Tehnici de colectare a informaţiei - 3 1

Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării
ID

TEHNICI DE COLECTARE A INFORMAŢIEI

Tutoratul 3

2006-2007

Asist. univ. drd. Raluca Radu

Tehnici de colectare a informaţiei - 3 2

Sursele umane

Un bun reporter îşi păstrează o legătură regulată cu sursele sale - şi când are
nevoie de informaţie, dar şi când nu are nevoie. Nu există nimic care să ţină locul
contactului personal.
Una dintre cele mai importante calităţi ale unui reporter este să se simtă în largul
său în preajma persoanelor pe care nu le cunoaşte. Sursele au nevoie de jurnalişti, aşa
cum jurnaliştii au nevoie de surse - atât ca să-şi transmită mesajele, cât şi ca să afle ceea
ce ştie deja jurnalistul. Pentru o mai bună colaborare, esenţială este predocumentarea şi o
curiozitate reală şi evidentă a jurnalistului în ceea ce priveşte informaţiile pe care le
deţine sursa sa.
Există însă o linie foarte fină între a te apropia şi a te apropia prea mult.
Jurnalistul trebuie să-şi amintească faptul că este în slujba interesului public şi al
audienţei sale, nu a sursei. Un fapt adesea evident pentru jurnaliştii specializaţi pe un
anumit domeniu este că încep să aibă surse preferate (acelaşi expert neutru, de exemplu,
în problema terorismului internaţional), că adoptă jargonul profesional şi, câteodată, că
apără punctele de vedere ale surselor lor. Jargonul ar trebui învăţat şi tradus pentru
publicul-ţintă, care nu ar trebui uitat niciodată.
Fii politicos, dar insistent cu sursele tale. Insistă să primeşti un răspuns serios la
întrebările tale. Urmăreşte poveştile cu o desfăşurare lentă verificând stadiul lor cu
sursele. Şi cere alte surse, pentru a-ţi mări reţeaua şi a-ţi diversifica informaţiile.
Sursele ostile sau evazive necesită o abordare specială. Pentru a depăşi ostilitatea,
primul pas este identificarea sursei ostilităţii. Vrea să ascundă ceva? Îi este frică?
Predocumentarea oferă adesea indicii despre atitudinea pe care o va aborda o sursă, şi
despre motivele acelei atitudinii. În plus, există, desigur, negocierea condiţiilor
intervievării - Va fi făcut public numele sursei? Vor fi făcute publice informaţiile?
Informaţiile fără sursă sunt aproape de nefolosit, iar informaţiile pe care un jurnalist nu le
află decât pentru el sunt, practic, inutile, de aceea o asemenea negociere este ultima
soluţie la care ar trebui să se apeleze.
Metzler (1986, pp. 179-180) oferă câteva sugestii pentru comunicarea cu sursele
ostile:
1. Manifestaţi empatie şi înţelegere. Puneţi-vă în locul celuilalt: cum v-aţi
simţi într-o situaţie similară?
2. Explicaţi exact care este scopul vostru şi de ce sursa este importantă
pentru materialul dumneavoastră.
3. Încercaţi să identificaţi motivul ostilităţii şi faceţi eforturi pentru a o
diminua, contraatacând motivul. Dacă motivul este legat de persoana voastră,
de ceva ce aţi făcut sau spus, atunci trebuie să lămuriţi problema. Este foarte
important gradul de sinceritate. Un reporter onest şi sincer are de obicei mai
puţine probleme de acest fel decât unul orgolios, iar problemele care apar pot
fi rezolvate mai uşor. Sursele percep uriaşele diferenţe dintre reporteri, cu cei
care ştiu să asculte fiind mult mai cooperante decât cu cei aroganţi.
4. Dacă motivul ostilităţii nu poate fi ghicit, atunci întrebaţi. Lăsaţi sursa să
vă vorbească despre ea. De obicei este vorba despre ceva fără legătură cu voi,
ceva în legătură cu care nu puteţi face nimic. Doar să ascultaţi – e folositor.
Uşurată de povară şi apreciind bunăvoinţa voastră, sursa va începe să vă
răspundă la întrebări.
5. Puneţi întrebări despre context. Dacă îi daţi ocazia unei surse să explice
întreaga situaţie, ostilitatea va dispărea sau chiar va fi împiedicată să se nască.
Întrebările tăioase şi întreruperile frecvente pot cauza ostilitate.
Tehnici de colectare a informaţiei - 3 3

