EDUCAŢIA ADULŢILOR ÎN BISERICA ORTODOXĂ

- NECESITATE, PROVOCARE, REALITATE -

Necesitate.
Educaţia este o componentă esenţială a vieţii omului şi aceasta se vede chiar din actul
creaţiei când Dumnezeu îndeamnă pe om să-L cunoască prin toate mijloacele care-i stau la
dispoziţie1. Creaţia a învăţat din relaţia cu Creatorul Suprem metode de pedagogie care imită
pedagogia divină.
Astfel din comportamentul lui Dumnezeu cu lumea în general şi cu poporul ales
în mod special reiese necesitatea unei educaţii permanente în scopul asemănării cu El. Yahve nu
educă asemenea unui stăpân despotic ci mai de grabă ca un pedagog desăvârşit, ca unul care îşi
ia în serios menirea de a-l salva pe om şi de a respecta întru totul Legământul pe care l-a încheiat
cu acesta. Când folosim termenul de pedagog avem în vedere o explicaţie pe care W. Barclay în
lucrarea ,,Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament” o redă. El spune că ,,pedagogi”
nu înseamnă doar educator care-şi face sau nu datoria ci chiar ,,păzitorul tinereţilor” ceea ce
indică o datorie şi o responsabilitate mult mai mare decât a educatorului aşa cum este el înţeles
astăzi dar ,din păcate definiţia amintită restrânge cumva activitatea de pedagog doar la perioada
de început a vieţii ceea ce nu e cu totul greşit dar nici cu totul corect.
În viaţa Bisericii s-a simţit nevoia de timpuriu de a face diferenţa între educaţia copiilor şi
cea a adulţilor. Mijloacele de educaţie a adulţilor sunt diverse în ceea ce-l priveşte pe Yahve.
Deşi se aseamănă în formă ( Legi, pedepse, mustrare, parabole, exemplul personal) totuşi ele
diferă în fond deoarece un mesaj poate avea un înţeles pentru un copil şi alte valenţe pentru un
adult.
Educaţia e şi o necesitate ontologică. Aceasta îl determină pe om la o asiduă căutare,
cercetare şi imitare a lui Dumnezeu (Ps. 33,8 şi Os. 8,11). Necesitatea mai decurge şi din scopul
pentru care omul a fost creat: să ajungă la asemănarea cu El (Ef. 4,13) prin cunoaşterea cât mai
intimă şi cât mai profundă a Lui (In. 17,3). Însă tot omul şi-a dat seama că procesul educaţional
nu poate fi unilateral ci e unul bilateral adică în cadrul acestuia omul şi Dumnezeu participă
împreună la dezvoltarea mentală, religioasă, socială, culturală a fiecărui ins în parte. Cu alte
cuvinte Dumnezeu şi omul sunt parteneri în cadrul acestui proces (Ier.31,18; Deut.8,5). Există
însă şi o coresponsabilizare a omului pentru om deoarece fiecare avem datoria să purtăm de grijă
semenului nostru, să fim îngrijoraţi când acesta se află în suferinţă educaţională care e cumva tot
un păcat.
1
am folosit aici tâlcuirea pe care o dă Sfântul Ioan Damaschin poruncii divine date în Eden
primilor oameni (Gen.2,16-17);

1
 În Biserică rolul de educator se extinde de la Hristos la Paraclet, Mângâietorul, Duhul
Adevărului care ,,vă va învăţa pe voi toate’’ dar ceea ce va spune va fi din Hristos . De aici
vedem încă un motiv prin care Biserica e îndatorată să facă educaţie propriilor fii. Adulţii sunt
însă şi educatorii propriilor copii (Ef. 6,4; Col. 3,21) dar , paradoxal e că avem copii care-şi
educă părinţii.
Idealul educaţional propus de Mântuitorul e unul desăvârşit (Mt. 5,48). Adulţii sunt
îndemnaţi să fie precum copiii. Astfel, copilul la vârsta copilăriei trebuie să fie înţelept şi
evlavios ca un matur; mai târziu ca tânăr trebuie să se stăpânească asemeni unui bătrân cumpătat;
iar ca bătrân să devină smerit şi nevinovat ca un copil.

