Fenomenologie, patologic şi realităţi virtuale/ Radu Orghidan

Abstract – Avem o diferenţă între cele două tipuri de Ego (teoretic şi practic)
aduse în discuţie, o diferenţă care dă naştere la un patologic. Acest patologic va fi lecturat
ca adecvare/inadecvare a unui Ego la celălalt (şi viceversa). Atât Ego teoretic, cât şi Ego
practic sunt prezentate sumar, fără a zăbovi asupra originilor fiecăruia, în sens de
fundamente, se propune o metodă de reducţie (adecvarea) şi limitele celor două categorii
ale unei existenţe singulare, în cadrul mai exact al realităţilor virtuale şi al
fenomenologiei.

Cuvinte cheie – fenomenologie, virtual, ficţional, Ego-teoretic (virtual), Ego-

practic (actual), adecvare, inadecvare, patologic, posibilitatea adecvării teoreticului la
practic, posibilitatea adecvării practicului la teoretic, excelare, geniu, resemnare, punct de
intersecţie Ego-practic cu Ego-teoretic.

1
Fenomenologie, patologic şi realităţi virtuale

Ceea ce îmi apare mă completează. Eu văd şi mă recunosc în Eu. Caracteristicile

mele vor purta mereu amprenta (mai întâi a) necunoscutului (Alter-Ego). « Monadele au
ferestre », spunea Leibniz, gândind că o comunitate a monadelor se realizează atunci
când fiecare, cunoscându-se prin recunoaştere în celelalte, « se deschide », pentru o
reciprocitate, intermonadologică.
Dacă ar fi să restrângem sfera paradigmei « realitate virtuală », vom observa că
este destul de mult de lucru. O halucinaţie poate fi o realitate virtuală şi atunci putem fi
constructivi în aria psihanalizei. O epifanie este de asemenea o realitate virtuală şi atunci
intrăm în câmpul filosofiei religiei. Visul şi elementele sale conduc cu gândul la
asemenea realităţi, şi atunci interpretativitatea semiotică (a se vedea « Corpul meu,
această foaie, acest foc », o dispută Foucault – Derrida, în jurul unei idei a lui Descartes),
psihologia şi iarăşi psihanaliza deschid calea către explicitare şi euristică.
Totodată, astrofizica, teoria universurilor paralele, filosofia « călătoriei în timp »
(the philosophy of time travel), indică alte puncte valide de vedere, lucrative pentru
demersul nostru. Totuşi vom încerca să ne rezumăm la ceea ce poate fi cât mai exact, în
funcţie de argumentele ce ne stau la îndemână.
Ceea ce mă preocupă în mod deosebit este demonstrarea dozei de patologic, ce
este inserată sau mai mult originară pentru a vorbi « într-adevăr » despre o realitate
virtuală. Mă interesează mai ales dacă există un patologic în reprezentarea unei realităţi
virtuale sau dacă, pe măsură ce timpul trece, o dată cu o serie de progrese pe baza unor
procese cognitive, putem vorbi despre o scientificizare, deci despre un empirism care ar
prelucra sensul a ceea ce presupune o realitate, până la nivelul simţului comun, ca un fapt
descifrat, clasificat, diagnosticat, explicitat, exemplificat, mundaneizat, trecut din posibil
(virtual) în actual.
Însăşi sintagma « realitate virtuală » nu presupune un fundament cert, aici şi
acum, irecuzabile, un dat empiric, o informaţie înregimentată în filosofia simţului comun.
Cine poate defini de fapt realitatea virtuală ? Doar un fenomen. Pentru că întreaga

