul, carasul auriu şi crapul. Simbioza, al doilea gen de relaţii interspecifice, reprezintă o convieţuire a două specii diferite în folosul ambelor. Un exemplu larg cunoscut este convieţuirea continuă dintre păsărelele buphagus şi unele copitate mari: rinocerul, bivolul, girafa; animalele însele nu se pot apăra de paraziţii pielii, dar acest service de higienă şi sănătate îl asigură micile zburătoare zglobii care astfel îşi obţin o hrană suculentă. Simbioza om-animal, chiar dacă primul îl mănâncă pe al doilea, nu înseamnă pradă, deoarece partenerul animal este menţinut ca specie, asistat şi chiar ameliorat; autorul lucrării citate numeşte acest raport „simbioză părtinitoare” (p. 178), deoarece omul exploatează partenerul, controlând întreaga situaţie, în timp ce animalele „nu au de ales”. Se consideră că cel mai vechi simbiont în istoria naturală a omului a fost câinele; poate cu 10000 de ani în urmă, câinele sălbatic era concurentul de temut al omului în activitatea de vânătoare a animalelor mari: excela în

58

viteză, în spiritul de haită, tactică de gonire, învăluire şi săritură, miros şi auz. Omul avea nevoie de pază nocturnă a habitatului şi de însoţitor la vânătoare; probabil, puişorii blânzi, inofensivi şi uşor de dresat prin recompensă, gesturi şi grai, au devenit repede „credincioşi” stăpânului, nu-l părăsea, ba mai mult, îl apăra de intruşi sau atacatori. Omul are vocaţia generalizării experienţei. Alte elemente de pradă au fost domesticite: caprele, oile, renii. Prin diversificare şi selecţie, s-au obţinut rase de câini şi de alte animale, cu virtuţi punctuale cerute de om. Vedem astăzi câini detectori de persoane rătăcite în munţi sau îngropate sub dărâmături, detectori de mine, substanţe halucinogene, afecţiuni canceroase; câini poliţişti şi câini terapeuţi. Şoimul a fost dresat pentru vânat, iar porumbelul pentru călătorii cu mesaje. Extinderea activităţilor agricole şi a depozitelor de cereale a necesitat o simbioză cu mici carnivore care să distrugă rozătoarele: pisica, dihorul şi mangusta. Animalele mari de povară au intrat în simbioză cu omul prin iscusinţa omului de a le dresa, întreţine coerent şi a le ameliora prin selecţii repetate. Caii, măgarii, vacile, renii, bivolii, cămilele, lamele şi elefanţii au dat omului o capacitate inestimabilă de transport de poveri şi de deplasare. O largă gamă de produse (pentru subzistenţă şi schimb) a fost oferita de vite şi păsări domesticite. Până şi insectele au fost atrase în simbioză pentru miere şi mătase. Competivitatea în materie de hrană şi spaţiu este a treia categorie importantă a raportului omului cu animalele. Fiinţele necomestibile şi neutile nouă sunt atacate şi distruse. Omul a ieşit victorios în lupta cu

59

pericolele, de la paraziţi, la carnivore, el însuşi ajungând să se înmulţească şi de cinci ori într-o sută de ani, de la 500 de milioane în 1800, la 7 miliarde în prezent. Fiorosul rechin este monitorizat de specialişti, cu implantare de cipuri şi urmărirea deplasării lui la distanţe de mii de mile marine. Şarpele veninos rămâne un misterios ucigaş fără foloase! În afara „modulului economic” al raportului dintre oameni şi animale, important este exerciţiul explorator (devenit prin veacuri activitate ştiinţifică). Şi în lumea insectelor, păsărilor şi animalelor se practică explorarea, ea fiind însă subordonată supravieţuirii (prin hrană, acuplare, luptă). La om, explorarea se „cristalizează” în concepte, instrumente, procedee tehnologice, - toate sistematic acumulate şi asimilate în succesiunea generaţiilor. Binele, succesul, emotivitatea de o nemăsurată diversitate

fundamentează atitudinea estetică a omului faţă de ambient şi de animale. Sunt animale frumoase şi animale urâte; relativitatea o dă vârsta, genul, cultura, starea de sănătate etc.

D. Morris defineşte, în sfârşit, atitudinea simbolică faţă de animale, în fond o înţelegere şi acceptare antropomorfă prin atribuire de calităţi umane. Ataşamentul pentru un animal este în funcţie de numărul de trăsături antropomorfe atribuite. Copiii preferă animalele mari asemănându-le cu părinţii ocrotitori; faţă de animalele mici, copilul devine părinte simbolic. Impăratul Napoleon îşi orna mantia cu albine de aur, simbol al hărniciei şi al produsului fericit prin toate calităţile sale. Animalele primejdioase displac tot din considerente antropomorfe. Autorul inserează o listă de zece animale: şarpele, păianjenul, crocodilul,

60

leul, şobolanul, sconcsul, gorila, rinocerul, hipopotamul, tigrul. Un argument al resorturilor antropomorfe este schimbarea reactivităţii interspecifice în funcţie de vârstă; sunt definite şapte trepte, începând cu faza infantilă, terminând cu cea senilă (a interesului sporit pentru păstrarea şi conservarea animalelor, de fapt proiectarea propriei dorinţe de a-şi prelungi existenţa pământeană).

SOCIOBIOLOGIA

Prea recentă şi prea înrădăcinată în darwinism pentru a nu fi controversată : conceptul se impune în 1975, prin tratatul cu acest nume, elaborat de Ed. Wilson, profesor de Biologie la Universitatea Harward (Cartea este tradusă şi în limba română în 2003, la Editura „Trei” ). Obiectul de studiu al acestei noi discipline ştiinţifice îl constituie „baza biologică” a oricărui comportament social (în formularea lui Denis Buican, profesor român la Sorbona) sau, în exprimarea lui Ed. Wilson (în prefaţa din la ediţia din 1979) , „biologia populaţiilor” (vertebrate şi nevertebrate) . Autorul studiase populaţiile de insecte, publicase cartea „The insect societies” (1971), trecuse la studiul aceleiaşi teme în lumea vertebratelor şi, acum, fonda o ştiinţă de sinteză (chiar aşa este intitulată cartea, Sociobiology : The New Synthesis, 1975 . Cu modestia cercetătorului ştiinţific de succes, profesorul Wilson atribuie valoarea tratatului emulaţiei colegilor şi studenţilor care au receptat prompt şi analitic capitolele elaborate şi oferite succesiv, i-au oferit literatură, filme şi material grafic ; suportul public i-a fost acordat de diferite societăţi ştiinţifice şi de către „National Science Fondation” .

