„Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată şi protejată.

” 1-

1. Introducere
Trăim într-o societate bazată pe mitul „tinereţii fără bătrâneţe”, ca persoane
suntem valorizaţi datorită Puterii, Energiei şi mai ales Independenţei. Chiar şi în secolul
21 omul este o fiinţă socială, care are nevoie de un anturaj şi de susţinerea celorlalţi în
momentele dificile. Trebuinţa de comunitate este un remediu împotriva izolării şi
singurătăţii, un impuls profund care mobilizează şi sensibilizează fiinţa umană pentru a
stabili şi întreţine relaţii cu ceilalţi.
Reclamele, filmele, articolele din reviste, programele distractive şi altele de acest
fel, ne aduc în lumină anumite criterii de inteligenţă, frumuseţe, spunându-ne la tot pasul
ce e bine şi ce e rău, frumos sau important. Bărbaţi şi femei printre noi se consideră
acceptaţi în conformitate cu acele prestabilite criterii. Nu este surprinzător în aceste
condiţii faptul că tot ce nu se încadrează în criteriile anterior amintite este, în general
exclus, ignorat şi chiar blamat. Cea mai vulnerabilă categorie de “excluşi social” sunt
persoanele vârstnice care nu mai întrunesc nici unul dintre criteriile dezirabile, fiind cel
mai frecvent marginalizaţi. Particularităţile marginalizării vârstnicului se corelează, în
primul rând cu particularităţile vârstei date de inexistenţa/insuficienţa rolurilor sociale,
ponderea mare a afecţiunilor cronice, mobilitate diminuată, nevoi specifice etc. Pe de altă
parte, prin vulnerabilitatea şi incapacitatea vârstnicului de a riposta fizic şi intelectual şi
prin faptul că este lipsit de protecţie socială vârstnicul atinge foarte uşor statutul de
dependent.
Omul, fiinţă socială prin esenţă, se raportează în mod necesar la semeni, la
societate în ansamblu, acesta fiind cadrul care-i asigură existenţa si dezvoltarea prin
aceea că ,,fiecare are un statut al său în care se însumează totalitatea drepturilor pe care
societatea le acordă sau le pretinde de la fiecare”.2 Prin urmare, date fiind implicaţiile şi
consecinţele deosebite ale acesteia pentru însăşi existenţa umană, necesitatea creării şi
menţinerii echilibrului în societate, legătura strânsă de interese individ – societate a
determinat reglementarea juridica a acesteia. Astfel, prevederile legale interne şi
internaţionale accentuează asupra respectării drepturilor fundamentale ale omului în
scopul prevenirii situaţiilor de excluziune socială şi discriminare, persoanele vârstnice
fiind o categorie bine reprezentată în acest sens.
1
Carta Drepturilor Fundamentale A Uniunii Europene 2007, art.1
2
Horia Diaconescu - ,,Violenta si efectele sale in dreptul roman” – Editura AIUS, Craiova, 1995
1
 În domeniul protecţiei sociale, România a ratificat o serie de documente
internaţionale privind protecţia persoanei vârstnice (Legea nr. 74/1999 pentru ratificarea
Cartei Sociale Revizuite adoptată la Strasbourg – capitolul referitor la persoana
vârstnică). De asemenea, în România există un cadru legal (Legea nr.17/2000 privind
asistenţa socială a persoanelor vârstice, Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001,
Legea nr. 16/2000 prvind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional al
persoanelor Vârstnice, Codul familiei, Legea nr. 705/2001 privind sistemul naţional de
asistenţă socială, Legea nr.116/2002 privind prevenirea şi combaterea marginalizării
sociale, Hotărârea de Guvern nr. 829 privind aprobarea Planului Naţional Antisărăcie şi
Promovarea Incluziunii Sociale) care asigură în condiţii satisfăcătoare reglementarea
situaţiei persoanelor vârstnice în dificultate.
Potrivit art. 23 al Cartei, care reglementează dreptul persoanelor vârsnice la
protecţie socială, statele semnatare se angajează să promoveze măsuri care să permită
persoanelor vârsnice să ducă o existenţă independenţă în mediul lor obisnuit, atât timp cât
doresc şi cât este posibil, măsuri privitoare în primul rând la îngrijirea sănătăţii
persoanelor vârstnice şi la serviciile de sănătate de care acestea au nevoie. Asistenţa
socială traversează o perioada de schimbare a priorităţilor, a organizării structurale şi a
metodelor de furnizare a serviciilor. Potrivit prevederilor legislative actuale privind
protecţia persoanelor vârstnice, precum si celor din domeniul alternativelor la formele
tradiţionale de asistenţă, perspectivei comunitare şi personalizate de intervenţie, natura şi
viitorul asistenţei sociale se modifică constantl.
În aceste condiţii o serie de limitări ce ţin de structura familială, de percepţia
colectivă cu privire la statutul persoanelor vârstnice sau chiar de persoană vârstnică însăşi
pot să intervină în acordarea optimă a serviciilor către vârstnicul aflat în nevoie. Un
exemplu edificator, din punctul meu de vedere se referă la dreptul - recunoscut prin lege -
al vârstnicului de a fi ocrotit într-o instituţie rezidenţială, în condiţiile în care menţinerea
la domiciliu nu mai poate fi realizată.
II. Studiu de caz
Cazul d-nei B.V. a fost semnalat Serviciul Public De Asistenţă Sociala Cugir de
către singurul său fiu, B.C. în vârstă de 59 de ani, în anul 2008. Acesta a făcut o cerere de
acordare a serviciilor de îngrijire socio-medicală la domiciliu pentru mama sa, motivând
că serviciul nu-i permite să-i acorde mamei sale îngrijirea de care are nevoie.