6. Disociaţi-vă, ca o chestiune de principiu, de ceilalţi jurnalişti, tendenţioşi

şi ostili.
7. Încercaţi să vă păstraţi dispoziţia veselă sau deschisă, chiar dacă răspunsul
este posomorât. Majoritatea surselor răspund chiar dacă nu le-aţi câştigat întru
totul.

Sursele umane au rolul de a completa informaţia şi, adesea, de a aduce partea de

poveste, umană, a problemei în cauză. Însă au un rol important şi în a furniza idei de
materiale.

Intervievarea

“Un interviu este o conversaţie, de obicei între două persoane, pentru a obţine
informaţie pentru o audienţă nevăzută. Este adesea un schimb conversaţional de date care
poate produce un nivel de informaţie la care nici una dintre părţi nu poate ajunge
singură” (Metzler, 1986, p. 106). Din punct de vedere terminologic, interviul este un gen
publicistic, iar intervievarea una dintre cele mai importante tehnici de colectare a
informaţiilor, alături de observaţie.
Cele mai uzuale greşeli ale jurnaliştilor sunt:
• vorbesc prea mult,
• îşi întrerup interlocutorul,
• pun întrebări lungi şi întortocheate,
• nu ascultă cu atenţie, scăpând sensurile ascunse şi aluziile şi ca atare
• nu pun întrebările de urmărire potrivite. Interviul reuşit cere antrenament,
pregătire, abilităţi de comunicare interpersonală şi flexibilitate.
Regulile obişnuite în intervievare, aşa cum sunt prezentate de Mencher (1991, p.
299) sunt următoarele:
• Reporterul trebuie să se identifice la începutul intervievării.
• Să spună care este motivul/ subiectul interviului.
• Să precizeze clar pentru sursele care nu sunt obişnuite cu reporterii că
informaţia va fi folosită într-un material de presă.
• Să facă sesiunea cât mai scurtă cu putinţă.
• Să pună întrebări scurte şi specifice, la care sursa este competentă să
răspundă.
• Să ofere sursei timp suficient să răspundă.
• Să ceară sursei să clarifice răspunsurile complexe sau vagi.
• Să recitească răspunsurile, dacă i se cere acest lucru, sau dacă nu este
sigur că un citat crucial a fost bine structurat.
• Să insiste să obţină răspunsuri, dacă publicul are dreptul să ştie acele
răspunsuri.
• Să evite să dea lecţii sursei sau să se certe cu sursa.
• Să respecte cererea de păstrare a anonimatului sau de nepublicare a
informaţiei, dacă sursa cere acest lucru.
Documentarea înaintea unui interviu are un rol foarte important: ajută la
formularea unor întrebări pertinente şi poate aduce respectul interlocutorului care va
vedea în interviu o provocare.
Tehnici de colectare a informaţiei - 3 4

Structura interviului

Metzler (1986, p. 107) identifică zece paşi în realizarea unui interviu:

1. Defineşte un scop, pe care îl vei face cunoscut intervievatului.
Intervievatul trebuie ales, aşa cum am arătat, în funcţie de capacitatea lui de a
răspunde la chestiunea propusă.
2. Fă o predocumentare, atât folosind surse fizice, cât şi folosind alte surse
umane. Nici chiar pentru un interviu portret jurnalistul nu se poate rezuma la o
singură sesiune de intervievare - ar trebui cunoscut personajul şi din
descrierile oferite de anturajul său - prieteni, familie, duşmani, colegi de
muncă.
3. Stabileşte o întâlnire şi fă atrăgătoare ideea interviului.
4. Planifică strategia de intervievare - la ce întrebări ai vrea să ai răspuns, în
ce ordine. Predocumentarea ar trebui să-ţi indice cum poate fi abordată sursa.
5. Întâlneşte-te cu intervievatul. Reia scopul interviului şi arată-ţi
entuziasmul şi interesul.
6. Stabileşte un raport conversaţional şi treci la întrebările serioase.
7. Ascultă. Foloseşte întrebări de urmărire şi renunţă la întrebările pregătite
dinainte, dacă nu mai este nevoie de ele.
8. Întreabă chestiunile delicate către sfârşit, pentru a fi sigur că, în cazul în
care interviul va fi întrerupt, nu vei rămâne fără nici o informaţie.
9. Restabileşte, dacă este cazul, un raport conversaţional, după întrebarea
delicată.
10. Rezumă interviul.