61

Cele trei părţi ale tratatului urmăresc parcă să rezolve consistent o temă rezultată dintr-un dialog mitologic indian, - „Sufletul nici nu ucide, nici nu va fi ucis”, plasat ca motto al lucrării : I. Evoluţia socială (începând cu „Moralitatea genei”) ; II . Mecanismele sociale şi III . Speciile sociale . În cartea lui D. Buican „Revoluţia evoluţiei”, P.U.F., 1989 (apărută în româneşte în 1994, Edit . Ştiinţifică ), întâlnim unele referinţe critice şi, în general, o imagine contradictorie a ideaţiei „Sociobiologiei” . Autorul francez de origine română avea deja opera şi cariera recunoscute, iar în anii ’90 a ţinut prelegeri de înalt interes în Aula Academiei Române . Cu un an înainte, în 1993, în Editura Academiei Române apăruse al 2 – lea volum din tratatul „Din lumea mamiferelor”, de D. Murariu ; curios, nici o referire bibliografică la cei doi autori invocaţi mai sus . Patosul lui Wilson de a contribui la reformularea pe baze naturaliste a ştiinţelor sociale a creat controverse ; „biologizarea” ştiinţelor sociale ar fi un reducţionism neadmis nici de ştiinţe, nici de teologie ; prin aserţiunea generalizatoare că „libertatea noastră nu este decât o iluzie”, sociobiologia îşi pierde din atractivitate, sfidând experienţa socială de milenii ce a însemnat eliberarea gradată prin cunoaştere, cultură, civilizaţie şi jertfă . Se impun atenţiei o serie de pattern-uri experienţiale ce menţin o viaţă socială, cu statute, roluri, cooperări în utilităţi bazale . Fenomenologia bogată, dar contradictorie, privind viaţa societală a insectelor a căpătat o interpretare consistentă începând cu W. D. Hamilton, autorul studiului „The genetical evolution of social behaviour”, 1964, în „Journal of Theosetical Biology, vol. 7, pag. 1 – 52 .

62

Cercetătorul englez explică cel mai reprezentativ comportament societal altruismul, prin transferul funcţiei selecţiei naturale de la individ (fenotipul trecător), la comuniune ( genotipul familial) : - lucrătoarele dintr-un stup sunt femele sterile, deci fără transmitere genetică ; misiunea lor este însă generoasă ; - îşi hrănesc matca şi larvele (matca trăieşte câţiva ani, pe când ele doar câteva săptămâni), produc mierea şi păzesc stupul ; este un altruism autentic asigurat de o moştenire de 75 % din genele părinţilor (matca şi trântorul), aceasta pentru că tatăl este haploid, are deci „n” cromozomi, iar nu diploid ( 2n) ; albinele surori sunt deci mult mai apropiate genetic decât o mamă de o fiică (cu 50 % comunalitate genetică). Acest mecanism genetic este invocat de Hamilton pentru a explica altruismul martiric al albinelor lucrătoare (tablou preluat de la M. Maeterlink, exeget al studiului vieţii albinelor) : în întunericul absolut al stupului un intrus poate provoca o agresiune asupra uneia sau mai multor albine lucrătoare ; celelalte surori declanşează o răzbunare în masă, cu preţul jertfei de sine ; în afara stupului însă, la agresiunea bicisnică ce poate distruge chiar un fagure întreg, cu lucrătoare cu tot, nici o albină-soră nu intervine cu răzbunare ; dimpotrivă, manifestă o grijă meticuloasă pentru a „recupera bunurile”, strângând mierea din fagurii striviţi, mişcându-se grăbite peste cadavrele suratelor . Asemenea comportamente dau de gândit asupra diferenţei dintre oameni şi animale, dintre moravuri (şi aptitudini) şi instincte . Aceasta a fost preocuparea majoră a lui Karl von Frish, laureat al Premiului Nobel, autorul lucrării „Vie et moeurs des abeilles”, edit. J’ai lu, Documents, 1974 . Deci, sacrificarea pentru binele public este o aparenţă amăgitoare şi trebuie

63

apreciată cu precauţie . În condiţii de normalitate, când matca stupului este în funcţie pentru câţiva ani, albinele se sacrifică (prin muncă şi apărare) pentru fraţi, iar nu pentru fii (în tot cursul vieţii lor de 4 – 5 săptămâni) . Dealtfel, la termite, ce sunt colonii cu masculi diploizi, apropierea de fii este mult mai semnificativă decât ataşamentul faţă de cohabitanţii neutrii. Un modul comportamental cu funcţie de pilon al construcţiei arhitecturale intraspecifice se dovedeşte a fi comportamentul virtual. Abordarea acestei teme în literatura etnologie are o înaltă frecvenţă şi atractivitate. Un moment remarcabil este apariţia în 1971 a cărţii „Le comportement rituel chez l`homme et l`animal”, de J. Huxley (coord.), Paris, Galimard. Curiozitatea este provocată de autonomia dintre disponibilitatea ludică (considerată mult timp un epifenomen de gratuitate) şi vectorul selecţiei naturale cu punctul de aplicaţie în “cel mai puternic” şi cu sensul “perfecţionarea specifică”. Lupta dintre şoim şi porumbel este modelul cel mai agitat în analiza şi interpretarea comportamentului ritual; evident, pentru a evita rănirea letală, porumbelul este cel care nu se lasă atras în escaladarea violenţei, în teritoriul “oferit” de şoim. Comportamentul ritual este un câştig al evoluţiei, deoarece contribuie la conservarea speciei. A fost studiat în situaţie de apărare a teritorialităţii pentru hrană, autoritate şi curtare. Este în fapt o competiţie, iar strategiile de succes pot fi multiple (şi evitarea luptei este una dintre ele: în comportamentul uman, “dezangajarea” este un problem solving eficient în balanţa avantajelor). Denis Buican în “Revoluţia evoluţiei” citează studii experimentale efectuate pe păsări, fluturi, babuini, lupi (p.234-237). Atitudinile de umilinţă sunt mai eficiente, evident, la congeneri, deoarece semnalul trebuie înţeles de ambii combatanţi (K. Lorenz a semnalat la câini

64

polari gestul “execuţiei în gol” a adversarului: imobilizându-l, învingătorul îşi întinde botul spre gâtul supusului, dar în imediata apropiere închide gura pentru a nu-l răni). Un al treilea gen de comportament social în slujba individului este solidaritatea defensivă a fiinţelor mici faţă de un atacator mare şi puternic. Cazuri ale mobilizării rapide şi de efect sigur sunt întâlnite la rândunele, corbi, stăncuţe alpine, lupi, maimuţe, pinguini. Biologul român de la Sorbona a surprins tabloul majestuos al intervenţiei unor mase compacte de rândunele din Câmpia Română împotriva unei păsări mari de pradă, cum este şoimul. Solidaritate este scutul pentru apărarea cuiburilor împotriva agresivităţii interspecifice (dar şi intraspecifice, cum este cazul pinguinilor şi a păsărilor de curte, la care conflictele se aplanează prin intervenţia congenerilor autoritari. O observaţie interesantă (sugestivă pentru înţelegerea condiţiei umane) o prezintă autorul citat: în captivitate, comportamentele de “menţinere” iau întorsături ultraparadoxale; a urmărit cu studenţii săi cum un porumbel adult a rănit un pui şi a continuat să-l lovească până la moarte; erau păsări captive într-un cotlon al clădirii universităţii. În condiţii naturale, cercetătorii au urmărit scene în care un babuin depăşit de lupta cu un advresar, a implorat cu priviri şi gesturi repetate pe un al treilea să-i vină în ajutor (acesta nefiind membru al familiei). Generalizările în Sociobiologie trebuie să păstreze cadre de precauţie. La o specie de maimuţe denimită Langurul cenuşiu, se întâlnesc fenomene de genocid în cadrul aceleiaşi populaţii. De regulă, masculul dominant “face legea” în “haremul” său (menţinut pentru putere şi distincţie), în văzul grupului de celibatari: lupta pentru dominarea femelelor se finalizează cu