Provocare

În Biserică masa adulţilor de educat e în general una neomogenă atât din punct de vedere
cultural-educaţional cât şi din punct de vedere social şi de aici intervine dificultatea. Mai mult
decât în cazul copiilor, adulţii reprezintă o categorie dificil de educat pentru că fiecare are deja o
personalitate şi un caracter mai mult sau mai puţin format, cu principii de viaţă, mod şi metodă
de gândire cât de cât conturate. Arătând aceste schimbări majore în societatea modernă Ion
Mânzat în ,,Psihologia sinelui’’ citându-l pe G. Anders, spune: ,,A apărut tipul sihastrului de
masă şi acum stau milioane de exemplare, fiecare izolat de celălalt şi totuşi fiecare aidoma
celuilalt, izolaţi în chiliile lor’’.
Calitatea adulţilor e cu totul alta azi faţă de cea de ieri, iar cei de mâine nu vor fi la fel cu
cei de azi. Lume toată e în plină mişcare şi transformare iar Biserica trebuie nu numai să fie
updatată la aceste schimbări ci chiar să le anticipeze, să le evalueze corect şi să fie în permanenţă
cu un pas înaintea lor. Biserica compensează în individul singuratic sentimentul filiaţiei active.
Persoana ştie că aparţine unei comunităţi religioase, spirituale
În planul învăţământului românesc se are în vedere de ceva timp descentralizarea acestuia
ca o necesitate stringentă a alinierii la standardele de calitate şi racordarea la cerinţele
educaţionale europene. Ţinând cont că orice şcoală e o unitate de prestări servicii educaţionale,
calitatea învăţământului va viza întreag procesul educaţional de la curriculum- evaluare, activităţi
educaţionale şi extracuriculare, resurse umane şi materiale, compartimentul comunicare şi relaţii
comunitare până la cel financiar-administrativ. Avem de-a face cu o viziune holistă dar care nu
se potriveşte cu definiţia enunţată mai sus iar după părerea noastră aceasta e una care nu implică
emoţional nici educatorul şi nici subiectul de educat.
În cadrul Bisericii educarea s-a făcut odată cu propovăduirea Cuvântului şi nu are ca
finalitate trăirea unui segment din viaţă sau a întregii vieţi ci e una ce vizează pregătirea
persoanei umane pentru viaţa veşnică. Din acest punct de vedere se poate observa o primă
diferenţiere între ceea ce propune statul şi ceea ce propune Biserica. Din păcate, efectele acesteia
se simt acut la nivel comportamental-social.

2
 Răspunzând acestor provocări, Biserica e nevoită să-şi prezinte în continuare mesajul
evanghelic. De felul cum o face depinde atât împlinirea scopului ei cât şi percepţia pe care o are
în rândul societăţii.

REALITATE

Membrii Bisericii trebuie să fie conştientizaţi că nu mai sunt încadraţi în categoria

slugilor ci în cea a fiilor. Au trecut de la libertatea slugilor la ,,libertatea măririi fiilor lui
Dumnezeu’’ (Rom. 8,21), prietenilor, casnicilor Lui. E important de notat aceasta pentru că
Biserica e acuzată azi de faptul că doreşte să-şi facă adepţi prin îndoctrinare2 - ca şi când accentul
ar cădea pe cantitate şi nu pe calitate.
Totuşi pe acest segment - al adulţilor - cu greu putem vorbi de îndoctrinare. Am amintit
de libertatea fiilor după har ai lui Dumnezeu iar în virtutea acesteia fiecare e liber, fiecare
acceptă şi primeşte învăţătura în mod liber. Cei care au studiat pedagogia au susţinut că ,,a
combate îndoctrinarea nu înseamnă a milita pentru un învăţământ fără nici o doctrină (pentru că
aceasta e o utopie) ci a propune o doctrină care să elibereze gândirea de orice corsaj care o poate
aservi’’.
Se observă cu uşurinţă azi că în familii, societate, şcoală se încearcă o educaţie eliberată
de orice doctrină ceea ce a mutat finalitatea actului educaţional de la ,,a trăi’’ la ,,a produce’’.
Remediul avut în vedere pentru starea de fapt este realizarea unei educaţii în vederea
respectului libertăţii de gândire a indivizilor şi în perspectiva dobândirii autonomiei spirituale a
tuturor.
Experienţa neotestamentară ne demonstrează că Mântuitorul a făcut ,,din pescari Apostoli
şi din păgâni ucenici’’. După acest exemplu vedem şi modelul de urmat pentru educaţia adulţilor
în Biserica.
Avem, din păcate două categorii de adulţi în Biserica Ortodoxă:
- adulţii din Biserică şi în Biserică. Sunt cei care activează ca membri ai aceleiaşi
comunităţi şi pe care îi găsim în comuniune cu ceilalţi cu ocazia multor momente de
educare: cateheze cu diferite teme sau ţinute cu diferite ocazii, predici diverse, slujbe
religioase;
- adulţii din Biserică şi în afara Bisericii. Sunt cei care se declară în toate sondajele a fi
ortodocşi dar se plasează în afara Bisericii din diferite motive: indiferentism, comoditate,
anticlericalism;
Deşi împărţirea e nefirească totuşi ea este reală.