Deschiderea interviului. Primele secunde sau minute ale interviului sunt adesea
hotărâtoare. Principala funcţie a introducerii este să motiveze ambele părţi să participe şi
să comunice. O introducere nereuşită poate duce la un interviu superficial, la obţinerea
unei informaţii incorecte. Dacă îi displace modul în care a fost abordată, persoana poate
refuza interviul, vă poate întoarce spatele, vă poate închide uşa sau telefonul.
Stabilirea raportului de comunicare este în acelaşi timp un proces de creare a
bunăvoinţei şi a încrederii între cel care ia interviul şi intervievat. Adesea se începe prin
salut şi prezentare, atât a jurnalistului, cât şi a temei, însoţite de acţiuni non-verbale, cum
sunt strângerea mâinii, contact vizual, un zâmbet.
Se va explica scopul, lungimea şi natura interviului, modul în care informaţia va
fi folosită şi motivul pentru care persoana care dă interviul a fost selectată.
Diverse situaţii ar putea servi drept punct de plecare al discuţiei - situaţii în care
jurnalistul poate demonstra că ştie despre ce vrea să facă interviul şi că este interesat de
un anumit subiect şi de ce are de spus un anumit interlocutor.
• Rezumaţi problema – mai ales când cel intervievat nu cunoaşte încă
problema sau are foarte puţine detalii despre ea (de exemplu atunci când aveţi
nevoie de o reacţie sau când aveţi nevoie de opţiuni de rezolvare a unei
probleme din partea unui specialist, a unei voci autorizate). În unele cazuri
declararea explicită a scopului interviului ar putea să facă imposibilă
realizarea lui (un interviu într-o anchetă de investigaţie). Se poate întâmpla să
simţiţi nevoia să vă mascaţi scopul pentru a putea obţine răspunsuri sincere,
fără ca persoana în cauză să stea în gardă.
• Explicaţi cum a fost descoperită problema. Această tehnică are în vedere
să explice cum cel care ia interviul a descoperit problema şi face un rezumat.
Tehnici de colectare a informaţiei - 3 5

• Menţionaţi o recompensă/beneficii pentru faptul că interviul vă este

acordat: intervievatul este martor, personaj principal, expert în acea chestiune.
• Cereţi sfat sau asistenţă.
• Referiţi-vă la persoana care v-a trimis la cel căruia îi luaţi interviu.
• Referiţi-vă la organizaţia pe care o reprezentaţi şi la motivele pentru care
va folosi materialul de presă rezultat în urma documentării.

Ghidul interviului este o schiţă a temelor şi subtemelor care vor fi abordate. În

funcţie de subiectul interviului, puteţi avea diferite tipuri de structurare:
1. o structură expozitivă urmăreşte diviziunile naturale ale unui subiect. De exemplu,
dacă vă interesează repararea unei străzi, veţi avea trei părţi: buget, proiecte majore şi
echipament. Sau pe baza întrebărilor jurnalistice: cine, ce, cum, când, unde, de ce.

2. o structură temporală tratează subiectul în ordine cronologică. De exemplu, un

interviu care are ca subiect un eveniment cu o desfăşurare mai amplă în timp sau un
proces (care se poate descrie fază cu fază).

3. o structură spaţială va avea în vedere diviziunile spaţiale: de la stânga la dreapta, de

sus în jos, de la est la vest (spre exemplu atunci când vă interesează o construcţie sau
o sală nouă, aşezarea unui oraş etc.).