65

uciderea progeniturilor tinere ce se alăptează încă, pentru a-şi asigura astfel o nouă perioadă de rut. Este, evident, o pierdere genetică, neacceptată de mame, care se luptă, apelând şi la masculi deja subordonaţi stăpânului, dar şi la tactici de camuflaj şi ipocrizie. Vectorul economiei genetice nu este însă anihilat în toate societăţile de maimuţe; se instaurează şi ierarhii, în care mai multe “haremuri”, coabitează fără lupte. Comunicare (inclusiv expresia emoţiilor) şi tradiţia locală dau un colorit specific comunităţii. Specia umană a instituit, prin îmbogăţiri succesive o cultură a altruismului, neagresiunii, emaptiei, generozităţii, a eticii cognitive şi creatologice. Mijloacele civilizaţiei, amplificate istoric prin problem solving inteligent, sunt puse în serviciul realizării potenţialităţilor de limbaj şi cooperare, fie ele ereditare sau “clădite” în cursul evoluţiei istorice. Decalajele sau “intervalele”, cum le numea poetul Tudor Arghezi, în viaţa oamenilor şi a societăţii moderne, dau de gândit: cu atât mai profund, cu cât sunt raportate la “societăţile animale” cu cicluri homeostazice de milioane de ani.

VALENŢA PSIHOTERAPEUTICĂ A RELAŢIEI OM – ANIMAL, O TEMĂ ACTUALĂ ÎNTR-UN PROGRAM DOCTORAL

Doctorandă în cadrul Departamentului de Psihologie al Academiei Române, Maria Ardelea preia perspective istorice şi studiază „Terapia cu cai”, temă nouă în cultura şi Psihologia românească . La sfârşitul secolului 18, teoriile privind influenta benefică a animalelor de companie asupra omului au început sa fie aplicate in tratamentul tulburarilor psihice.

66

Un experiment in acest domeniu a iniţiat William Tuke, in Anglia, la Centrul Azil „The York Retreat”. Acest experiment a presupus aducerea in curtea Centrului a unui numar de animale, printre care iepuri, pescarusi, soimi si pasari de curte. Avantajele animalelor de companie au fost sistematic urmărite sub aspectul rolului terapeutic in tratarea bolilor fizice. Florence Nightingale, in „Note despre meseria de asistenta medicala”, (1880), a consemnat că un animal de talie mica este de cele mai multe ori un camarad excelent pentru persoanele bolnave si in special pentru cazurile cronice. B.Levinson este primul care a coordonat un studiu aprofundat asupra acestui gen de relaţie intre om si animal. „Animalele de companie reprezinta o oprire intre statii pe drumul de intoarcere catre starea de bine emoţională”, - a fost concluzia studiului . Pe la mijlocul anilor ’80 ai veacului ce s-a încheiat se dau explicaţii ştiinţifice pentru avantajele terapeutice manifeste ale companiei animalelor. Prima schimbare importanta a fost sesizată printr-un studiu de anvergura pe 92 de pacienti ai unei secţii clinice cardiovasculare. S-a

dovedit statistic că pacientii ce detineau animale de companie traiau un timp mai indelungat decat ceilalti (Friedman). Studiul respectiv a condus la următoarele concluzii: 1. animalele sunt capabile să inducă o stare de inhibitie psihologica a frământărilor sufleteşti, de relaxare printr-o focusare a atentiei si stabilitatea acesteia (Katcher); 2. animalele de companie provoaca oamenilor o reducere a stresului, deci o ameliorare printr-un suport societal inedit .

67

Căutând în istoria umanităţii, aflăm că animalele au avut o funcţie de helping in ceea ce priveşte tratamentul unor boli . Dacă spiritele mâniate ale animalelor erau, de cele mai multe ori, cauza unor boli, răniri sau şocuri, s-a dovedit însă că, spiritul protector al animalului putea fi chemat sa medieze procesul de vindecare . Aceste opinii au persistat si in era moderna, deşi credinţele in animism fuseseră anihilate in ultimii 1000 de ani. In Europa, in Evul Mediu, practicantii animismului fuseseră persecutaţi si asemuiţi vrăjitoarelor. In perioada Iluminismului, mentalitatea că animalele de companie sunt factori de socializare pentru copii si persoanele cu tulburari psihice a devenit foarte cunoscuta; la sfârşitul secolului al 19-lea, când exista deja o taxonomie a tulburărilor psihice, introducerea animalelor in spitale si azile a devenit o practică. Cu tot interesul fata de aceste prime experimente in terapia intermediata de animale, la inceputul secolului 20, acestea au fost inlocuite de medicina ştiinţifica axată pe inframicrobiologie, radiologie şi psihoterapie, toate luând amploare şi bază metodologică. Până in anii 1960 – 1970 discuţiile ştiinţifice despre rolul benefic terapeutic al animalelor de companie a intrat intr-un con de umbra. Această problematică a fost reluată de către binecunoscutul terapeut Boris Levinson. Interesul recent faţă de potenţialul terapeutic imens al companiei animalelor a fost initiat de un studiu ce a relevat un fapt deosebit de provocator : creşterea duratei vieţii persoanelor ce deţin animale de companie si au probleme de natura cardiacă. Acest studiu a deschis calea altor cercetari ce au avut ca rezultat definirea efectelor de relaxare sau imbunătăţire a nivelului de sănătate pe termen lung : compania animalelor reprezintă o sursă pentru suportul benefic de un tip social deosebit. In ciuda

68

acestor revelaţii recente, efectele terapeutice pozitive ale companiei animalelor continua sa fie foarte putin dezbătute in literatura medicala şi ignorate în alocarea de fonduri pentru cercetare. Se aşteaptă o abordare holistică a fenomenului, în termenii unor raporturi optime dintre potenţial, performanţă, procedee de lucru şi tehnici de evaluare . Problematică şi bază teoretică Boris Levinson, in cartea sa „Psihoterapia copilului intermediata de animalele de companie”, 1960, descrie beneficiile aduse de câinele său în şedinţele de consiliere a copiilor si tinerilor, oferind numeroase exemple in care animalele optimizează efectele terapeutice. Psihoterapia intermediată de animale (AAT) este o intervenţie ce vizează valorificarea terapeutică a relaţiei amicale, progresive, acţiona – ludică dintre pacient şi animal . Psihoterapia intermediata de animale este directionata de un profesionist in acest tip de terapie, care iniţiază, realizează efectiv şi evaluează programe interactive . Elementele cheie ale acestui tip de terapie includ obiective şi acţiuni specifice pentru fiecare individ in parte. Activitatea recreativă intermediata de animale (AAA) creaza oportunitati de tip motivaţional, educaţional, recreativ şi „resetări” terapeutice în schimbarea calităţii vietii. Acest tip de activitate are loc in medii variate, dar numai cu ajutorul persoanelor ajutoare si specializate, a unor

a voluntarilor, in asociere cu animalele de companie ce

indeplinesc anumite criterii. Elementele-cheie ale acestui tip de activitate evită formularea explicită către client a scopurilor terapeutice specifice, pentru evitarea setului de handicap .