2
discuţie se poate conduce fie de la o tautologie (ceea ce este fenomen este şi o realitate
virtuală), fie de la o complinire (din simplu fenomen la o întreagă realitate, desigur,
virtuală şi deci printr-un un raport de (sub)ordonare)). Pentru prima impresie devine
evident că rămâne doar o supoziţie/ pre-judecată ce va fi eliminata ca inadecvată o dată
ce se desfăşoară cea de-a doua idee, aceea a unui tablou real-virtual al fenomenelor
(componente). Pleonasmul sintagmei « fenomen şi realitate virtuală » rămâne aşadar
pentru un cadru de generalitate valabil pentru aceia care nu cred în a doua construcţie şi
care consideră inoportună o continuare a meditaţiei acolo unde nu este nimic pentru
hermeneutică. Dar lucrurile sunt cu adevărat interesante atunci când gândul face
distincţia, ca mai apoi să reunească elementele. Aceasta pentru că se poate vorbi despre
două lucruri atât de asemănătoare, cât şi diferite, nici pleonastice, nici contradictorii,
precum două puncte de tensiune semantică, productive prin însăşi confuzia ce apare
ochiului liber (« fenomenologie şi realitate virtuală »).
Patologicul să mai aştepte, deocamdată vrem să plecăm de pe fundamente certe,
fireşti, am spune. Eul , ca tensiune cognitivă, ca punct de plecare, ca Eu pur, fără
determinaţii, este o realitate virtuală - un Eu teoretic. Eul actual(-izat) este o realitate
practică, capabil de schimbări (supus de fapt schimbării), plin de determinaţii, supus
greşelii, condamnării, pedepselor morale în urma supunerii la păcate, supus auto-
depăşirii, auto-evaluării, examenului mundan, atâta vreme cât fiinţează ca Eu într-o lume
mai mult sau mai puţin conştientă de sine sau/şi de rolul acestui Ego în întregul sistem
existenţial/real/virtual.
Oarecum Eul teoretic (ca realitate virtuală) este ca un arhetip pentru cel practic
(actual). Condiţiile sunt prescrise pentru orice act dar cum realitatea virtuală este ceva
absolut, fără cusur, orice preschimbare în realitatea faptică poate însemna finalul nefericit
al vreunui gând voios. “Orice idee aplicată este un înger căzut” spunea Lucian Blaga, şi
probabil avea dreptate. Eul este/poate fi perfect dacă n-ar ajunge practic. Eul teoretic este
atemporal, aspaţial, avoliţional dar “este condamnat să fie (practic) liber”. Este legea care
ne opreşte să rezultăm într-o teoanarhie. De aceea ideea de Dumnezeu este o idee
regulativă şi nu constructivă.
După cum s-a văzut, o realitate virtuală poate fi un punct de plecare uşor de
transfigurat, din sens în sens, cât şi o consecinţă, după cum vom vedea. În sens invers,

3
putem contrage de la fapte la virtual, aceasta pentru că dacă teoretic vorbim despre legi
originare ale virtualului, practic discutăm despre aplicaţii/ramificaţii care cu greu pot fi
identificate ca respectând vreo lege iniţială, pentru a atesta continuitatea de la ficţional la
actual, de la virtual la real-actual. Şi câtă vreme nu se constată continuitatea pentru a
realiza dublul sens al direcţiei între Ego-uri, majoritatea rămân blocaţi în realitatea Ego-
ului practic şi consemnează expresia « fenomenologie şi realitate virtuală » ca pleonasm.
Şi de aici patologicul este înţeles în dublă situaţie : fie ca lipsă (o dată cu doar Ego
practic) în sens fenomenologic, fie ca o tulburare/contaminare/degradare în Eul teoretic,
autentic dar divizat în părţi lipsite de practicitate, inapte de a rămâne nici teoretice, nici
practice. Şi aici va fi cazul, mai ales, de conexare între psihanaliză şi fenomenologie.
Să luăm primul caz, acela al unui Ego practic care nu este capabil să-şi descifreze
Ego-ul teoretic. Acest lucru deoarece, atât de concentrat, înrădăcinat în realitatea practică
(la celălalt capăt fiind realitatea virtuală), Ego-ul practic “îşi uită” până şi capacitatea de a
se auto-constitui şi ca Ego teoretic. Această “uitare” îl condamnă la imperfecţiune în
sensul de incompletitudine. Aici vorbim despre o lipsă ontologică pe motiv de
incapacitate şi deci despre o « boală metafizică » , o boală a spiritului, care adesea este
ignorată tocmai în virtutea faptului că este ireparabilă.
Trăind bolnav doar ca Ego practic, singura cale de a nu rămâne cramponat la
ideea că nu se poate până la urmă depăşi situaţia aceasta nefastă, este tot practică, prin
excelenţă. Dacă se hotărăşte o auto-depăşire din starea de impotenţă faţă de un Ego
teoretic , Ego-ul practic excelează……în practic şi se resemnifică, se reinventează în
domeniul existenţial în care vedem două laturi : fie rămâne inert, bolnav şi fără orizont
dacă nu-şi activează exact onticul ce-l condamnă, fie devine, redevine şi excelează ca
Ego practic, utilizând toate posibilităţile existentului practic, până la climax. Acest climax
este comparabil cu momentul în care Ego-ul practic îşi dă seama de Ego-ul teoretic şi îşi
concepe astfel o altfel de construcţie, ontologic perfectă. Un Ego practic excelent se
aseamănă deci cu un moment epocal pentru o existenţă.
Diferenţa rezidă însă în ce presupune fiecare sens : ca Ego practic excelent vom
rămâne mereu în acest stadiu, orice surmontare, orice descoperire, orice revoluţie,
rămânând doar practice şi deci oricât de excelente, totuşi failibile pentru că limitate.
Acest Ego va fi mereu doritor de mai mult decât poate, mai concret decât poate proiecta,