4. o structură cauză - efect, după cum îi spune şi numele, va trata subiectul din
perspectiva cauzelor şi a efectelor unei probleme, unui accident sau a unui eveniment.

5. structura problemă - soluţie constă într-o fază a problemei (care este problema şi
cum arată ea) şi o fază a soluţiei (care sunt acestea şi cum se pot pune în aplicare).

Planul interviului.. După ce aţi completat ghidul interviului veţi face o schiţă a
zonelor sau întrebărilor pe care le veţi avea în interviu – acesta va fi planul interviului.
În funcţie de cât de exact şi în detaliu sunt schiţate întrebările şi ordinea lor,
putem avea un interviu nestructurat (o listă de teme generale) şi interviuri structurate în
grade mai mici sau mai mari.

Încheierea.
Oferiţi-vă să răspundeţi la întrebările pe care vi le-ar putea pune intervievatul.
Folosiţi întrebări de clarificare – acestea vă permit să vă daţi seama dacă aţi
acoperit toate temele sau dacă sursa ar mai vrea să vă mai spună ceva.
Faceţi un rezumat al interviului. Vă ajută să verificaţi acurateţea informaţiei
obţinute şi vă ajută să determinaţi dacă ce aţi reţinut este şi ceea ce a vrut să spună
interlocutorul de fapt.

Tipuri de întrebări

Întrebările deschise şi închise

Întrebările deschise sunt cele care permit interlocutorului libertatea de a hotărî
cantitatea şi felul informaţiei pe care o furnizează. De exemplu, „Ce puteţi să-mi spuneţi
despre programul de Învăţământ la Distanţă al FJSC?” este o întrebare deschisă, însă
mult are o arie de referinţă mult prea largă. Interviul ar putea să scape de sub controlul
jurnalistului. Dacă jurnalistul vrea să afle ce schimbări va aduce noua structură
Tehnici de colectare a informaţiei - 3 6

universitară, după aplicarea procesului Bologna, ar trebui să întrebe, de exemplu: „Care

sunt diferenţele între structura academică a programului de Învăţământ la Distanţă al
FJSC vechi şi cel care va fi lansat în 2005?”
Întrebările deschise lasă interlocutorii să vorbească liber şi să ofere voluntar
informaţii, permiţându-le să dezvăluie ce cred că este important. În acelaşi timp, acest tip
de întrebări comunică interesul şi încrederea în discernământul interlocutorului.
Răspunsurile la întrebări deschise pot dezvălui incertitudinea, intensitatea sentimentelor,
cadrul de referinţă, prejudecăţile sau stereotipurile interlocutorului.
În schimb, consumă timp preţios cu informaţii nerelevante. Pe de altă parte,
interlocutorul poate cenzura informaţia care i se pare irelevantă sau evidentă.
Întrebările închise sunt de natură restrictivă - cer un răspuns scurt şi la obiect:
• Câţi ani aveţi?
• De cât timp ocupaţi acest post?
Întrebările închise bipolare limitează răspunsul la două opţiuni:
• Sunteţi sau nu de acord cu legalizarea prostituţiei?
• Fumaţi?
Trebuie să aveţi grijă cu această polaritate, pentru că implicitul acestor întrebări
este că există doar acele două posibilităţi pe care le-aţi pus în ele. Dar interlocutorul
poate fi indecis sau poate să nu aibă o poziţie clară.
Întrebările închise permit celui care ia interviul să controleze răspunsurile şi să
ceară informaţii exacte. Ocupă mai puţin timp, permiţând, ca urmare, investigarea mai
multor zone. Se pot pune mai multe întrebări într-o perioadă de timp mai mică, iar
răspunsurile sunt uşor de analizat.
Dar răspunsurile la întrebările închise conţin, adesea, prea puţină informaţie,
necesitând întrebări în plus şi, ce este mai important, nu arată de ce interlocutorul are o
anumită atitudine.