69

Psihoterapia intermediată de cai (EFP) este un tip de terapie experienţială ce include, evident, caii ; poate include, dar nu este limitata doar la atat, mai multe activitati ecvestre, ca de exemplu mânuirea calului, ţesălarea lui, datul la coarda, călărie, conducerea unui atelaj sau voltijă. EFP este facilitata de un terapeut cu specializari in domeniu, folosindu-se de un cal ce trebuie sa indeplineasca anumite standarde. EFP inseamna o relatie terapeutica in derulare, cu scopuri si obiective clar stabilite de terapeut si receptată de clientul său. Hippoterapia este asistată de un terapeut ocupational, un fizioterapeut sau, în cazuri speciale de un logoped, toţi specializaţi in folosirea miscarilor calului pentru a imbunatati starea clientului / pacientului sau.Obiectivul punctual nu este a învăţa clientul să călărească un cal ;terapeuţii folosesc metode traditionale ca tratamentul de neurodezvoltare si integrare senzorială, integrând mişcarea calului ca parte a strategiei terapeutice. Scopurile includ imbunatatirea echilibrului, coordonarea poziţiei corpului, controlul motor fin, imbunatatirea articulatiilor şi dezvoltarea aptitudinilor cognitive în sarcini bine definite . Caracteristici intrinseci ale animalelor potrivite pentru terapie a) Reducerea anxietăţii şi a temerilor . Efectele de calmare sunt presupuse de ipoteza biofila (Biophilia Hypothesis), a lui E. O. Wilson (1984), care presupune că omul poseda o predispozitie genetica de a se orienta si a fi atras de alte organisme vii (Kahn, 1997), fiind vorba de „o tendinta innascuta de a se focusa pe viata si pe procesele acesteia” (Wilson). Brickel (1985) ofera o alta explicaţie, prin resorturi biopsihice generale, pentru posibilele beneficii anti – anxiolitice ale animalelor in

70

context terapeutic, – teoria învăţării. Conform acestei teorii, o activitate ce ofera placere se intareste (consolideaza) spontan si va avea şanse mari de a se intampla in viitor. Brickel sugereaza ca introducerea animalelor intr-un context terapeutic poate avea un efect de tampon (care amortizeaza) pentru a abate atenţia clientului de la un stimul generator de anxietate. Aceasta interfata permite automonitorizare si control în impact cu situaţii şi stimulări , contrar retragerii şi evitării . b) Mediere sociala . Practicienii si teoreticienii intervenţiilor psihoterapeutice cu ajutorul animalelor au sugerat ca acestea stimuleaza conversatia prin simpla prezenta si comportamentul lor bazal, facilitând un subiect de discutie neutru , extern, pe care oamenii isi pot focusa atentia . Mai multe studii au aratat ca oamenii sunt perceputi ca fiind mai veseli, mai prietenosi, mai putin periculosi si mai relaxati cand apar intr-un context sau poză alături de un animal prietenos, decât in absenţa acestuia. Dacă prezenţa unui animal îi creează terapeutului o imagine mai prietenoasa, mai vesela, mai putin amenintatoare si mai calma avem credinta ca unii clienti vor atinge un nivel de confort mai ridicat si aceasta într-o perioadă de timp scurtă. Prezenta unui animal incită la un subiect de conversatie neutru, in care clientul se implica uşor, ce poate duce mai tarziu la grabirea si intensificarea dezvoltarii aliantei terapeutice. c) Ataşament, nevoi sociale, instrumentări tranzitorii Un „obiect de tranziţie”, aşa cum a fost definit de Winnicott (1951), este un corp neînsufletit, cum ar fi o paturica sau o jucarie din plus, ce are

71

functie de suport pentru un copil , ajutând la reducerea stresului din faza initiala a separarii fata de persoana suportivă ( de exemplu, părinte). In context terapeutic, animalele sunt deseori descrise ca factori de reducere a stresului din fazele initiale ale terapiei, prin asumarea unui rol de confort si diversiune, pana in momentul stabilirii legăturii terapeutice. Animalele pot juca deci rolul de figuri de care te poti ataşa, deci de obiecte tranzitorii. „Ataşamentul” instituie o relaţie emoţională de lunga durata, pe când aspectul „tranziţional” înseamnă o trecere de la o anumita stare la alta, fără legătură emoţională de lunga durata.

Animalele ca factori ai schimbarii cognitive si comportamentale a) Aspectul cognitiv şi socio – cognitiv Teoriile cognitive si socio – cognitive surprind o relaţie continuă şi reciprocă între cogniţia, comportamentul si mediul individului. Telul acestui tip de terapie este sa aduca schimbari pozitive in perceptiile proprii, – in acest fel si asupra comportamentului, – ca mai apoi sa conduca la

imbunatatiri in sfera increderii in sine, a eficientei proprii şi relaţional. Schimbarea si invatarea se produc prin observare, imitare, indicatii şi asocieri (Allen, Lajoie). Conceptul de îndrumare a clientilor in a invata comportamente dezirabile prin observatie este obisnuit in literatura de specialitate a „Interventiilor intermediate de animale”, de multe ori facandu-se referire si la „modelare”, un termen introdus pentru prima oara de Bandura (ca învăţare societală, 1961).

72

Un alt avantaj al intervenţiilor prin intermediul animalelor este abilitatea acestora de a-i ajuta pe oameni sa inteleaga interactiunile sociale potrivite contextului , consecinţele si efectele propriului comportament (Brooks, 2001). Animalele sunt abile în a oferi feedback comportamentului social, aceasta datorându-se, in primul rand, raspunsurilor lor clare,

„sincere” si prompte, deopotriva la stimuli pozitivi si negativi. Bardill si Hutchinson (1997) au descris un fenomen edificator : „Graham, un cocker spaniol, ce traieste intr-o institutie psihiatrica pentru adolescenti, ofera intotdeauna feedback pozitiv la comportamente de blandete de-a lungul zilei. Comportamentele indezirabile indreptate catre Graham, cum ar fi tachinarea sau jocurile mai dure, primesc un feedback negativ – evitatea agresorului si un nivel de atentie foarte ridicat. Teoria socio – cognitiva are in vedere si alte trei aspecte interrelationate in favoarea folosirii animalelor in roluri terapeutice: eficienta de sine, nivel ridicat al performantelor si incredere in forţele proprii. Eficienţa de sine reprezinta increderea individului in propriul comportament , având consecinţe dezirabile; nivelul ridicat al performanţei are in vedere transformarea comportamentului indezirabil la un moment dat, intr-unul dezirabil (Allen, 2000). Aceste doua concepte sunt interrelationate in masura in care Bandura a teoretizat nivelul ridicat al performantei ca fiind cea mai buna metoda de crestere a sentimentului de eficienta de sine. Aceastea au legatura si cu notiunea de incredere in fortele proprii, o stare in care individul ajunge sa puna bazele in propriul comportament ce îi va aduce beneficii, atat lui cât si altora (Allen, 2000). Interventiile intermediate de animale sunt structurate in perspectiva dezvoltarii acestor trei aspecte. b) Teoria rolului