4
mai calitativ decât poate prelucra şi prin urmare, revenind, va fi un Ego suferind. Aparent
excelenţa îl salvează tocmai pentru că vorbeam despre un climax al unui Ego practic care
(prin excelenţă/excelare) aduce aminte de ceva ce el nu va primi niciodată, recte, punctul
de intersecţie dintre Ego practic şi Ego teoretic. Asemănare dar nu identitate, aşa ca să nu
încurcăm sensurile şi, după cum spuneam mai sus, diferenţa constă în urmări (despre
urmarea punctului de intersecţie ce presupune, comparativ cu Ego-ul practic ce
excelează, o cu totul altă optică, altă contextură, de unde putem aprofunda şi
« reîntemeia » lipsa de sens, adică acolo unde putem preciza o altă sursă, mai ascunsă, a
patologicului din Ego (ca realitate, acum, virtuală)).
Nefiind capabil să ajungă la modul teoretic, Ego-ul practic fie excelează, fie se
resemnează. Până acum, după cum s-a văzut, am lucrat doar pe versantul de la practic la
teoretic, şi acest fapt pentru că aici este mai complicat. Aici am vorbit totodată despre un
patologic al realului practic.
Urmează aşadar să aducem în discuţie, mai întâi, despre boala Ego-ului teoretic în
consecuţie cu traiectul opus celor spuse despre Ego-ul realului practic. Spuneam mai sus,
că avem o dublă situaţie – mai întâi boala de spirit (Krankheit des Geistes) din Ego-ul
(realului) virtual (teoretic) , unde avem lipsă de practicitate până la nivelul incapacităţii
distincţiei dintre teoretic şi practic. După cum am subliniat , deşi este evident, am asimilat
virtualul teoreticului. Aşadar Ego-teoretic posibil doar ca realitate virtuală, în vreme ce
Ego-practic ţinea doar de o realitate practică, actuală. Şi mai aminteam despre o legătură
între psihanaliză şi fenomenologie pentru a da seama de problemele Ego-ului teoretic.
Simt nevoia să subliniez încă o dată : mă interesează doar să observ patologicul ce
survine o dată cu o fenomenologie şi ale sale realităţi virtuale.
Acum, un Ego teoretic care îşi apropriază un Ego-practic, trebuie să vadă toate
posibilităţile reuniunii lor într-un mod constructiv. Imaginaţia aici este fruntaşă iar
speculaţia pendulează printre atâtea miriade de posibilităţi. Însă, atunci când nu putem
vorbi nici despre practic, nici despre teoretic, în acelaşi registru speculativ, deci atunci
când de la Ego teoretic se construieşte defectuos, avem de-a face cu un alt patologic, pe
care îl vom îngloba conform sintagmei “inadecvarea practicului la teoretic”. Atunci când
se efectuează fuziunea dintre Ego practic şi cel teoretic , dacă practicul nu poate fi
asimilat, nu se adecvează principiilor teoretice, atunci avem acel disconfort al inadecvării

5
văzut ca boală. Una se gândeşte, alta se face. Iar în acest caz, dacă pentru Ego teoretic,
inadecvarea este o boală, un defect al practicului, pentru Ego-practic vorbim despre un
patologic al teoreticului. Deci am ajuns într-un punct în care « vina de boală » reiese
dinspre ambele sensuri, teoretic şi practic. Dacă însă teoreticul este ilimitat în creaţia sa,
putând să fiinţeze şi fără practic, în vreme ce practicul poate doar excela (având mereu
posibilitatea ascunsă a descoperirii şi deci a întâlnirii cu teoreticul), totodată, pe cât de
gravă “pare” resemnarea sau excelarea concentrică din Ego-practic, pe atât de gravă este
boala din Ego teoretic, care intră uneori sub forma de realitate virtuală. O realitate
virtuală va rămâne mereu un construct teoretic fără capacitatea adecvării exacte la practic
şi deci acum putem vorbi despre inadecvarea opusă celei de mai sus, şi-anume
“inadecvarea teoreticului la practic” .
Primul tip de inadecvare se termină cel mai adesea în resemnare şi pesemne în
comunizare, în timp ce al 2-lea tip de inadecvare (teoretic la practic) conduce la geniu şi
cataclism creator. Închipuirea, identificarea, recunoaşterea, validarea, personalizarea şi
capacitatea de a universaliza o realitate virtuală nu poate fi decât o operă de geniu. Şi
totuşi izvorâtă din lipsă, din boală. Boala geniului consistă în faptul că el se contrage de
la o realitate virtuală şi construieşte genial şi prin urmare acronic, supradimensional,
maladiv, pentru timpuri viitoare ale practicului. Boala realităţilor virtuale constă într-un
prezent din care lipseşte posibilitatea actualizării. Ori, chiar dacă, aşa cum am spus, Ego-
teoretic poate exista şi în absenţa celui practic, nu vom putea vorbi niciodată despre o
totalitate decât dacă efectuăm o reuniune. Totalitate a se înţelege aici, viitor; viitor în care
Ego-teoretic (trecut) se va adecva la un Ego-practic (prezent). Principiile anterioare
rămân ca o realitate virtuală tocmai pentru că sunt anterioare, deci nu prezente, aşadar
virtuale. Ar putea fi/să apară şi posibil să fie mâine prin actualizarea trecutului teoretic al
realităţii virtuale în prezentul practic al realităţii efective. Boala şi patologicul se
completează într-o diagnoză, prin care putem să lecturăm mai multe simptome. Una
dintre ele ar fi aşteptarea. Aşteptarea poate conduce la acutizarea bolii liminare, duce la
nerăbdare, apoi dialectică unidimensională şi chiar nebunie.
Aşteptarea excesivă duce la angoasă (chiar dacă nu ne referim la angoasa
heideggeriană) şi la acţiuni atroce în virtutea unei adecvări. De exemplu, un Ego-teoretic,
este mai frustrat decât cel practic, pentru că, trăind chiar ca visând la realităţi virtuale şi