Întrebările primare şi secundare

Întrebările primare introduc teme sau zone noi într-o temă şi au sens şi în afara
contextului. Întrebările secundare încearcă să obţină informaţie suplimentară faţă de
răspunsul la o întrebare primară sau la o altă întrebare secundară. Pot fi deschise sau
închise şi sunt adesea numite “de urmărire”. Sunt folositoare când interlocutorii nu
răspund sau când răspunsurile par incomplete, vagi, superficiale, irelevante, incorecte.
Pentru a impulsiona interlocutorul să detalieze se pot folosi formule de tipul:
Înţeleg. / Continuaţi, vă rog. / Şi, după aceea? / Serios?
Pentru clarificare – pentru a vă asigura că aţi obţinut întreaga informaţie
importantă sau disponibilă: Credeţi că am uitat vreo întrebare importantă? / Mai e ceva
important de spus în legătură cu asta?
Dacă răspunsul este superficial: Spuneţi-mi mai multe despre… / Ce s-a întâmplat
după… ? / Şi ce reacţie aţi avut când… ? / Cum adică… ?
Dacă răspunsul este vag: Nu sunt sigur că înţeleg ce vreţi să spuneţi. / La ce v-aţi
referit când aţi spus… ? / Ce-aţi vrut să spuneţi cu “…”?
Dacă răspunsul sugerează un sentiment sau o atitudine: De ce aveţi senzaţia
asta? / Ce credeţi că s-a întâmplat?
Dacă răspunsul este irelevant, repetaţi întrebarea într-o nouă formă sau
accentuând cuvântul esenţial din ea.
Dacă răspunsul este incorect (o dată sau o cifră greşită, un citat greşit, cuvinte
amestecate), puteţi folosi întrebări reflexive: Vreţi să spuneţi 1986, nu? / Acest venit
este net, nu brut?
Tehnici de colectare a informaţiei - 3 7

Dacă nu sunteţi sigur de ce a vrut să spună sau să sugereze interlocutorul,

întrebările reflexive vă pot înlătura această nesiguranţă: Aţi spus că aţi fost păcălit ca să
semnaţi cererea? / Şi acest 10 % vi se pare o creştere mare?
Întrebările rezumative sunt legate de cele reflexive - rezumă o serie de
răspunsuri sau schimburi de replici pentru a asigura o înţelegere corectă a celor spuse:
Dacă interlocutorul nu răspunde la una dintre întrebări, repetaţi-o sau reformu-
laţi-o, întrebaţi cu tact care este motivul pentru care nu vă răspunde la respectiva
întrebare sau abandonaţi-o pe aceea şi treceţi la următoarea. Poate este nevoie să explicaţi
mai amănunţit ce fel de informaţie vă trebuie, de ce sau cum o veţi folosi.

Întrebările neutre şi persuasive

Toate întrebările despre care am discutat până acum sunt neutre. Interlocutorul
poate decide asupra răspunsului fără să fie direcţionat sau presat de cel care ia interviul.
Chiar şi în cazul întrebărilor bipolare, poate alege între două variante egale: da/nu,
aprobaţi/dezaprobaţi, bun/rău.
Întrebările care sugerează implicit sau explicit răspunsul aşteptat sau dorit sunt
întrebări persuasive, care conţin şi răspunsul sau o parte din răspuns.
• De ce aţi demisionat din minister? în loc de
• În ce condiţii aţi plecat din minister?
• Când aţi luat mită ultima oară? în loc de
• Luaţi mită?

Intervievarea propriu-zisă

Chiar dacă are o structură de interviu pregătită, jurnalistul nu trebuie să fie dependent de
planul făcut, ci ar trebui să lase interviul să curgă şi să-şi asculte interlocutorul.

Numele corecte
Primul lucru important este să scrii corect numele celui cu care vorbeşti şi pe care, cel
mai probabil, intenţionezi să-l citezi. Dacă nu cu propriile lui cuvinte, cel puţin ca sursă a
informaţiei. Oricât ar părea de caraghios, trebuie să te asiguri, întrebându-l şi rugându-l
să verifice el însuşi în caietul tău de notiţe, că ai înţeles exact cum îl cheamă, cum se
scrie corect numele lui şi care este funcţia sau calitatea lui precisă în contextul
evenimentului, subiectului despre care scrii.