73

Teoria rolului surprinde o izofuncţionalitate ca şi teoria socio – cognitivă, din perspectiva mediului social ce modelează procesul dezvoltării. „Rolul” este definit ca fiind reprezentat de comportamente dezirabile social ce au un set de norme bine stabilite (Biddle). Teoria stipulează faptul că pe măsură ce indivizii îşi asumă noi roluri, aceştia îşi modifica propriul comportament conform cerinţelor noului rol (Newman, 1995). Intervenţiile terapeutice ce au ca scop modificarea comportamentala folosesc pentru clienţii lor metoda asumării unui nou rol, ce poate sa ofere oportunitati pentru invatare si schimbare pozitiva. Numeroase metode ale interventiilor intermediate de animale se potrivesc acestui cadru teoretic si, pana la un anumit punct, orice program ce ofera indivizilor o oportunitate de a se antrena si a avea grija de animale ii permite acestora sa-si asume rolul de „dascăl”, îndrumător sau „persoană responsabilă”, (Brickel, 1995).

Concluzii Aşa cum s-a demonstrat, intervenţiile intermediate de animale îşi au originea intr-o varietate impresionantă de discipline şi perspective (genetică, biologie, psihologia dezvoltării, teoria psihanalitică, comportamentalism). Teoriile privind mecanismele responsabile de avantajele terapeutice înclină să se centreze fie pe viziunea conform căreia animalele poseda abilităţi unice ce faciliteaza si contribuie la terapie sau concepţia conform careia dezvoltand o relatie in care trebuie sa te implici si prin achiziţionarea de noi deprinderi au ca rezultat încrederea în forţele proprii si asumarea responsabilităţii.

74

Valenţe personologice ale psihoterapiei cu utilizarea animalelor

a) Relaxarea: AAT stimulează relaxarea. Dzikowski (1998) spunea ca prezenta unui acvariu cu peşti într-un mediu artificial reconectează oamenii cu natura. Are un efect de calmare surprinzător. Tehnica este preluată de restaurante şi hoteluri de lux . b) Nivel de confort: Nivelul de comfort al clientului este crescut. Kindsvater (1999) afirmă că principala idee a unui program de terapie cu animale este sa animeze spiritul pacientului si sa aducă alinare membrilor familiei aflaţi într-un mediu spitalicesc. c) Încredere: Încrederea este susţinută şi amplificată prin intermediul AAT. Copiii nu mai simt frica de a nu fi respinsi in relatia cu animalele, fiind acceptati de acestea încep să îşi exprime sentimentele (Golin & Walsh, 1994). Incepe procesul de reinvatare în materie de încredere in oameni, fără a se aştepta tot timpul doar la ce e mai rău. d) Stabilirea legăturilor interrelaţionale şi comunicarea: Acestea vor fi sustinute si amplificate prin intermediul AAT. Moses este un caine golden retriever de 2 ani, care o ajuta pe stapana sa terapeuta, in a oferi servicii de terapie clientilor sai. Dew (2000) spune: „Moses a avut initiativa unei actiuni ce mi-a permis mie sa ma apropii de client. Moses s-a asezat exact in fata clientului, uitandu-se in ochii lui, si si-a pus lăbuţa dreapta in poala ei”. e) Învăţarea şi achiziţionarea noilor deprinderi: AAT este responsabila pentru invatarea si achizitionarea unor noi deprinderi. Intr-un studiu al carui autor este Aaron Katcher, doctor in psihiatrie si profesor asociat la Universitatea din Pennsylvania, a avut drept consecinta reducerea

75

simptomelor de hiperactivitate si a deficientelor comportamentale ducând la creşterea capacităţilor de învăţare prin expunerea lotului de copii unui mediu cu animale. f) Mediu de acasa: AAT ajuta la crearea unui mediu in terapie similar celui de acasa. Burke (1992) a constatat ca pacientii agresivi fizic au devenit mai toleranti fata de persoanele din jur cand un animal era prezent. „Animalele normalizeaza un mediu si permit oamenilor sa fie mai apropiati, sa se simta mai comfortabil” (Burke, 1992). g) Aspecte psihologice: AAT este efectul de resetare a

disponibilităţilor clientului. Cercetătorii au evidenţiat astfel de efecte terapeutice: scăderea presiunii arteriale şi reducerea stresului. h) Motivaţia: Prin folosirea AAT se instituie noi motivaţii . Vizitele si terapia cu animale motiveaza pacientii in stare critica sa pastreze speranta pentru o viata dincolo de peretii spitalelor, unde la un moment dat se vor intoarce (Connor si Miller, 2000). Avantajele tehnicii terapiei cu animale pentru terapeuti. a) Stresul si oboseala cronica (burnout) diminuate sunt beneficii pentru terapeut cand foloseste AAT in practica terapeutica. b) Funcţia de Co-terapeut: animalul coterapeut este mai putin costisitor decat daca lucrezi cu un coterapeut uman. c) Atingerea: atingerea este foarte importanta. Multi copii nu au parte de asa ceva în viaţa obişnuită. Adultii au nevoie de atingere de asemenea. Terapeutii sunt sfătuiţi sa nu isi atinga clientii datorate problemelor etice si legale. Animalele permit clientului sa atinga si sa fie atinse in conditii de siguranta. Dr. Brook sugereaza ca animalele domestice

76

pun la dispozitie ceva de importanta ancestrală: stimuli tactili (Golin si Walsh, 1994). d) Corectitudine: Corectitudinea este una din cele mai importante aspecte in terapie. Animalele nu intreaba si nu evalueaza indivizii, chiar par sa-i asculte si sa-i inteleaga; acesta ar fi unul dintre caracteristicile cele mai de pret al animalelor, semănând foarte mult cu tipul de relatie terapeutica ideala (Serpell). Locatii sau instituţii unde Terapia prin intermediul animalelor (AAT) poate fi aplicată / utilizată. Clinica privata în care pacienţii sunt trataţi in ambulatoriu ; Pacienţi internaţi si centre rezidenţiale ; Spitale ; Scoli ; Ospicii ; Centre de recuperare si tabere ; Situaţii si locaţii de criză ; Închisori şi adăposturi ; Adăposturi de animale ;

Avantajele utilizării animalelor în Terapia AAT a) Depresie: Clienţilor diagnosticaţi cu depresie li se pot introduce in procesul terapeutic si animalele de companie. Pentru acestia relatia unica cu un animal de companie poate fi un prim pas necesar in drumul spre recuperare (Whitaker, 1994). Aceasta terapie s-a dovedit a avea rezultate de succes in tratarea depresiei (McCulloch).

