Divin de uman

de Paul V. Bărbulescu

Sunt Dumnezeul propriului meu univers, absolutul microcosmosului meu, sunt Alpha şi
Omega a tot ceea ce însemn cu adevărat, din momentul căpătării conştiinţei, sunt un
Dumnezeu individual dintr-un Dumnezeu colectiv, o conştiinţă individuală dintr-o
conştiinţă colectivă a absolutului. Sunt suveranul absolut al universului meu interior,
reprezentând cosmogonia proprie, creatorul şi anti-creaţia ego-urilor, principiilor şi
scopurilor personale.

Dar sunt doar un sculptor al reflexiei mele în ceilalţi , modelând eurile mele derivate din
perspectiva din care este privit eul meu exterior, deci eu sunt conştiinţa colectivă a tuturor
eurilor, derivate din absolutul a ceea ce sunt, din "eu", fiind tot o parte din mine, întipărită
în viziunea altora, fiind cel ce are puterea de decizie a tuturor eurilor.

Deci eu sunt conştiinţa colectivă a tuturor eurilor mele, absolutul propriei existenţe, atât
fizic, spiritual cât şi mental, simultan dependent de absolutul microcosmosului meu
complet, deci eu sunt Dumnezeul absolutului meu şi totodată eul unui eu colectiv, o
conştiinţă individuală din conştiinţa colectivă a macrocosmosului.

Suntem stăpânii absoluţi ai propriei existenţe în ceea ce priveşte deciziile luate, căci
deciziile pot crea posibilităţi pentru o alta gamă de decizii, deşi suntem influenţaţi de
deciziile altora, suntem stăpânii absoluţi ai propriei existenţe căci putem lua decizia de a
scăpa de influenţa lor, decizie ce ar crea noi împrejurări şi posibilităţi de decizie, ceea ce
înseamnă că depinde de decizia noastră dacă alegem să ne creem noi oportunităţi, sau ne
lăsăm conduşi.

Nu suntem capabili să ne alegem aspectul fizic primar (cu care ne naştem), cum am
precizat mai sus, suntem Dumnezei absoluţi a tot ceea ce însemnăm, din momentul în
care căpătăm conştiinţă, dar asta nu înseamnă că nu putem face aspectul fizic primar un
simbol a ceea ce dorim în ochii altora.

Nu există accidente, există doar decizia de a fi acolo, cauza şi efectul, repercursiunea

prezenţei în locul respectiv sau în situaţia respectivă. Trebuie să fim responsabili pentru
deciziile luate, şi totuşi nici o decizie nu e definitivă căci în fiecare moment decidem.

Timpul este prezent. Prezentul este infinit. Trecutul este prezentul depăşit de prezentul
actual, iar viitorul cumulul de posibilităţi ce rămân doar posibilităţi până în desfăşurarea
liniară a prezentului ce o numim timp. Astfel noi existăm numai în prezent, iar
conştientizarea acestui fapt printre multe alte variabile, înseamnă şi lupta aprigă cu
orgoliul individului, asupra ideii de definitiv, a unei decizii sau situaţii definitive, a unei
posibilităţi absolute, imposibil de împiedicat in microcosmosul nostru. Refuzul
diversităţii şi a unui cumul de posibilităţi de alegere în schimbul unei singure viziuni
închise duce la repetarea trecutului, sau la un viitor previzibil, căci noi îl alegem, ori în
alte cazuri la desconsiderarea individului faţă de sine, căci se crede nedemn sau incapabil
de un altfel de viitor, refuză să vadă posibilităţile celelalte şi se închide în condiţia
actuală, mai confortabilă ca trecutul şi mai puţin dureroasă decât posibilităţile pe care le
vede în viitor. Refuzând să rişte o altă posibilitate din frica de necunoscut, frica de a nu fi
un alt drum spre trecut sau o altă mască a uneia din posibilităţile nefavorabile pe care le
vede. Curaj, viaţa nu se schimbă de la sine în bine pentru noi, trebuie să profităm de
posibilităţile care ni se oferă şi să riscăm pentru un viitor mai satisfăcător. Se poate şi mai
bine, decât ne-am obişnuit să credem.