Contacte
Ori după ce afli numele exact, ori la sfârşitul interviului, roagă sursa să-ţi dea contactele
sale: număr de telefon, adresă de e-mail etc. De multe ori, după ce ai ajuns în redacţie şi
începi să-ţi scrii materialul ori când confrunţi informaţiile obţinute de la intervievat cu
informaţiile obţinute din alte surse, vei descoperi că mai ai de clarificat un punct. În plus,
o dată contactată o sursă valoroasă, ar trebui păstrată.

Nu nota chiar tot

Este interesantă esenţa unui interviu. Trebuie să începi să decizi şi să selectezi lucrurile
importante în timp ce îţi iei notiţe. Nu îţi irosi energia sau hârtia notând lucruri despre
care ştii că nu sunt destul de interesante pentru a le integra în materialul tău.
Tehnici de colectare a informaţiei - 3 8

Diferenţiază informaţia de citate

Când colectezi informaţii, trebuie să reţii cifre şi nume proprii exacte. Dar cuvintele
exacte ale vorbitorului nu sunt atât de importante, pentru că, adesea, cuvintele care
transmit informaţii nu sunt şi cuvinte puternice, care merită citate. Concentrează-te mai
degrabă pentru a reţine corect faptele, decât pentru a reţine formulările precise ale
interlocutorului.

Concentrează-te pe citate puternice

Când cineva spune ceva care implică emoţii sau opinii importante sau când auzi ceva
relevant, încearcă să reţii formularea cât mai exact.

Încetineşte ritmul vorbitorului

Dacă cel cu care vorbeşti îţi oferă informaţii, opreşte-l pentru a cere detalii suplimentare
sau pentru a pune întrebări cu privire la sursele lui. De unde ştiţi asta? Cum se scrie? E o
aproximare sau este suma exactă? Aveţi documente care să dovedească ceea ce spuneţi?

Întrebări de “recuperare”
Dacă rămâneţi în urmă cu notiţele, puneţi întrebare al cărei răspuns îl ştiţi deja din
documentarea preliminară sau o întrebare care vă oferă o informaţie personală de care nu
sunteţi foarte interesat. Veţi avea astfel şansa să vă notaţi tot ce aveţi nevoie, înainte să
uitaţi lucrurile importante sau interesante pe care le-a spus intervievatul.

Solicitaţi documente
Rugaţi-vă interlocutorul să vă furnizeze documente, fotografii, casete video şi orice
altceva care poate suplimenta sau nuanţa ceea ce vă spune el însuşi. Treceţi prin ele
împreună, pentru a primi explicaţii suplimentare. Întrebaţi dacă le puteţi copia sau
împrumuta.

Notiţe despre decor

Notaţi-vă detalii despre casa sau biroul personajului sau despre încăperea în care se
petrece evenimentul. Scrieţi un paragraf sau două despre decor. Cereţi detalii despre
obiecte sau alte aspecte observate în birou sau casă.

Indicaţiile de regie
În timpul interviului, notaţi atitudinea interlocutorului vostru, deoarece indicii non-
verbali completează adesea informaţia pe care a-ţi primit-o verbal. În plus, în cazul
redactării unui interviu, cititorul are şansa de a vedea un om viu, care se mişcă, nu de a
citi stenograma unei întâlniri.
Tehnici de colectare a informaţiei - 3 9

Bibliografie

MENCHER, M, 1991, News Reporting and Writing, ed. V, Wm.C. Brown, Dubuque.

METZLER, K., 1986, Newsgathering, ed. II, Prentice-Hall, New Jersey.

Temă

Faceţi un interviu cu un membru al unei instituţii de presă despre cum funcţionează

instituţia în care lucrează (de exemplu: ce face un jurnalist, cum se face distribuţia
ziarului, care este relaţia dintre departamentul marketing şi cumpărătorul de timpi de
antenă pentru publicitate, la TV). Interviul trebuie să aibă titlu şi un şapou, în care oferiţi
detalii despre sursă, despre relevanţa temei abordate. În corpul interviului inseraţi note
despre înfăţişarea şi atitudinea interlocutorului şi despre decor.