77

b) Singuratate: singuratatea poate fi alinata prin terapia intermediata de animale (Connor si Miller, 2000). Eliminand stresul singuratatii si intensificand interactiunea cu animalele si oamenii, clientii beneficiaza din punct de vedere emotional si motivational (Janssen, 1998). Animalele de companie pot fi sursa confortului prin reducerea sentimentelor de singuratate din timpul schimbarilor cu un nivel de stres ridicat, cum ar fi divortul sau doliu (Sable, 1995). c) Anxietate si stres: acestea pot fi scăzute atunci când pacienţii observa, ating si au grija de animale (Connor & Miller, 2000). d) Tulburarea de stres post-traumatica: aceşti pacienţi sunt refractari in general la terapie si au tendinta de a se izola de societate. Totusi AAT poate avea efecte benefice in cazul acestui tip de pacienti. e ) Abuz si neglijenta: aceasta grupa de pacienti inteleg si relationeaza foarte usor cu animale abuzate, ranite sau batute. f) Tulburare de atasament: evolutia benefica in cazul acestui tip de tulburare poate fi posibila si prin intermediul AAT. Animalele de companie pot contura un amestec de nevoi emotionale, cateodata fiind substitute ale absentei unui atasament fata de o persoana, iar in alte situatii extinzand aria relatiilor si contactelor sociale. Atasamentul fata de un animal de companie reprezinta un substitut ce asigura individului apropierea, atingerea si sansa de a se simti util (Sable, 1995). g) Increderea in sine si autovalorizarea: reglajul psihologic ce stă la baza relatiei dintre om si animalul de companie isi are radacinile in trei principii fundamentale: toţi oamenii simt nevoia sa iubeasca si sa fie iubiti,

78

simt nevoia sa se simta valorizati, iar animalele de companie implinesc aceste nevoi (Janssen, 1998). h) Doliu: doliul poate fi alinat sau redus prin utilizarea animalelor. Sable sugereaza ca aspectul unic al animalelor de companie este proximitatea lor. i) Relatii interpersonale: acestea pot fi dezvoltate cu ajutorul animalelor. Daca se poate stabili o relatie intre copil si animal atunci cu siguranta se pot pune bazele si unei relatii interumane. j) Atingerea: prin intermediul ATT, copiii pot invata modalitati pozitive si negative ale atingerii. Terapeutul poate arata copiilor cand, unde si cum trebuie mângâiat un câine, de exemplu si cum se poate simti animalul diferit in functie de modalitatea in care este mângâiat. k) Tulburari de comportament: aceste tulburări apar la copiii si adolescentii care au fost abuzati sau neglijaţi. Multi dintre acesti copii s-au izolat de lume. Anii grei din viata lor aduc un set de tulburări ale învăţării, tulburări emoţionale şi probleme comportamentale, incat nu se pot implica in relatii sanatoase cu alti oameni si nu pot functiona normal intr-un setting social obisnuit.

Specii de animale folosite in AAT Cainii: Acestia reprezinta animalele cele mai des folosite in AAT. Modelul teoretic de baza al cainilor este limbajul nonverbal cooperant (Dew, 2000). Pisici Iepuri, Porci de guineea, Animale mici

79

Caii: Hippoterapia si Terapia intermediata de cai sunt interventii cu avantaje sociale si recreationale pentru indivizii cu boli cronice si cu dizabilitati. Pesti Delfini: sunt foarte eficienţi in terapia persoanelor dizabilitati evolutive, mai ales in cazul copiilor. Animale de ferma . cu

Diagnostic clinic si interventii cu ajutorul AAT DePrekel si Welsch (2000) au descris in lucrarea lor „Interventii terapeutice intermediate de animale (bazate pe DSM 4)” peste 14 tulburari clinice in care este eficienta folosirea AAT. Aceste tulburari sunt: anxietate generalizata, ADHD, tulburare bipolara, tulburare de personalitate borderline, tulburari comportamentale, tulburari de alimentatie, sindrom depresiv major, tulburare de personalitate narcisica, tulburare obsesiv – compulsiva, tulburare de stres post – traumatic, tulburare reactiva de atasament, anxietate de separatie, tulburari legate de consumul de substante. Suportul social Suportul social oferit de animalele de companie poate functiona in urmatoarele modalitati: Capital de suport social ce s-ar putea adauga la cel deja existent oferit de oameni . Ca un substitut pentru absenta suportului social oferit de oameni . Ca un element de amortizare fata de fluctuatiile in suportul social oferit de oameni sau a celui nepotrivit .

80

Animalele de companie pot ajuta in reorganizarea si restabilirea rutinelor si initiaza contacte sociale intr-un proces de normalizare naturala . Nu exista nici un sentiment de inadecvare in cererea suportului de la animale . Animalele de companie pot fi un „refugiu” fata de solicitarile interactiunilor sociale, o pauza fata de obligatiile unei relationari, un spatiu de respiro si exprimare libera .

Exista doua moduri prin care animalele de companie ofera acces la suportul social: a) direct, prin intermediul relatiei foarte stranse intre om si animalul său ; b) indirect, oferind mijloace prin care înlesnesc

interacţiunile ;

Subiecţii au arătat ca animalele de companie ofera stabilitatea vitala a activitatilor rutiniere zilnice, reprezentant „un motiv pentru care ma trezesc in fiecare dimineata” precum si o alinare a sentimentului de „singuratate”. Un numar mare de Subiecti a relatat ca imbratisand animalele sau doar in compania lor au plans, ceea ce a ajutat la eliberarea unor emotii dureroase. Asa cum unul dintre subiecti relata: „Daca as putea sa vorbesc despre acest subiect, as vorbi cu fiica mea; daca nu pot vorbi, atunci plang alaturi de cainele meu”.

81

Specificul utilizării animalelor în cadrul demersului terapeutic Burgon (2003) a cercetat efectele psihoterapeutice ale unui program cu cai (de calarie) asupra a 6 femei diagnosticate cu o serie de probleme psihiatrice. In plus faţă de sedintele de calarie, programul era compus si din sedinte de ingrijire a calului, de administrare a grajdului si asupra construirii unei relatii om – cal. Subiectii au aratat o crestere a increderii si a imaginii de sine, iar aceste achizitii au avut consecinte si in alte domenii ale vietii lor. Un studiu similar al lui Bizub si colaboratorii, din 2003, a examinat rezultatele unui program de 10 saptamani destinat adultilor cu dizabilitati psihice. In acelasi mod programul respectiv a oferit oportunitatea de a relationa cu caii. Rezultatele au fost asemanatoare primului studiu. Contactul cu animalele coterapeuti s-a dovedit a alina singuratatea persoanelor in varsta internate in institutii de tip azil (Banks & Banks, 2002) si a reduce anxietatea pacientilor in spitale psihiatrice (Baker & Dawson, 1998). Aceste studii arata ca animalele reprezinta o sursa de suport nu numai pentru proprietarii lor, ci si din pozitia de coterapeuti ai programelor de terapie. Anumite studii sugereaza ca efectele psihologice ale interactiunii cu un animal nu se rezuma doar la pacienti, ci si la personal. S-a demonstrat astfel prin studiul lui Barker (2005), scăderea stresului apare si la 5 minute dupa interactiunea cu un coterapeut caine. Totodata s-a demonstrat, prin studiul lui Haubenhofer (2005), ca antrenamentele animalelor pentru a fi coterapeuti nu sunt stresante pentru acestea.