2
Deplasându-ne la domiciliul d-nei în scopul anchetării sociale, s-au constatat
următoarele:
- D-na B.V.în vârstă de 81 de ani a urmat 4 clase în localitatea de
provenienţă, iar de la 16 ani a venit în Cugir unde s-a căsătorit. A lucrat 37 de ani ca şi
muncitoare, momentan fiind pensionară pentru limită de vârstă, cf. Legii nr.19/2000
privind sistemul public de pensii şi şi alte drepturi de asigurări sociale. A avut 2 copii,
unul decedând în anul 200., iar în 2003 a rămas văduvă. Starea de sănătate a d-nei s-a
agravat pe fondul vârstei şi a unor afecţiuni inter-legate care au culminat cu un infarct
miocardic în 2007, iar în 2008 suferă un accident vascular cerebral,
- D-na se află într-o stare avansată de degradare fizică, consecinţa
accidentului vascular cerebral care o imobilizase la domiciliu şi în urma căruia se
deplasează cu dificultate şi suferă de incontinenţă urinară ocazională,
- Deşi aspectul general al locuinţei (casa cu 3 camere şi dependinţe), este
adecvat, camera în care care locuieşte d-na B.V. este insalubră, întunecoasă, cu igrasie
multă, cu dotări minime,
- Starea psiho-emoţională a doamnei indică labilitate accentuată,
alternează momente de luciditate cu momente de pierdere a capacităţii de concentrare şi
dovedeşte alterări ale memoriei şi dezorientare în timp.
- Singurul său fiu B.C este curator şi-i reprezintă mamei sale interesele în
faţa tututor organelor abilitate ale statului.
Întrucât informaţiile obţinute prin anchetare au demonstrat situaţia de dificultate
în care se află doamna B.V., respectiv “imposibilitatea de a-şi asigura nevoile socio-
medicale, datorită bolii ori stării fizice sau psihice”3 s-a propus acordarea serviciilor de
îngrijire socio-medicală la domiciliu. Serviciile de îngrijire social-medicală reprezintă
“un complex de activităţi care se acordă în cadrul unui sistem social şi medical integrat şi
au drept scop principal menţinerea autonomiei persoanei, precum şi prevenirea agravarii
situaţiei de dependenţă.” 4
Serviciile de îngrijire la domiciliu, reglementate prin Legea 17/2000 privind
asistenţa socială a persoanelor vârstnice se oferă în oraşul Cugir din anul 2005 şi au
drept obiectiv principal asigurarea pe termen lung a independenţei persoanelor asistate
faţă de ajutorul celorlalţi. Îngrijirea la domiciliu are un rol foarte important deoarece