2
termenul de ,,doctrină’’înseamnă ,,materie de predat’’. Mult timp a fost folosit fără nici o
conotaţie peiorativă. Dicţionarele redau în dreptul termenului ,,îndoctrinare’’= a ţine o lecţie
cuiva pentru a-l câştiga de partea unei doctrine, a unui punct de vedere;

3
 Plecând de la porunca Mântuitorului ,, Mergeţi şi faceţi ucenici în toată lumea..’’(Mt. 28,
19-20) unii au considerat că a face ucenici în sensul racolării unui cât mai mare număr de adulţi
ar fi o prioritate în Biserica Ortodoxă (mânaţi şi de înţelegerea eronată a mesajului transmis de
Iisus Hristos din Matei 22 - pilda nunţii fiului de împărat).
Considerăm mai relevant a folosi aici paradigm educaţională oferită de Mântuitorul la
Luca 24. Cei doi , aflaţi spre Emaus vorbeau între ei despre cele petrecute în Ierusalim şi Iisus s-
a apropiat de ei dar era încă necunoscut pentru că ,,ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască’’.
Putem extrage de aici mai multe coordonate ale educaţiei adulţilor în Biserica Ortodoxă:
- cei doi vorbeau despre El. Îi vedem reprezentaţi aici pe cei din prima categorie anunţată
mai sus: din Biserică şi în Biserică. Mântuitorul nu se alătură unor străini ci unora care
vorbesc despre El, încercând să găsească explicaţii cu privire la evenimentele anterioare.
Ce efect ar fi avut arătarea Mântuitorului unora care nici măcar nu ar fi auzit despre El?
- Iisus se alătură lor în chip tainic, cerând El Însuşi lămuriri de la ei. Prezenţa Lui nu e una
agresivă, care violentează, care afectează libertatea lor ci îi lasă să constate ei înşişi
puţinătatea cunoştinţelor lor. Adulţii din Biserică şi în Biserică au o libertate desăvârşită
în general şi o libertate educaţională în mod special, neîngrădită de doctrine impuse ci
mai de grabă liber acceptate şi mai apoi liber şi comunional mărturisite.
- Iisus îi ceartă pentru necredinţă şi apoi le tâlcuieşte locurile despre El. Cu alte cuvinte se
foloseşte de toate metodele pedagogice (mustrare, expunere sistematică, ascultare) pentru
a-i recupera din incertitudinea în care se aflau.
- întreg procesul educaţional are şi un crescendo. După ce cei doi sunt convinşi de
argumentele aduse de Mântuitorul , El chiar se lasă cunoscut de ei. Odată acceptată
învăţătura Hristos e crezut, mărturisit şi se împărtăşeşte tuturor.
Pe de altă parte la Mt. 4,23 ni se spune că El străbătea toată Galileea învăţând în
sinagogile lor şi ,, propovăduind Evanghelia Împărăţiei’’. Termenul ,, docens in sinagogis’’ =
învăţând în sinagogi nu înseamnă doar o expunere simplă a învăţăturii ci e un termen precis ce
indică o expunere sistematică, repetitivă, făcută cu intenţia de a lămuri, de a convinge dar fără a
obliga.
Întrebarea care se întrevede e următoarea: A fost propovăduirea Mântuitorului una care
urmărea îndoctrinarea? Se pare că nu. Evenimentul din Gadara, cel cu scuturarea prafului de pe
picioarele ucenicilor când vor pleca la predicare ne arată că El nu a urmărit o extindere
cantitativă a Împărăţiei Lui ci mai de grabă a vizat calitatea celor ce vor intra în ea.
Biserica nu poate avea alt model educaţional decât cel lăsat de Mântuitorul.
Biserica nu urmăreşte îndoctrinarea sau anularea libertăţilor şi personalităţii membrilor ei
adulţi. Fiecare dintre aceştia vin aici cu persoana şi cu personalitatea lor întreagă (voinţă,
sentiment, raţiune). Odată ajunşi aici ei nu se pierd, nu-şi anulează libertatea proprie de dragul
omogenizării grupului. Ei sunt pomeniţi pe nume, fiecare în parte şi cu fiecare în parte Hristos
are o relaţie personală, intimă pe măsura deschiderii fiecăruia. Şi deşi fiind aşa ei nu încetează să
fie o comunitate în comuiniune cu toţi: vii şi morţi.
Considerăm însă că problema o constituie în Biserica Ortodoxă nu adulţii din Biserică şi
în Biserică ci o preocupare aparte ar putea fi pentru adulţii din Biserică dar în afara ei. Ce se
4