6
fără putinţa adecvării la practic, va continua întotdeauna să afle o soluţie. Va cerceta
mereu, va scruta orice eşafodaj, orice urmă, orice semnificat transcendental care l-ar
echilibra. Pentru Ego-practic este mai simplu ; el nu poate gândi mai mult dar va putea
sporadic să exceleze în zona ce-l consideră adecvat. Resemnarea o transformă, prin efort,
în lucru admirabil practic. Criteriul care dă ponderea diferenţei patologicului celor doi
Ego constă deci, mai întâi, în posibilitatea adecvării şi urmând adecvarea propriu-zisă
Avem, în speţă, însăşi problema adevărului-corespondenţă, şi mai exact 4 cazuri : a)
Ego-teoretic şi posibilitatea adecvării la Ego-practic ; b) Ego-teoretic şi adecvarea ; c)
Ego-practic şi posibilitatea adecvării la Ego-teoretic ; d) Ego-practic şi adecvarea.
a) Ego-ul teoretic este atât de independent încât poate chiar să subziste chiar şi
fără posibilitatea adecvării la Ego-practic. Mereu neîmplinit, nici măcar defectuos, dar
independent. Ego-ul teoretic îşi proiectează actualizarea până în cel mai mic detaliu. El
este şi de fapt nu este independent. Este independent deoarece va căuta moduri de
actualizare/practicizare (de la inadecvare/nerealizare la realizare incompletă şi tarată până
la realizare perfectă) şi totuşi dependent de practic pentru a da măsura incapacităţii sale.
Are nevoie de negaţie pentru a continua să mediteze, mereu în cerc (există în unicitatea
lor chiar o repetiţie, ciclicitate a geniilor, Ego-uri totale, absolut independente).
b) Adecvarea este cea prin care Ego-teoretic îşi contemplă eşecul. De aici avem
gradualitatea frustrării, care direcţionează de la angoasă la insanitate. Până la urmă orice
geniu (ca Ego-teoretic pur absolut şi total independent) nu corespunde timpului său şi
prin urmare el este o realitate virtuală mereu unidirecţională, monosemantică,
monologală. Geniul este cel de dincolo – este fenomenul care îşi caută noumenul, este
realitatea virtuală capabilă de adecvare doar în termeni de viitor. Căutând dialogul cu
lumea el va cerceta sensuri după sensuri pentru a-şi exprima preaplinul şi orice « soluţie »
de a se oglindi practic va contribui la capodopera sa, de fapt, lăsată posterităţii. Cu cât
opera este mai vastă sau mai intensă, mai semnificativă, cu atât strădania geniului fusese
mai puternică , mai dornică de practic, mai adecvată.
c) Despre posibilitatea adecvării Ego-ului practic la Ego-teoretic se pot spune mai
puţine lucruri întrucât vorbim despre idealuri ale Ego-ului practic şi despre o posibilitate
care ar trebui să se-mplinească dar care de fapt este failibilă. Prin
inducţie/deducţie/abducţie ajungem la acelaşi rezultat : teoreticul nu este atins în concept

7
de eforturile Ego-ului practic. Cât despre punctul d) adică adecvarea propriu-zisă nici nu
mai are rost să povestim deoarece am merge pe nici un drum, de vreme ce nici despre
posibilitate nu putem fi siguri.
Vedem aşadar o asimetrie unde teoreticul lucrează în detrimentul practicului, deşi
uneori, cum am spus deja, practicul ca negaţie dă măsura neputinţei teoreticului şi s-a mai
constatat că există o doză de patologic în diversele moduri/încercări de adecvare/reducţie
ale celor două categorii existenţiale ale unui Ego.