3
Legea 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice, art.3, lit.e)
4
Ordonanta nr. 68 din 28.august.2003 privind serviciile sociale, art. 3, alin 3.
3
persoanele vârstnice sunt cele mai expuse la riscurile vieţii. Vârstnicul îngrijit la
domiciliu se simte cel mai bine în mediul său, alături de copiii lui, de locurile cunoscute,
de persoanele care îi sunt aproape. Vârstnicul trebuie să participe la deciziile importante
ale familiei dar totodată nu trebuie implicat în micile probleme ale existenţei. Astfel,
îngrijirea la domiciliu reprezintă o preferinţă pentru ceea ce este “viaţa acasă”, ca o
alternativă la instituţionalizare.
După acceptarea d-nei B.V. în cadrul beneficiarilor serviciilor de îngrijire la
domiciliu s-a procedat la evaluarea complexă a nevoilor prin Grila naţională de evaluare
a nevoilor persoanelor vârstnice, conform HG nr. 886/2000, realizată de o echipă
multidisciplinară de specialişti (medic, asistent social, psiholog). Planul de servicii
(conform ORDIN Nr. 246 din 27 martie 2006 privind aprobarea Standardelor minime
specifice de calitate pentru serviciile de îngrijire la domiciliu pentru persoanele
vârstnice şi pentru centrele rezidenţiale pentru persoanele vârstnice) completat după
evaluarea complexă a nevoilor d-nei B.V. prevede acordarea următoarelor tipuri de
servicii:
- servicii sociale de bază : mobilizare, igienă personală, hidratare
- servicii sociale de suport: ajutor pentru prepararea şi servirea hranei,
menaj, cumpărături, plată facturi, însoţire oferite de către un îngrijitor la domiciliu
acreditat cf. Ordinului 392 /02.06.2000, privind aprobarea metodologiei de acreditare a
îngrijitorilor la domiciliu
- servicii medicale: monitorizarea parametrilor fiziologici, consiliere
medicală, dozare şi administrare tratament medicamentos (la recomandarea medicului),
de către asistenţii medicali ai Centrului Multifuncţional de Servicii Sociale.
Ulterior s-a încheiat contractul pentru acordarea de servicii socio- medicale de
îngrijire la domiciliu după modelul reglementat de Ordinul nr. 73 din 17 februarie 2005
privind aprobarea modelului Contractului pentru acordarea de servicii sociale ,cu d-na
B.V. fiind stipulate drepturile şi obligaţiile fiecăreia dintre părţi.
În timpul procesului de acordare a serviciilor îngrijitorul la domiciliu ne-a
semnalat apariţia sporadică a unor echimoze pe mâinile şi picioarele d-nei B.V. Întrucât
d-l B.C. lucrează dimineaţa, îngrijitorul nu are contacte cu acesta, iar informaţiile
obţinute de la beneficiară nu sunt relevante. Acest aspect a necesitat o nouă descindere în
teren pentru a obţine informaţii de la vecini cu privire la relaţiile dintre mamă şi fiu.
Pentru ivestigarea cazului s-au luat declaraţii de la vecini care converg în aceeaşi direcţie:

4
d-l B.C. pleacă la serviciu dimineaţa şi vine târziu, de multe ori fiind văzut într-un bar din
apropiere consumând băuturi alcoolice. Cu toate acestea însă, nimeni nu l-a auzit vorbind
urât cu mama sa şi nici nu cred că ar putea să o maltrateze pe aceasta.
Combaterea izolării şi conservarea demnităţii vârstnicului presupune schimbarea
unei mentalităţi care proliferează, crearea unei opinii favorabile faţă de problemele
vârstnicului. Ce am putut consta din discuţiile cu vecinii este acea atitudine de falsă
compătimire a familiei B., combinată cu reacţii ambivalente referitoare la B.V. şi B.C., o
parte dintre vecini îl condamnau pe fiu pentru faptul că îşi lasă mama atât de mult timp
fără supraveghere, în timp ce alţii îi “înţeleg” situaţia şi chiar justifică faptul că, după
terminarea orelor de program preferă să “bea un păhărel”. Vecinii fac parte din acea
categorie qvasigenerală de oameni care percep vârstnicii ca fiind neajutoraţi, deci
dependenţi de suportul exterior al persoanelor apropiate, atât fizic, datorită sănătăţii
precare, cît şi financiar şi emoţional. Oamenii aparţinând acestei categorii etichetează
vârstnicii ca fiind inutili din punct de vedere social, datorită trăsăturilor menţionate. În
plus d-na B.V. este considerată persoane anxioasă, apatică, dezadaptată, bolnavă, pe
scurt, o povară pentru fiul său, ceea ce ar putea constitui un factor de risc pentru
adoptarea unui comportament agresiv de către fiu.
Pentru a înlătura orice dubiu cu privire la existenţa abuzului, a fost contactat
medicul de familie pentru a ne deplasa împreună la domiciliul d-nei. Nici aceasta nu s-a
putut pronunţa cu certitudine ţinând cont de vârsta înaintată a beneficiarei şi de faptul că
are o fragilitate capilară accentuată care ar putea explica apariţia echimozelor. Alte
incidente nu au mai fost semnalate.
În urmă cu 5 luni d-na B.V. a suferit un nou accident vascular în urma căruia a
rămas imobilizată la pat. Astfel, nevoile doamnei s-au schimbat, starea dânsei necesitând
supraveghere permanentă şi comunicare. Pentru vârstnic se poate afirma că nevoia de
comunicare este vitală, existenţa sa, calitatea şi durata vieţii fiind ameninţate de
nesatisfacerea nevoii de comunicare ca si de o comunicare inadecvata. În condiţiile în
care programul oferit prin serviciul de îngrijire la domiciliu nu mai este suficient, oferta
locală de servicii nu mai corespunde nevoilor beneficiarei. În plus, programul fiului d-nei
este acelaşi, ceea ce accentuează situaţia de izolare socială a d-nei B.V.
Deşi prin serviciile de îngrijire la domiciliu se vizează menţinerea persoanei
vârstnice la domiciliu, în condiţiile în care acest lucru nu mai este posibil, d-lui B.C. i s-a
recomandat internarea d-nei în cadrul unei unităţi rezidenţiale pentru protecţia

5
vârstnicului din judeţ. I s-a explicat că în situaţia de faţă, îngrijirea la domiciliu nu mai
reprezintă un ajutor suficient nici pentru doamna, nici pentru dânsul, iar
instituţionalizarea este mai benefică din punct de vedere al asistenţei medicale mai
corecte. Fiind persoană vârstnică şi bolnavă, “necesită îngrijire medicală permanentă
deosebită, care nu poate fi asigurată la domiciliu”5.
În prezent d-na B.C. este instituţionalizată într-un centru rezidenţial din judeţ, fiul
suportă cheltuielile de întreţinere. Starea generală a doamnei B. este stabilă.
III. În loc de concluzii
Bătrâneţea, vârsta în care iminenţa apropierii sfârşitului generează o altă atitudine,
un mod de raportare la viaţă – prin faptul că moartea este conştientizată din ce în ce mai
deplin, ca o prezenţă aproape palpabilă – generează de-a lungul continuumului temporal
şi cultural aprecieri distincte. Indiferent însă de gradul de înţelegere cu care se raportează
societatea la problemele bătrâneţii, un lucru este cert: faptul că ultimii ani ai vieţii
prilejuiesc întâlnirea cu cele mai dificile încercări şi crize. Asumarea voluntară sau
involuntară a statusului de „persoană vârstnică” implică schimbări drastice şi frustrante,
uneori în modul de viaţă al bătrânului. A fi nevoit să trăieşti experienţa retragerii din
majoritatea activităţilor care dădeau un sens vieţii, a fi martor la propriul decline
fiziologic şi uneori psihic şi, mai ales, a înfrunta iminenţa morţii, toate acestea pot obliga
individul la reajustări dureroase în modul său de viaţă.
Problema esenţială care se pune în această prezentare este faptul că societatea –
prin stereotipul bătrânului neajutorat şi dependent de ceilalţi, pe care îl vehiculează în
general – sporeşte dificultăţile de adaptare la această vârstă. Iar internarea vârstnicului
într-o instituţie de îngrijire specializată deteriorează şi mai mult modul în care este
perceput bătrânul de către grupul social.
Principiile care trebuie aplicate în procesul acordării serviciilor sociale se referă la
respectarea individualităţii fiecărei persoane, asigurarea accesului la servicii sociale în
condiţii de tratament egal prin excluderea privilegiilor si eliminarea oricăror forme de
discriminare, asigurarea de servicii de calitate, accesibile, flexibile, adaptate nevoilor
sociale.
Raportat la problemele de percepţie negativă cu privire la vârstnici şi la statutul
lor social cu care ne confruntăm zilnic în acordarea serviciilor către persoanele vârstnice

