Karma şi transmigraţia sufletului

Sufletul nostru se află într-o călătorie care durează de secole şi care are ca scop final
iluminarea şi uniunea cu divinitatea. Pentru a putea ajunge la iluminare, sufletul se reîncarnează
succesiv după un anumit set de reguli şi principii. Continuitatea vieţilor este una cauzală, indienii
numind această cauzalitate ca fiind Karma.

Karma este un concept cât se poate de simplist la un anumit nivel şi deosebit de

complex la un alt nivel. Dacă mergem pe principiul că trebuie să ii tratăm pe ceilalţi la fel cum
dorim noi să fim trataţi, ideea karmei este cât se poate de simplă însă dacă ne întrebăm cum anume
funcţionează, lucrurile încep să fie mai complicate. Karma este ca un curent în care se află viaţa
noastră, nefiind ceva ce poate fi observat din exterior. A înţelege cum funcţionează karma înseamnă
să înţelegem esenţa vieţii omeneşti.

În sens propriu, karma înseamnă „acţiune” sau „faptă” iar dacă facem legătura cu
reîncarnarea din Upanişadele hinduse, termenul devine „acţiune care cauzează renaşterea”. De cele
mai multe ori, termenul de „karma” este folosit pentru a exprima atât cauza cât şi efectul. De fapt,
„karma” reprezintă doar cauza, efectul purtând denumirea de „vipaka”.

Sufletele noastre apartin Esenţei Divine; noi nu am fost alcătuiţi de Dumnezeu ci din
Dumnezeu. Din perspectiva fizică noi existăm ca şi entităţi separate, ne naştem şi murim separat.
Din perspectivă spirituală însă, această afirmaţie nu mai este adevărată. Devenim un întreg
aparţinând aceleiaşi realităţi, şi nu mai putem vorbi de „tu” şi „eu”, ci de Unul. Tocmai de aceea,
un suflet nu se poate promova la nesfârşit excluzând din inimă pe ceilalţi deoarece nu este de o
individualitate pură. Acest lucru nu poate fi învăţat de la nimeni, ci fiecare trebuie să îl înveţe singur
prin karma şi reîncarnare. Cea mai frecventă analogie făcută pentru a ilustra faptul că nu suntem
separaţi este oceanul. Valurile oceanului sunt separate, dar în acelaşi timp nu sunt. Daca am trasa o
linie orizontală imaginară, în partea de sus valurile ar fi separate, aşa cum sufletele apar în planul
fizic; totuşi, dacă ne uităm sub linie, ele sunt unite de acelaşi element: oceanul, unitatea. Oceanul
aruncă energia (valul) dar o şi reabsoarbe, la fel cum se întâmplă şi cu sufletul care vine din plan
spiritual şi se reîncarnează, apoi se reîntoarce în planul spiritual.

Karma şi reîncarnarea sunt într-un sistem multidimensional, astfel avem planul fizic,
astral şi cauzal. Pentru fiecare dimensiune avem un corp aferent, astfel in planul fizic, ca şi fiinţă
umană avem un corp fizic, unul astral şi unul cauzal, ca suflet avem 2 corpuri, unul astral si unul
cauzal iar ca şi spirit manifestat în dimensiunea cauzală avem doar un corp şi anume cel cauzal.

Fiecare sistem minte-corp conţine in el şapte centre energetice pentru controlarea

energiei vitale şi un sistem de canale energetice. Aceste canale sunt cunoscute în sanscrită sub
numele de nadis, iar centrii ce ii contrlează se numesc chakras. Chakrele sunt, de asemenea, centre
de schimb între dimensiunile învecinate.

Totuşi cum se produce reîncarnarea?

Înainte să ia forma fizică umană, sufletele se află în planul astral care este împărţit în
2: astralul superior şi astralul inferior. Astrlalul inferior se aseamănă oarecum cu iadul religiei
creştine deoarece sufletele de aici se află în stări sufleteşti intense, în mare parte negative: durere,
mânie sau disperare, dar şi ataşamentul pentru un anumit loc sau pentru un alt suflet. Astralul
superior coincide oarecum cu raiul creştinilor, fiind un loc unde sufletele nu au anumite ataşamente
şi sunt împăcate. Ele pot rămâne în acest stadiu un timp destul de îndelungat, însă exista riscul ca
sufletele să se afunde în această stare şi astfel drumul lor catre iluminare să aibă de suferit.