poate face pentru aceştia? Cum pot fi convinşi dar nu îndoctrinaţi să revină în Biserica de care
aparţin şi în care au fost botezaţi? Cum pot ei redeveni ,,pietre vii’’(I Petru 2,5) prezentând
trupurile lor ,,ca pe o jertfă vie, sfântă.’’(Rom. 12,1), mădulare active în Biserică. Adultul se
autoşlefuieşte în Biserică. Devine din piatră colţuroasă, plină de asperităţi o piatră netedă, gata
pentru zidirea Bisericii lui Hristos. Dar aceasta nu o face el singur. Dacă ar face-o singur s-ar
numi cel mult instruit dar în nici un caz educat.
Educaţia este pentru Biserică o educaţie nu cu finalitate în lumea aceasta ci e una ce
pregăteşte pe fiii ei pentru viaţa veşnică. Pentru Biserică, mântuirea şi sfinţirea credincioşilor ei
sunt adevăratele scopuri ale educaţiei care se dezvoltă pe două planuri:
- primirea de cunoştinţe;
- trăirea vieţii în conformitate cu Adevărul Revelat, primit şi asimilat.
Educaţia adulţilor nu e o simplă acumulare de cunoştinţe ci e educaţia educaţiei deci
metaeducaţie. E un fel de educaţie care se bazează pe educaţia deja acumulată până la un
moment dat, numai că prin metaeducaţie creştinul nu devine doar ins educat ci persoană
comunională şi capabilă să intre şi să menţină un dialog cu Creatorul, ridicându-se la asemănarea
cu El (Ef. 4,13).
Societatea de consum, valorile materiale care capătă importanţă deosebită în comparaţie
cu cele spirituale considerate desuet, aşadar răsturnarea sistemului de valori fac din educaţia
adulţilor creştini din afara Bisericii un deziderat din ce în ce mai greu de realizat iar comunităţii
nu-i rămâne decât să-i poarte în rugăciune şi să aştepte întoarcerea lor aşa cum tatăl îşi aştepta
fiul cel risipitor.
Ei trebuie să ştie că în Biserică nu poate exista învăţământ la distanţă. Contactul direct şi
nemijlocit cu Biserica e strict necesar pentru a face cunoştinţă cu Cuvântul lui Dumnezeu şi
pentru a se lăsa modelaţi, ,,schimbaţi prin înnoirea minţii’’(Rom. 12,2). Comuniunea de persoane
ce se realizează în cadrul slujbelor bisericeşti şi care se menţine pe parcursul întregii vieţi a
inşilor participanţi face din educaţia în Biserică şi un factor de coeziune socială şi culturală chiar.
Experienţa secolelor XVII-XIX în care Dumnezeu, religia sunt prezenţi în viaţa omului
mai mult ca elemente de teroare şi supunere a maselor a fost , se pare, una nefericită dar plină de
învăţături. Prin urmare, teologi mai noi - Pr. D. Stăniloae, J. C. Larchet, S. Bulgakov dar şi alţii -
au renunţat la limbajul vechi şi ineficient teologic şi au început să vorbească mai mult de faptul
că Dumnezeu e iubire, e bun, multmilostiv, drept, aşteptând întoarcerea fiecărui om, iubindu-l
chiar şi când acesta îi neagă existenţa.
Speranţe mari vin atât din partea psihologilor cât şi a filosofilor contemporani care
invitaţi la o emisiune radiofonică, la întrebarea: Ce va urma după postmodernism? au răspuns
unanim: trebuie să urmeze era cunoaşterii adevărate, pure. Deci omul, sătul de atât balast
informatic va ajunge să renunţe la tot ce-i va fi inutil din punct de vedere educaţional, poate că şi
la tehnică, şi va selecta doar acele informaţii care-i sunt esenţiale pentru viaţă sau pentru viaţa
veşnică.
În educarea adulţilor Biserica nu trebuie să se prezinte ca un educator crispat,
înspăimântat, stresat în vreun fel de tipul adultului indiferent şi revoltat poate sau de
perspectivele care par a-i fi favorabile. Ea rămâne şi se prezintă tuturor ca o Biserică a nădejdii, a
5
credinţei şi a dragostei. Priveşte cu drag la fiii ei, îi iubeşte pe toţi chiar dacă unii îi întorc
indiferenţă şi adversitate.
Educaţia adulţilor trebuie să se facă şi în sensul principiului afirmării în uniformitate. În
virtutea acestuia creştinul învaţă că comuniunea cu toţi îi dă prilejul unei valorizări a propriei
credinţe, devenind astfel ,,preoţie împărătească, neam sfânt’’, respectând totodată principiul
cognitiv emis de Mântuitorul la Ioan 17,3.

pr. drd. Ifrim Mihai