5
Legea 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice, art.16, alin.2, lit.a.

6
principiul privind respectarea drepturilor şi a demnităţii persoanelor pare cel mai greu
de realizat. În baza Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului care proclamă, în primul
articol, că toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi, că sunt
înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul
fraternităţii, comunitatea trebuie să ţină seama de diversitatea membrilor lor şi să se
asigure că persoanele cu vârstnice membre ale comunităţii, îşi pot exercita efectiv şi se
bucura de toate drepturile omului: civile, politice, sociale, economice şi culturale.
Responsabilizarea comunităţii presupune intervenţia activă a comunităţii în
promovarea drepturilor persoanelor vârstnice precum şi în crearea, dezvoltarea,
diversificarea şi garantarea susţinerii serviciilor necesare acestor persoane.. Aceste
servicii trebuie să fie de calitate, bazate pe nevoile vârstnicilor, integrate în contextul
social şi nu o sursă de segregare. Un astfel de sprijin este în conformitate cu modelul
social european de solidaritate, model care recunoaşte solidaritatea noastră, a tuturor, unii
faţă de ceilalţi şi, în special, faţă de cei care au nevoie de sprijin.
Principalele dificultăţi ale sistemului naţional de asistare a persoanelor vârstnice
pot fi sintetizate după cum urmează:
“Tendinţa de marginalizare socială a vârstnicilor, insuficienţa dezvoltare a
serviciilor la domiciliu care să ofere o paletă mai mare de modalităţi de sprijin pentru
vârstnici şi/sau familiile acestora, resurse financiare insuficiente la nivel local pentru
susţinerea asistenţei sociale, astfel încât serviciile primare pentru vârstnici sunt dificil de
implementat, numărul mic de persoane implicate în asistenţa socială la nivel local,
numărul redus de unităţi de asistenţă socială faţă de solicitările de asistare ale
persoanelor vârstnice aflate în dificultate”6.
Din punctul de vedere al profesionistului, nu este mai puţin frustrant sentimentul
că, deşi se depun eforturi substanţiale pentru meţinerea la domiciliu pe cât posibil a
persoanei vârstnice, acest lucru este limitat de o serie de factori independenţi de cadrul
normativ care ţin de atitudinea societăţii, de aparţinători, de structura instituţiei furnizoare
de servicii sociale însăşi.
Astfel, insuficienţa resurselor în sistemul local de asistenţă socială nu permite
acordarea serviciilor la parametrii optimi datorită faptului că, raportat la numărul mare de
persoane aflat în nevoie, numărul îngrijitorilor la domiciliu este mult prea redus. Chiar

6
Consiliul National al Persoanelor Vârstnice, Raport 2008, http://www.cnpv.ro/raport_2008.php

7
dacă serviciile oferite sunt de calitate, nu reuşesc să acopere întreaga gamă de nevoi a
beneficiarilor, cea mai presantă problemă fiind timpul scurt alocat îngrijirii efective.
Raportat la limitările instituţionale şi la nevoile crescânde de suport social formal,
instituţionalizarea tinde să se transforme în alternativa indezirabilă a îngrijirilor integrate
oferite în comunitate.

8
 Bibliografie

Allport, Gordon (1958) „The Nature of Prejudice”, Doubleday Anchor Books,

Doubleday & Company, Garden City New York.
Banton, Michael (1998) „Discriminarea”, Editura DU Styl, Bucureşti.
Tajfel, Henri (1981) „Human Groups and Social Categories”, Cambridge University
Press, Cambridge.
Negreţ, I., (1985) Educabilitatea. Factorii dezvoltării personalităţii, în Manual de
pedagogie (coord. I. Jiraga, E. Istrate)
Coord. Zamfir, E., (2002) Revista de asistenţă socială, nr.2, Bucureşti
Coord. Zamfir, E., (2002) Revista de asistenţă socială, nr.6, Bucureşti
Neamţu,G. , Stan, D.(2005) Asistenţa Socială-studii şi aplicaţii, ed. Polirom, Iaşi
Crăciun, R.M. (2006), Asistarea (acompanierea)bolnavului terminal în context familial-
Situaţia din România, ed. Lumen. Iaşi
www.iccv.ro/oldiccv/romana/revista/
sas.mmssf.ro/prestatiiSociale.
http://www.ong-seniori.ro/resurse/materiale-si-studii
http://www.cnpv.ro/obiectiv.php
http://www.cnpv.ro/analize30_cap2.php