Cele mai multe suflete se reîncarnează pentru a-şi putea continua periplul spre
iluminare, şi deci pentru a-şi rezolva karmele. De cele mai multe ori, sufletele se reîncarnează într-o
regiune apropiată vieţii precedente, sau chiar în descendenţii familiilor din care au făcut parte. În
momentul naşterii sufletele mai poartă amintiri din vieţile trecute, reîncarnarea având diverse
scopuri cum ar fi întâlnirea (sau căsătoria) cu cineva sau rezolvarea diverselor conflicte.

Sufletele care se reîncarnează intr-un corp care urmează să aibă o viaţă grea nu
înseamnă neapărat că plătesc pentru anumite fapte dintr-o viaţă anterioară. Sufletele deosebit de
interesate de dezvoltarea lor spirituală şi de ascensiunea spre iluminare îşi vor planifica din timp
anumite reîncarnări. De exemplu, folclorul povesteşte despre un suflet care se pregătea să fie regele
unui ţinut. Pentru aceasta însă s-a reincarnat inainte de 3 ori, odată în cerşetor, a doua oară în ţăran
lovit de secetă şi in a treia viaţă a fost un copil bolnav. Îndemnat de compasiunea acumulată în
vieţile grele de dinainte, acest suflet a devenit un rege foarte bun peste ţinut, făcând mari reforme
sociale.

Exista karme care se transmit de la o viaţă la alta. Ele sunt influenţate în mod direct
de nivelul de ataşament a sufletului pentru un anumit suflet, un sentiment sau un loc. Cauza din care
un suflet a murit într-o viaţă anterioară poate insemna o fobie într-o viaţă viitoare.

Momentul morţii este de asemenea important. Trebuie să fim fermi în faţa morţii sau
chiar să ne gândim la divinitate în momentul morţii deoarece daca o fiinţă moare cu un ataşament
puternic, sunt şanse să ajungă în astralul inferior. Ba mai mult, conţinutul mental din clipa morţii
poate apărea amplificat în momentul renaşterii pe pământ. După momentul morţii, sufletul se afla in
planul astral aşteptând o nouă reîncarnare pentru rezolvarea karmei, până când reuşeşte să ajungă la
iluminare, şi astfel să se unească cu divinitatea.

Pedeapsa karmică – consecinţe ale evenimentelor dintr-o altă viaţă

Karma nu trebuie privită ca şi o pedeapsă pentru ce s-a întâmplat în trecut ci trebuie văzută
ca şi o consecință pentru faptele din viețile anterioare. Mai mult, acțiunea care poate fi considerată
ca și „rea” poate însemna de fapt împlinirea unei karme, fie că este facută de noi, fie că fapta
respectivă ne este făcută nouă.

Este Dumnezeu cel care ne controlează viaţa şi modalitatea ei de desfăşurare, sau avem liber
arbitru să decidem asupra ceea ce facem, gândim?

La acest subiect există 2 puncte de vedere:

Primul punct de vedere ar fi cel de la nivelul nostru ca și ființe umane. La acest nivel putem
considera că există liberul arbitru deoarece noi avem o minte duală, și anume distingem binele de
rău. De asemenea noi facem anumite alegeri în funcție de cum considerăm noi că este bine sau rău,
având totodată o natură subiectivă.
Cel de-al doilea punct de vedere este cel de la nivelul absolutului. La acest nivel deosebit de
înalt nu există bine și rău. O faptă considerată rea pe pământ poate fi considerată drept împlinitoare
de karma pentru un alt suflet. Deoarece toți suntem o parte din divin, la fel si „binele” și „răul”
reprezintă o parte din acesta, drept urmare nu se prea poate face o diferențiere ca și la nivelul
nostru.

Teoria mistică asupra „Judecăţii de apoi” a creştnismului

Dumnezeu poate fi privit ca și o sfera luminoasă care emană lumină și bunătate. Fiecare
sufler, după ce moare, ajunge în fața Divinității, însă Aceasta nu hotărăște soarta sufletului și nu
pedepsește. Fiecare suflet realizează ceea ce a făcut pe pământ în viața care tocmai s-a încheiat, iar
dacă încă nu este pregătit să se unească cu Divinitatea, se va reîncarna pentru a-și putea împlini
karma. Creștinismul oferă o variantă ușor diferită: fiecare suflet va ajunge în fața lui Dumnezeu
unde i se vor cântări faptele atât bune cât și rele, iar în funcție de ele sufletul va ajunge în rai sau iad
unde va sta până la sfârșitul timpului.
Bibliografie:

Motoyama, Hiroshi (2007). Karma și Reîncarnarea. București: editura Excalibur.

Bache, M.C. (2008) Spirala Vieții. București: editura Elena Francisc Publishing.