82

Populatia care beneficiaza cel mai mult de pe urma interactiunii cu animalele sunt acei oameni ce prezinta deficienţe in capacitatea lor de a initia interactiuni sociale cu semenii lor. Cu toate acestea, avantajele contactului cu animalele sub orice forma depind de individ, de afinitatea pentru animale, daca a avut sau nu un animal de companie si de nivelul de comfort pe care il simte in prezenta acestora. De aceea AAT nu este potrivita in orice circumstante. Scopul programelor terapeutice AAT poate fi atins după identificarea persoanelor celor mai potrivite pentru succesul terapeutic.

Psihoterapie intermediata de cal. Caracteristici si modalitati Originile Psihoterapiei intermediata de cai (EFT) Originile Psihoterapiei intermediate de cai, ca forma de organizare, sunt relativ recente. Realizarile unei femei – Liz Martel din Danemarca – din 1950, sunt in general privite ca inceputul centrelor psihoterapeutice de acest tip in Europa. Liz Martel suferea de poliomelita, mobilitatea acesteia fiind serios restrictionata. Cu toate acestea a reusit sa depaseasca aceasta conditie de om dependent de carucior printr-o vointa extraordinara si cu ajutorul sportului ecvestru. Astfel in 1952 Liz Martel a reusit sa castige medalia de argint la Marele Premiu de dresaj la Olimpiada de la Helsinki. Expertii in domeniul medical si cei din mediul ecvestru au observat aceasta evolutie extraordinara şi, astfel, centrele terapeutice de acest tip s-au raspandit in intreaga Europa. Programul EFT (Psihoterapiei intermediate de cai) Psihoterapia intermediata de cal este un domeniu mereu in dezvoltare. Combina ajutorul terapeutului cu cel oferit de cal pentru a atinge

83

diferite scopuri terapeutice individuale. Relatia dintre cal si om sustine dezvoltarea emotionala a individului, familiei sau grupului, ghidarea si vindecarea acestora (Marion B. Williamson, 1977). Acest tip de terapie pune in evidenta un efort coroborat al terapeutului, clientului si calului. Indivizii care participa la astfel de sedinte invata despre sine si relatiile cu ceilalti prin insasi relatia lor cu caii, participand la diverse activitati cu caii si apoi prin analizarea propriilor ganduri, sentimente, comportamente si pattern-uri. Este o modalitate terapeutica foarte eficienta in cazul clientilor ce nu dau rezultate la terapiile traditionale. Caii exprima, cat se poate de natural, instinctele necesare supravietuirii omului atat fizic, psihologic cat si spiritual. Munca alaturi de cai ofera oamenilor o cale concreta, exterioara de a-si controla aspectele care ii ingrijoreaza cel mai mult, cum ar fi de exemplu comportamentele agresive si sexuale. In momentul in care clientii invata sa stapaneasca un cal si sa-i canalizeze instinctele, in mod spontan acestia internalizeaza, isi insusesc procesul. Prin procesul de identificare inconstienta cu caii indivizii ajung sa inteleaga propriile intincte si valoarea dezvoltarii autocontrolului. Prin aceasta activitate cu caii indivizii ajung sa aiba o cu totul alta imagine despre autocontrol. Calul nu ii este indiferent omului, o reactie pozitiva sau negativa fiind vizibila in orice situatie. Pentru unii inseamna armonie, relaxare, in timp ce altii sunt complet impotriva. Indiferent de reactie, pozitiva sau negativa, este un mod de vindecare prin prezenta sentimentului in sine. Autodezvoltarea prin intermediul relatiei cu caii se face mai ales prin descoperirea si controlul automatismelor noastre. Autoanaliza si

84

descoperirea valorii imense a intuitiei si automatismelor este posibilă mai ales in acest context unde regulile de relationare cu care am fost obisnuiti nu se aplica. Calul este doar un ghid al trecerii de la exterior la interior si invers. Acest mediu ofera in acelasi timp efort, dragoste şi joacă, – o combinaţie sănătoasă. Caii pot ajunge in cele mai ascunse „cotloane” ale fiinţei noastre ce sunt inaccesibile majorităţii umane, ce ne este frică să le accesăm la alţii, dar mai ales nouă înşine. Efectul de „Oglindă” Atunci cand putem sa observam propriul comportament reflectat in ceilalti il constientizam. Caii ne ofera acest feedback in carne si oase. Ei au capacitatea de a arata prin atitudinea comportamentala procesele noastre interioare. Caii detecteaza in mod involuntar reactiile noastre fizice ce rezulta din propriile noastre frici si anxietati. Fiecare dintre noi ne manifestam tensiunile in moduri diferite atunci cand suntem calare. Caii ne ofera un mediu in care set-urile, reflexele, stereotipurile noastre pot fi trezite si intensificate. Ne ofera un mod practic si interactiv prin care ne putem testa instinctele si dezvolta capacitatea de comunicare intuitiva, de monitorizare si perfectionare a intuitiei. Calul raspunde simtului interior al omului si nu fatadei. In acest fel se poate explica diversitatea comportamentala a calului vis-a-vis de diferitele persoane cu care interactioneaza. Comportamentul unei persoane fata de cal poate fi deosebit de sugestiv. Statisticile arata ca acei oameni ce comit acte de extrema cruzime asupra altor oameni au abuzat in trecut si de

85

animale. Acestia percep animalele ca pe niste obiecte. Mai târziu, în viaţă acest abuz se extinde si la oameni. Pentru a obtine raspunsul dorit, individul trebuie sa actioneze cu incredere, aceasta insemnand lipsa conflictului interior si obtinand cooperarea totala a calului. Cand aceasta cooperare exista canalele de comunicare sunt deschise. Aceasta nu poate fi obtinuta cu forta sau prin dominare, nici prin intermediul unei atitudini indiferente sau a lipsei disciplinei. Pentru a ne putea folosi instinctele si aptitudinile in mod eficient si productiv trebuie sa fim in stare sa facem trecerea de la realitate la imaginatie, de la rationalitate la irationalitate, de la gand la sentiment, de la stiinta la mister. Observând cum acţionează puterea resorturilor necontrolate în interacţiunea cu calul ne aminteste de faptul ca suntem capabili de a ne reinvia tendinţele adormite şi a ne trezi intuitia printr-un proces de autocunoastere. Caii pot trezi in noi sentimente de bucurie si placere, dar in acelasi timp si sentimente de vulnerabilitate si imperfectiune. Infruntarea temerilor nu ne schimba si nici nu influenteaza situatiile de viata la care trebuie sa ne adaptam, dar ne invata sa le facem faţa, tranzitiile fiind mult mai line. Caii au acel talent de a extrage, expune si evidenţia defectele caracteriale ale fiecarui individ. Din aceasta experienta omul castiga autocunoasterea si posibilitatea de a deveni mai bun. Aceasta experienta linistitoare, referindu-ma la mersul foarte echilibrat si constant al calului, ajuta la stabilirea unei stari de calm interior

86

şi fiabilitate caracterizate prin prezenţa undelor alfa la nivelul creierul, acestea fiind precursorii starilor meditative si hipnotice.

(McCormick&McCormick, 1997). Cercetatorul Karl Kőnig constată că mişcările calului afectează omul intr-un mod similar unui instrument muzical: calul dă ritmul, omul melodia si impreuna devin o entitate muzicala armonioasa. Acesta este unul din multiplele secrete ale bucuriei de a calari: împreuna – omul si animalul – devin muzică, o muzică ce poate fi experimentată. În această stare de relaxare, plina de pasiune, pierdem acele rezistenţe si devenim mult mai receptivi la idei si comportamente noi. Calul este cel care face posibila aceasta comunicare, cu insight-uri si schimbări. In cai ne oglindim anxietatea si cele mai mari frici, defectele si calitatile, modul de comunicare si importanta automatismelor şi a intuiţiei. Suntem doar oameni in prezenta lor – nimic mai mult sau mai putin. Ne accepta asa cum suntem, chiar si atunci cand semenii nostri nu o fac. Prin mijloacele de observare specifice descopera omul din spatele măştii. Animalele ne ofera prietenie si afectiune, ce nu sunt dependente de capacitatea fizica sau cognitiva a indivizilor (Baum & McCabe, 2003). Cei care au animale si formeaza cu acestea o legatura puternica, aceasta relatie poate deveni o metoda de intensificare a forţei fizice si emoţionale.

87

Bibliografie 1. Beck, Alan M. & Katcher, Aaron (1984) „Between Pets and People” New York: First Perigee Printing 2. Benedik, Linda & Wirth, Veronica (2000) „Yoga for Equestrians. A New Path for Achieving Union with the Horse” Vermont: Trafalgar Square Publishing 3. Beniuc, Mihai (1970) „Psihologia animala” Bucuresti: Editura Stiintifica 4. Burch, Mary R. (2003) „Wanted! Animal Volunteers” New York: Howell Book House (revised edition) 5. Bucklin, Gincy Self (2003) „What Your Horse Wants You to Know. What Horses’”Bad”Behavior Means, and How to Correct it” Indianapolis: Wiley Publishing Inc. 6. Budiansky, Stephen (2000) „The World According to Horses. How They Run, See and Think” New York: Henry Holt and Company 7. Brannaman, Buck (2001) „The Faraway Horses” Connecticut: The Lyons Press 8. Burn, Barbara & Rentsch, Gail & Spector, David A. (1998) „The Whole Horse Catalog” New York: Simon & Schuster Inc. 9. Crossley, Anthony (1992) „Dressage an Introduction” Shrewsbury: Swan Hill Press 10. Crawford, Jaqueline J. & Pomerinke, Karen A. (2003) „Therapy Pets: The Animal – Human Healing Partnership” New York: Prometheus Books 11. Chandler, Cynthia K. (2005) „Animal Assisted Therapy in Counseling” New York: Routledge Taylor & Francis Group.

88

12.

Darwin, Charles (1967) „Expresia emotiilor la om si animale”

Bucuresti: Editura Academiei R.S.R. 13. de Kunffy, Charles (1992) „The Athletic Developement of the Dressage Horse” New York: Hungry Minds 14. de Kunffy, Charles (2002) „Dressage Principles Illuminated” Vermont: Trafalgar Square Publishing 15. Fine, Aubrey H. (2006) „Handbook on Animal – Assisted Therapy: Theoretical Foundation and Guidelines for Practice” San Diego: Academic Press – Elsevier 16. Girlasu-Dimitriu, Odette (2004) „Empatie in psihoterapie” Bucuresti: Editura Victor 17. Girlasu-Dimitriu, Odette (2004) „Tehnici psihoterapeutice” Bucuresti: Editura Victor 18. Griffin, Donald R. „Animal Thinking” New York: Harvard

University Press 19. Holdevici, Irina (1995) „Autosugestie si relaxare” Bucuresti: Editura Ceres 20. Holdevici, Irina (2005) „Psihologia cognitiv – comportamentala – managementul stresului pentru un stil de viata optim” Bucuresti: Editura Stiintelor Medicale 21. Irwin, Chris (2001) „Horses Don’t Lie: What Horses Teach Us about Our Natural Capacity for Awareness, Confidence, Courage, and Trust” New York: Marlowe and Company

89

22. Keiser Hassler, Jil (2000) „Beyond the Mirrors: The Study of the Mental and Spiritual Aspects of Horsemanship” MD: Goals Unlimited Press 23. Kohanov, Linda (2001) „The Tao of Equus” California: New World Library 24. Kidd, Jane (1999) „Dressage Essentials” New York: Howell Book House 25. Melson, Gail F. (2001) „Why the Wild Things Are: Animals in the Lives of Children” Massachusetts: Harvard University Press

26. McDonnell, Sue (1999) „Understanding Horse Behavior” Lexington: The Blood – Horse 27. Micklem, William (2003) „Complete Horse Riding Manual” New York: DK Publishing 28. Minulescu, Mihaela (1996) „Chestionare de personalitate in evaluarea psihologica” Bucuresti: Garell Publishing House 29. O’Connor, Sally (1990) „Common Sense Dressage” Boonsboro: Half Halt Press 30.Revista „Dressage Today” (2005 – 2006) S.U.A.: Primedia 31.Roberts, Monty (1999) „The Man Who Listens to Horses” New York: Ballantine Books 32. Rogers, Lesley J. (1998) „Minds of Their Own. Thinking and Awareness in Animals” Westview Press 33. Savoie, Jane (1998) „Cross – Train Your Horse. Book One: Simple Dressage for Every Horse, Every Sport” Vermont: Trafalgar Square Publishing

90

34.Stroe, Marcus (1997) „Empatie si personalitate” Bucuresti: Editura Atos 35. Swift, Sally (1985) „Centered Riding” New York: St. Martin’s Press 36. Swift, Sally (2002) „Centered Riding 2” Vermont: Trafalgar Square Publishing 37. von Rüst McCormick, Adele & McCormick, Marlena Deborah (1997) „Horse Sense and the Human Heart” Florida: Health Communications 38. von Dietze, Susanne (1999) „Balance in Movement. The Seat of the Rider” Vermont: Trafalgar Square Publishing 39. Tanase, Maria (2005) Psihodiagnostic. Note de curs. 40. Webb, Wyatt (2002) „It’s Not about the Horse – It’s about Overcoming Fear and Self – Doubt” Carlsbad: Hay House, Inc. 41. Walker, Stephen (1983) „Animal Thought” Routledge&K. Paul 42. Williamson, Marion B. (1977) „Applied Horse Psychology” Houston: Cordovan Corporation 43. Williams, V.D.S. (1973) „Riding” England: EP Publishing Limited 44.http://www.narha.org „Equine Facilitated Mental Health Program” 45. http://www.guidehorse.org „Field Intelligence Testing for Guide Horse Candidates” 46. http://www.horses-arizona.com Bradley, Malvin „Practical Horse Psychology” Department of Animal Sciences, University of Missouri – Columbia 47.http://www.americanhippotherapyassociation.org „Frequently Asked Questions About Hippotherapy”

91

48. http://www.exn.ca Tamar, Simon (9 sept. 1999) „The brain under the mane” 49. http://www.horseability.org Equine Therapy 50. http://www.nceft.org The National Center for Equine Facilitated Therapy

92

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful